ICOANE PASCALE

Săptămîna Patimitor (Săptămîna Mare) şi Săptămîna Luminată, adică răstimpul dintre Duminica Floriilor (Intrarea Domnului în Ierusalim) şi Duminica Tomei (“Paştele cel mic”), avînd în centru Învierea Domnului (praznicul praznicelor), se bucură de o bogată reprezentare în tradiţia iconografică ortodoxă. Iată scenele cele mai răspîndite din “filmul” iconic al “căii pascale”, în vechi basoreliefuri, fresce, icoane pe lemn şi miniaturi răsăritene.

Învierea lui Lazăr (prăznuită în sîmbăta care precede Floriilor, numită chiar Sîmbăta lui Lazăr) constituie un preludiu important al Învierii Domnului (Troparul spune: “Învierea cea de obşte mai înainte de Patima Ta încredinţînd-o, pe Lazăr l-ai înviat, Hristoase, Dumnezeule...”) şi a fost reprezentată de timpuriu (sec. II), cum se vede în catacombele romane (cf. Walter Lawrie, Art in Early Church, New York, 1969, pp. 40-46). Compoziţia devine mai complexă începînd de prin sec. IV, iar Erminia lui Dionisie [1] o descrie astfel: “Deal cu două vîrfuri, iar dinapoi o cetate şi evrei plîngînd, văzîndu-se pe jumătate, adică pînă la brîu. Şi înaintea dealului un mormînt, un om ce ridică piatra [de la gura mormîntului], Lazăr [în picioare] în mijlocul gropii, un om desfăşurîndu-l [din feşele de pînză], Hristos în preajmă cu o mînă binecuvîntînd şi cu cealaltă ţinînd un înscris (“Lazăre, vino afară!”), dinapoia Lui apostolii, iar la picioarele Lui Marta şi Maria [surorile lui Lazăr] închinîndu-se” (p. 111).

Intrarea Domnului în Ierusalim, prăznuită în Duminica Floriilor şi zugrăvită de obicei în naosul bisericilor, deşi triumfală, deschide de fapt drumul Patimilor. Este împlinirea profeţiei mesianice da la Zaharia 9, 9-15: Iisus este imaginea Împăratului, iar Ierusalimul imaginea Împărăţiei (prefigurarea Ierusalimului ceresc). Numele grecesc al icoanei este Baiophóros (de la báion, “frunză/ramură de finic”, şi phéro, “a purta”), căci cei ce-L întîmpină au în mîini stîlpări. În Erminia lui Dionisie: “Cetate şi dinafară deal; Hristos şezînd pe un asin tînăr şi binecuvîntînd [mulţimea], iar dinapoi apostolii; şi înaintea lui Hristos un copac sus pe deal, din care copiii taie ramuri şi le aruncă pe jos [...]. Şi afară de poarta cetăţii – iudei, bărbaţi şi femei, ţinînd ramuri şi [ducînd] copii în braţe şi pe umeri; iar alţii, de pe zidurile şi ferestrele cetăţii, privindu-L pe Hristos” (p. 112). Se observă că Hristos este înfăţişat călărind cu ambele picioare de aceeaşi parte a asinului şi cu faţa spre privitorul icoanei, ceea ce accentuează caracterul simbolic al scenei. “Acest mod de a-L zugrăvi pe Iisus contrastează cu picturile religioase apusene, în care El este, de obicei, reprezentat călărind cu picioarele de o parte şi de alta a asinului” (Constantine Cavarnos, Ghid de iconografie bizantină, Editura Sophía, Bucureşti, 2005, p. 95).

Hristos spălînd picioarele ucenicilor Săi este o reprezentare iconografică a smereniei (virtute de căpătîi în Ortodoxie) şi o chemare la smerita slujire. În pictura murală ortodoxă, scena este reprezentată cel mai adesea în pronaos. Iată descrierea ei în Erminia lui Dionisie: “Casă şi Petru şezînd pe un scaun, cu o mînă arătîndu-şi picioarele, iar pe cealaltă avînd-o pe cap; şi Hristos îngenuncheat înaintea lui, [...] încins cu un ştergar, cu o mînă ţinînd piciorul lui Petru şi pe cealaltă întinzînd-o către el; şi înaintea genunchilor Lui un lighean cu apă şi un ibric. Iar ceilalţi apostoli, şezînd dindărătul Lui, unii vorbesc între ei, alţii îşi dezleagă încălţămintele lor...” (p. 113). Icoana figurează îndeaproape textul evanghelic de la Ioan 13, 2-15 (unica relatare a episodului). În Ghidul... său (ed. cit., p. 137), C. Cavarnos aminteşte tradiţia din Patriarhia Ortodoxă a Ierusalimului, unde Patriarhul, închipuindu-L pe Hristos, la Utrenia din Joia Mare, spală picioarele a doisprezece arhimandriţi ai locului, ce la rîndul lor îi închipuie pe apostoli. Tradiţia s-a păstrat (sau a fost reluată ca atare) şi în alte arii creştine (inclusiv în lumea catolică).

