VIAŢA BATE FILMUL!

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

TOŢI  ARABII  SE  NUMESC  HASSAN...

(o tragicomedie de tranziţie)

“Eu Hassan, nevasta la mine român...” ♦ Unde punem sacii cu splendori?! ♦ Milionarul fumează Stewardess... ♦ “Trandafir, flora care minte la români!” ♦ Un vis de 70 de kg. ... ♦ Şi s-a dus, dulce minune... ♦ Mintea românului cea de pe urmă...

Pe la începutul anilor ‘90, într-o zi de 17 octombrie, pe la ora 10 dimineaţa, în incinta unui liceu ilariopolitan (nu spun care, instituţie importantă!), norocul părea să fi intrat pe uşa din faţă, sub numele de Hassan. Cel puţin aşa s-a recomandat “norocul” (care nu era tocmai “chior”) şi nimeni nu s-a gîndit să-l întrebe mai mult, probabil din teama ancestrală că norocul, dacă-l iscodeşti, fuge...

Fiind norocul acesta în carne şi oase, era firesc ca el să aibă şi-o nevastă (cherchez la femme). “Eu Hassan, nevasta la mine român. Nevasta la mine aici facut liceu, în ‘76 terminat...”. Pe atunci ea se numea Corina D. (un nume de care, vai, nimeni nu-şi mai aminteşte însă!).

Şi astfel Hassan, deşi neîntrebat de nimeni, începu să se prezinte cu familie cu tot, scutind pe toată lumea, din capul locului, de curiozităţi prea chinuitoare. S-a recomandat drept pui de egiptean, stabilit însă în Germania de Vest, ditai medicul ginecolog, cu diplomă din România. Legîndu-se el de ţară (de a noastră, adică), mai prin studii, mai prin nevastă, se pare că va fi căpătat obiceiul ca, între două naşteri, să mai dea cîte-o fugă pe la Ilariopolis, aşa cum i se întîmplase şi-n decembrie '89, cînd tocmai venise să vadă cum mai este iarna pe la noi… şi l-a prins “Revoluţia” la faţa locului, ca pe atîţia dintre frăţiorii lui. Nu ştiu de ce s-a lăţit printre noi bănuiala că mulţi dintre acei misterioşi “terorişti” ar fi fost arabi sadea şi nimeni nu s-a gîndit că vor fi existat şi arabi de bine, asemenea bietului Hassan, care a luptat pe baricade, gata-gata să-şi lase oasele, ca un erou-martir, pe caldarîmul de la Universitate. Acum el îşi ridică nădragii, aplecîndu-se cu greu, şi îşi arată picioarele încă bandajate; nici pe scaun nu se poate aşeza ca lumea, deşi a trecut ceva timp, pentru că un glonţ i-a atins coloana vertebrală şi a trebuit să sufere, sărmanul, o operaţie foarte grea, cu transplant de măduvă, ceea ce nu l-a putut lecui însă de venirile în România. De data aceasta nu patima, ci datoria a fost cea care l-a urnit: “Nevasta şi copiii la mine români estem. Români acum ajutor trebuie. Daca nu ajutam la români acum, atunci chind ajutam?”...

Şi Hassan e pus pe ajutor, nu glumă! Deocamdată n-a adus în ţară decît două TIR-uri, mărturisi el. Nişte mizilicuri, cum s-ar zice: două cabinete medicale (dintre care unul de ginecologie!), 20 de video-telefoane, apoi calculatoare, televizoare, retroproiectoare, dicţionare, enciclopedii şi rechizite, multe rechizite... Toate acestea aşa, pentru obşte. Pe deasupra, Hassan mai avea şi nişte “mici atenţii” pentru profesori (“profesor simta ca profesor este”): pachete de pînă la 70 de kilograme, al căror conţinut n-a fost deconspirat (“pachete la profesor surpriza este”). La aşa ceva ţi se taie răsuflarea: mintea începe să-ţi nălucească splendori şi ar fi păcat să te pierzi în întrebări suspicioase, de genul: “Cum de-a ştiut Hassan cam cîte pachete s-aducă?”...

Toată lumea se învîrte în jurul lui, buimacă. Parcă şi timpul începe să treacă mai greu... Pe la unu fără un sfert, cele două TIR-uri vor pătrunde feeric în curte şi din ele vor începe să curgă, ca dintr-un corn al abundenţei, splendorile Occidentului (via Orientis), de care avem, totuşi, atîta nevoie... Şi acesta nu va fi decît începutul! Căci Hassan are planuri mari. Cere să fie dus prin tot liceul, ca să-şi dea seama de ce ar mai fi nevoie. Trece peste tot cu mersul lui ţeapăn, de om rănit în Revoluţie, din ce în ce mai nemulţumit şi din ce în ce mai generos. Concluzia e limpede, necruţătoare: totul trebuie schimbat, totul este “porcaria”. Un alai de profesori umblă după el, uimiţi şi jenaţi totdeodată, dar, în fine, satisfăcuţi şi plini de speranţă. A sosit vremea ca realitatea să fie privită în faţă. Prea ne-am ascuns după deget. Lăsaţi-l acum să ne judece şi să ne dea! Cineva notează totul pe o listă, la porunca lui Hassan, ca nimic să nu fie uitat. Cel mai rău stă treaba cu mobilierul. ăsta trebuie înlocuit în întregime... Harapul are viziuni: aici va fi aşa, dincolo aşa... Un liceu ca din 1001 de nopţi creşte încet-încet, precum fata morgana, înfierbîntînd minţile tuturora. Veştile circulă rapid de la un etaj la altul: “Ne-a mai adus şi aia...”, “Ne mai dă şi aialaltă...”. Punctul culminant este atins atunci cînd uşa cancelariei se deschide şi o voce transfigurată comunică pe nerăsuflate: “Ne deschide şi un cont în Bancă de 50 000 de dolari!”...

*

Nu putea lipsi, într-o asemenea împrejurare, o trataţie, fie ea cît de modestă. Partea română, deşi ancestral ospitalieră, a fost totuşi luată pe nepregătite, acuzînd o stare de năuceală generală, astfel că trataţia a căzut tot în seama lui Hassan. A scos omul bani din buzunar şi a trimis după nişte vin. Apoi a desfăcut un pachet de ţigări, marca Stewardess, servind pe toată lumea (nici măcar nefumătorii n-au îndrăznit să-l refuze). Nici nu ştiţi ce savoare poate să aibă o ţigaretă Stewardess oferită de un nabab intercontinental!... De, ciudăţenii de milionar!...

Şi aşa, la un pahar de vin acru (pentru că altul nu s-a găsit), Hassan a mai făcut cîteva observaţii şi destăinuiri. Astfel s-a aflat, de pildă, după primul pahar, că “nevasta la mine idiota este”, încercînd să i se bage în afaceri. Acesta a fost răspunsul, pricinuitor de oarecare stînjeneală, la întrebarea pusă mieros de către una dintre amfitrioane: “Dar doamna Corina?” (adică fosta elevă D. Corina, de care nimeni nu izbutea în ruptul capului să-şi amintească).

