UN MARE POET DIN ÎNCHISOARE

CONSTANTIN OPRIŞAN
(1921-1958)

 

La Editura Christiana din Bucureşti a apărut micul volum intitulat Cărţile Spiritului şi alte poezii, semnat de un mare poet necunoscut publicului larg: Constantin Oprişan, martir al temniţelor comuniste. Este prima oară cînd toate versurile rămase de la Constantin Oprişan se regăsesc între copertele unui volum (o selecţie fusese inclusă de regretatul Radu-Dan Vlad în volumaşul Doi poeţi damnaţi: Constantin Oprişan & Ştefan Vlădoianu, Editura Majadahonda, Bucureşti, 1995).

Constantin Oprişan, Cărţile Spiritului... (coperta I)

DIN PREFAŢA D-LUI MARCEL PETRIŞOR:

Constantin (Costache) Oprişan (1921-1958), după ce trecuse prin iadul de la Piteşti, a stat în celula 4 din cumplita „Casimcă” a Jilavei, cu Gheorghe (Ghiţă) Calciu, cu Iosif V. Iosif şi cu mine, şi tot acolo a murit în iulie 1958. Grav bolnav de tuberculoză, i s-a refuzat orice ajutor medical... Este cel pentru care viitorul părinte Calciu şi-a tăiat venele, în iluzia că ar putea să-l salveze de la moarte hrănindu-l cu sângele lui
Avea mare har de poet şi ne-am străduit toţi trei să-i memorăm versurile amplului poem „noologic”, precum şi alte piese de mai mică întindere, pe care mai în urmă le-am reconstituit din memorie cu Ghiţă Calciu, atât pe cât am mai fost în stare după atâţia ani. Sunt şi locuri pe care le-am uitat amândoi, dar îmi place să cred că am salvat – cu destulă fidelitate – esenţialul...
Dacă despre Dante Aligheri, autorul Divinei Comedii, contemporanii spuneau c-ar fi fost omul care a văzut cu ochii săi infernul, trecând prin toate bolgiile lui, despre Constantin Oprişan, autorul Epopeii noologice sau al Cărţilor Spiritului, s-ar putea spune cu certitudine nu numai că l-a văzut, dar că l-a şi trăit, trecând prin toate hrubele sale; nu ca vizitator, precum Dante, ci şi supus unui întreg arsenal al supliciilor deloc imaginare...
Dar nu asta contează, ci ceea ce spune acest autor despre geneza şi dinamica spiritului creştin, despre durerile şi bucuriile făuririi sale. Evidenţele unei conştiinţe care evoluează în spirală şi-n devenirea căreia apar treptat perioade grele de semnificaţii: Helenismul, cu sarabanda filosofiei antice; Patristica, cu revelaţiile-i mistice; Eroismul medieval, cu al lui cult al onoarei; Renaşterea, cu iluzoriile umanisme, apoi Modernitatea subsecventă, cu ispitele şi capcanele raţionaliste – de la Descartes la Kant şi de la Hegel la Marx –, cu tentaţiile existenţialiste sfârtecate de ideologii donquijoteşti şi de utopiile opresive ale unei contemporaneităţi din teascurile căreia salvarea nu se întrevede decât într-o perspectivă eshatologică...
Înţelepciunea lirică a muceniciei e uneori mai profundă şi mai vie decât toate tomurile speculaţiei filosofice, căci se întemeiază pe o experienţă care nu se poate substitui prin teorii şi pe nişte raţiuni ale inimii pe care mintea anevoie ajunge să le pătrundă. Citiţi-l pe Costache Oprişan şi veţi vedea că-l veţi ţine minte cu inima!

Constantin Oprişan, Cărţile Spiritului... (coperta IV)

DIN NOTA ASUPRA EDIŢIEI:

Acest volum de versuri ale poetului-martir Constantin Oprişan nu are la bază nici un manuscris auctorial, ci se bazează pe memoria celor ce au fost închişi cu el în Casimca Jilavei şi care i-au învăţat pe de rost versurile concepute strict mental în anii de detenţie.
Încă din 1967-68, Gheorghe Calciu şi Marcel Petrişor şi-au confruntat rememorările şi le-au pus pe hârtie, într-un caiet dictando de 48 de pagini, scris mărunt – cu cerneală albastră şi pe alocuri cu pixul – până la pagina 38. Caietul avea să fie confiscat de Securitate la 22 I 1968 şi recuperat abia după 1989, când a fost revăzut de cei doi şi, pe alocuri, îndreptat sau adăugit.
Din păcate, cu toate eforturile conjugate, mai vechi sau mai noi, au rămas în texte şi unele lacune, pe care editorial le-am semnalat prin puncte de suspensie între paranteze drepte. Majoritatea strofelor au putut fi totuşi reconstituite în integralitatea lor, ceea ce permite o lectură aproape normală, chiar dacă nu întotdeauna cu certitudinea absolută a conformităţii cu “originalul” pierdut. După atâţia ani – şi la o asemenea cantitate de material memorat – e omeneşte să apară unele “infidelităţi”, dincolo de voinţa şi exigenţele memoratorilor. Textul rezultat are însă coherenţă şi unitate stilistică. Personalitatea poetică a autorului ni se înfăţişează bine marcată şi chiar inconfundabilă, iar versurile alcătuiesc un univers intelectual şi artistic greu de suspectat de vreo contrafacere esenţială...
Marele poem pe care l-a ambiţionat Constantin Oprişan – în genul Tragediei omului a lui Imre Madach, dar cu mai multă filosofie – a fost cunoscut printre deţinuţii politici sub diferite titluri (care uneori sunt de fapt ale diferitelor sale părţi), reflectând poate şi o anumită oscilaţie a autorului: Poemul ontologic (cum figurează şi în ediţia antologică din 1995), Psihaion (sau Psychaion), Poemul noologic, Epopeea noologică sau Cărţile Spiritului. Pentru ediţia de faţă l-am ales pe cel din urmă. Poemul pare a avea trei părţi/cărţi (inegale şi aproximativ delimitate): “Cartea ontologică” (“Cânturile somatice”), “Cartea psihologică” (“Psychaion”) şi “Cartea noologică”.
Pe lângă poemul respectiv, caietul cu transcrieri din memorie mai conţine şi alte bucăţi poetice, grupate acolo sub titlul generic de “Elegii” (deşi numai unele dintre ele sunt intitulate astfel chiar de către autor). Aici am numit secţiunea finală “Alte poezii” (păstrând impresia că unele ar putea fi tot bucăţi din poem, dislocate conjunctural, sau care ar fi urmat să fie integrate la năzuita lui finalizare)... (R. C.)

Pagini olografe din caietul confiscat de Securitate

DIN CĂRŢILE SPIRITULUI

(CARTEA A DOUA: PSYCHAION):

Taverna literară

„Sunt Unamuno parcă, nici eu nu ştiu precis;

Identitatea certă m-ar ţine-ncătuşat.

Privesc aici o urmă şi urmăresc un vis

Pe care-l ştiu că este, deşi nu l-am visat.

Vagabondez cu mintea, convins că-l urmăresc,

Dar nu ştiu ce povară mă ţine sedentar

Şi în zadar de-o viaţă mă chinui să păşesc

Pe urma Rosinantei, din urma de măgar.

Cu îndrăzneţul spirit spre nouri mă avânt,

Dar trupul laş mă leagă cu talpa de asfalt;

Şi gust în spirit cerul, cu talpa pe pământ,

Dar tremur din tot trupul de teama de înalt.

Sunt tragic fără riscuri; imit pe cerşetori

Şi ofensez platonic Sybarisul burghez;

Aş vrea să-nfrunt realul, dar plâng pe visători

Şi, prins prin tălpi de pietre, mi-e frică să visez.

Mi-e scârbă de sofismă, dar logică nu ştiu;

Mă-mbăt de paradoxe ca ultimul estet,

Nu-mbrăţişez minciuna, la adevăr nu ţiu,

Şi preamărind ideea, tânjesc după concret.

Durerile contrarii le strâng într-un suspin

Şi-mi rafinez plăcerea în psihic alambic,

Dar să nu faci ca mine, că nu-i mai mare chin

Decât să ai de toate şi să nu vrei nimic!

Tu lasă-mă, şi drumul, oricât ar fi de lung,

Ai să ajungi eroul cu platoşă de foc;

Eu stau, nu pot, şi poate nu trebuie s-ajung,

Ci să trudesc pe-o urmă de clasic dobitoc”.

Şi Unamuno tace, e surd la tot ce-i spun,

Pierdut în distilarea extremelor dureri.

Infirmu-acesta, totuşi, e ghidul cel mai bun

Pe căile bătute de tragici cavaleri.

---------------------------------------------

În faţa mea, departe, un uriaş călare,

Pe gloaba lui uriaşă, ţinteşte în văzduh.

Îmi fulgeră privirea armura-i sclipitoare

Şi lancea legendară înfiptă în vreun duh.

Se-nalţă coiful mândru, plutind peste păduri,

Lucind în puritatea albastrului senin,

Păşeşte gloaba-n ritmul metalicei armuri,

Şi-n urmă scutierul, călare pe asin.

Ascunsă după arbori, tăcerea împresoară,

Să-năbuşe sub ramuri eroicul concert.

Mai mândru pare omul când moartea-l înconjoară

Şi mai frumoasă viaţa când trece prin deşert.

Îmi strigă: „Ce tot şovăi şi ochii ţi-i ascunzi ?

Îndreaptă-ţi dârz privirea şi pasul tău de ţânc!

Tu eşti un vârf de lance şi-n Duhul Rău pătrunzi,

Cu cât mergi mai departe, cu-atîta mai adânc”.

Se risipesc miasme şi vraja se dezleagă,

Un vânt de primăvară adie pe obraz

Şi creşte în putere făptura mea întreagă,

Gonind, prin praful negru, spre marele viteaz.

