Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de
către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu
şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de
numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan
Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n.
Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi
i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor
mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii
despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)
Autorul articolului
2001
KITSCH-UL ÎN LITERATURA
POLITICĂ NAŢIONALISTĂ
În toate timpurile şi pretutindeni în lume, literatura politică
naţionalistă a preferat registrul grav pentru a da expresie problemelor luate
în dezbatere. Tema în sine – naţiunea, dar mai ales corespondentul ei ontologic, neamul –
îl obligă pe cel ce o abordează să respecte o serie de canoane, atît în ceea ce
priveşte fondul, cît şi forma. Naţionalismele şi pandantul lor firesc,
literatura politică naţionalistă, sînt realităţi specifice situaţiilor de
cumpănă în existenţa popoarelor, fapt care impune o atitudine de sobrietate în
acţiunile menite să rezolve starea de criză. Festivismul, discursul sforăitor
şi promisiunile nesusţinute de posibilităţi de înfăptuire sînt de-a dreptul
dăunătoare, îndeosebi pentru naţiunile aflate în faza de reconstrucţie după un
dezastru istoric care le-a pus în primejdie însăşi existenţa.
Într-o astfel de situaţie nefericită se găseşte astăzi ţara noastră. După
cincizeci de ani de dominaţie, comunismul a părăsit scena istoriei ca în
cunoscuta replică din piesa Conjuraţia
lui Fiesco de Schiller: “Maurul şi-a făcut
datoria, maurul poate să plece” [1]. Elitele naţiunii
care au avut şansa să supravieţuiască regimului de exterminare din temniţele şi
lagărele de muncă forţată s-au stins într-un fatal proces de uzură biologică,
consemnînd prin dispariţia lor împlinirea principalului obiectiv pentru care
regimul comunist fusese creat: eliminarea
din viaţa naţiunilor a tuturor personalităţilor care, prin valoarea şi
capacitatea lor creatoare, constituiau un argument în afirmarea identităţii
naţiunilor respective şi totodată un impediment în calea procesului de
dizolvare a neamurilor în masa amorfă a internaţionalismului mai mult sau mai puţin proletar.
Pentru foştii deţinuţi politici, puţinii cîţi au supravieţuit acestui complot
criminal îndreptat împotriva existenţei naţiunilor, dispariţia comunismului s-a
produs prea devreme pentru ca ei să poată intra în legendă şi prea tîrziu
pentru ca ei să se mai poată realiza. În schimb, comunismul lăsa în urma sa
peste patru milioane de purtători de carnete roşii, un detaşament compact
condus de aceiaşi activişti de partid de dinainte de decembrie '89. Aceştia, cu dezinvoltura specifică
dialecticii lichelismului şi oportunismului (singura mutaţie semnificativă pe
care marxismul a operat-o în conştiinţele adepţilor săi), au înţeles
imperativul momentului şi s-au convertit făţarnic peste noapte la “valorile democraţiei”. Cu preţul a numai 250 de adeziuni, comuniştii de ieri s-au reorganizat în
noi partide politice, difuzîndu-se în întregul evantai al pluralismului
specific democraţiei. O restructurare spectaculoasă a scenei politice româneşti
(dominate pînă deunăzi de monolitismul de granit roşu al partidului unic), din
care nu putea să lipsească şi un partid radical “naţionalist”, pentru ca spectacolul de prost-gust al “democraţiei originale” dîmboviţene să fie complet.
Mai toate partidele care au apărut pe scena politică după decembrie '89, dincolo de denumirea cu care s-au
înregistrat la tribunal, sînt de fapt formaţiuni politice de extracţie comunistă.
O realitate de la care nu fac excepţie nici aşa-zisele “partide istorice”, care, în afara unui strat subţire format din foşti deţinuţi politici [2], şi-au completat golurile din
acelaşi rezervor de cadre: Partidul Comunist Român. Fenomenul nu trebuie să surprindă.