La un moment dat, cu simpatie şi cu recunoştinţă, cineva zise, adresîndu-se lui Hassan: “Dumnezeu să vă dea sănătate!”. La care altcineva, de alături, interveni cu promptitudine: “Nu Dumnezeu, tu, ci Mahomed!” (sic); adică, vezi Doamne, să i se vorbească omului pe limba lui, să se simtă ca acasă! Arabii ăştia sînt sensibili foc în chestii de religie, nu ca noi, “europenii”, cărora puţin ne pasă! Dacă se supără Hassan? Ne dă Doamne-Doamne alte splendori în loc?... Dar aici reacţia lui Hassan fu cît se poate de surprinzătoare: “Nu, nu, Allah dumnezeu, Mahomet profet la el este. Dar Hristos mai mare ca Mahomet este. Citit Coran, scris Hristos mai nainte de Mahomet fost. Eu arab, nevasta şi copiii la mine creştin ortodox estem”. Arab emancipat, dom'le, nu ca ăia din Golf! De alături, cineva face observaţia subtilă că “religia aceea este bună care-i face pe oameni cei mai buni”. Şi mai bun ca Hassan, să dea de toate la toţi, cine-şi poate închipui?! A rămas însă neclar, pînă la urmă, cine-l făcuse atît de bun pe Hassan: mahomedanismul sau creştinismul?...

Între timp, uşa se deschise şi cineva pătrunse înăuntru cu un braţ de trandafiri, gîndindu-se, probabil, să facă ambianţa mai plăcută. Atunci Hassan, cu autoritatea unui şeic în propriul lui harem, începu să strige ca un apucat: “Afara, afara cu trandafir! Asta flora care minte la români!”...

*

        

Cu fiecare clipă, agitaţia crescuse în tot liceul. Absolut toţi profesorii să fie adunaţi de urgenţă! Cine se află în şcoală, să rămînă! Cine se află acasă, să fie îndată chemat! Telefoanele zbîrnîie. Fiecare să se prezinte şi să se descurce, să-şi ia în primire pachetul îndată ce o să vină şi să-l care acasă cum o şti, că şi aşa nu prea avem unde pune atîta grămadă de “ajutoare”! Se ridică şi problema unde vor fi instalate cabinetele medicale. O mînă bate aerul: “Las' că ne descurcăm noi, numai să le vedem aici!”... Nu se întreabă nimeni la ce-ar fi bun într-un liceu cabinetul de ginecologie...

Unii anticipează cam cît de mari trebuie să fie pachetele individuale, desenîndu-le în aer, cu ambele mîini... 70 de kilograme... Asta înseamnă, deci, cam aşa, cam cît o ladă de televizor color... Măricele, deh! În nici un caz nu le poţi duce în braţe... Asta va fi o problemă, mai ales pentru “noi, doamnele”... Cine are maşină e rezolvat (dar cîţi au?!)... Ceilalţi – cu taxiul, cu furgoneta...

Alţii sînt mai avansaţi, au trecut la conţinut. O doamnă profesoară, cusurgioaică din fire, pretinde că a mai văzut dumneaei astfel de “ajutoare”: ditamai pachetul şi, cînd colo, ce găseşti în el? Mai mult făină şi paste făinoase, nimic mai de Doamne-ajută!... Altele, dimpotrivă, găsesc că ar fi grozave chiar şi făina sau făinoasele, ba chiar încep să peroreze asupra posibilelor întrebuinţări...

Toată lumea visează cu ochii deschişi. “O fi pus şi cutare lucru?” sau “Te pomeneşti că ne-a pus şi cutare...” – fiecăruia venindu-i în gînd lucrurile pe care şi le-ar dori îndeosebi. Un vis de 70 de kilograme este destul de încăpător...

Hassan îi îndeamnă întruna pe toţi să spună care de ce crede c-ar avea mai urgentă nevoie, mai ales pentru disciplina pe care o predă. Data viitoare nu vrea să mai aducă nimic la nimereală. De aceea se mai interesează din cînd în cînd dacă listele ţin pasul cu nevoile constatate şi exprimate. Da, da, s-a consemnat totul, nici o problemă...

În ciuda înfăţişării lui modeste, în ciuda grosolăniilor pe care le mai scapă la răstimpuri, Hassan este irezistibil, i-a cucerit pe toţi, de la portar pînă la directori. Ochii tuturora strălucesc de o neţărmurită recunoştinţă. Se strîng bani în scopul cumpărării de mici atenţii indigene (de la artizanat, se-nţelege!). Sînt avuţi în vedere atît Hassan (i s-a şi cumpărat pînă la urmă o frumoasă faţă de masă brodată), cît şi – cu anticipaţie – şoferii celor două TIR-uri (tot feţe de masă, dar proporţional mai mici). Este adevărat că darurile n-au mai ajuns să fie înmînate, ele rămînînd să completeze recuzita strigatului la prune tîrzii...

*

Făcută mobilizarea generală, întocmite listele, lichidată consumaţia, Hassan s-a uitat la ceas şi a decretat că gata, e timpul, trebuie plecat spre Intercontinental, acolo unde TIR-urile probabil sosiseră deja, treaba avînd să meargă repede, nemţeşte, fără întîrzieri. În cel mult trei sferturi de oră maşinile vor fi aici, în curtea destinatarului. Mult a fost, puţin a mai rămas...

Venit probabil cu taxiul, “domnul Hassan” a plecat, însoţit de reprezentanţii ierarhici ai liceului, în maşina personală a unuia dintre aceştia. Pe drum (nu prea lung) îi mai vine omului o idee: n-are cumva partea română o anume sumă de bani (pentru care ulterior va primi, fireşte, echivalentul în valută), ca să li se dea şi şoferilor un avans în moneda ţării, aşa, pentru primele cheltuieli? Partea română are, dar nu are la ea. Se va rezolva însă la întoarcere, “nici o problemă”... Hassan aude şi rămîne tăcut.

La Intercontinental – nici urmă de TIR-uri hassaniene. Hassan joacă rolul boss-ului nervos. O mică întîrziere, o jumătate, poate trei sferturi de oră, mai mult nu se pune problema... Va rămîne el aici, să-şi aştepte oamenii; ceilalţi să se ducă la treburile lor... Va suna el imediat ce vor sosi maşinile...

Cam aşa s-a produs despărţirea de Hassan, pe la vremea prînzului, cînd şi impostorii, şi milionarii se duc să mănînce. Numai bieţii profesori au rămas să viseze pe inima goală, cam pînă spre lăsarea serii, cînd vraja a prins să se desfacă. Pierzîndu-şi răbdarea şi începînd să miroasă cacealmaua, o delegaţie aleasă pe sprînceană (cei mai îndrăzneţi, cei mai descurcăreţi) a descins din nou la Intercontinental, să întrebe de unul Hassan şi de două TIR-uri... “Cine-au cunoscut, cine mi-au văzut...”

*

Imediat ce vraja s-a destrămat, iat-o venită şi pe ea, mintea românului cea de pe urmă! Cine a fost şi ce-a urmărit oare Hassan?... Bughi mambo rag... Nici n-arăta a milionar; era mai degrabă un pîrlit: cine-a mai văzut milionar să fumeze Stewardess şi să bea vin de Gostat?!... Auzi tu, pachete de 70 de kilograme! Mie de la-nceput mi-a mirosit... Şi chestia cu 50 000 de dolari în cont – prea de tot, zău aşa! Sau povestea cu Mahomed şi cu Hristos... Ce credea el, că noi sîntem fraieri? Ne trebuia nouă, auzi, cabinet de ginecologie! Ce sîntem noi, instituţie educativă sau maternitate?!...

Nu cumva o fi fost vreun mare escroc? Deşi chiar dacă-i dădeam banii ceruţi la urmă, parcă prea era nimica toată: nu făcea un escroc serios tot circul ăsta doar pentru atît! Mai degrabă, un găinar mărunt, acolo... Dar nu cumva o fi fost vreun spion? Fugi de-aici! Ce să caute un spion într-un prăpădit de liceu?! Cred că mai degrabă era un psihopat, vreun mitoman cu mania grandorii... Sau a vrut pur şi simplu să-şi bată joc de noi? Se prea poate... (Cîţiva îşi dreg vocea). Se prea poate... (Apoi, con brio:) În orice caz, Corina aia, sau cum o chema-o, îţi dai seama ce poamă!... Să se uite, tu, cineva în arhivă... Ei, asta-i acum! Doar n-o să-i facem jocul în continuare, umblînd ca proştii prin hîrţoage...

Probabil că nimeni nu va şti niciodată exact cine a fost şi ce a urmărit “Hassan”. Dar de-acum nu mai este vorba de nici un Hassan. Şi nici măcar de “colectivul de cadre didactice” al unui renumit liceu ilariopolitan. (Am aflat, în urmă, că scenariul s-a repetat, aproape întocmai, la alte două licee din Capitală!!!). E vorba de tragicomedia unei lumi care nici măcar nu mai are luciditatea de a-şi plînge de milă...

Răzvan CODRESCU

PĂRINTELE CALCIU: ULUITOAREA CONVERTIRE

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Părintele Gheorghe Calciu  (1925-2006)

Textul de mai jos al părintelui Gheorghe Calciu (scris în urmă cu aproape 20 de ani, apărut în revista Puncte cardinale şi apoi în volumul Homo americanus), pune o problemă mai puţin cunoscută de publicul larg: convertirea tot mai multor evrei la creştinism. Părintele se referă îndeosebi la situaţia din Statele Unite, de la începutul anilor ‘90, oferind statisticile de atunci; nu am la îndemînă statistici la zi, dar cert este că fenomenul a continuat şi generează şi azi o puternică tensiune interevreiască. Apariţia sectei Evreilor Mesianici sau a aşa-numiţilor Jews for Jesus a determinat reacţia numită Jews for Judaism (organizaţie întemeiată în 1985 de rabinul Bentzion Kravitz). Problema este interesantă pentru starea religioasă a lumii în pragul noului veac şi mileniu şi pentru raportul “în teritoriu” dintre cele două monoteisme biblice. (R. C.)

În ultimele decenii, în special după 1970, numărul evreilor din Statele Unite convertiţi la creştinism a crescut de la circa 1000 de persoane la circa 140.000. În felul acesta, în ultimii 20 de ani au fost convertiţi de 140 ori mai mulţi evrei decît în cei 400 de ani scurşi de la începutul sta­bi­lirii lor masive în SUA. Această scurgere de persoane umane de la iudaism spre creştinism a alarmat comunitatea evreiască şi a determinat apariţia unei puternice organizaţii, EVREII PENTRU IUDAISM (JEWS FOR JUDAISM), care are misiunea de a îm­piedica această convertire tot mai periculoasă pentru con­cep­tul evreiesc de “popor ales”.

Evreii care oscilează între creştinism şi iudaism, sau care serbează Hanuka, dar îşi fac şi pom de Crăciun, sînt cu mult mai numeroşi decît cei care se declară creştini. Numă­rul acestor evrei este de aproape un milion şi jumătate: circa 700.000 se declară ataşaţi de creştinism, nu merg la sina­go­gă decît o dată sau de două ori pe an, şi cam tot de atîtea ori, sau chiar mai des, la bisericile creştine. Ceilalţi se con­si­deră evrei prin cultură şi etnicitate, iar nu prin religie. Ambele categorii sînt considerate de comunitatea evreiască drept pierdute pentru iudaism.

Şi noi, şi evreii ne punem întrebarea ce se întîmplă cu aceşti oameni care îşi părăsesc grupurile cărora le apar­ţin, pentru a se ataşa, mai lent sau mai rapid, altor grupuri, cu cultură şi spiritualitate diferite? Fără îndoială că există o anchiloză a iudaismului, care nu mai satisface dorinţa mis­tică şi de cunoaştere a evreului contemporan, însuşi con­cep­tul de “popor ales” începînd să devină iritant pentru mulţi evrei. În al doilea rând, aspectul tot mai închis al societăţii iudaice, exclusivismul tot mai accentuat pe care această so­cie­tate l-a adoptat, în special după înfiinţarea statului Israel (1948), duce la anchiloză şi la treptata abandonare a acestui tip de societate.

Filosoful fran­­­cez de origine evreiască Henri Bergson, mort în 1941, vorbea, în Les deux sources de la morale et de la religion, despre “morala închisă” şi despre “morala deschisă”, precum şi despre “religia statică şi cea dinamică”. Morala statică, spunea el, este un conformism pur, ea se prezintă ca o colec­ţie de imperative impersonale şi raţionale. “Morala des­chi­să” este un elan creator al binelui şi se întruchipează în eroi şi în sfinţi, care devin modelele noastre pe calea progresului moral infinit. “Religia statică”, asemenea “moralei închi­se”, se circumscrie pe ea însăşi în rituri şi habitudini. “Religia dinamică” este credinţa în “Infinitul” prezent în noi şi care ne cere să făptuim.

Toţi contemporanii au recunoscut în aceste opoziţii polii celor două religii: iudaismul şi creştinismul. Pentru noi, cei care trăim fenomenul de extindere a creştinismului şi de “uscare” a iudaismului, este uşor să recunoaştem as­pec­tul închis al societăţii şi al moralei iudaice, ca şi aspectul deschis al creştinismului, dinamismul lui, prezenţa vie a martirilor/mucenicilor şi a eroilor creştini care ne atrag spre cele de sus.

Grupul EVREII PENTRU IUDAISM afirmă că cei ce trec la creştinism aparţin, în cea mai mare măsură, laxis­mu­lui religios şi moral al celor ce refuză să se supună disci­pli­nei iudaice şi caută… non-conformismul creştin. Pe de altă parte, cei ce trec la creştinism spun că numai religia creştină a găsit o relaţie directă şi personală cu Dumnezeu, prin Iisus Hristos, relaţie pe care nici un iudeu nu o poate rea­liza în mozaism, din cauza raportului de păcat şi răzbu­nare divină pe care iudaismul îl proclamă ca relaţie cu Dumnezeu.

Fiecare evreu care citeşte Biblia creştină şi are o anumită aprehensiune pentru iubirea nediscriminatorie a semenului său este şocat de profunzimea cuvintelor lui Iisus şi se simte eliberat de frică şi de constrîngere. Iudaismul este gol de semnificaţii spirituale, spun unii dintre aceşti convertiţi. Lor li se pare că iudaismul ar fi nebulos şi lipsit de spiritualitate. Aceste afirmaţii nu sînt deloc noi pentru creştini. Ştim acest lucru de la Mîntuitorul Însuşi, Care i-a numit pe evrei lipsiţi de umilinţă, iar pilda vameşului şi a fariseului este ilustrativă în acest sens. Mîndria lor de a da zeciuiala, de a posti şi de a face milostenie la răspîntii, ca să fie văzuţi de oameni, este semnul morţii lor spirituale.

Pe de altă parte, caracterul închis al societăţii iuda­ice, care nu admite străinii convertiţi la mozaism şi nu-i consideră evrei nici măcar pe copiii născuţi din căsătorii mixte (în caz că mama nu a fost evreică), îi determină pe unii evrei să se simtă ca într-un fel de cuşcă spirituală, extrem de inconfortabilă pentru sufletul uman. Acest exclu­sivism nu este o caracteristică nouă a societăţii iudaice, care devine tot mai politizată după înfiinţarea noului stat Israel, ci se ştie că ea a constituit trăsătura dominantă a mozais­mu­lui încă din vechime. Moise a interzis categoric, sub ame­nin­ţarea pedepsei cu moartea, orice încuscrire cu străinii (cf. Deuteronomul 7, 3-4) şi-i alungă pe străinii şi pe stră­inele căsătorite cu evrei.

După întoarcerea din robia babiloniană, Neemia face acelaşi lucru: alungă soţiile străine şi pe copiii născuţi din ele, iar pe cei căsătoriţi cu străine îi îndepărtează din funcţii (cf. Neemia 13, 23-28). De altfel, referindu-se la aceste excluderi din sînul poporului evreu, Neemia însuşi conchide: “Astfel i-am curăţit eu de toţi străinii şi am pus rîn­duială preoţilor şi leviţilor, fiecăruia după slujba lui...” (13, 30).

În ceea ce priveşte afirmaţia grupului menţionat că numai cei lacşi părăsesc iudaismul, ea nu este total adevă­ra­tă: o serie întreagă de persoane din familii bigote, ba chiar şi fii de rabini, au părăsit de-a lungul timpului iudaismul pentru creştinism.

Iudaismul se simte tot mai ameninţat de aceste de­zer­tări. Oameni simpli şi intelectuali, săraci şi bogaţi, reli­gioşi şi mai puţin religioşi părăsesc mozaismul pentru că, citind Biblia creştină, au înţeles că Legea veche nu mîntuie pe nimeni şi că numai sîngele lui Hristos este cel ce ne sal­vează. Acest număr de convertiţi prin citire şi evanghelizare este aproape dublat prin căsătoriile mixte cu creştini(e). Mult mai puţini dintre cei căsătoriţi astfel trec la iudaism; majoritatea covîrşitoare devin, mai devreme sau mai tîrziu, creştini. Îngrijorarea comunităţii iudaice este cea mai bună dovadă că numărul convertiţilor la creştinism este din ce în ce mai mare. Înfiinţarea organizaţiei EVREII PENTRU IUDAISM, pe lîngă celelalte grupuri de presiune morală şi chiar materială asupra celor care trec la creştinism, are ca scop apropierea personală de fiecare convertit, pentru a-i cerceta motivele părăsirii reli­giei iudaice şi a-i demonstra valoarea Legii lui Moise, pre­cum şi “frauda” făcută de preoţii şi predicatorii creştini pentru a-i converti.

Rabinul Tovia Singer, preşedintele organizaţiei sta­bi­lite la New York şi apoi extinse în cea mai mare parte a Americii, ca şi diferiţi profesori universitari, rabini şi învă­ţători de Lege, îi abordează pe cei convertiţi şi le strecoară cărţi sau casete conţinând “adevărata” interpretare a locu­ri­lor profetice despre Mesia din Vechiul Testament, texte care ar fi “speculate” de creştini pentru a dovedi că pro­feţiile Vechiului Testament se împlinesc în Iisus Hristos. Ei atacă îndeosebi mişcarea EVREILOR MESIANICI, care caută să demonstreze că împăcarea dintre iudaism şi creş­tinism este posibilă prin acceptarea lui Iisus Hristos. Aceste grupuri mesianice se înmulţesc rapid printre evrei. În 1974 erau numai 14 astfel de congregaţii în SUA, pe cînd acum sînt peste 160, toate urmărind convertirea evreilor. Unul dintre cei mai activi în aceste convertiri este pastorul Richard Wurmbrand, un evreu român trecut la luteranism, care a stat în închisoare în România şi acum predică asiduu peste tot, organizaţia sa extinzîndu-se în multe ţări, pînă în Africa şi Asia.

Acum cîţiva ani, pastorul Wurmbrand îmi povestea că a călătorit în acelaşi vagon cu un rabin, cu care a început o discuţie privitoare la Hristos. După mai multe contra­ziceri, au ajuns şi la dispute mai personale. Rabinul i-a con­testat calitatea de evreu. “De ce?”, a întrebat Wurmbrand. “Pentru că te-ai făcut creştin!”. Pastorul a ripostat: “Acesta nu este un motiv suficient. Neam din neamul meu am fost evrei şi am rămas evrei. Credeţi, domnule rabin, că Marx, Engels şi ceilalţi evrei care au adus în lume comunismul, care au făcut parte din grupuri sataniste, care au ucis şi au dis­trus popoare întregi, sînt evrei şi eu nu?!”. “Da”, a fost răs­punsul. “Câtă vreme ei nu au părăsit iudaismul, rămîn evrei”.

Cînd o societate sau o grupare religioasă gîndeşte aşa de exclusivist, este firesc ca ea să înceapă să fie bol­na­vă, cum o numea deja H. Bergson. În realitate, pentru sal­varea omenirii nu există altă cale decît creştinismul. Acest adevăr nu este valabil numai pentru evrei, ci pentru noi toţi. Din ce în ce mai mult se aleg creştinii de necreştini, cei buni de cei răi, “fiii luminii” de “fiii întunericului”, iuda­ismul fiind asemenea candelelor fecioarelor nebune: lumina lor ţine doar cît lumina fizică a lumii. La venirea Mirelui, candelele lor sînt stinse, pe cînd cele ale fecioarelor înţe­lepte continuă să lumineze, binemeritînd “cămara nunţii”.

Să nu ne găsească sfîrşitul cu candelele stinse şi nu cumva să fie pentru noi cuvîntul din urmă al Domnului: “Adevărat vă spun vouă, nu vă cunosc pe voi!”.

(Preot Gheorghe Calciu‑Dumitreasa, Homo americanus.

O radiografie ortodoxă, Ed. Christiana, Buc., 2002; 2007)

RIDENDO CASTIGAT MORES (X)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Am primit şi dau mai departe…

Francis Montillaud, Morts de rire

GLUME... NOBILE

În ajunul morţii înţeleptului Socrate, un prieten se duse să-l viziteze la închisoare şi dădu acolo peste un profesor de muzică, ce tocmai îl învăţa pe filosof un cîntec la liră.

- Păi cum – exclamă prietenul -, mîine vei muri şi astăzi mai înveţi un cîntec nou?!

La care Socrate i-a răspuns:

- Dar cînd să-l mai învăţ, dragul meu?

☺

Într-o zi, văzîndu-l ducele Jacques-Henri de Duras pe filosoful Descartes cum se delecta cu nişte specialităţi culinare, îi zise în zeflemea:

- Cum, şi filosofii mănîncă lucruri atît de bune?!

- De ce nu? – îi răspunse René Descartes. Îţi inchipui oare că Dumnezeu a creat lucruri delicioase numai pentru proşti?

☺

În carnetele sale, Leonardo da Vinci şi-a notat, alături de numeroase schiţe, observaţii, informaţii, impresii, şi unele anecdote spuse între prieteni. Iată una dintre ele:

Un pictor, fiind odată compătimit cu mirare de cineva că tocmai el, care a pictat tablouri atît de frumoase, are copii atît de urîţi, a răspuns: „Tablourile le-am pictat ziua, pe cînd pe copii i-am făcut noaptea!”.

☺

Cea mai importantă descoperire atribuită lui Pitagora este celebra teoremă care-i poartă numele. Legenda spune că, dîndu-şi seama el de importanţa extraordinară a descoperirii sale, a dat un mare ospăţ în cinstea zeilor, pentru care a sacrificat o sută de boi.

Despre această împrejurare Hegel obişnuia să spună ironic: „A fost o veselie şi o sărbătoare a spiritului pe socoteala boilor!”.

☺

Se spune Soţia lui Pitagora era ea însăşi o femeie instruită şi inteligentă. Fiind odată întrebată după cît timp se purifică o femeie care s-a împreunat cu un bărbat, ea ar fi răspuns: „Cu propriul soţ, imediat; cu altul, niciodată”.

☺

Talleyrand stătea într-o zi între Doamna de Staël şi Doamna Récamier, galant cu amîndouă, dar totuşi cu o vădită înclinare spre cea de-a doua.

- În sfîrşit – spuse la un moment dat, iritată, Doamna de Staël –, dacă am cădea amîndouă în apă, pe care ai salva-o mai întîi?

- O, doamnă baroană – răspunse Talleyrand –, sînt sigur că înotaţi ca un înger!

☺

Filosoful francez Fontenelle, nepotul lui Corneille, se duse într-o zi, dis-de-dimineaţă, cu o problemă urgentă, în vizită la o doamnă cu care era prieten. Doamna îl primeşte în capot şi se scuză:

- Vedeţi, domnule Fontenelle, mă scol pentru dvs.!

- Da, doamnă, dar vă culcaţi pentru altul! – mormăi filosoful.

☺

Henric VIII, regele Angliei, hotărî să trimită un episcop la Francisc I, regele Franţei, într-o vreme cînd relaţiile dintre cei doi monarhi erau foarte încordate. Episcopul îi obiectă că misiunea încredinţată îi punea viaţa în primejdie.

- Să nu-ţi fie teamă! – ripostă Henric. Dacă Francisc te va ucide, voi pune să fie decapitaţi toţi francezii aflaţi în puterea mea.

- Vă cred – spuse episcopul. Mi-e teamă însă că nici unul dintre capetele lor nu se va potrivi pe umerii mei!

☺

Napoleon avea o formulă favorită pentru a-şi exprima dispreţul pentru cineva: „E penultimul dintre oameni!”. Întrebat odată de ce penultimul, împăratul a răspuns: „Ca să nu descurajez pe nimeni”.

ROST 106: DREAPTA ŞI FALSA DREAPTĂ

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

A apărut numărul 106 al revistei Rost (primul tipărit în 2012), avînd ca temă „Dreapta”, atît în raport cu Stînga, cît şi în raport cu ceea ce am numit în altă parte „pseudomorfozele actuale ale dreptei”. O fereastră deschisă spre acea dreaptă de care am avea atîta nevoie, dar care azi nu mai există cu adevărat (şi se ridică întrebarea dacă va mai putea exista vreodată – nu ca opţiune personală şi principială, ci ca forţă politică activă şi determinantă la nivel comunitar).

Un număr pe această temă, cu principalele repere teoretice şi practice ale problemei, abordate diacronic, dar şi sincronic, din perspectivă românească, dar şi europeană, era o datorie a grupării de la Rost, mai ales în contextul tot mai accentuatei confuzii morale şi doctrinare a vremurilor pe care le trăim. Chiar dacă unii se vor arăta, probabil, nemulţumiţi, Redacţia, fără să-şi ascundă poziţia proprie, a decis prezentarea mai multor puncte de vedere, după principiul „oglinzilor paralele” (Adrian Papahagi – intervievat pe tema „Statelor Unite ale Europei” şi a naţionalismului în contemporaneitate –, Răzvan Codrescu, Vlad Diaconu, Ovidiu Hurduzeu etc.), lăsînd cititorilor posibilitatea unei responsabile cumpăniri.

Sigur că numărul nu se reduce la problematica strict politică. Ancheta numărului (realizată de d-l Mădălin Iacob) pune probolema religiei în şcoală, d-nii Mihail Albişteanu şi Vlad Diaconu se pronunţă pertinent despre „Hibele noii legi a învăţămîntului” şi „Reforma care deformează definitiv educaţia”, d-na Alina Ioana Dida consemnează conferinţa academicianului D. Vatamaniuc relevant intitulată „Eminescu printre noi”, iar d-l Dan Stanca glosează despre „Sertarul scriitorului român”. Cîntul XXIV al Purgatoriului dantesc – cînt esenţial pentru concepţia poetică a „Marelui Florentin” (il dolce stil nuovo) – acoperă rubrica de poezie.

Nu lipseşte nici evocarea cîtorva mari figuri ale rezistenţei creştine anticomuniste din România secolului XX, foşti deţinuţi politici şi/sau participanţi la lupta eroică din munţi: doctorul Dumitru Uţă (în jurul căruia s-a alcătuit „dosarul” numărului), „haiducul” Gavril Vatamaniuc (admirabil prezentat de d-l Sorin Lavric) şi Ioan Ianolide (recenzie de d-l Bogdan Munteanu a cărţii Deţinutul profet, moşită editorial în obştea Diaconeştilor).

Prin editorial („Restaurarea normalităţii se amînă”) şi prin rubrica „Idei, vorbe, fapte”, d-l Claudiu Târziu, directorul publicaţiei, atinge cîteva puncte nevralgice ale actualităţii imediate (inclusiv cel al protestelor publice de peste iarnă, cu numeroasele lor implicaţii socio-politice şi psiho-morale). Oarecum compensatoriu, nu lipseşte nici nostalgia după „Binecuvîntata lume veche” (de fapt, necroloagele a doi nonagenari care ne-au părăsit spre sfîrşitul anului trecut: Leonte Radu şi Mircea Nicolau, fie-le ţărîna uşoară!).

E un semn bun că Rostul reuşeşte – pe un fond atît de ingrat, de criză economică, socială şi politică – să afle resursele de a merge mai departe, păstrînd, în mare, aceeaşi linie de rectitudine echilibrată şi confirmînd buna impresie făcută în noua formulă grafică şi editorială (de după nr. 100). Va depinde însă mult de implicarea cititorilor apariţia lui pe tot parcursul anului, în aceleaşi condiţii şi cu aceeaşi ritmicitate. (R. C.)

DACĂ VREI SĂ NU MORI PROST, ABONEAZĂ-TE LA ROST !

PR. PROF. ILIE MOLDOVAN – VEŞNICA POMENIRE

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

Părintele profesor Ilie Moldovan:

“Eu m-am considerat întotdeauna un fiu de ţăran. 

Sînt urmaş al iobagilor din satul meu natal. 

