FEŢELE ECUMENISMULUI

Comunicarea de mai jos a fost susţinută de d-na Elena Dulgheru la Simpozionul Naţional “Ortodoxia românească şi mişcarea ecumenică. 45 de ani de la intrarea B.O.R. în Conciliul Mondial al Bisericilor” (Universitatea “Ovidius”, Constanţa, iulie 2006) şi publicată în revista clujeană de cultură teologică Tabor (mai 2009). Aici textul e preluat de pe blogul autoarei, http://elena-dulgheru.blogspot.com/, căreia îi mulţumesc pentru îngăduinţă. (R. C.)

ECUMENISMUL

ÎNTRE SOBORNICITATE CONFESIONALĂ

ŞI “LOBOTOMIE RELIGIOASĂ”



Este foarte interesant de observat atitudinea emoţională diametral opusă cu care este întâmpinat acelaşi termen – ecumenism – de către medii culturale diferite. Pronunţat într-o societate laică de tip universitar, ştiinţific sau umanist, ori de tip jurnalistic, cuvântul este primit cu mai multă încredere decât cel de “religie” sau “creştinism” (care produc reticenţă, fiind adesea asociate cu “fundamentalismul”). Lucrurile se schimbă parţial în mediile catolice şi protestante şi radical în cele ortodoxe, atât academice, dar mai ales în cel monahal, unde termenul este identificat, fără drept de apel, cu “erezia cea mai rea a vremurilor din urmă”.
Toată această polisemie, transformată în ambiguitate, este cât se poate de păguboasă, întrucât compromite orice şansă de real dialog. Ea naşte confuzii, creează polemici şi certuri acolo unde nu ar trebui să existe, doar pentru că tabere diferite subînţeleg lucruri diferite prin acelaşi concept. Aşa că, de câte ori cineva pronunţă cuvântul “ecumenism”, ar trebui să îl întrebăm mai întâi ce anume subînţelege prin acesta.
Diac. Andrei Kuraev, în cartea sa Provocările ecumenismului (Vyzov ekumenizma, Fundaţia Blagovest, Moscova, 1998), tradusă la noi de Boris Buzilă (Editura Sophía, Bucureşti, 2006), îşi propune să facă lumină în hătişul de înţelesuri, subînţelesuri şi interpretări ale termenului. Cunoscutul teolog ortodox panoramează diversele aspecte şi scopuri ale fenomenului ecumenic, privit atât din perspectiva zilei de azi, cât şi din cea a istoriei. Lucrarea de faţă încearcă să prezinte succint aspectele fenomenului ecumenic, având ca reper principal cartea teologului rus. Diac. Andrei Kuraev distinge o serie de direcţii şi tipuri de manifestare a relaţiilor interconfesionale, pe care le analizează pornind de la cele benigne, până la cele periculoase pentru identitatea Bisericii Ortodoxe. Le vom prezenta succint, sintetizând şi comentând, acolo unde este cazul, capitolele aferente din textul cărţii.

1) Primul sens al ecumenismului, sesizat de A. K., considerat dezirabil şi pozitiv, porneşte de la sensul etimologic originar al cuvântului (acela de “universalitate”), înţelegând prin aceasta “cooperarea confesiunilor creştine în propovăduirea Evangheliei şi în lupta cu păgânismul”.
Dar a existat oare în istorie – ne întrebăm noi – un astfel de ecumenism? Pornind de la Marea Schismă, relaţiile dintre confesiuni, la nivel instituţional, au fost mai degrabă conflictuale, determinate de lupta pentru identitate şi, eventual, pentru asimilarea celui mai slab. Sunt rare cazurile în istoria Evului Mediu când statele ortodoxe s-au aliat cu cele catolice pentru stăvilirea unui duşman comun; dimpotrivă, slăbiciunea militară a unui stat era speculată de cel mai puternic, politicul rămânând dominant.
