luni, iunie 29, 2009

PE DRUMUL ÎNVIERII: CAZUL SANDU TUDOR




SFINŢII ÎNCHISORILOR:
CAZUL SANDU TUDOR
(IEROSCHIMONAHUL DANIIL DE LA RARĂU)


Sandu Tudor (la naştere: Alexandru Teodorescu) este de mai multă vreme propus spre canonizare, nu ca poet religios sau ca animator al “Rugului Aprins”, ci ca martir al dreptei credinţe în vremea prigoanei comuniste. Hărţuit permanent de Securitate şi arestat în mai multe rînduri (ultima oară în 1958), chiar după ce intrase în cinul monahal şi se retrăsese în inima Rarăului, el a dispărut fără urmă în temniţa de la Aiud, în toamna lui 1962, necunoscîndu-se nici pînă astăzi împrejurările exacte ale morţii, nici locul unde a fost îngropat (există, totuşi, în arhivele CNSAS, un îndoielnic certificat de deces cu data de 17 noiembrie şi cu diagnosticul de “hemoragie cerebrală”). O ultimă imagine ni-l înfăţişează slab şi hieratic, cu privirea de-o adîncime şi blîndeţe nelumească, cu barba atîrnîndu-i albă pe piept – un om prefăcut în icoană.
Sunt voci – bisericeşti şi nebisericeşti – care cîrtesc însă împotriva memoriei sale, şi mai ales împotriva posibilei sale treceri în rîndul sfinţilor mărturisitori.
I se impută, bunăoară, o tinereţe cam intempestivă, aventuroasă şi boemă. Petre Pandrea îşi aminteşte cîtă antipatie reciprocă era între el şi Maica Mihaela (Marieta Iordache, sora “bădiei” Iordache Nicoară, ea însăşi moartă în temniţa de la Ciuc, în 1963), care-l socotea un dandy al anilor ’30 şi, deci, un impostor în haină monahală, retras la Rarău, chipurile, mai mult de teama comuniştilor decît din considerente duhovniceşti. Alţii îi evocă (şi îi impută) firea dificilă, aproape ţîfnoasă, care-l prefăcea într-un interlocutor imprevizibil şi incomod, de o subiectivitate agresivă, insuportabil chiar şi atunci cînd avea dreptate. Nu lipsesc nici cei care să-i facă o vină din faptul că s-a călugărit prea tîrziu, după ce “şi-a făcut de cap” o viaţă întreagă, pendulînd derutant între dreapta şi stînga, în ordinea politică, şi între cultură şi religie, în ordinea spirituală. Mai mult decît atît, un profesor de teologie trecut nu demult la cele veşnice (drept care nu-i mai amintesc nici numele, nici petele biografice) nu s-a dat înapoi să-l califice pe el drept eretic, iar “Rugul Aprins” ca pe o grupare de tip sectant, chiar dacă pe acolo a trecut mai toată “floarea” teologiei şi duhovniciei româneşti contemporane!
Lăsînd la o parte stupizenia infamă a celei din urmă acuzaţii (pentru “sectologul” respectiv, de altfel, toată intelighenţia creştină românească stă sub semnul ereziei, de la Nae Ionescu la Petre Ţuţea, de la Sandu Tudor la Ioan Alexandru, de la N. Steinhardt la Părintele Galeriu, nefiind cruţaţi nici cei încă în viaţă, precum maestrul Sorin Dumitrescu sau doctorul Pavel Chirilă!), există şi o doză de adevăr în cele de mai sus. Chiar şi după ce s-a orientat sincer spre mistică şi spre Ortodoxie (primul lui Acatist, închinat Sfîntului Dimitrie Basarabov, deşi tipărit abia în 1942, datează din 1927), Sandu Tudor a fost, încă mulţi ani, un personaj atipic şi contradictoriu. Desăvîrşirea nu este aproape niciodată un dar instantaneu: omul viu suie treptele ei pe rînd şi anevoie, mai repede sau mai încet, mai lin sau mai contorsionat, ba uneori chiar prăbuşindu-se şi luînd-o de la capăt. Este de-a dreptul necreştineşte să judeci un om numai după o fază sau numai după un aspect al vieţii lui: creştinismul este – prin voia lui Hristos, nu prin decretul vreunui teolog de catedră – religia păcătosului chemat la îndreptare, a iertării şi a răbdării, a dragostei prisositoare şi a dreptei cumpăniri.
Da, fără să fie propriu-zis un ticălos, Sandu Tudor, mai ales în prima tinereţe, a fost un ins pătimaş şi oscilant. Cîţi sfinţi n-au străbătut însă un traseu asemănător, ba chiar şi mult mai sinuos? Şi ce vorbă e asta, că s-a călugărit prea tîrziu? Un N. Steinhardt, de pildă, călugărit cu doar vreo nouă ani înainte de moarte, este pentru asta mai puţin monah?! Sau ce discuţii mai încap în faţa jertfei pentru Hristos? Sfîrşitul mucenicesc spală păcatele mireneşti săvîrşite într-o viaţă de om (vezi cazul lui Constantin Brâncoveanu, ca să nu mai vorbim de cel al lui Ştefan cel Mare), darămite pe ale unuia care a pătimit în haină monahală, după ani de asceză şi meditaţie, anume pentru credinţa lui – de care nu numai că nu s-a dezis, dar pe care a mărturisit-o pînă la capăt, prin scris şi prin viu grai, trăgînd după el alte zeci şi sute de conştiinţe, în epoca cea mai ostilă spiritualităţii din toată istoria românească şi europeană.
A pune la îndoială o astfel de viaţă încununată de mucenicie este nu doar nedrept, ci aproape indecent, mai ales cînd este vorba de oameni – o, cît de mulţumiţi de sine! – care n-au trecut prin nici una dintre marile încercări ale veacului şi n-au produs, în sfera teologiei sau a culturii, nici echivalentul unui simplu caiet cu note de lectură sau al unui singur condac din miile de pagini rămase de la stareţul de pe Rarău…
Ieroschimonahului Daniil Sandu Tudor i-ar sta bine să deschidă şirul mucenicilor români din temniţele comuniste recunoscuţi şi cinstiţi ca atare într-o lume ce duce lipsă, înainte de toate, de modéle curente de dăruire jertfelnică. Este jenant că pînă astăzi nici unul dintre “sfinţii închisorilor” din România (de la Valeriu Gafencu sau Mircea Vulcănescu pînă la Daniil Sandu Tudor sau Mihaela Marieta Iordache) n-a ajuns în calendar, cînd în Ortodoxia slavă, bunăoară, au fost canonizaţi cu sutele! Mă tem că acesta este semnul cel mai clar că n-am ieşit încă, nici măcar la nivel bisericesc, din lunga şi sinistra paranteză comunistă.
Comunismul, cu toată otrava lui bezbojnică, nu va muri cu adevărat decît atunci cînd vor începe să retrăiască în inimile şi în conştiinţele noastre, fără nici o rezervă "oficială", cei pe care el i-a ucis pentru credinţa lor în Dumnezeu şi în destinul creştin al neamului românesc.
Fraţilor aruncători de pietre, episcopi, belferi sau gazetari, lăsaţi-ne morţii să reînvie şi să ne însufleţească din nou cu credinţa şi idealurile lor slujite pînă la jertfă! Lăsaţi-l pe Daniil Sandu Tudor, melodul Rugului Aprins şi mucenicul crucii de la Aiud, să retrăiască în noi, cu lamura vieţii sale, căci vai de poporul care nesocoteşte darurile lui Dumnezeu “Cel preaslăvit prin Sfinţii Lui”!