„Erai s-adormi”, murmură eroul zâmbitor,

„Pe căpătâi de piatră târât de vârcolaci;

Priveşte-i colo-n umbră cum fâlfâie în zbor

Şi speriaţi auzi-i cum ţipă prin copaci!

Sunt mulţi în codrul ăsta, dar au acelaşi joc:

Întâi, te înfăşoară tăcerea cu-n descânt;

În urmă, oboseala te frânge de mijloc;

Apoi, prin ierburi, somnul te trage la pământ.

Uitarea peste tine depune prafu-ncet,

Iar gândul anchiloza ţi-l ţine nemişcat;

Încremenită, mintea rămâne un schelet,

Iar forţa ta latentă – sistem osificat.

Când spiritul opreşte mişcarea lui subtilă,

Iar somnul libertatea i-o ţintuie pe loc,

Din geniu mai rămâne netrebnica fosilă

Închisă într-o piatră, ca scoica în ghioc.

Te culci pe suprafeţe, la clarităţi atent,

Având, în loc de pernă, pietroiul pozitiv

Şi nu visezi că-n juru-ţi păianjenul latent

Te ţese ca-ntr-o pânză în calcarul masiv.

Sub tufele acestea, pe galbenul lichen,

Dorm toţi sforăitorii de ieftine poveşti;

Surprinşi de împietrire în visul lor obscen,

Le cresc ciuperci pe burtă, sub laurii porceşti.

Un demon schimbă lumea în bâlci înşelător,

Fosilele [?] să-şi vândă pe viul adevăr;

De cumperi, şi-n momeală naiv te înfăşori,

Din arborele vieţii te smulge ca pe-un măr.

De-ţi lunecă privirea pe limpezimi banale,

Comode certitudini din drum de te opresc,

Te fură trândav somnul gândirii triviale

Şi gloria vulgară, sub laurul porcesc.

Te-alintă glorii vane, păcatul îl respiri,

În jur şi sub cămaşă jivinele se-ascund;

Vicleanul te vânează cu plasele-i subţiri,

Din geniul tău să-şi bată creiţarul lui mărunt.

În noi, caleidoscopul infernului agită,

Din psihice prăpastii, făclii înşelătoare,

Iar lumea le repetă pe-o gamă nesfârşită,

Scăldându-şi în mocirlă un stârv de târâtoare.

Dar Duhul Rău se-ascunde, îl supără lumina,

Minţind că toate astea-s copilăreşti simboluri,

Şi-n bezna sufletească ne sapă rădăcina,

Să ne prăvale duhul în propriile-i goluri.

Fiinţa lui nu-i spaţiu, cu toate că există;

El e mai mic ca punctul, dar umbra lui e mare.

Respinge deci, cu scârbă, minciuna realistă,

Cârpită cu ştiinţă şi cu percepţii clare!

Tu să cunoşti; acesta e marele secret

Ca să-ţi răpui duşmanul: întâi să-l vezi, să-l ştii;

Apoi, cu pieptul sparge barajul lui concret

Şi spulberă-l în focul privirii tale vii.

Deci, dacă ştii ce-i răul, apucă lancea-n mână

Şi nu ţinti în leşuri, să-ţi cheltui energia,

Ci umbra urmăreşte-o, principiul ce le mână,

Şi lasă semidocţii să-şi văcsuie prostia.

Răstoarnă turme-n cale şi treci prin mori de vânt,

Înfruntă inerţia cu spiritul activ.

Du [?] mai departe lancea şi tragicul avânt,

Călcând ca pe-o ruină neantul pozitiv.

Ce poate fi mai nobil decât, iubind ideea,

Să-i urmăreşti năluca din noapte până-n zori

Şi, hăituit de stáfii, să-ţi cauţi Dulcineea,

Trecând ca o nălucă prin turme şi prin mori ?”.

Şi Don Quijote cântă, rotind în nouri lancea;

Privirea lui colindă albastre depărtări...

Ce mare i-a fost lupta de când porni din Mancha,

Gonind viclene stáfii, în nepătrunse zări!

Mă-ntorc să văd în urmă fidelul scutier:

De pe măgar atârnă piciorul lui grăsun...

Ce paj a fost vreodată mai demn de-un cavaler

Şi ce stăpân avut-a vreun scutier mai bun?

Destinul lor, privindu-i, mai uriaş îmi pare

Şi parcă mai bicisnic şi mai nevolnic sunt

Să merg pe cai alături de sufletul lor mare

Şi să le calc pe urme cu pasul meu mărunt...

Aşa gândeam în sine-mi, când iat-o arătare

Trecând ca o nălucă prin ramuri de copac:

Un spiriduş de smoală, călare pe-o frigare,

Se lasă-n calea noastră în zbor de liliac.

Stă-n loc privind asinul, apoi, cuprins de streche,

Se-nvârte ca sfârleaza şi iar stă nemişcat,

Sucala întinzându-şi să-l gâdile-n ureche,

Dar cu-n strănut îl suflă măgarul indignat.

Să fie Puk? N-aş crede. Prea-i negru şi pocit!