Şi, totuşi, rădăcina ideatică a ecumenismului rămâne aceasta. Astăzi, în epoca unor dialoguri interconfesionale lărgite, ea a reuşit, graţie unor intelectuali teologi vizionari (precum emigranţii ruşi de la începutul secolului XX şi urmaşii lor spirituali din Apus – vezi mai jos) de confesiuni diferite, să-şi manifeste sensul originar şi chiar să rodească. Totul depinde de intenţiile celor angajaţi în proiecte, căci sinceritatea în cele bune atrage harul lui Dumnezeu, Singurul Care poate desăvâşi o asemenea lucrare.
Cooperarea editorială, artistică şi universitară dintre ortodocşi, catolici şi protestanţi în publicarea unor lucrări de combatere a neopăgânismului şi în realizarea unor proiecte cultural-artistice creştine (spectacole, festivaluri de film cu jurii specializate, expoziţii, culegeri de texte) sunt întreprinderi concrete în care acest sens constructiv al ecumenismului şi-a găsit aplicarea.
2) Un al doilea scop posibil al ecumenismului – după A. K. – are în vedere mai buna cunoaştere reciprocă a creştinilor de diferite confesiuni, care, din motive istorice ştiute, nu au avut această posibilitate. Depăşirea unor stereotipuri în reprezentarea imaginii celuilalt, ieşirea din cadrele manualelor, care oferă adesea o perspectivă exclusiv polemică, reducţionistă sau chiar deformată asupra confesiunilor “heterodoxe” (diferite de cea a autorului), este, indiscutabil, utilă.
O consecinţă a întâlnirilor ecumenice este deprinderea toleranţei faţă de cel cu alte convingeri religioase. Acesta este modul cel mai direct de asanare a surselor de conflict interconfesional, bazate pe necunoaşterea celuilalt şi speculate de diverse grupuri de interese.
De-a lungul istoriei, sfatul Mântuitorului referitor la tratarea aproapelui, indiferent de credinţa acestuia (“Cine este aproapele meu?”), întărit de repetatele pilde Evanghelice ale vindecării păgânilor, a fost adesea uitat şi înlocuit cu porniri belicoase, susţinute de interese statale şi/sau ale Bisericilor heterodoxe în ascensiune. Pentru a întreţine premisele războaielor religioase, autorităţile bisericeşti aveau nevoie de crearea unei imagini defavorabile a “adversarului”, imagine care dăinuie şi astăzi, atât în unele manuale de catehism, cât şi în conştiinţa de masă. Ea a fost preluată şi speculată de presă, dar şi de unele produse subculturale intens mediatizate, pentru a susţine războiul psihologic desfăşurat la nivel mondial “împotriva Tradiţiei”.
Întâlnirile interconfesionale directe sunt un prilej de manifestare a calităţilor reale ale Ortodoxiei, ale omului ortodox, putând oferi răspunsuri la multe aspecte ale crizei spirituale a Occidentului. Efectul lor secundar, o îmbunătătire a imaginii Ortodoxiei în lume, nu poate fi decât de dorit.
Astfel de întâlniri se desfăşoară nu la nivel de vârf, nici la acela de mase, ci undeva la mijlocul piramidei ierarhice a Bisericilor implicate în dialog. Laici de diverse specializări, alături de preoţi şi ierarhi, deopotrivă interesaţi de un anumit domeniu, se reunesc în cadrul unor manifestări cu caracter ştiinţific, social, cultural, declarat ecumenice, al căror scop nu este punerea la punct a diferendelor dogmatice, liturgice sau jurisdicţionale, ci soluţionarea unor probleme “seculare”, cu o anumită rezonanţă moral-religioasă (bioetică, New Age, postmodernism, globalizare etc). Fiind chestiuni de anvergură transnaţională, cooperarea interstatală şi, implicit, interconfesională (la nivel de universităţi, ONG-uri, jurisdicţii bisericeşti) este obligatorie pentru soluţionarea lor eficientă.