Păstrez în mine moştenirea înaintaşilor mei iobagi, 

caracterul moral şi credinţa ortodoxă în care m-am născut, 

apărată cu sfinţenie de înaintaşii noştri”.

Duminică 12 februarie 2012, după săvîrşirea Sfintei Liturghii, a fost înmormîntat în satul său natal, Albeşti (judeţul Mureş), părintele profesor Ilie Moldovan (18 mai 1928 – 9 februarie 2012), teolog şi cărturar de seamă, mărturisitor harismatic al lui Iisus Hristos şi al demnităţii ortodoxe a Ardealului românesc.
Dumnezeu să-l odihnească împreună cu drepţii şi să aducă mîngîiere familiei îndurerate: soţiei Iuliana, fiilor Nicanor, Dumitru şi Sebastian, tuturor celorlalţi apropiaţi şi dragi inimii sale.
Fie ca nu numai fiul său Sebastian Moldovan, care-i este vrednic urmaş la catedră, ci toată suflarea ortodoxă sibiană şi românească să-i păstreze vie memoria şi să-i pună pilda în lucrare! (R. C.)

Slujba funerară din Catedrala de la Sibiu

Î.P.S. Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului: “Am pierdut pe unul dintre slujitorii Bisericii şi profesorii de vocaţie ai Facultăţii noastre de Teologie şi ai Bisericii noastre [...]. Era un vorbitor deosebit, cu multă vocaţie, cu viaţă morală deosebită. Are trei copii vrednici [...]; cel mai mic, Sebastian, este conferenţiar tocmai la disciplina pe care părintele a onorat-o cu atîta vrednicie timp de mulţi ani. […] Părintele profesor Ilie Moldovan a fost una dintre personalităţile emblematice ale teologiei româneşti. Convingerea îndelung mărturisită că în Hristos Domnul s-au schimbat condiţiile ontologice ale existenţei umane a marcat şi viaţa, şi gîndirea distinsului nostru profesor şi coleg din a doua jumătate a secolului XX şi începutul secolului XXI. El şi-a asumat, în dificila şi derutata perioadă postdecembristă ce a marcat societatea românească, rolul de reînsufleţire a disciplinei etice şi bioetice în teologia românească”.

P. S. Andrei Făgărăşanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului: “S-a stins unul dintre marii preoţi slujitori ai Ardealului şi un mare profesor de la Facultatea de Teologie din Sibiu, un mare misionar, care a propovăduit Cuvîntul lui Dumnezeu în faptă şi cuvînt. A fost un bun român, un sfetnic luminos, chemat acum de Dumnezeu în lumina Slavei Lui mîntuitoare”, 

Pr. Prof. Acad. Mircea Păcurariu: “Părintele profesor Ilie Moldovan a fost un preot de vocaţie şi-n acelaşi timp un profesor care-şi iubea catedra şi studenţii. Era prezent adesea în Catedrala mitropolitană, unde rostea cuvinte de învăţătură, dar şi în alte biserici din Arhiepiscopia Sibiului sau din alte eparhii. Era prezent adesea la simpozioane în Episcopia Covasnei şi Harghitei, ţinînd trează conştiinţa de neam în acele locuri”.

Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan I. Ică jr: “S-a mutat la Domnul unul dintre cei mai respectaţi şi iubiţi profesori de teologie, un model de preot liturghisitor, nelipsit de la capela facultăţii noastre. A fost un teolog mărturisitor şi îl vom ţinem aproape de inimile noastre, pomenindu-l mereu în rugăciuni”.

 Teologul Sebastian Moldovan, mai-departe-purtătorul vocaţiei părinteşti

RIDENDO CASTIGAT MORES (IX)

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

PENTRU O "FIZIOLOGIE" 

A ACTIVISTULUI DE PARTID ŞI DE STAT

LA VREMURI NOI, TOT NOI...!

"Ficţiunea politică" de pe blogul părintelui Marcel Răduţ Selişte este un soi de parodie amară, întemeiată pe jenanta realitate a "tinereţii revoluţionare" a actualului premier "de dreapta" al "eternei şi fascinantei Românii". Cine-i curios, poate accesa blogul clicînd AICI.

DE LA «PĂSTOREL» CITIRE…

Da, nasc şi la Moldova oameni noi,

Tăiaţi din stofa vechilor eroi,

Ce duc pe umeri ţara înainte –

Azi premier şi mâine preşedinte!

Şi ieri, şi-alaltăieri, şi de când sunt,

Ei au luptat, prin faptă şi cuvânt,

Să urce fără greş din treaptă-n treaptă,

Făcând din stânga lor o nouă dreaptă.

Şi s-au făcut de toate tuturor,

Să-i fie ţării noastre mai uşor

Şi-n marea Uniune care vine

Poporul nostru să trăiască bine.

Ei n-au avut în inimi decât ţara

Şi-au înţeles că iarna nu-i ca vara,

Dar cât ne-ar bate viscolul şi gerul,

Noi ne urmăm neabătut Năierul.

Şi-aşa, de la Cârmaci pân’ la Năier

Ne tot suim pe-nalte culmi la cer,

Căci pe pământ cum ar putea să fie

Eternă fascinanta Românie?!

Da, nasc şi la Moldova oameni mari,

Cinstiţi şi drepţi, din neam de demnitari,

Ce au pe lume doar un singur dor:

Să fie-n frunte numai ei şi-ai lor.

Refren:

Din Roşia Montană pân’ la mare,

O ţară-avem – şi nu e de vânzare!

Dar gata suntem să o dăm degeaba

Cui ne ajută să ne facem treaba!

P. S. Ar fi fost păcat ca aşa bunătate de odă, trimisă pentru rubrica de „Comentarii”, să fie postată doar în subsolul blogului… (R. C.)

Portocaliul în teritoriu

INTERMEZZO LIRIC: TÎRZIU DE LEAT

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Ştefan Câlţia, Calea albă

LĂUNTRICĂ

Splendorii-apuse-a castei tinereţi

abia-i mai simt în amintiri fiorul,

dar musai tu, mlădie, îţi răsfeţi

în unda rece-a gîndului piciorul.

De tine-i plin, din tîmplă-n tîmplă, visul

şi umbra ta din vechile amiezi

se alungeşte leneş pe zapisul

iubirii-n care te-ai sfiit să crezi.

Povară azi mi-ai fi aievea poate

şi nici nu ştiu de te-aş dori-n alcov,

căci vremea lor şi-o au pe lume toate.

Dar din trecutul care-n duh se-adună

ce-a fost frumos nu piere de istov,

ci moartea-n noi de-a pururi o răzbună.

ÎNTRU IUBIRE

De ce-am trăi de nu ar fi iubire

şi n-am spera să nu murim de tot,

ci, căţăraţi pe vrejul ei subţire,

să prea putem şi cîte nu se pot?

Măriri s-avem cît nu visează firea

şi de plăceri să nu mai prididim,

nimic n-ar fi de n-ar dura iubirea

peste cumplitul lumii ţintirim.

Iubirea face viu şi-nveşniceşte

tot ce-i în noi mai pur şi mai deplin,

ca rugul care nu se mistuieşte

în vîlvătaia focului divin,

ci chipul îl ridică-n fiecare

la negrăita lui asemănare.