Răzvan CODRESCU



ULTIMUL POEM AL IEROSCHIMONAHULUI
DANIIL SANDU TUDOR


(Acest poem în proză a fost scris în singurătatea Rarăului,
în 1958, cu doar cîteva zile înainte ca autorul să pornească
pe drumul fără întoarcere al temniţelor comuniste,
unde avea să piară fără urmă în toamna lui 1962)

[AM AUZIT CÂNTECUL PĂSĂRII UNICE]

Dimineaţa, la ceasul rugăciunii, când pe ramuri stă încă proaspătă roua, am auzit lângă mine cântecul păsării unice.
Iată! se înalţă aşa de minunat, aşa de limpede, şi răsună în atâta ecou încât pare că lumea, marea şi larga Lume, toată îl ascultă, firea toată îl aude şi îi răspunde, îl aude şi-l însoţeşte până sus de tot, la Dumnezeu.
Privesc, pe mlădiţa unei ramuri, într-o picătură limpede de rouă şi ascult cântecul de lumină al păsării.
În liniştea lungă a clipei acesteia atât de înalte, fără voie îmi închipui bucuria cerească; fără de voie o descopăr acum, în pacea stării de rugăciune la care mă aflu şi care mă stăpâneşte deplin.
O descopăr nu ca o oprire şi înecare în simţire, nu ca o pierdere a uitării de sine în extaz, ci ca o ascuţime de înţeles trăit, limpede şi curat, ca o necurmată şi nemărginită suire – tot mai apropiată, tot mai crescută – la inima cea tainică şi sfântă a Domnului.