Astfel de exemple nu sunt puţine. În România, Asociaţia de Dialog dintre Ştiintă şi Religie (ADSTR), Fundaţia Templeton, organizaţiile ecumenice din audiovizual, institutele de studii ecumenice constituie exemple a căror activitate este demnă de interes. Nu aspectele vieţii mistice sau liturgice sunt vizate aici, ci aducerea religiosului în viaţa socială, culturală, ştiinţifică, implicând şi avantajele primului aspect al ecumenismului. Rezultatele colaterale – mai buna cunoaştere dintre confesiuni – nu sunt de neglijat.Dacă unele dintre aceste organizaţii au şi scopuri oculte, nu ştim. Dar ştim că permanenta suspiciune nu este o virtute, ci dimpotrivă. Generalizările fără temei sunt păguboase şi adesea nu vădesc clarviziune, ci autosuficienţă. Absenţa Duhului, spun asceţii, este cauza permanentei îndoieli. “Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine” (I Tes. 5, 21) – îi sfătuia pe greci, cu curaj, înţeleptul Apostol al Neamurilor, într-o perioadă când limitele doctrinare ale creştinismului erau infinit mai confuze decât azi.
Mai buna cunoaştere interconfesională a îmbrăcat, în secolul XX, aspecte definitorii pentru curente de aculturaţie facilitate de anumite contexte istorice, care au îmbogăţit considerabil universul spiritual occidental. Ele s-au dezvoltat – potrivit observaţiilor lui A. K. – pe două directii simetrice:
2.1) Cunoaşterea Ortodoxiei de către Occident (facilitată, în primul rând, de marele val al emigratiei ruse din timpul Revoluţiei bolşevice, apoi de valurile mai mici, inclusiv din România, declanşate de căderea Cortinei de Fier). Apariţia şi înflorirea unor centre de cultură şi viaţă liturgică ortodoxă (eparhii, mănăstiri, institute de studii, edituri, centre de presă) în Franţa, Anglia, Germania, dar şi pe continentul american (California, Alaska, Los Angeles), nu ar fi fost imaginabilă fără aportul acestor valuri de emigraţie.Interesul crescut al occidentalilor faţă de fenomenul creştin-răsăritean (arta icoanei, muzica psaltică, dar şi spiritualitatea Sfinţilor Părinţi) şi faptul că însuşi termenul Ortodoxie nu mai e scris de catolici cu ghilimele, ca acum un veac, sunt tributare acestei masive aculturaţii. Fără deschiderea interconfesională a unor teologi şi filosofi religioşi ca prot. Serghei Bulgakov, prot. Gheorghi Florovsky, prot. Alexander Schmemann, prot. Ioan Meyendorff – participanţi activi ai mişcării ecumenice din prima jumătate a sec. XX –, acest fenomen nu ar fi avut loc.
Să observăm şi sensul pe care aceştia îl confereau ecumenismului. Ei erau cu toţii convinşi că doar Biserica Ortodoxă este păstrătoare a harului în toată plenitudinea lui şi concepeau ecumenismul ca pe o mişcare universală de întoarcere la Ortodoxie, în sensul rugăciunilor liturgice din prima şi ultima ectenie a Sfintei Liturghii (“Pentru pacea a toată lumea, pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu Biserici şi pentru unirea tuturor, Domnului să ne rugăm” şi “Unitatea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh cerând, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”). Acestui fenomen îi datorăm mutaţia pozitivă în receptarea lumii pravoslavnice de către occidentali; asimilată, până nu demult, cu subdezvoltarea, închistarea şi barbaria, astăzi Ortodoxia este privită cu respect şi tot mai mult interes – dacă nu de către presă, cel puţin de o parte din elita teologică şi intelectuală apuseană.
2.2.) Cealaltă direcţie de aculturaţie: Preluarea de către ortodocşi a experienţelor pozitive ale heterodocşilor (din ştiinţă, tehnologie, organizare socio-economică, arte, dar şi apologetică, experienţă misionară etc.). Atâta vreme cât asemenea împrumuturi corespund scopurilor şi duhului Ortodoxiei, iar nu alinierii acesteia la standarde heterodoxe, asemenea acţiuni – susţine şi A. K. – sunt salutare, ele corespunzând aceluiaşi îndemn paulin.
Desigur, pentru astfel de împrumuturi este nevoie de discernământ. Una este – de pildă – asimilarea din spaţiul germanic, acum vreo 150 de ani, a bradului de Crăciun, a cărui semnificaţie se integrează perfect evenimentului Naşterii Domnului, iar cu totul alta importarea de dată recentă a iepuraşului pascal, care frivolizează, deturnează spre comercial şi tinde să anuleze dimensiunea mistică a celei mai importante sărbători a calendarului creştin.