SCRISOARE LEATULUI MEU

I

De-acum noi sîntem cei care am fost.

Azi hramul lumii alt norod îl poartă

şi tot ce-a dat trăirii noastre rost

ajunse gînd nebun şi slovă moartă.

Cînd însuşi Dumnezeu s-a veştejit

în suflete, la ce să ne mai mire

că neamul pare doar un vis smintit,

iar ţara doar un hîrb de amintire?

Doi bani nu face dragostea curată,

nobleţea-i moft şi-onoarea e prostie,

şi cine-ar da o ceapă degerată

pe-un glas ce strigă otova-n pustie?

Nimic de jertfă n-a rămas şi sfinte

nu-s nici măcar aducerile-aminte.

II 

De-aceea ne-om retrage încet şi pe tăcute,

scăpînd şi noi de lume, scăpînd şi ea de noi,

înalţi şi trişti în zarea speranţelor pierdute,

întorşi ca don Quijote acasă înapoi.

Adio, Dulcinee, adio, mori de vînt!

Doar Dumnezeu le ştie de-a fir a păr pe toate,

şi-odată din sămînţa ce-o putrezi-n pămînt

va încolţi o viaţă mai grea de roduri poate…

Să ne mai dăm bineţe o dată, la apus,

şi-apoi să ne încredem iubirii răstignite,

ţinînd măcar panaşul credinţei noastre sus,

oricît ne-ar fi, sub zale, ciolanele zdrobite.

Iar îndărăt să facem, cu dreapta sfintei cruci,

un semn ca de iertare urmaşilor uituci.

Răzvan CODRESCU

PIZZA LA ROMÂNI

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

Am primit şi dau mai departe...

NO COMMENT

CÎTEVA OBSERVAŢII, ÎN TREACĂT

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Aşadar, d-l Baconschi se dovedeşte pînă la urmă a fi fost un… înainte-mergător! Păcat pentru dumnealui că va trebui să rămînă cu gustul amar nu atît al demiterii în sine (gest absolut inutil, după cum se vede, al tandemului Băsescu-Boc), cît al modului abject în care s-a săvîrşit (mai cu seamă în condiţiile în care era vorba de însuşi prim-vicepreşedintele partidului!)…

Dacă în cazul Baconschi se poate vorbi de o concesie făcută protestelor de stradă (mutatis mutandis, pe principiul “capului lui Moţoc”), ar fi o mare naivitate ca lumea să-şi închipuie că demisia guvernului Boc ar avea vreo legătură cu presiunile străzii: la mijloc sînt cu totul alte “raţiuni”, inclusiv de natură electorală. Fără aceste alte “raţiuni”, putea să protesteze “piaţa” mult şi bine, că guvernul tot n-ar fi căzut (ci doar, cel mult, alte cîteva capete “de sacrificiu”… pe linie de partid).

Că d-l Mihai Răzvan Ungureanu, noul premier desemnat de preşedintele Băsescu, este fost activist UTC era un lucru ştiut demult. Că ar fi şi evreu (cum pretinde Ziua Veche) rămîne de dovedit (1. dacă e aşa şi 2. dacă, chiar aşa fiind, faptul are vreo relevanţă în context).

În condiţiile în care a căzut eventualitatea unui guvern de tehnocraţi, dintre numele vehiculate pentru funcţia de premier mi se pare că cel a d-lui Ungureanu, ne place sau nu ne place, este totuşi cel mai prestant (dacă nu politic şi moral, în orice caz intelectual şi profesional). Rămîne de văzut în ce măsură este – şi se va dovedi – “omul lui Băsescu” şi, cum anticipează unii, “asul din mînecă” al PDL-ului la scadenţa electorală.

Faptul că d-l Mihail Neamţu, liderul Noii Republici, a salutat public numirea respectivă îl onorează mai degrabă pe d-l Ungureanu decît pe d-l Neamţu… Să remarcăm, în treacăt, că totul în România, de la o vreme, este, chipurile, “de dreapta” (iar noul premier nu putea – nu-i aşa? – să facă excepţie şi să nu se declare ca atare din capul locului)… Lăsînd restul la o parte, mă întreb cum se va descurca bietul PDL cu atîţia “poli” de dreapta (Stoica, Baconschi, Neamţu, Ungureanu etc.) şi cu “numitorul comun” Traian Băsescu (deocamdată mult mai preocupat de sine însuşi şi de “Statele Unite ale Europei” decît de problemele curente ale populaţiei din teritoriu sau de avatarurile doctrinare).

O la fel de mare naivitate, la nivelul de sus, ar fi şi aceea ca opoziţia să creadă că schimbarea de guvern i s-ar datora în vreun fel sau în vreo măsură: preşedintele i-a tratat pe toţi ca pe un fel de décor constituţional, iar mişcările sale au cu totul alte resorturi şi priorităţi (poate că o ceapă degerată ar da, totuşi, pe Antonescu şi pe Ponta la un loc, dar sigur nu mai mult).

Lipsit de “spatele” unui partid cu adevărat puternic şi bine definit, d-l Traian Băsescu, o dată instalat la Cotroceni, a mizat din capul locului, pe plan intern, pe serviciile secrete, iar “cîntecul de lebădă” şi-l va cînta probabil în acelaşi registru (deşi, în paranteză fie spus, nici serviciile secrete nu mai sînt ce au fost…). D-l Ungureanu este ultima consecinţă logică a mandatului băsescian.

În general (şi probabil cu zilele numărate), pe scena politică actuală a României asistăm la un fel de one man show al preşedintelui “jucător” (cu pulberea care a mai rămas din praful “democraţiei originale”). Constituţia nu contează, clasa politică nu contează, poporul cu atît mai puţin, iar propriul partid numai întrucît îi este, marinăreşte vorbind, corabie personală. Cine va întrerupe acest număr? Eu am încredinţarea că bunul Dumnezeu (chiar dacă nimeni – nici măcar “prinţii” Bisericii – nu-L mai ia în calculele vieţii noastre publice). (R. C.)

PSEUDOMORFOZE CONTEMPORANE ALE DREPTEI

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

În a doua ediţie a cărţii mele În căutarea Legiunii pierdute (ieşită de sub tipar zilele acestea), în finalul celei de-a doua secţiuni (“Polemici actuale”), figurează un text (“Pseudomorfozele contemporane ale dreptei”) care lipsea din prima ediţie. Semnalînd apariţia noii ediţii a cărţii, îl reproduc şi aici, mai ales că răspunde unor frămîntări actuale deloc neimportante într-un an electoral şi într-un moment de cumpănă pentru poziţionarea României în noul context european. Menţionez că am şters de pe blog postarea mai veche a textului astfel intitulat şi care s-a retopit în cel de faţă. (R. C.)