Cina cea de Taină, la care a fost instituită Sfînta Euharistie, centrul liturgic al vieţii creştine, este foarte diferit reprezentată în Răsărit şi în Apus. Modelul ortodox îşi are originile în secolul al VI-lea (cf. David Talbot Rice, The Appreciation of Byzantine Art, Londra, 1972, p. 161) şi se structurează în jurul mesei semicirculare (mai rar circulare), avînd toate persoanele aşezate în jurul laturii curbate, cu faţa unele spre altele, dar şi spre privitor. Hristos este în centru, iar pe umărul sau pe pieptul Lui se sprijină capul “ucenicului iubit” Ioan, aşezat în stînga Domnului, căci locul de mai mare cinste din dreapta Sa îi este rezervat mai vîrstnicului Petru. Ceilalţi apostoli sînt aşezaţi cinci de-a stînga lui Ioan şi cinci de-a dreapta lui Petru. Din registrul stîng iese în evidenţă Iuda, ce tocmai îşi înmoaie dumicatul (“Cel ce a întins cu Mine mîna în blid, acela Mă va vinde” – Matei 26, 23; cf. şi Ioan 13, 26). La rigoare, aureolă trebuie să aibă numai Hristos (apostolii n-au primit încă darul Cincizemii). Există însă reprezentări – mai rare – în care aureolă au şi toţi apostolii, mai puţin Iuda. Apusenii, începînd de prin secolul al XII-lea, aduc fel de fel de inovaţii nepotrivite: masa devine dreptunghiulară, aureolă poartă toţi (inclusiv Iuda!), cîţiva stau cu spatele la privitori, iar uneori Hristos Însuşi Îşi pierde poziţia centrală (cinstea omenească a aşezării “în capul mesei” înlocuieşte simbolismul centralităţii divine). Secularizarea se desăvîrşeşte cu celebrul tablou al lui Leonardo (ce a şi dat naştere la atîtea speculaţii heterodoxe), unde nici Hristos nu mai are aureolă şi este înfăţişat aproape fără barbă. Din nefericire, această reprezentare desacralizată a avut mulţi imitatori, mai nou chiar şi în spaţiul ortodox. Deruta se simte încă din Erminia lui Dionisie (cf. p. 113)...

Sub puterea întunericului (“Şi era noapte” – Ioan 13, 30), Iuda Iscarioteanul, unul dintre cei 12, deja deconspirat la Cina cea de Taină, îşi duce la capăt vînzarea pe 30 de arginţi. Reprezentarea iconică a scenei respective poartă numele de Vînzarea, Trădarea sau Sărutul lui Iuda, iar în Erminia lui Dionisie (“Iuda vînzîndu-L pe Hristos” – p. 113) este descrisă astfel: “Grădină şi în mijlocul ei Iuda îmbrăţişîndu-l şi sărutîndu-L pe Hristos, iar înapoia lui Iuda [se vede] Petru, îngenunchind sub sine un ostaş tînăr [Malhus – cf. Ioan 18, 10] şi tăindu-i urechea cu sabia. Şi împrejurul lui Hristos ostaşi, unii cu săbii goale [scoase], alţii cu suliţe, alţii cu masalale şi cu felinare, iar alţii apucându-l şi bătându-L”. Domnul îl priveşte pe Iuda cu milă şi reproş (“Iuda, cu sărutare vinzi tu pe Fiul Omului?!” – Luca 22, 48). În pofida arguţiilor modernităţii, judecata asupra lui Iuda s-a rostit demult: “Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala!” (Matei 18, 7); “Fiul Omului merge precum a fost rînduit; dar vai omului aceluia prin care este vîndut!“ (Luca 22, 22); “Bine era de omul acela dacă nu se năştea!” (Matei 26, 24).