Toamna pe Rarău

4 comentarii:

La 29/6/09 9:38 p.m. , Anonymous Mircea Puscasu a spus...

Sfantul Cuvios Mucenic Daniil de la Rarau, care in temnita Aiudului in chinuri si batai pentru Hristos s-a savarsit.

Şi ar trebui să se facă pomenirea sa în luna noiembrie, în 17 zile.

Tropar, glasul 1

Vlăstar curat al plaiurilor străbune,
biruitor al patimilor şi al celor deşarte,
dascăl înţelept al rugăciunii
şi vas ales al luminii celei necreate.
Cuvioase părinte Daniil,
purtătorule de chinuri îndelungate,
roagă-L pe Hristos Dumnezeu
să ne-nvrednicească Împărăţiei
Celei Neînserate.

 
La 30/6/09 8:41 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Tocmai ma pregateam sa semnlez ca Sandu Tudor a murit in noaptea de 16 spre 17 noiembrie 62, conform actului oficial de deces, iar nu in ziua de 16, cind a fost numai in coma. Vad insa ca ati facut deja indreptarea necesara. Pe 17 noiembrie e cinstit anual si prin parastase - la Antim, la Rarau, la Aiud. Si la aceasta data va figura candva si in sinaxar (cand duhul comunist si duhul masonic va fi scos din actualul Sinod al rusinii - pe care sa-l mai numesti "sfant" inseamna sa comiti pacat impotriva Duhului Sfant, Care nu doar sufla unde vrea, dar si nu sufla unde nu vrea).

 
La 30/6/09 9:01 a.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Las la o parte diatriba finală împotriva Sinodului B.O.R., care mi se pare abruptă, mai ales formulată sub anonimat.
În ce priveşte moartea lui Sandu Tudor, e foarte probabil că s-a stins încă de pe 16 seara, dar la ora 1 din noapte decesul a fost constatat şi înregistrat oficial. E totuşi bine să se cadă convenţional de acord asupra datei şi de aceea am decis să revin.
Păstrez o rezervă şi faţă de credibilitatea de principiu a acestui gen de documente, despre care se ştie că adeseori erau încheiate superficial, tendenţios şi cu întîrziere. Oricum, alt reper documentar nu avem. Rămîne măcar certitudinea că decesul s-a produs în toamna lui 1962 (nu în 1963, cum s-a crezut multă vreme de către unii).

 
La 30/6/09 11:42 p.m. , Anonymous Mircea Puscasu a spus...

„Părintele Daniil a fost băgat într-o iarnă la celula numită Alba, sau Frigider, cum i se mai spunea, la temperatura de - 30º Celsius. Era o celulă fără geamuri, cu fecale şi rână peste tot, fiindcă acolo erau băgaţi cei care trebuia să moară - practic erau condamnaţi la moarte prin frig. Erau îmbrăcaţi foarte sumar, şi erau lăsaşi acolo cu foarte-foarte puţină mâncare, atât înainte de a intra în celula respectivă cât şi după ce au intrat în celulă.
Şi părintele a fost băgat cu un medic, un foarte bun prieten de-al părintelui. După ce au fost băgaţi amândoi în celulă de către 3 gardieni, părintele Daniil s-a aruncat imediat pe burtă, cu mâinile întinse în semnul Sfintei cruci, cu faţa în toată mizeria de acolo şi i-a spus doctorului: Pune-te pe mine! Doctorul s-a aşezat cu spatele pe spatele lui în aceeaşi poziţie de Sfântă cruce, iar după ce s-a aşezat i-a spus aşa: Doctore, nu mai spui nimic altceva decât numai atât: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul. Şi medicul spunea că în momentul când a început părintele Daniil rugăciunea, a intrat o lumină orbitor de strălucitoare în toată celula şi din clipa respectivă a pierdut noţiunea timpului.
După ceva vreme, au fost bruscaţi de gardienii care au intrat în celulă, i-au ridicat de jos, şi după aceea au aflat că au rezistat acolo 8 zile, fără apă, fără mâncare, fără somn, fără nimic de îmbrăcat, la - 30° Celsius. Torţionarii când au intrat acolo şi când au pus mâna pe părintele Daniil era mai fierbinte decât atunci când l-au adus în celulă iar în jurul lui totul se topise.” (Părintele Augustin de la Aiud în cartea Din temniţe spre sinaxare)

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire