UN CUVÎNT AL PĂRINTELUI CALCIU

DE LA ÎNVIERE LA ÎNĂLŢARE*

Petrecerea pe pământ a Mântuitorului, după ce a înviat din morţi, ne este succint povestită de cei patru evanghelişti şi, parţial, de Faptele Apostolilor şi de unele dintre Epistole. În prima parte a acestei petreceri, acţiunea Domnului a fost de a-i convinge pe Apostoli de realitatea Învierii Lui, de a le insufla curajul propovăduirii, spre a înfrunta persecuţiile şi martirajele, de a le lărgi mintea înţelegerii duhovniceşti, pentru a putea pătrunde tainele pe care, în această perioadă de 40 de zile, li le-a descoperit (Luca 24, 45), cu porunca neclintită de a merge în lume spre a propovădui tuturor neamurilor adevărul credinţei şi a le boteza în numele Sfintei Treimi.
Prima arătare a fost către femeile mironosiţe, ca răsplată pentru devotamentul lor fără margini faţă de Domnul, în timpul vieţii şi după moartea Sa. Acele femei au devenit mesagerii Învierii Sale în faţa Apostolilor, care se simţeau ameninţaţi de iudei şi stăteau ascunşi, cu uşile încuiate (Matei 28; Marcu 16; Luca 24). S-a arătat separat (Ioan 20, 11-18) şi Mariei Magdalena, din care scosese şapte draci, dar într-un chip în care să nu-L recunoască decât după ce a chemat-o pe nume. Toate acestea s-au petrecut în ziua Învierii. Tot în aceeaşi zi S-a arătat pentru prima oară şi ucenicilor Săi închişi în casă, intrând la ei prin uşile încuiate, ceea ce înseamnă că trupul Lui era spiritualizat, luase caractere dumnezeieşti şi putea pătrunde oriunde şi prin orice fel de materie. În faţa neîncrederii ucenicilor, spre a-i convinge că nu-i un strigoi, Iisus a mâncat peşte şi un fagure de miere, ceea ce ne dovedeşte că trupul Său spiritualizat avea şi caracterele lumeşti, El înviind cu adevăratul Său trup, însă transfigurat.
Iisus S-a mai arătat la doi ucenici pe ţarină (Marcu 16, 12-13) şi lui Luca şi Cleopa, în drum spre Emaus (Luca 24, 13-33). Şi această arătare a fost foarte misterioasă, ochii celor doi ucenici fiind ţinuţi să nu-L cunoască. Numai când L-au invitat să poposească în casa prietenului din Emaus şi li s-a servit cina, Iisus S-a făcut cunoscut lor prin frângerea pâinii. De ce oare Iisus Se va fi arătat tocmai acestor doi ucenici ai Apostolilor şi de ce va fi făcut tocmai din ei mesageri ai Învierii Sale? Poate că cei doi fugiseră spre Emaus de teama iudeilor, iar El a vrut să-i întărească şi să-i convingă de învierea Sa din morţi.
În duminica următoare, Iisus Se arată din nou ucenicilor Săi (Ioan 20, 24-29), care tot mai tremurau de frică, încuiaţi în casă. Fără îndoială că această a doua arătare a avut loc din două motive: întâi, ca să-l convingă pe Toma, care nu credea ce-i spuneau ceilalţi Apostoli despre venirea lui Iisus în odaie, cu o săptămână înainte, şi care afirmase că, de nu va pipăi rănile Domnului, nu va crede; apoi, pentru a întări porunca propovăduirii dată tuturor Apostolilor, toţi fiind de faţă, inclusiv Toma, şi pentru a le insufla curajul acestei propovăduiri, căci, după această a doua arătare, ei au părăsit ascunzătoarea şi au ieşit în Ierusalim, răspândind vestea Învierii. El li S-a mai arătat şi pe un munte din Galileea, cum le făgăduise încă în viaţă fiind (Matei 28, 16-20).
O altă arătare plină de mister şi de semnificaţii este cea de la Marea Tiberiadei, când are loc şi cel de-al doilea pescuit minunat (Ioan 21, 1-22). Şapte ucenici pescuiesc pe mare, zadarnic, toată noaptea. În zori li Se arată Iisus pe ţărm şi îi îndeamnă să arunce mreaja în partea dreaptă a corabiei, ceea ce aceştia şi fac, scoţând-o plină cu peşti. Ioan Îl recunoaşte pe Iisus şi îi spune lui Petru că este Domnul. Acesta, cu impetuozitatea lui, se aruncă în valuri, înotând până la ţărm… Când ceilalţi ucenici au ajuns şi ei, au găsit focul aprins. O atmosferă mistică plutea peste toţi; mâncau în tăcere şi nimeni nu îndrăznea să-L întrebe: “Tu cine eşti?”, căci fiecare simţea că era Domnul. Inimile nu li s-au oprit din bătaie decât atunci când Iisus l-a întrebat pe Petru de trei ori: “Petre, Mă iubeşti tu pe Mine mai mult decât aceştia?”. Petru se lepădase de trei ori de Iisus şi de trei ori trebuia să mărturisească, în faţa tuturor, că-L iubea mai mult decât ceilalţi, pentru a putea fi reintegrat în ceata Apostolilor, dându-ne şi nouă un exemplu istoric şi real că, prin pocăinţă, suntem reintegraţi în Biserică şi-n Hristos.
Dar Mântuitorul nu S-a arătat doar celor pe care Evangheliile îi menţionează mai explicit. În I Corinteni (15, 3-8) găsim menţiunea că Hristos “S-a arătat lui Chefa [cf. şi Luca 24, 34], apoi celor doisprezece; în urmă, S-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei mai mulţi trăiesc până astăzi [epistola a fost scrisă în anul 59], iar unii au adormit. După aceea, S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor Apostolilor, iar în urma tuturor, ca unuia ce sunt nenăscut la vreme, mi S-a arătat şi mie”. Adică într-un mod cu totul special, după Înălţare, pe drumul Damascului (cf. Fapte, cap. 9 şi 22), căci Saul încă nu devenise Pavel, încă nu se născuse spiritual întru credinţa cea adevărată, ci îi persecuta pe creştini.
Sf. Luca, scriind Faptele Apostolilor, menţionează în câteva versete activitatea lui Iisus între Înviere şi Înălţare: “Cuvântul cel dintâi l-am făcut, o, Teofile, despre toate cele ce a început Iisus a face şi a învăţa, până în ziua în care S-a înălţat la cer, poruncind prin Duhul Sfânt Apostolilor pe care i-a ales, cărora S-a şi înfăţişat pe Sine viu după patima Sa, prin multe semne doveditoare, arătându-li-se timp de patruzeci de zile şi vorbind despre Împărăţia lui Dumnezeu” (1, 1-3). Prin “cuvântul cel dintâi”, el înţelege Evanghelia sa, Faptele reprezentând “cuvântul al doilea”, despre cele ulterioare Înălţării. Deşi relatările despre învăţătura Domnului din aceste 40 de zile sunt foarte puţine, este evident că ea s-a referit la nişte lucruri tainice legate de Împărăţia lui Dumnezeu, încât Iisus a trebuit să lărgească înţelegerea minţii Apostolilor ca ei să priceapă ce le spunea, înţelegere ce a fost încă şi mai lărgită prin pogorârea Sfântului Duh la Cincizecime.
Înălţarea este descrisă foarte concis, deşi, spre deosebire de Înviere, s-a petrecut în faţa unei asistenţe destul de numeroase. Matei şi Ioan nu vorbesc despre Înălţare, Marcu îi rezervă un singur verset (19, 16) şi doar Luca este mai explicit, atât spre sfârşitul Evangheliei sale (24, 50-52), cît şi, mai pe larg, în Fapte (1, 1-11), relatându-ne nu doar cum s-a petrecut dumnezeiescul eveniment, dar şi ultima discuţie a lui Iisus cu ucenicii Săi, în chiar clipa Înălţării. Aceştia, înţelegând că sosise ceasul despărţirii, căutau să afle de la Iisus vremea sfârşitului, adică a aşezării Împărăţiei. Iisus le răspunde însă: “Nu este al vostru a şti anii sau vremurile…” (Fapte 1, 7). Asigurându-i încă o dată de iminenţa pogorârii Sfântului Duh asupra lor, Iisus Se înălţă la cer pe un nor, nu într-ascuns, cum se întâmplase cu Enoh şi Ilie, ci în văzul tuturor. Doi îngeri îmbrăcaţi în haine albe au confirmat că Iisus se va întoarce cu slavă: “Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus, Care S-a înălţat la cer de la voi, astfel va şi veni…” (1, 11).
Petrecerea lui Iisus pe pământ după Înviere a avut o parte vădită şi una ascunsă. Ambele se referau la mântuirea noastră, dar numai ce a fost descoperit de Scripturi este strict necesar acesteia; cele ascunse, descoperite doar ucenicilor, erau menite să-i întărească pe cei ce urmau să-şi asume răspunderea propovăduirii şi durerile muceniciei, precum şi convingerii profunde a acestora, pentru ca, la rândul lor, să-i convingă pe alţii. Peste milenii, acest duh al credinţei nestrămutate ajunge şi la noi, nealterat în esenţa lui, dacă sufletul nostru nu se lasă pradă rătăcirilor vremii de acum.

Pr. Gheorghe CALCIU

* Text reprodus din numărul pe aprilie 2007 al revistei Puncte cardinale, păstrînd ortografia sursei.