Pentru ca în România comunistă să poţi deveni un cît de neînsemnat “cineva”, trebuia să fii
membru PCR. În general, însă, în procesul de constituire de noi partide
politice a existat un minimum de decenţă doctrinară. Partidele cu rădăcini în
fostul Partid Comunist s-au definit ca “partide de stînga”, subliniind astfel faptul că aşchia nu
sare departe de trunchi. De la această
convenţie tacită, urmată nu numai la noi, ci în toate celelalte ţări din fostul
lagăr socialist, face însă excepţie Partidul România Mare (condus de una dintre
cele mai controversate figuri din viaţa politică postdecembristă – senatorul Corneliu Vadim Tudor), care se
vrea a fi un “partid naţionalist”. În realitate, ne găsim în faţa unei crase
imposturi. Un grup de comunişti înrăiţi, adulatori ai cuplului Ceauşescu,
încîrdăşiţi cu foşti securişti ştiuţi şi neştiuţi, au înţeles că, în urma
represiunii dincolo de orice limită aplicate reprezentanţilor naţionalismului
autentic, configuraţia politică postdecembristă este lipsită de aripa de
dreapta. Cu neruşinarea specifică celei mai josnice forme de oportunism, s-au
autoproclamat ei purtători ai idealurilor naţionale, au uzurpat un nume sfînt – România Mare – şi au întemeiat o formaţiune politică ale cărei
metode par rupte din caracterizarea pe care Dimitrie Gusti o face acestui gen
de partide politice: “Sînt cinci metode pe care oportuniştii le
întrebuinţează cu toată virtuozitatea pentru a-şi impune voinţa: 1) arta de a
seduce, a se insinua şi a place; 2) arta de a corupe; 3) arta de a calomnia,
minţi şi mistifica; 4) arta de a intriga şi, în sfîrşit, 5) arta de a teroriza”.
Dacă prezenţa în statul major al lui C. V. Tudor a unor cutre bătrîne,
edecuri din drojdia Partidului Comunist şi a Securităţii, nu este surprinzătoare,
destul de surprinzătoare este prezenţa unor elemente tinere şi aparent
valoroase. Cît din comportamentul acestor “tinere speranţe” este expresia oportunismului şi a
dorinţei de a parveni, ocolind evoluţia firească procesului de realizare, şi cît este
dezorientare, absenţa unor repere care să le controleze comportamentul,
îndrumîndu-i spre cultivarea valorilor autentice, este greu de spus. În
căutarea unui răspuns ne va ajuta însă d-l Vlad Hogea, autorul volumului Naţionalistul, apariţie care a stîrnit
exagerat de multă vîlvă atît cu privire la personalitatea autorului, cît şi cu
privire la conţinutul “operei” [3].
Halte (1): PRM
De cum am luat “corpul delict” în mînă, înainte chiar de a deschide cartea, mi-am dat seama că ceva nu
este în ordine. Coperta întîi îl prezintă în prim-plan pe mentorul spiritual al
autorului, senatorul C. V. Tudor, în postura cu care ne-a obişnuit: costum alb
şi ochelari fumurii. În diagonală, peste torsul acestui personaj care ocupă mai
toată coperta, este imprimat, în culorile naţionale, înscrisul: Naţionalistul. O combinaţie bizară, din
care este greu să-ţi dai seama dacă înscrisul respectiv este un omagiu adus “tribunului” C. V. Tudor sau este chiar titlul cărţii! Undeva, în planul al doilea, ca
într-un tablou votiv, chipul de licean sfios al autorului cărţii, cu numele menţionat
deasupra capului. În partea inferioară a copertei, primul prilej de pricină:
menţiunea instituţiei care a patronat publicarea volumului, anume “Academia Română – Filiala Iaşi, Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană,
2001”.