Există de veacuri tratate ascetice de mare circulaţie în Ortodoxie, preluate din lumea catolică, fără ca utilizarea lor să fi deturnat duhul Ortodoxiei: Urmarea lui Hristos după Thoma de Kempis (călugăr belgian din Ordinul Augustinilor, † 1472), Războiul nevăzut al Sfântului Nicodim Aghioritul, transpunere a unui tratat catolic de ascetică (cf. op. cit., p. 74). Având în vedere criza literaturii teologice din Rusia secolelor XVII-XVIII, importanţi scriitori bisericeşti, precum Sf. Dimitrie al Rostovului († 1709) sau Sf. Tihon din Zadonsk († 1783), foloseau adesea în predicile lor (cf. p. 74) materiale din surse catolice. De altfel, Sf. Teofan Zăvorâtul († 1894) recunoaşte în scrisorile sale că “se află mulţi ostenitori smeriţi într-ale scrisului nu numai printre catolici, ci şi printre protestanţi. Aceştia expun foarte bine adevărurile general-creştine. Ne putem folosi de ei, dar, totuşi, nu cu ochii legaţi” (p. 23).
Naşterea bioeticii, dialogul dintre ştiintă şi religie iniţiat acum peste un secol în lumea catolică (cu toate riscurile lor doctrinare), dialogurile ecumenice (debutate între catolici şi protestanţi) sunt experienţe de care, din motive istorice, cea mai mare parte a lumii Ortodoxe a fost privată, dar preluarea lor critică este indispensabilă pentru integrarea europeană a ţărilor ortodoxe ex-comuniste.
3) Un efect al dialogurilor ecumenice – observă A. K. (p. 23) – este maturizarea gândirii teologice, deprinderea de a discerne dintre esenţal şi secundar, supraistoric şi istoric, pentru construirea unei identităţi confesionale bine definite şi ancorate dogmatic. Încă de la începuturile creştinismului, disputele cu diversele erezii au avut ca rezultat un câştig progresiv de identitate şi profunzime a gândirii teologice. “Conştiinta religioasă este firesc înclinată să absolutizeze toate formele istorice relative, în care conţinutul absolut al religiei a devenit pentru întâia oară accesibil” (p. 23). Cu cât un grup social trăieşte mai izolat, cu atât creşte tendinţa de a vedea în manifestările alogene o ameninţare la propria identitate.
“Viaţa parohială este percepută, în toate amănuntele ei, ca unică modalitate de expresie a credinţei şi experienţei duhovniceşti. Până şi un alt mod de intonare a aceleiaşi rugăciuni este suspectat uneori de erezie” (p. 23). “Istoria polemicii interconfesionale a secolelor trecute a cunoscut multe cazuri de amestec al problemelor cu adevărat importante cu unele total secundare. Polemica din jurul lui Filioque se învecina cu acuza episcopilor catolici că poartă... inel” (p. 24).
Un secol de dialoguri ecumenice a dus la educarea gândirii şi psihologiei bisericeşti, la creşterea capacităţii de a discerne esenţialul din propria credinţă şi din aceea a altora. “Astăzi, dialogurile teologice sunt centrate pe chestiuni cu adevărat esenţiale” şi actanţii lor au conştientizat „necesitatea unităţii dogmatic-catehetice, modurile locale de manifestare a evlaviei putând diferi” (pp. 25 şi 26).
“Ortodoxia acceptă diferenţe în rânduiala ierurgică, în ceea ce priveşte cutumele vieţii creştine. În zorii Marii Schisme, Sf. Fotie propunea discutarea, în primul rând, a chestiunii de credinţă Filioque. Celelalte puncte ale polemicii (postul de sâmbătă, tipul de pâine folosit la proscomidie ş. a.) le considera secundare, potrivit principiului formulat de el al coexistenţei în aceeaşi Biserică a diferite tradiţii canonice locale”, care nu trebuie să constituie prilej de dispută (p. 25). Şi alţi sfinţi ai Bisericii Răsăritene (Fericitul Teofilact al Ohridei, bunăoară) considerau Filioque singura chestiune serioasă în disputa Romei cu Bizanţul.