Tersit? Nici el nu este, căci pare mai modern...

Deşi la-nfăţişare aduce cu Tersit,

Dar are o culoare şi-un míros de infern.

„Papini!” – strigă Sancho. „Te-ntorci şi iar te duci,

Apari din nefiinţă şi intri-n ea din nou,

Când pleacă primul cântec, te află la răscruci

Şi piei apoi călare pe ultimul ecou”.

„E spiritul pădurii!” – şopteşte Sancho. „Cată

Să nu te cerţi cu dânsul, chiar dac-o vrea-ntr-adins;

E negru de păcate, dar s-a căit odată

Şi geniul bun, cu haina, pe frunte l-a atins.

Se spune, după unii, c-ar fi primejdios:

Uşor îi cazi în plasă, de nu ţi-i gândul treaz;

Dar eu îi ştiu secretul, nu-l iau în serios,

Şi dacă-l iei cum este, să ştii că are haz”.

Zvârlit în praf, Papini, de-o tuse de măgar,

Spre Don Quijot se-ndreaptă, cu părul mai zburlit,

Armura să-i străpungă cu ţeapa-i de bondar...

Dar cade ca o minge, strigându-mi istovit:

„La mijloc mă aruncă destinul meu nedrept;

Cad între Don Quijote şi Sancho Panza! Ori,

Nici promiscuitatea cu Sancho n-o accept,

Nici pe stăpân nu-l sufăr, cu casca lui în nori!

Priveşte-l: mă ignoră, deşi sunt evident,

Şi trece peste mine cu zâmbetul lui trist.

Deşi-l surprind adesea privindu-mă atent,

Sunt sigur: găliganul nu ştie că exist!

De-aceea, câteodată, mă-nfurii pe oricare:

Mă-nfurie măgarul cu calmul lui englez,

Mârţoaga ce nu ştie ce poartă în spinare;

Cât despre Sancho Panza, doar când îl văd – turbez.

Dar culmea, pântecosul, convins că am talent,

Îmi rabdă tot dispreţul pe care nu-l ascund!

Când văd că nătărăul mai e şi indulgent,

Încerc cu vârful ţepei buricul lui rotund.

Şi iarăşi mă înfurii pe tot ce e anost,

Pe Swift, întruchiparea piticului englez,

Pe Goethe, care crede că diavolul e prost,

Pe Shakespeare că-i stârpeşte, în Hamlet, pe danezi.

Şi pe Homer că trece cu hexametrii-n zbor,

Ca în galopul antic să-l poarte pe Achil,

Şi-alături de eroul cel iute de picior,

Pe scârnavul Tersites, călare pe dactil.

Mă-nfurie bondocii, cu gâtul lor prea scurt,

Lunganii, că nu-şi taie picioarele prea lungi,

Turbez pe uriaşii care trăiesc din furt,

Pe Siegfried că-i stârpeşte pe micii Nibelungi.

Pe cei ce cred în vise, pe toţi i-aş face scrum;

Pe somnambuli, din viaţă, pe toţi aş vrea să-i şterg,

C-atunci când lumea doarme, ei fluieră pe drum

Şi se grăbesc s-ajungă, dar nu ştiu unde merg.

I-am spus-o şi lui Goethe: «Degeaba tot alergi!

De faci un pod, nu-i totul, şi-n iad poţi face pod.

Nici mersul nu-i nimica, ci sensu-n care mergi

Şi cum îţi faci din sensuri, cu spiritul, un nod.

Nu te salvezi cu acte de dulce filantrop,

Căci nu e totul fapta, ci spiritul din ea.

Şi n-or să vie, Goethe, când eu o să te-ngrop,

Nici îngeri să te scape, nici dracul să te ia».

Şi-acuma, te priveşte! Desculţ şi în cămaşă,

Te prinzi cu Don Quijote şi umbli prin păduri.

Cum pui tu inul simplu cu zaua lui trufaşă,

Curajul tău cu frica pitită sub armuri?!

Vrei cavaleri? Hai, vino: ţi-arăt o cruciadă!

Nu dau un ban pe dânşii; ţi-arăt oricâţi ai vrut:

Le sună gol armura, căzuţi pe cai, grămadă,

Cum stau de-atâta vreme cu numele pe scut.

Îţi dau orice spectacol în codrii mei tăcuţi,

Istoria întreagă sub arborii eterni,

Politica născută din antice virtuţi

Şi-njunghiată-n jungla corsarilor moderni.

Am toată poezia prin Dante şi Homer,

Gândirea de la Thales la ultimul sistem,

Natura neştirbită din funduri până-n cer...

Am binele din rugă şi răul din blestem.

Ţi-arăt filosofia în bâlciul vanităţii,

Protagoras şi Crates în scrânciobul sofist,

Modernii cum înalţă cântări sterilităţii

Şi-un veac întreg cum doarme în somnul realist.

Dar tu nu ştii ce cauţi, nici unde mergi năuc,

Nici de alungi frumosul, ori fugi de vreun urât;

În palma mea e taina, în miezul ei te duc,

În ţeapa asta-i totul, să-mi ceri orice, oricât!