Nu sîntem copleşiţi de respect faţă de actuala Academie Română. Avem
convingerea că Academia d-lor Eugen Simion, Gabriel Ţepelea şi Răzvan
Theodorescu se aseamănă mai mult cu Academia “Savantei de renume mondial” decît cu Academia
lui Vasile Pârvan, Nicolae Iorga şi Lucian Blaga, dar a crea impresia că Naţionalistul a fost editat de Academia
Română, cîtă vreme cartea a apărut la Editura Crater (deşi d-l Ion Papuc a
încercat recent să se spele pe mîini) constituie un fals flagrant. Este motivul
principal care ne-a făcut să privim “opera” tînărului Hogea ca pe un kitsch introdus prin fraudă în rîndul scrierilor politice
naţionaliste consacrate. (Termenul kitsch
este de origine germană şi derivă din verbul verkitschen, care înseamnă “a degrada”, “a poci”, dar şi “a măslui”. Utilizat de obicei pentru a caracteriza
produse artistice de prost-gust, kitsch-ul
precede şi depăşeşte produsul în care este incorporat. El este o stare de
spirit care se obiectivează în produse de o calitate îndoielnică.)
Contactul cu coperta a patra a Naţionalistului
ne confirmă cu prisosinţă impresia de kitsch.
Un text – pe care-l
reproducem în întregime – semnat de “Prof. Univ. Dr.
GHEORGHE BUZATU –
vicepreşedintele Senatului României” (şi membru marcant
al Partidului România Mare) deschide o dezgustătoare laudatio:
“Colegul meu, avocatul VLAD HOGEA (n. 1977), cel mai tînăr deputat ales în
Parlamentul României în noiembrie 2000, se dovedeşte istoric prin vocaţie.
Studiile şi eseurile reunite în volum atestă incontestabil acest lucru.
Reprezentant de elită al generaţiei sale şi al Organizaţiei de Tineret
«România Mare», Vlad Hogea îşi propune, fapt remarcabil, şi susţinerea unei
teze de doctorat în istorie pe tema naţionalismului românesc în context mondial
[4] şi care, pe măsura calităţilor
sale de excepţie, se va constitui într-o cercetare de referinţă în domeniul
gîndirii istorice, politice şi juridice.
Iată de ce, încrezător în şansele lui Vlad, consider că se impune a-i ura
şi prevedea cel mai deplin succes”.
Şi pentru ca ridicolul să fie complet, textul citat mai sus este însoţit de
patru imagini color ale autorului, dintre care una îl înfăţişează în compania
unei june graţioase (probabil logodnică sau consoartă)!
Şirul elogiilor nu se opreşte însă aici. În textul care ţine loc de
prefaţă, intitulat “Naţionalismul înseamnă iubire”, semnatara, “dipl. ec. Oana Turcu”, într-un adevărat
delir verbal, îl vede pe “Vlad” în chip de erou luptător, “vînat zi şi noapte, ca orice naţionalist".
Dar acolo unde kitsch-ul atinge o adevărată
culme este autoelogiul pe care şi-l face tînărul Hogea însuşi, în “Cuvîntul înainte” al Naţionalistului: “Am fost Şef de Promoţie al Liceului Internat «Costache
Negruzzi» [...]. Eram cel mai bun, eram liderul, eram barometrul de opinie al
unei generaţii de elită [...]. Am intrat la Facultatea de Drept a Universităţii
«Alexandru Ioan Cuza» al cincilea din peste 2000 de candidaţi şi am absolvit-o
al doilea din an, cu nota 10 pe linie...”. Puneţi faţă în faţă această perlă de modestie
şi decenţă, pe care tînărul deputat peremist nu se
sfieşte s-o facă publică, cu unul dintre preceptele care constituiau norme de
conduită pentru tineretul naţionalist din perioada interbelică: “Vorbeşte puţin. Vorbeşte ce trebuie. Vorbeşte cînd
trebuie. Oratoria ta este oratoria faptei. Tu înfăptuieşte; lasă pe alţii să
vorbească”. Comentariile sînt de prisos.