Răstignirea – de obicei zugrăvită în naosul bisericilor – este reprezentată în Răsărit cu fidelitate faţă de relatările evanghelice, într-o manieră sobră, evitîndu-se – în comparaţie cu arta apuseană – ostentaţia deteriorării fizice, dar şi detaliile imaginare ce pot distrage atenţia de la esenţial (ostaşi călări, mulţime şi îngeri plîngînd etc.). Asistenţa se reduce, de regulă, la Maica Domnului (uneori însoţită, în plan secund, de mironosiţe) şi la Apostolul Ioan (avîndu-l adeseori alături şi pe sutaş). Totuşi, Erminia lui Dionisie trimite la o figuraţie mai bogată, contaminată de moda apuseană, rareori realizată integral de o icoană (şi regăsibilă mai degrabă în pictura murală, cu spaţiu mai amplu): “Cetate şi afară de cetate un deal şi pe el Hristos răstignit; şi pe capătul de sus al Crucii pironite aceste cuvinte: Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor [abreviat: I.N.R.I.]. Şi de o parte şi de alta a lui Hristos răstigniţi cei doi tîlhari [2] [...]. Iar în jos, în partea din dreapta lui Hristos, un ostaş călare Îi împunge cu suliţa coasta dreaptă [...]. Şi dinapoia lui, Născătoarea de Dumnezeu copleşită de întristare şi mironosiţele ţinînd-o, şi lîngă dînsa Apostolul Ioan şi Longhin sutaşul [...]. Iar în partea din stînga, alt ostaş călare, ţinînd un burete legat în vîrful unei trestii şi apropiindu-l de gura lui Hristos. [...] Şi aproape alţi ostaşi, cărturari, farisei şi popor mult, unii vorbind între ei şi arătîndu-L pe Hristos [...]. Şi trei ostaşi, şezînd, împart hainele Lui [...]. Iar din jos de Cruce, o peşteră mititică şi în ea hîrca lui Adam...” (pp. 115-116). Iată şi lămurirea acestui din urmă detaliu: “Biruinţa asupra morţii şi a iadului este simbolizată printr-o cavernă care se deschide la piciorul Crucii, sub vîrful pietros al Golgotei, piatra care a crăpat în momentul morţii lui Hristos, pentru a lăsa să iasă la iveală un craniu. Este craniul lui Adam care, «după părerea unora», spune Sfîntul Ioan Hrisostom [Omilia 85, I, P. G. 59, col. 459], ar fi fost îngropat sub Golgota – «locul Căpăţînii» (Ioan 19, 17). Dacă tradiţia iconografică a preluat acest detaliu, provenit din izvoare apocrife, este pentru că el a servit la evidenţierea înţelesului dogmatic al icoanei Răstignirii: mîntuirea primului Adam prin sîngele lui Hristos, Noul Adam, Care S-a făcut om ca să mîntuiască neamul omenesc” (Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, Editura Sophía, Bucureşti, 2003, pp. 195-196).