Întâlnirile ecumenice cu heterodocşi ne ajută să conştientizăm – subliniază A. K. (p. 27) - esenţa hristologică a credinţei noastre creştine şi prioritatea mesajului evanghelic în faţa Tipicoanelor şi a culegerilor de Canoane.
4) Al patrulea scop al mişcărilor ecumenice este cooperarea interconfesională pentru rezolvarea unor probleme general-umane (sărăcia, subdezvoltarea, analfabetismul, bolile, inegalitatea socială, exploatarea minorilor, imoralitatea etc.). Activitatea socială a Bisericii reclamă cooperare şi profesionalism, care, în genere, nu sunt influenţate de apartenenţa confesională. Autorul citează inspiratele cuvinte ale Sf. Ioan Gură de Aur: “Noi numai cu diavolul nu avem nimic în comun; cu toţi oamenii, în schimb, avem foarte multe în comun”.
Diverse proiecte, desfăşurate în domeniul cultural şi social, la nivel de ONG-uri, instituţii de învăţământ etc. oferă premise de reuşită, atunci când forţele interconfesionale se unesc spre înfruntarea unui duşman comun. În cazul chestiunilor majore, de anvergură suprastatală, dialogul şi schimbul de experienţă interconfesional sunt, practic, indispensabile, iar bunele intenţii mutuale, o importantă premisă a reuşitei.
Toate sensurile, modurile şi conotaţiile manifestărilor ecumenice menţionate până aici sunt utile, benigne şi constructive. Cele de mai jos prezintă faţa mai tulbure, întunecată a fenomenului.

5) În primul rând, prozelitismul catolic (şi neoprotestant) este adesea un scop nedeclarat, mai bine sau mai prost disimulat, al mişcărilor ecumenice. El a fost demascat de mulţi sfinţi şi scriitori bisericeşti. Câteva citate din scrierile Sf. Ioan de Kronstadt (sec. XIX), apărător înflăcărat al Ortodoxiei, sunt edificatoare: “Ura împotriva Ortodoxiei, fanatismul şi prigonirea ortodocşilor, crimele răzbat ca un fir roşu toate secolele de existenţă ale catolicismului” (vol. Liturghia: Cerul pe pământ, p. 83). “Cauza tuturor falsurilor Bisericii Romano-Catolice este trufia şi recunoaşterea papei drept capul efectiv al Bisericii, şi încă unul infailibil. De aici vine tot caracterul opresiv al Bisericii apusene: oprimarea gândirii şi a credinţei, lipsa adevăratei libertăţi în credinţă şi în viaţă” (p. 83). “La catolici, capul propriu-zis al Bisericii nu e Hristos, ci papa, iar catolicii se arată râvnitori pentru papă, nu pentru Hristos, pentru papă se luptă, nu pentru Hristos, iar râvna lor trece întotdeauna din credinţă în fanatism pătimaş, în ură turbată faţă de om, în fanatismul sângelui şi sabiei, al rugurilor, în intoleranţă, duplicitate, minciună, viclenie” (p. 105).
Pe de altă parte, după buna tradiţie a dragostei evanghelice, tot Sf. Ioan de Kronstadt se ruga în faţa altarului pentru “marile comunităţi care se numesc creştine, care s-au rătăcit în credinţă…: catolicii, luteranii, anglicanii etc. Mă rog şi pentru venirea la credinţa adevărată a tuturor popoarelor, precum şi a raskolnicilor noştri” (p. 84). Iată calea cu adevărat ortodoxă şi “ecumenică”, de urmat şi astăzi, pentru membrii Bisericii Drept-Slăvitoare.
Dar iată că, după secole de războaie deschise, tendinţa de asimilare a Ortodoxiei de către Catolicism a îmbrăcat şi hainele “paşnice” ale dialogului. Ce credit pot avea aceste demersuri? În ce măsură asimilarea propusă a fost atinsă prin noile mijloace? Într-una nesemnificativă, cât timp s-a făcut uz numai de dialog. O mărturiseşte un îndrăgostit de “ecumenismul ideal şi benign”, teologul ortodox rus Vladimir Zielinsky: în privinţa unirii dintre Biserici, “ecumenismul s-a dovedit neputincios”, toate documentele şi discursurile “nu au condus decât la un set de mărci ale politeţii reciproce… Ecumenismul, dacă există, nu are sens”.