Halte (2): PNG
Cît priveşte conţinutul în sine al volumului, “studiile şi eseurile”, aşa cum califică
emfatic d-l Gh. Buzatu culegerea de articolaşe submediocre publicate în revistele
România Mare, Politica şi “Atac la Târgu' Ieşilor”, în perioada
1999-2001, ele sînt doar nişte pastişe decerebrate ale producţiei
literar-politice a “tribunului” C. V. Tudor. Se pare însă că într-un anumit sens este vorba de o preluare
de sarcini. Întrucît, în calitatea sa de aspirant la funcţia supremă în stat,
senatorul C. V. Tudor este nevoit să-şi cenzureze comportamentul şi să-şi ţină
sub control umorile, l-a delegat pe tînărul şi vehementul său emul să continue
ofensiva antisemită. Aşa se explică puseurile antievreieşti ale autorului Naţionalistului, căruia lipsindu-i însă
o cunoaştere temeinică a problemelor iudaismului [5], se pierde în platitudini semidocte (“Secretele Talmudului”) sau în atacuri la
persoană (“Secretele unui ministru mason”). O atitudine, desigur, total contraproductivă. Pe de o
parte, ea nu rezolvă fondul problemei, iar, pe de alta, dă apă la moară celor
care au nevoie de un climat zgomotos şi elementar antisemit pentru a menţine un
deget acuzator îndreptat asupra întregului popor român.
Dar acolo unde autorul unei viitoare “teze de doctorat pe tema evoluţiei naţionalismului românesc în context
mondial” se autodepăşeşte este modul în care, pe
parcursul a două pagini din Naţionalistul
(articolul “Adio, cămăşi verzi!”), analizează problema legionară. În această
analiză, “istoricul prin vocaţie", aşa cum îl
caracterizează d-l Gh. Buzatu pe “Vlad”, porneşte de la următorul postulat: “Mişcarea Legionară a murit o dată cu fondatorul
ei, Corneliu Zelea Codreanu”, după care adaugă sentenţios: “Cine nu înţelege aceasta dovedeşte fie naivitate,
fie rea-voinţă”. Dincolo însă de mixtura de kitsch istoric şi mistificare
intenţionată din care este manufacturat acest articol, deputatul peremist
răspunde unui comandament de partid. Trebuie să furnizeze argumente din care să
rezulte că orice altă grupare, care se pretinde a fi de dreapta, este sau
anacronică, sau o diversiune creată de putere, şi, ca urmare, calitatea de
partid politic de dreapta nu o are decît Partidul România Mare!
“Toate cele de mai sus –
se încheie articolul din Naţionalistul
în care este susţinută această idee – indică faptul că neolegionarismul este o diversiune menită să şubrezească
poziţia pe care o ocupă în prezent adevăraţii naţionalişti, conduşi de Corneliu
Vadim Tudor. Locul «simiştilor» nu este în istoria contemporană a României, ci
într-o anexă a dosarului de informator al lui Horia Sima (agent de influenţă al
maleficului Mihail Moruzov) [6].
Naţionalismul cunoaşte o permanentă primenire a ideilor şi a mijloacelor de
aplicare a acestora. Preluînd tot ce a fost bun din moştenirea naţionaliştilor
de odinioară, Partidul România Mare nu are nevoie să poarte povara păcatelor
unor indivizi pe care chiar fondatorul Legiunii i-ar fi repudiat. Adio, cămăşi
verzi! Sînteţi de domeniul trecutului...”
În încheiere, mi-am îngăduit o comparaţie care ar putea da – de ce nu? – de gîndit tînărului Vlad Hogea. Am în faţă,
alături de Naţionalistul deputatului
peremist, volumul lui Mircea Eliade publicat de Editura Dacia din Cluj [7] cu titlul Textele “legionare” şi despre “românism”. Ambele cărţi
sînt culegeri de articole apărute în presa timpului (articolele lui Mircea
Eliade în perioada 1933-1937, cele ale lui Vlad Hogea în anii 1999-2001).