Învierea Domnului – Anástasis – este reprezentată la loc privilegiat, în naosul bisericilor răsăritene, de regulă prin scena Pogorîrii la iad. “Spre deosebire de alte icoane ale praznicelor împărăteşti, icoana Învierii redate sub forma Pogorîrii la iad nu se bazează pe o relatare propriu-zisă a Evangheliilor, ci pe versete răzleţe din Noul şi Vechiul Testament” (C. Cavarnos, op. cit., p. 106), cum ar fi Efeseni 4, 9-10, sau I Petru 3, 18-19, sau anumite aluzii din Psaltire (“Căci David zice despre El: «Totdeauna am văzut pe Domnul înaintea mea, căci El este de-a dreapta mea ca să nu mă clatin. De aceea s-a bucurat inima mea şi s-a veselit limba mea; chiar şi trupul meu se va odihni întru nădejde. Căci nu vei lăsa sufletul meu în iad»” – Fapte 2, 25-27, subl. n.). Sfîntul Simeon Noul Teolog tîlcuieşte astfel tradiţia Pogorîrii la iad: “Hristos S-a pogorît la iad şi a slobozit din legăturile veşnice şi a înviat sufletele celor drepţi care erau robite acolo, adică le-a dus în rai. Dar nu a înviat şi trupurile lor, ci le-a lăsat în morminte pînă la învierea cea de obşte” (apud C. Cavarnos, loc cit.). Hristos Însuşi S-a pogorît la iad cu sufletul (nu şi cu trupul, care era în mormînt). Dar Sfîntul Ioan Damaschin (autorul Canonului pascal) precizează (Dogmatica sau Credinţa ortodoxă, III, 27): “Aşadar, chiar dacă a murit ca om, şi chiar dacă sfîntul Lui suflet s-a despărţit de corpul Lui preacurat, totuşi Dumnezeirea Lui nu S-a despărţit de cele două, adică de suflet şi de corp, şi astfel nici unica ipostasă nu s-a despărţit în două ipostase. Căci corpul şi sufletul au avut de la început, în acelaşi timp, existenţa în ipostasa Cuvîntului, şi cu toate că în timpul morţii a fost despărţit sufletul de trup, totuşi fiecare a rămas, avînd existenţa în unica ipostasă a Cuvîntului. Astfel, unica ipostasă a Cuvîntului a fost şi ipostasa sufletului, şi a trupului. Niciodată, nici sufletul, nici corpul n-au avut o ipostasă proprie, alta decît ipostasa Cuvîntului. Ipostasa Cuvîntului a fost mereu una şi niciodată două. Prin urmare, ipostasa lui Hristos este mereu una. Chiar dacă spaţial sufletul s-a despărţit de corp, ipostatic însă era unit prin Cuvînt” (Sfîntul Ioan Damaschin, Dogmatica, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2001, p. 176). Icoana încearcă să figureze totdeodată această realitate tainică, iminenţa Învierii lui Hristos şi încredinţarea viitoarei învieri a morţilor. Cea mai veche reprezentare cunoscută a Pogorîrii la iad se află la San Marco (Veneţia) şi datează din sec. al VI-lea (cf. L. Uspensky, Vl. Lossky, op. cit., p. 200). În Erminia lui Dionisie, acest tip de icoană este descris astfel: “Iadul ca o peşteră întunecoasă dedesubt de dealuri, şi îngeri, purtînd veşminte luminoase, îl leagă cu lanţuri pe Belzebut, domnul întunericului [...]; şi cîţiva oameni, în pielea goală şi legaţi cu lanţuri, uitîndu-se în sus; şi multe lacăte sparte, şi porţile iadului sfărîmate, iar Hristos, avînd împrejur nemărginită lumină şi mulţi îngeri, calcă pe ele, cu dreapta ţinînd [de mînă] pe Adam, iar cu stînga pe Eva. Şi de-a dreapta, Înaintemergătorul arătîndu-L pe Hristos; şi lîngă el David şi alţi drepţi, şi împăraţi cu cununi şi cu coroane. Iar de-a stînga proorocii: Iona, Isaia, Ieremia, şi dreptul Abel, şi alţii, toţi cu cununi” (p. 117). Alteori Domnul cu o mînă îl ţine pe Adam, iar în cealaltă ţine Crucea (simbol sacru suprem al biruinţei asupra morţii) [3].

O a doua reprezentare tradiţională a Învierii Domnului este cea cu Îngerul vestind mironosiţelor Învierea, pe care Erminia lui Dionisie o descrie aşa: “Mormînt deschis şi un înger, purtînd veşminte albe şi şezînd pe acoperămîntul mormîntului, ţine cu o mînă o suliţă, iar cu cealaltă arată, înăuntru în mormînt, giulgiul şi năframa; şi purtătoarele de miruri, înaintea lui, ţinînd miresmele” (p. 117).
În străvechime (pe vremea catacombelor) Învierea era sugerată prefigurativ de Proorocul Iona ieşind din pîntecele chitului, urmînd analogiei făcute de Domnul Însuşi: “Că precum a fost Iona în pîntecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi şi Fiul Omului în inima pămîntului trei zile şi trei nopţi” (Matei 12, 40). Tema a fost însă, cu timpul, aproape total abandonată în iconografia pascală.
L. Uspensky şi Vl. Lossky, probabil cei mai competenţi în materie, atrag răspicat atenţia: “În iconografia ortodoxă tradiţională, momentul în sine al Învierii lui Hristos nu este niciodată descris. Spre deosebire de icoana învierii lui Lazăr, atît Evangheliile, cît şi Tradiţia bisericească nu spun nimic despre acel moment şi nu spun cum a înviat Hristos. Nici o icoană nu o arată. [...] Absenţa redării momentului Învierii arată caracterul său de nepătruns pentru mintea omenească şi, prin urmare, imposibilitatea de a-l descrie. De aceea, în iconografia ortodoxă sînt două reprezentări care corespund sensului acestui eveniment. Una este convenţional-simbolică. Ea descrie momentul care precede Învierea lui Hristos cu trupul – Pogorîrea la iad. Cealaltă [descrie] momentul ce a urmat Învierii cu trupul a lui Hristos – venirea istorică a mironosiţelor la mormîntul Domnului” (op. cit., pp. 200-201).
Prin urmare, icoanele de dată mai recentă care-L înfăţişează pe Hristos ieşind dintr-un mormînt sub formă de coşciug şi ţinînd în mînă un steag (simbol profan al biruinţei), cu un înger care tocmai a dat piatra la o parte (ca să iasă Iisus, Care ori va fi fost prea comod, ori nu se va fi descurcat singur) şi cu soldaţii păzitori hlizindu-se la întreaga scenă, nu au nimic de-a face cu tradiţia ortodoxă şi contravin flagrant chiar relatărilor evanghelice. Ele reprezintă o influenţă a modernismului apusean (care, în materie de pictură religioasă, a eşuat cu timpul în kitsch), resimţită în spaţiul ortodox începînd de prin sec. al XVII-lea (din păcate, acest tip de reprezentare a fost reţinut şi în Erminia lui Dionisie din Furna – cf. ed. cit., p. 117 –, alcătuită în prima jumătate a secolului al XVIII-lea).