Să vezi, când nevăzute abisuri îţi desfund,

Pe demoni cum stau singuri, iar îngerii perechi;

Să coborâm pe-o rază-n adâncuri fără fund

Şi din infern pe Dante să-l scoatem de urechi.

Sau poate-l vrei pe Goethe? Ţi-l dau să-i pipăi ţeasta,

Să vezi că tot Mefisto pe Faust l-a luat,

Căci, află de la mine, de când e lumea asta,

Pe dracul niciodată un neamţ nu l-a-nşelat!

Să prindem taina vieţii în cruntă încleştare,

Orgoliul cum triumfă pe spiritul răpus,

Să-ţi pun în palmă forţa şi geniul în frigare,

Şi lumea s-o întoarcem cu tălpile în sus”.

* * *

Piticul mă uimeşte cu magicu-i delir

Şi propria-mi uimire îl creşte uriaş.

Furat de înţelesuri, cuvintele-i respir.

Nu ştiu de mi-e prieten, ori poate mi-e vrăjmaş.

De jocu-i de-artificii simţindu-mă atras,

Mă-ntreb pe ce cărare destinul să-mi îndrept...

Şi-n cumpăna-ndoielii mă scoate din impas,

Tuşind ca o trompetă, măgarul înţelept.

Stă gnomul brusc din vorbă, cu ţeapa ridicată,

Iar farmecu-i hipnotic se spulberă în vânt.

Porneşte-apoi pe cale cu mine deodată,

Târând prin praf ţepuşa, cu vârful în pământ.

Sfios, începe iarăşi, cuvintele-ngânând:

„Vezi tu răscrucea asta? Pe-aici trecu cândva

Un Om”... Şi fără voie adastă la un gând:

„Voi nu ştiţi unde mergeţi, El singur o ştia.

Trecea, urmat de gloată, cu crucea în spinare...

Ca-ntotdeauna, gloata, lovind în ce nu ştie,

Lovea şi-n El atuncea, dar – vai! – neştiutoare

Că ura ei de-o clipă va trece-n veşnicie”.

Privirea lui Papini se urcă în etern,

Iar glasul i se schimbă în glas de heruvim;

Cuvintele uşoare pe inimă se-aştern

Şi aripa durerii-l înalţă în sublim.

„Veneam”, şopteşte dânsul, „cu Simon din Cirene,

Un om c-o-nfăţişare şi-o forţă de plebeu.

Nu m-a oprit nici plânsul frumoasei Magdalene,

Ci am pătruns prin gloată, ca să lovesc şi eu.

Abia-Şi ducea povara pe trupu-nsângerat;

Trăgeam de lemnul Crucii, când Omul a căzut;

S-a-ntors să mă privească în ochi, îndurerat....”

Şi, tremurând, Papini îmi spune: „L-am văzut!”.

Şi izbucneşte-n hohot: „De ce n-am mers cu Dânsul,

Să-I sprijin eu povara şi muntele să-l sui ?

Am plâns şi El pe faţă mi-a şters cu haina plânsul,

Şi port de-atunci în lacrimi şi astăzi chipul Lui.

Tu nu poţi ştii”, îmi spune, „din ce adâncuri plâng,

Din ce-ntunerec iese o lacrimă de gnom!

Ţi-o dau s-o vezi. Priveşte-o! Într-însa îţi răsfrâng

O clipă, o durere, un cer întreg, pe Om”.

Şi plânge spiriduşul cu lacrimi argintii;

Stă ţeapa ca floreta căzută-ntr-un duel.

Sfâşietor răsună pădurile pustii

Şi plânge spiriduşul, şi plâng şi eu cu el.

* * *

În faţa codrului de metal

(Expierea lui Don Quijote)

„O, Doamne! Dulcineea!” – murmură Don Quijot

Şi braţul i se lasă, cu lancea tremurând:

„O! Singura-mi iubire schimbată în robot!”.

... Şi lancea i se-nfige cu vârful în pământ.

„Misterul cast al vieţii închis în fierul mort,

De-aceea te răpiră din vechiul tău castel,

Fluidul inefabil să-l schimbe în resort

Şi trupul tău eteric – în monstru de oţel”.

Şi tristul Don Quijote coboară de pe cal:

„De-acum, cuprins cu fierul pe veci o să rămâi,

Iubirea mea celestă s-o aflu în metal,

Să-mi dea pe totdeauna sărutul ei dintâi”.

Se-nvârte-ncet inelul destinului pe cer

Şi semnul suferinţei, firavii peşti, răsar;

Prin somn mai plânge Sancho, pe platoşa-i de fier,

Şi, copleşit de gânduri, stă stoicul măgar.

* * *

Un ultim sfat

(Don Quijote se ridică din spasmul morţii
şi dă Spiritului Uman un ultim sfat,
rezultat al experienţei sale):

Să nu te-ntorci din cale când Duhul Rău te minte,

Căci vei rămâne pururi în a Sodomei carceri;

Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte,

Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri!