Vîrsta celor doi publicişti, la data apariţiei articolelor, a fost sensibil
asemănătoare: în jur de 25 de ani. Există însă semnificative deosebiri între
cele două colecţii de articole, deosebirile constînd chiar în felul în care
le-au calificat editorii. În timp ce articolele rudimentarului Vlad Hogea sînt “studii şi eseuri”, articolele savantului Mircea Eliade sînt doar “texte”. Însă deosebirile nu sînt doar de încadrare
în categorii de scrieri, ci şi de afinităţi spirituale. În timp ce
personalităţile care-i impun tînărului Hogea sînt din categoria lui Ceauşescu,
C. V. Tudor, Gh. Buzatu, Pavel Coruţ, Eugen Barbu, Adrian Păunescu şi Mareşalul
Antonescu (în măsura în care “Ceauşescu a vrut
să-i ridice statuie”), personalităţile spre care s-a aplecat
tînărul Eliade fac parte din aceeaşi familie spirituală cu C. Z. Codreanu, I.
I. Moţa, V. Marin, Nae Ionescu, Generalul Cantacuzino-Grănicerul şi, în bloc, “noua aristocraţie legionară”...
La final, o ultimă remarcă. În timp ce editorul Textelor... lui Mircea Eliade a imprimat volumului o ţinută sobră,
în deplină concordanţă cu spiritul care străbate colecţia de articole, editorul
Naţionalistului parcă a ţinut să ne
atragă atenţia că este vorba de un kitsch
de la un capăt la altul. Într-o carte în conţinutul căreia autorul îşi
propune să dezbată problema gravă a naţionalismului, ultima pagină, cea care
trebuia să fie rezervată “Cuprinsului”, a fost sacrificată pentru a face reclamă unei
firme de cosmetice (“Ardes – Cosmetici, Divinité – Iaşi – Unic importator”)! Nu este o întîmplare nefericită, ci
însăşi logica spiritului grobian.
Gabriel CONSTANTINESCU
[1] Der
Mohr hat seine Arbeit getan, der Mohr kann gehen (Friederich Schiller, Die Verschwörung des Fiesco zu Genua –
III, 4). [Nota Blog]
[2] Cei mai mulţi decedaţi între timp, astfel că azi
au rămas, cu foarte puţine excepţii, doar cu contingentele de foşti membri PCR
sau de urmaşi ai unor activişti şi securişti de mîna a doua. [Nota Blog]
[3] Traseist pur-sînge, ajuns ulterior în PP-DD, autorul pare
astăzi înclinat să-şi oculteze trecutul vadimist, iar cartea discutată aici
nici măcar nu figurează în bibliografia proprie de pe blogul personal: http://vladhogea.wordpress.com/about/
! [Nota Blog]
[4] Pînă la urmă V. H. n-a rămas fără doctorat
în istorie, dar abordînd o cu totul altă temă: “Relațiile
româno-germane (1940-1944), reflectate în documentele din Arhiva M.A.E. al
României”. [Nota Blog]
[5] Reamintesc că autorul articolului
antologat aici a scris trei cărţi despre iudaism: Marginalii la
Talmud (Editura Dacia, Col. “Homo religiosus”, Cluj-Napoca, 1999), Evreii în România (secolele XVI-XX)
(Editura FRONDE, Alba-Iulia – Paris, 2000) şi o carte despre Cabala (publicată în serial, în Puncte cardinale, de la nr. 4/1999 pînă
la nr. 8/2001, dar încă needitată în volum). [Nota Blog]
[6] Afirmaţie în nici un fel documentată de “istoricul prin vocaţie”, mai degrabă urechist şi infractor intelectual. Semnalez, în treacăt, că a scos ulterior o Antologie a
pamfletului românesc (2 vols., Samizdat, f. l., 2005), în al cărei al
doilea volum (pp. 376-379) a reprodus prin efracţie (şi cu înfiorătoare erori
de transcriere) textul meu “Un om necăjit: cazul H.-R. Patapievici”). [Nota Blog]
[7] Volum îngrijit de Mircea Handoca. [Nota Blog]
* Gabriel Constantinescu, “Kitsch-ul în literatura politică
naţionalistă”, în Puncte cardinale, anul
XI, nr. 10/130, octombrie 2001, pp. 11-12 (rubrica “Stridenţe”).
Halte (3): PP-DD
Mai puteţi citi pe acest blog:
(1999)
* Antologia Punctelor cardinale (LXII) – “Pentru o Europă unită a naţiunilor” (2001)