Încredinţarea lui Toma (apostolul prăznuit chiar în duminica de după Paşte, care îi şi poartă numele şi care, în tradiţia populară, s-a numit şi “Paştele cel mic”) este icoana care se raportează la relatarea evanghelică de la Ioan 20, 24-29 şi care în pictura murală ortodoxă apare zugrăvită în naos, la rînd cu scenele praznicelor împărăteşti. În Erminia lui Dionisie (unde tema este numită “Toma pipăind rănile lui Hristos”) o aflăm prezentată astfel: “Casă şi Hristos în mijloc, avînd mîna dreaptă ridicată, iar cu cea stîngă trăgîndu-Şi îmbrăcămintea, Îşi dezgoleşte rana coastei din dreapta. Iar Toma, stînd lîngă Dînsul, îşi pune cu frică mîna dreaptă în coasta Lui, pe cînd cu cealaltă ţine un înscris care zice: «Domnul meu şi Dumnezeul meu!». Şi ceilalţi apostoli, stînd împrejur, se minunează” (p. 118). Încredinţarea lui Toma face parte din grupul de reprezentări iconografice care certifică Învierea (cele ale Femeilor mironosiţe cînd li se vesteşte Învierea [4], ale Mariei Magdalena cînd i S-a arătat Hristos înviat [5], ale Sfinţilor Apostoli Petru şi Ioan la mormînt, ale Frîngerii pîinii la Emaus etc. – cf. Erminia lui Dionisie, pp. 117-119). Strigătului îngeresc “Hristos a înviat!”, ele îi răspund toate, în limbajul lor figurativ: “Adevărat a înviat!”.

Răzvan CODRESCU

[1] Este folosită în continuare, cu indicarea paginilor, ediţia românească scoasă în anul 2000 la Editura Sophía din Bucureşti: Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine. Erminiiile sînt manuale tradiţionale de pictură bisericească ortodoxă.
[2] Evangheliile canonice nu-i nominaliezază, dar tradiţia spune că s-ar fi numit Gestas şi Dismas (acesta din urmă fiind cel ce a spus: “Pomeneşte-mă, Doamne, cînd vei veni în împărăţia Ta!”, la care Hristos i-a răspuns: “Adevărat grăiesc Ţie, azi vei fi cu Mine în rai” – Luca 23, 42-43).
[3] “Crucea Ta, Doamne, viaţă şi înviere poporului Tău este şi spre dînsa nădăjduindu-ne, pe Tine, Dumnezeul nostru, Cel ce ai înviat, Te lăudăm. Miluieşte-ne pe noi” (Cîntarea 1 a Laudelor, glas 6).
[4] În Duminica Mironosiţelor (ce urmează Duminicii Tomii) se cîntă: “Mironosiţele femei stînd lîngă mormînt, îngerul a strigat: Mirurile sînt cuvenite morţilor, iar Hristos putrejunii S-a arătat străin. Ci strigaţi: «A înviat Domnul, dăruind lumii mare milă»” (Troparul, glas 2).
[5] Tema aceasta – Noli me tangere – s-a bucurat de o dezvoltare aparte în pictura religioasă occidentală.