Deosebirile nete dintre Ortodoxie şi Catolicism, nu doar sub aspectul dogmatic, ci mai ales sub cel al trăirii religioase (sesizabile atât în atmosfera liturgică, dar mai ales în practica rugăciunii), au dus la rejectarea organică a credinţei Apusului de către pravoslavnici, la toate nivelurile. Singura infiltraţie reuşită a prozelitismului catolic a fost încurcătura dogmatico-jurisdicţională creată de Uniatism.
6) O direcţie doctrinară a ecumenismului, discutabilă pentru ortodocşi (dar sensibilă, în mod oarecum simetric, şi pentru catolici), susţine că universul Creştinismului nu s-ar limita la propria confesiune şi că harul este accesibil, într-o anumită măsură, şi heterodocşilor. Dacă noi vedem Biserica Ortodoxă ca receptacol al plenitudinii harului, putem să negăm prezenţa acestuia la alte Biserici creştine?
Cu alte cuvinte: “Primeşte Hristos o adoraţie strâmbă?”. “Dacă plenitudinea experienţei duhovniceşti o dobândim în Ortodoxie, înseamnă aceasta că ceilalţi sunt în afara lui Hristos?” – se întreabă A. K., răspunzând: “Realitatea mistică nu este realitatea noastră. Nu noi suntem stăpânii ei. Noi suntem doar cei chemaţi, invitaţii… Poate să-i spună oaspetele gazdei cum să servească masa?” (p. 30). “Dacă ei nu au înţeles adâncimea gândirii Sfinţilor Părinţi, o înîelegem noi, oare?” (p. 30). “Nu ne asemănăm noi cu lucrătorii din ceasul întâi”, mânioşi că Tatăl îi primeşte şi pe cei din ceasul al doisprezecelea – se întreabă autorul –, ori cu fratele mai mare al fiului risipitor? Este adevărat că “în afara Bisericii nu există mântuire”, dar până unde se întind hotarele Bisericii? Putem să le stabilim cu exactitate, pe baza argumentelor dogmatice sau canonice?
“Teologumenele greşite ale ierarhilor sunt fatale totdeauna pentru viaţa duhovnicească a enoriaşilor de rând, mai ales când aceştia le ignoră?” – se întreba odinioară şi filosoful ortodox Aleksei Homiakov (sec. XIX), demascând îngustimea unui punct de vedere ce pune la îndoială milostivirea lui Dumnezeu (cf. p. 30).
Chestiunea şansei de mântuire a credincioşilor aflaţi sub episcopi căzuţi în erezie este analizată pe un exemplu concret, şi anume cazul persanilor nestorieni, despărţiţi fără voia lor de Ortodoxie. (Dogma nestoriană i-a fost propusă şahului Persiei în 484 de către opozanţii politicii monofizite a împăratului bizantin Zenon, ca garanţie a protejării Persiei de Bizanţ. Doctrina impusă pe criterii politice nu a fost primită cu simpatie de popor. Iar în secolele VI-VII mucenicii nestorieni îşi vărsau sângele nu pentru o erezie, ci pentru Hristos al Apostolilor şi Biserica Universală – susţine prof. V. V. Bolotov, într-un studiu privind încercările de întoarcere a nestorienilor la Biserica Ortodoxă, la sfârşitul sec. XIX.) La întrebarea privind şansele de mântuire a unora ca aceştia, prot. Serghei Bulgakov răspundea prin abţinere. Este relativ simplu de acuzat o erezie, dar e mult mai greu atunci cînd este vorba de oameni.
Aşadar, până unde se întind limitele harului, a cărui plenitudine se află în Biserica Ortodoxă? Există ramificaţii ale lui, ce hrănesc şi celelalte Biserici? Sf. Teofan Zăvorâtul vorbea în Scrisorile sale despre “harul chemător”, lucrare dumnezeiască de întoarcere la Dumnezeu, adresată oricărui suflet, inclusiv din afara Bisericii.