-----------------------------------------------------

Să mă întorc mai bine la oi, să mă retrag.

Din lumea lor vândută pe treizeci de arginţi

Voi paşte în tăcerea pădurilor de fag

Asinii filosofici şi turmele cuminţi.

În inima pădurii voi întâlni o fată

Şi inima-mi va bate ca-n ceasul cel mai sfânt.

Ne va cuprinde-n braţe tăcerea-nmiresmată

Şi-om adormi-n sărutul nostalgicului vânt.

Or să mă strige zeii bătrânului Homer,

Pe creştet îmi va trece mai falnic Orion

Şi voi uita, când urcă Pleiadele pe cer,

De lumea lor cu soare şi stele de neon.

Va strânge Parmenide din cosmicul decor

Durerea lui perfectă în sfere de cleştar,

Uitându-mă ca-n unda albastrului izvor,

Voi ignora roboţii şi porcii de metal.

Târziu, doinind povestea amarului trecut,

Voi fredona refrenul metalicei jivini,

Va da din cap, uimită de basmul necrezut,

Nevinovata turmă şi scepticii asini.

* * *

Când ochiul nu mai vede şi drumul pare-nchis,

Iar duhul îndoielii spre-ntoarceri te împinge,

Închide ochiul searbăd şi-aruncă-te-n abis,

Lovind cu pieptul moartea – şi sigur vei învinge.

Să te ridici mai tare din orice prăbuşire,

Săgeţi de fier să-ţi fie cuvintele temute,

Ştiinţa ta: credinţa, iar forţa ta: iubire;

Să-ţi faci din geniu spadă, iar scutul din virtute.

Acesta fie sensul victoriilor tale,

Când porţi povară trupul, durerea drept hotar,

Când lutul te constrânge cu legi materiale,

Să sfarmi cu geniul liber păcatul necesar.

În cântul tău să legeni al lumilor mister,

Prin el să treacă-n freamăt al geniilor zvon,

Materia pătrunsă în inima-i de fier

Să cadă în genunche, ca-n vechiul Ierihon.

Trecând din nou prin lume spre câmpul tău cu stele,

Vei întâlni aceeaşi sodomică dugheană.

Ieşi-vor Ehrenburgii din nou de sub tejghele,

Turbarea să-şi ascundă lingându-te în rană.

Ştiu că le ştii comerţul şi rostul lui ţi-e clar,

Şi taina lui sinistră, şi cinicii stăpâni,

Dar ca să nu pierzi drumul, un sfat ţi-e necesar:

Înconjură taverna şi haitele de câini.

Te vor primi jupânii cu rânjetul spurcat,

Îţi vor zâmbi clienţii, te vor striga Zola,

Lingându-şi murdăria vărsată din ficat....

Tu treci pe lângă dânşii şi mergi spre turma ta!

Şi iarăşi ghilotinei vei trece pe sub dinţi,

Iar semnele căzute le vei găsi în praf;

Îşi va suna zaraful tociţii lui arginţi...

Tu să n-atingi arginţii, ci scuipă-l pe zaraf!

Într-un amurg nostalgic, când soarele pe culmi

Va săruta pământul uitându-se-napoi,

Se vor ivi din zare pădurile de ulmi

Şi dulcele Psychaion, cu turmele de oi.

Atunci ţi-o pare clipa mai grea ca niciodată

Şi tot mai grea e fruntea, şi ochii tot mai grei;

Şi frînt vei sta, când noaptea se lasă-nmiresmată,

Să-i sorbi parfumul paşnic sub crengile de tei.

Dar mieii albi, simţindu-ţi prin întuneric pasul,

Îţi vor vesti venirea în codri de stejari

Şi turmele vor crede, îţi vor cunoaşte glasul,

Şi-abia văzând, vor crede şi scepticii măgari.

Vei regăsi toiagul şi gluga de oier,

Păstrate ca relicvă alături de caval,

Şi cântul va începe şi va urca spre cer,

Sfios ca începutul şi trist ca un final.

Din ce în ce mai plină suna-va melodia,

Mai grea de înţelesuri cu fiece cuvânt,

Şi nopţi la rând pe câmpuri va plânge bucuria

Născută din întâiul şi ultimul tău cânt.

Şi-n seara cea mai lină, când stele tremurând,

Din ape, nestemate, şiragurile-şi scot,

Vei levita. Pădurea te va privi urcând

Şi, dând din cap, măgarii vor înţelege tot.

Iar turma, biata turmă va şti că eşti plecat,

Şi tot pe drumul galben te-o aştepta să vii,

În marea ta iubire crezând nestrămutat,

Şi sufletul ei singur va plânge pe câmpii.

Cu dolii de cerneală, taverne sodomite

Vor încerca să mintă că ai murit, şi iar

Se vor trudi să lege, cu panglici mâzgălite,

De alba ta cămaşă comerţul lor murdar.

Verlainii şi Baudelairii, sorbind mai grea otravă,

Şi-or scărpina păduchii, strivindu-i sub călcâi,

Şi lacrimi mai amare din fierea lor bolnavă

Şi-or stoarce, ca să-ţi facă din ele căpătâi.