Întrebarea se concretizează şi cu privire la mântuirea catolicilor. Răspunsul lui A. K. urmează înţelepciunea Sfinţilor Părinţi: “În calitate de romano-catolici, puţin probabil; în calitate de simpli creştini, este posibil”. Îi poate mântui nu ceea ce e specific Catolicismului, ci ceea ce acesta a păstrat din moştenirea Bisericii Unice. Cu alte cuvinte, se pot mântui “nu datorită, ci în pofida faptului că sunt romano-catolici” (p. 34). Răspunsul este antinomic. Orice răspuns univoc la asemenea întrebări a condus la o falsă simplificare a problemei şi la învăţături potrivnice învăţăturii evanghelice. Aceasta este poziţia generală a gândirii ortodoxe, susţinută şi de sfinţi, şi de cei mai importanţi scriitori teologi. Sf. Filaret al Moscovei, în virtutea cuvintelor Scripturii, nu îndrăznea să numească eretică nici o Biserică care crede că Iisus este Hristosul: “Întrucât nu ştiu dacă sunt mulţi creştinii occidentali care sunt pătrunşi de caracterul specific al Bisericii Occidentului şi care dintre ei se ţin mai degrabă de credinţa în Piatra Unghiulară a Bisericii Universale – Hristos –, firescul meu respect faţă de părerea Bisericii răsăritene nu constituie defel o judecată şi o acuză fată de creştinii occidentali şi de Biserica lor. Potrivit rânduielilor bisericeşti, predau Biserica apuseană judecăţii Bisericii Universale, iar sufletele creştinilor judecăţii sau, mai bine zis, milostovirii lui Dumnezeu”.
Sf. Inokentie al Hersonului, examinând rânduielile întoarcerii catolicilor la Ortodoxie, observa îngăduinţa canonică manifestată de ortodocşi cu această ocazie, îngăduinţă defel regăsibilă în atitudinea catolicilor faţă de creştinii răsăriteni. Sfântul episcop comenta: “În timp ce catolicii susţin că în afara Bisericii lor nu este mântuire, noi trebuie să credem că în credinţa ortodoxă este mântuire. Această pretenţie e umilă şi arată îngăduinţa noastră religioasă” (pp. 40-41).
7) Speculând, însă, îngăduinţa ortodocşilor faţă de heterodocşi şi faptul că Biserica Răsăritului nu respinge ideea prezenţei harului, într-o oarecare măsură, la Catolici, iar într-o şi mai mică măsură şi la Protestanţi, apare următoarea direcţie, mai radicală, a mişcării ecumenice. Ea susţine teza şanselor soteriologice egale ale diverselor confesiuni creştine, oricare ar fi acestea, adică egalitatea în har a diferitelor Biserici. Cu alte cuvinte, mântuirea este la fel de posibilă în oricare dintre Biserici, iar diferenţele dogmatice şi rituale nu influenţează calitatea vieţii duhovniceşti.
Desigur că această poziţie este întru totul nefondată şi atacabilă, chiar şi din punct de vedere istoric şi cultural, cu atât mai mult din perspectivă teologică, sub toate aspectele ei (dogmatic, mistic etc.). Argumentele împotriva acestui ecumenism radical sunt multe şi uşor de găsit în textele scriitorilor bisericeşti referitoare la Catolicism, care sunt categorice, avizate şi nedictate de “spiritul timpului” (Cuv. Macarie al Optinei, Sf. Ignatie Briancianinov, Sf. Nicolae Luminătorul Japoniei ş. a.).
Pe scurt, toleranţa din partea Ortodoxă nu înseamnă acceptarea ereziei, ci doar abţinerea de la acuze.
8) Ultima şi cea mai radicală formă de ecumenism, care depăşeşte abuziv graniţele termenului, este “ecumenismul” interreligios sau sincretismul total al religiilor. De neconceput cu secole în urmă (decât în fanteziile utopiştilor), apărut pe fondul ateismului generalizat, acesta se instaurează o dată cu mişcarea New Age, care speculează ignoranţa de masă şi necesitatea omului de a crede “în ceva”. “Multiculturalism”, “pluralism (sau liberalism) religios”, “era post-creştină”, “religiozitate cosmică”, “sincretism”, “relativism absolut” – iată o serie de termeni în spatele cărora nu se ascunde nimic, decât un vid ontologic.
Fiind cel mai îngrijorător fenomen religios contemporan, A. K. îi dedică un capitol întreg. Dacă mişcarea ecumenică s-a născut din necesitatea creştinilor de diferite confesiuni de a înfrunta păgânismul, acest “ecumenism” înseamnă pierderea noţiunii înseşi de Dumnezeu, denominarea lui Dumnezeu (nu se mai vorbeşte de “Cineva”, ci de “ceva”). Dacă mişcarea ecumenică însemna dialog şi confruntare de idei, sincretismul religios se bazează pe pasivitatea spirituală a omului contemporan, ascunsă sub lozinca “liberei cugetări”. Încercând să niveleze deosebirile dintre religii, sincretismul contemporan atentează la însăşi fiinţa religiei şi tinde să desfiinţeze dimensiunea spirituală a omului. Kuraev îl numeşte tranşant: “lobotomie ecumenică”. Refuzând, ca pretins periculoasă, orice confruntare dogmatică, acesta interzice dreptul de a gândi în sfera religiei. Teologia – care înseamnă, în fond, căutarea celor mai potrivite formule pentru definirea unei realităţi şi Persoane transcendente – devine o disciplină interzisă!
Dar interdicţia de a discuta probleme religioase nu este nouă – observă autorul. A existat pe vremea lui Constantin cel Mare, care, pentru a păstra pacea în Imperiu, a interzis disputele teologice dintre Arie şi Sf. Atanasie cel Mare privind natura dumnezeiască a lui Hristos. Iar în 648, împăratul Constant al II-lea interzicea disputele dintre ortodocşi şi monoteliţi referitoare la prezenţa voinţei omeneşti în Persona Mântuitorului; urmare au fost prigoana şi mucenicia Sfântului Maxim Mărturisitorul şi a Sfântului Papă Martin. Şi în al doilea mileniu creştin au existat împăraţi ce au condamnat dialogul dintre catolici şi ortodocşi (cf. pp. 66-67]. Însă toţi aceştia – subliniază A. K. – erau, într-un fel, de înţeles: pe atunci religia era centrul vieţii spirituale a omului, iar tulburările doctrinare le aduceau după sine pe cele sociale, degenerând în război religios. Se murea pentru o literă sau un verset, ceea ce nu se mai întâmplă azi, când societatea a devenit complet areligioasă.Aşadar, dacă interdicţiile teologale ale Bizanţului aveau justificări pacifiste, cele de astăzi sunt greu de explicat, întrucât nu au nici o motivaţie “umanitară”, scopul lor real fiind acela de nivelare a conştiinţelor, până la aneantizare, pentru o şi mai mare înrobire materialistă a omului.
Argumentele contra sincretismului religios pot continua, din perspective diferite, precum cele ale marilor religii monoteiste, ori chiar a bunului simţ.

Concluzia autorului: “De ce nu suntem ecumenişti?” – se întreabă A. K., subînţelegând formele radicale şi abuziv-radicale ale mişcării (desemnate la noi cu punctele 7 şi 8). Pentru că Hristos a murit pentru noi şi a instituit Biserica Sa Unică, pe care a lăsat-o moştenire apostolilor şi, prin ei, tuturor creştinilor, până în ziua de azi.
“Noi simţim că Ortodoxia nu este făcută de mână omenească. Cât timp acest sentiment este viu, oamenii nu se simt stăpâni în Casa lui Dumnezeu şi nu pot reconstrui Biserica după voinţa ziarelor sau a modelor zilei. Din momentul când omul se va simţi stăpân absolut în Casa credinţei, acea Casă va înceta să mai fie Casa lui Dumnezeu şi va deveni o simplă instituţie socială. Care va pieri, aşa cum piere tot ce e omenesc, ori excesiv omenesc” (p. 87).
Victoria ecumenismului – susţine A. K. – echivalează cu reformarea Casei lui Dumnezeu după nevoile pământeşti şi transformarea ei într-o cooperativă omenească. Ceea ce înseamnă pierderea bucuriei pascale, adică a prezenţei lui Dumnezeu pe pământ şi a învierii omului întru cele cereşti.

Elena DULGHERU