Tu tot mai jos lăsa-vei pământu-ntunecat,

Prin pulberea de stele urcându-te senin;

Va mângâia lumina obrazul tău curat

Şi colbul de luceferi cămaşa ta de in.

Şi dacă vreo ispită te va-ndemna să-ntorci

Privirea ta şi gândul o clipă înapoi,

Vei revedea cu scârbă pe umaniştii porci

Râmând în picătura imundă de noroi.

De sus, privind mocirla prin care ai trecut,

Ca de un vis de groază te-o trece un fior,

Îţi vei desprinde ochii şi gândul de pe lut,

De tot ce-a fost acolo simţindu-te uşor.

Tu tot mai sus urca-vei, de geniul tău purtat,

Lăsând în urmă aştrii, cenuşă tot mai fină;

Foşnirea lor s-o şterge [?] în sufletu-mpăcat

Şi vei intra – scânteie – în marea de lumină.

Număr din revista Rost închinat lui Constantin Oprişan

DIN ANEXELE VOLUMULUI
(DOUĂ RELATĂRI DESPRE C. OPRIŞAN)

Unul dintre episoadele cele mai memorabile şi grăitoare din perioada post-Piteşti, petrecut la Jilava în iulie 1958[1] şi rămas legendar în istoria închisorilor, cel în care Gh. Calciu, forţând imposibilul, şi-a desfăcut venele, în încercarea de a salva viaţa unui alt deţinut, ne este relatat într-unul dintre volumele de memorii ale lui Marcel Petrişor[2]:
“- Dumnezeule! – exclamă Mircea, sărind spre Gore. Ce faci?!
- Taci! – îi porunci scurt Gore. Storc o gamelă de sânge din braţ, ca să-i dau limfă lui Costache. Nu vezi c-a pierdut atâta sânge şi se stinge dacă nu intervenim cu ceva? [...]
Gore umpluse între timp jumătate din gamelă cu sânge şi o pusese pe tineta cu apă, acoperind-o cu o cârpă.
- Îl las, să se sedimenteze hematiile, şi-i voi da doar limfa s-o bea – îi explică el lui Mircea, în şoaptă, în timp ce-şi bandaja sumar încheietura braţului, de unde lăsase să i se scurgă sângele. [...]
Se dumiriră însă repede, văzându-l cum decanta limfa, din gamela în care-şi storsese sângele, în cea a lui Mircea.
- Bea! – îi zise apoi lui Costache, pe un ton poruncitor.
Oprişan însă zâmbi nemişcat. Răspundea cu-n surâs nelumesc la tot ce se-ntâmpla în jur.
- Costache, bea asta! – încercă Gore să-l facă să bea limfa cu orice preţ. [...]
- Prea târziu! – exclamă Iosif. Costache e departe acum; atât de departe că nimeni nu-i mai poate face nimic... Lăsaţi-l!
- Costache! Costache! – ţipă atunci Gore, ca şi când ar fi vrut să-l întoarcă din drum cu o gamelă de sânge. E al meu, al meu, mai am! – murmura el. Şi ei... o să ţi-l dea şi ei pe al...
Nu-şi termină însă vorba când Oprişan [...] tresări de trei ori, ca la vederea a ceva nevăzut şi [...] îşi dădu duhul pe braţele lui Gore. Gamela cu limfă căzu pe jos, iar el [Gore/Calciu] îl îmbrăţişase pe Costache ca şi cum ar fi vrut să nu-l mai lase să plece...”
În prefaţa la ediţia a doua a volumului Piteşti al lui Dumitru Bacu, Părintele Calciu relatează el însuşi episodul morţii lui Oprişan, care l-a marcat profund, dar, din discreţie, trece sub tăcere gestul său personal:
“În 1958 eram într-o corabie a morţii: şaisprezece oameni puşi în patru celule oarbe de la Jilava, patru celule zidite într-o celulă mai mare, de forma unui semicilindru culcat. O corabie a cărei destinaţie era moartea. Şaisprezece oameni, fiecare cu nebunia şi înţelepciunea lui, cu boala şi tragedia lui. Cei mai mulţi trecuseră prin Piteşti – mai mult de două treimi din câţi eram închişi acolo. Bolnavi trupeşte, răniţi sufleteşte, înfometaţi şi înfriguraţi, în celule în care apa curgea pe pereţi, iar umezeala ne pătrundea în oase, eram acolo într-o amestecătură dozată după toată ştiinţa Kremlinului, pentru a se stabili cât timp poate rezista un om în teroare, la foame şi tortură, la certurile din celulă, la bolile care infestau fiecare centimetru cub de aer cu milioane de microbi.
Atunci a murit, în celula mea, cel mai bun dintre noi. Era atât de bolnav şi atât de slab, încât moartea era mai prezentă pentru noi decât pereţii umezi, decât mâna gardianului care ne lovea, sau descuia şi încuia uşa, mai concretă decât pâinea şi apa noastră zilnică. Tusea de tuberculos a lui Costache Oprişan, expectoraţia abundentă şi urât mirositoare a unui plămân ros aproape integral de bacili, ne întorcea uneori stomacul pe dos, în ciuda dragostei imense pe care i-o purtam toţi trei.
Şi totuşi el, Costache, muribundul, era axa şi suportul nostru, justificarea noastră pentru acolo, îngerul care îl biruia pe diavol pentru noi. În clipa în care a murit, universul nostru şi-a pierdut sensul; atunci lumea s-a prăbuşit, cataclismul s-a produs şi noi am rămas trei oameni într-un pustiu al disperării. […]
Era în luna iulie 1958. Spre apusul soarelui, după ce trecuseră zece ore de la moartea lui Costache, în care timp ne rugaserăm cu lacrimi şi disperare: «Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletul adormitului robului Tău Costache... Costache...», după ce i-am spălat trupul, ca să intre curat în pământul din care a fost zidit, l-am scos gol pe targă, în curtea închisorii. Soarele apunea, iar lumina lui de aur cădea peste o vegetaţie luxuriantă, nebună, înăbuşitoare.
Lumii nu-i păsa de noi. Nu pierise universul în nefiinţă, soarele nu-şi întunecase lumina sa, nu se despicase pământul până în adânc, nici florile nu-şi pierduseră frumuseţea […]. Ne-am întors în celulă copleşiţi, urând florile şi copacii, şi cerul senin şi pur, şi soarele de aur. Pe targa murdară şi mică, în mijlocul curţii uriaşe, păzit de gardianul în uniformă, era trupul gol al lui Costache. Slab, doar piele şi os (incredibil cum putea fi acela un trup de om!), sub lumina dură care îi scotea în evidenţă slăbiciunea şi urâciunea corpului emaciat, zăcea acolo ca un monument al morţii. Şi nici un înger nu-l păzea cu sabie de foc de profanările ulterioare. Nici unul. Doar un gardian în uniformă.
Pe pieptul gol şi descărnat, străluceau două flori albastre, mari, necunoscute – toate florile ne deveniseră necunoscute. Le pusese Iosif, profitând de un moment de confuzie a gardianului. Le rupsese în fugă şi le aşezase pe pieptul osos, aruncate strâmb, dar reale şi agresive. Gardianul strigase la Iosif: «Ia-le de acolo, ia-le mai repede!». (Lui îi era frică să se atingă de mort.) Iosif nu l-a ascultat. «O să vă învăţ eu minte pe toţi, şi pe voi, şi pe el!» – a mai strigat gardianul. Pentru prima dată Iosif i-a răspuns, căci de la moartea lui Costache, în afară de lacrimi şi rugăciuni, nu mai schimbaserăm nici un cuvânt, nici între noi, nici cu gardianul: «Nouă, domnule gardian, ne mai puteţi arăta încă multe, dar lui nu; el v-a scăpat pentru totdeauna». Vedeţi, ei, gardienii, îngerii materiei, credeau că mai au putere asupra noastră chiar şi după moarte!
De atunci, ani în şir, l-am tot chemat pe Costache Oprişan, ziua şi noaptea, ca să-mi dea un semn, să-mi spună ceva despre moarte şi viaţa de veci... şi niciodată nu mi-a răspuns. De atunci mă întreb şi ne întrebăm: «Care este hotarul dintre moarte şi viaţă, cine e mort şi cine e viu – noi sau Costache Oprişan?»...”[3].

Selecţie şi adnotare de
Răzvan CODRESCU

[1] În vestita “Casimcă” a Jilavei se aflau pe atunci: în celula I – Nicolae Petraşcu, Octavian Voinea, Aurel Popa (Popicu), Nuţi Pătrăşcanu; în celula II – Valeriu (Vică) Negulescu, Paul Grimalschi, Dan Dumitrescu, Aristotel Popescu (Aligo); în celula III – Dragoş Hoinic, Alexandru Popa (Ţanu), Virgil Bordeianu, Gheorghe Caziuc; în celula IV – Gheorghe (Ghiţă) Calciu, Constantin (Costache) Oprişan, Iosif V. Iosif, Marcel Petrişor (cf. D. Bacu, Piteşti, Ed. Atlantida, Bucureşti, 1991, pp. 16-18 – cu reprezentări grafice; descrieri amănunţite în Marcel Petrişor, Fortul 13. Convorbiri din detenţie, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1991).[2] Secretul Fortului 13. Reeducări şi execuţii, Ed. Timpul, Iaşi, 1994, pp. 127-133 – unde Gh. Calciu apare sub numele de “Gore Bolovan”, iar autorul însuşi sub numele de “Mircea Petre”. Deţinutul muribund era Constantin Oprişan, fost şef pe ţară al Frăţiilor de Cruce, trecut şi el prin iadul de la Piteşti.[3] Preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Războiul întru Cuvânt. Cuvintele către tineri şi alte mărturii, Ed. Nemira, Bucureşti, 2001, pp. 91-94.