Coperta I a noii ediţii

 

Butaforii politicianiste la “dreapta stîngii”

Am încercat să arăt altădată, în Cartea îndreptărilor[1], în ce măsură ideea de dreapta a fost dema­gogic pervertită, la noi şi aiurea, în sinistrul bîlci ideolo­gic şi politicianist al ul­ti­­melor decenii. Dreapta autentică, în­teme­ia­­tă pe o lungă tra­diţie şi solid consolidată în plan doctrinar, s-a văzut aprioric etichetată ca “extremă dreap­tă” şi exmatriculată prin con­sens abuziv de pe scena poli­ticii curente. “Dreapta” tolerată azi – şi impropriu de­nu­mită astfel – nu reprezintă decît o al­ter­nativă incoherentă de centru-stînga în contextul stîngis­mu­lui globalizant al lumii contemporane: “o dreaptă a stîn­gii”, formal diver­gentă faţă de comunism şi social-demo­cra­ţie, dar esenţial convergentă cu bazele materialiste, ateiste şi internaţio­na­liste ale acestora. O astfel butaforie politică, me­nită să voa­leze mai ales criza internă a liberalismului, nu es­te şi nu poate fi decît o struţo-cămilă ridicolă şi perversă, năs­­cută din falimentul moral al stîngii şi din teama acesteia de propriile ei radicalisme. De altfel, ea este perfect con­sonantă cu toate taberele stîngii în diabolizarea dreptei tra­diţionale, de care nu o leagă nimic şi în raport cu care îşi re­simte – chiar dacă nemărturisit – inconsistenţa misti­fi­ca­toa­re. Aş zice, vulgari­zînd puţin, că această dreaptă sui generis, singura îngă­du­i­tă în cetatea postmodernă, re­prezintă ţărîna sub care stînga încearcă să-şi ascundă, asemenea pisicii, pro­priile excremente.

De speţa aceasta este (pe urmele unor false mişcări sau formaţiuni “de dreapta” din Occident, dar cu coeficientul de versatilism şi insolenţă al po­li­ticianismului dîmboviţean) şi aşa-zisul “pol de dreapta” despre care se tot delirează de la o vreme prin fundăturile liberalo-ţărăniste sau democrat-libe­rale ale vieţii politice româneşti. De unde dreapta, zică-şi ea “liberal-conservatoare”, “creştin-democrată”, “populară” sau oricum altcumva, într-o lume fără nici un Dumnezeu, fără naţiona­lism creator, fără simţ al tradiţiei, fără realism orga­nic, fără deschidere spirituală, fără moralitate publică, fără ie­rarhii funcţionale, fără elite mărturisitoare, fără patos per­so­­na­list, fără spirit de sacrificiu şi fără vizionarism istoric?! Dreap­­­ta se alcătuieşte din toate aceste note definitorii, iar în lipsa lor – sau chiar numai a unora dintre ele – ea nu poate exista ca atare, ci poate cel mult să fie mimată demagogic, cum se şi întîmplă de fapt.

În realitate, pe scena politică românească de azi, nu se confruntă nicidecum dreapta cu stînga, ci două trusturi ma­fiote ieşite din vechiul F.S.N., între care se agită o caricatură de neoliberalism impotent şi clientelar, care nu are nimic de a face nu numai cu dreapta, dar nici măcar cu liberalismul nostru istoric. S-a ajuns de fapt, după 20 de ani de “demo­cra­ţie originală”, la un fel de formă mascată a soluţiei Bru­can: pluralism în cadrul Frontului, adică al P.C.R.-ului re­condiţionat, rebotezat şi conectat prin forţa contextului la noul stîngism european. Jucîndu-se de-a şoarecele şi pisica cu o rămăşiţă de liberalism decorativ, îşi dispută de fapt pu­te­rea reală comunismul rezidual hard, reprezentat de P.S.D.-ul lui Ion Iliescu, şi comunismul rezidual soft, reprezentat de P.D.L.-ul lui Traian Băsescu. Cele două formaţiuni fanto­ma­tice ieşite mai recent de sub pulpana preşedintelui Băsescu, Fundaţia Creştin-Democrată şi Noua Republică, mai degra­bă tolerate decît agreate de “greii” partidului, sînt încă de­parte de a reprezenta o alternativă viabilă sau de a determina vreo metanoia înăuntrul acestuia. Mai mult decît atît, lucru­rile se îndreaptă spre un dispreţ tot mai făţiş al naţionalului, ceea ce este incompatibil cu o autentică poziţie de dreapta, oricîte bune intenţii s-ar afla în subsidiar[2]. Dreaptă antinaţio­nală (ca şi dreaptă antitradiţională) nu poate exista decît în ima­ginarul vînzătorilor de fan­tome.

Deşi mărturisesc că eu unul n-am descoperit încă punc­tul ideal de fuziune între creştinism şi democraţie, am salutat principial iniţiativa tinerei elite pedeliste, admiţînd că este oa­­re­cum urgent să se facă măcar ceea ce se poate din ceea ce ar trebui, sub o firmă care poate nu ne vine mănuşă, dar care nu sperie Europa şi aminteşte măcar nominal de tradiţia ei creş­­tină. De natură să îngrijoreze este însă schimbarea de ton pe care am constatat-o recent, începînd cu ultimul supli­ment pe 2011 al revistei 22, la mai mulţi lideri sau purtători de cuvînt ai P.D.L. şi ai F.C.D., inclusiv la d-nii Teodor Ba­conschi şi Adrian Papahagi, cu exaltarea ideologică şi reto­rică a alternativei numite “Statele Unite ale Europei”[3] şi, im­plicit, cu disponibilitatea practic necondiţionată la desuvera­ni­zare naţională. De data aceasta lucrurile iau o turnură gra­vă şi inacceptabilă din nici o adevărată perspectivă de dreap­ta, pentru că, spre a se rezolva un impas al prezentului, este pus pe tarabă viitorul statal şi identitar al României, uitîndu-se în acelaşi timp, cu o serenitate care nu poate fi deloc creş­tinească, faptul că pentru independenţa, întregirea şi suvera­ni­tatea României moderne au murit sute de mii (dacă nu cum­va milioane) de părinţi, bunici şi străbunici ai noştri (care acum se răsucesc în morminte), floarea eroică şi marti­rică a unui neam necăjit, dar care şi-a avut visul lui de demnitate şi “neatîrnare”, peste toate vicisitudinile istoriei. “Statele Unite ale Europei”, să avem pardon, înseamnă cu totul alt­ceva decît Uniunea Europeană sau decît orice formă de eu­ro­penism principial. Sigur, impasul actual al ţării este poate fără precedent, situaţia este extrem de complexă, iar dacă am ajuns, într-adevăr, în starea lui “asta e şi altfel nu se mai poa­­te”, atunci nu d-l Teodor Baconschi ne-a adus aici, ba nici măcar d-l Traian Băsescu, ci două decenii postcomu­nis­te de nevrednicie şi iresponsabilitate, pentru care poartă vină întreaga clasă politică şi întregul electorat pe umerii căruia aceasta s-a cocoţat la putere. Că însă lucrurile nu stau chiar aşa, că nu este vorba chiar de o fatalitate istorică, o dove­deş­te, între altele, faptul că ţări care nu sînt cu mult deasupra noastră, şi care au trecut şi ele prin comunism, ca Ungaria sau Polonia, au întîmpinat deja acest proiect cu o opoziţie demnă şi responsabilă, iar rezerve serioase există şi din par­tea marilor puteri europene (cu excepţia Germaniei, care-şi face jocul ei, despre care nu e locul să vorbim aici). În orice caz, este cel puţin straniu să faci, pe de o parte, paradă de ide­ea de dreapta, iar, pe de altă parte, să vorbeşti, pradă con­juncturilor, ca din documentele clasice ale masoneriei! Eu n-aş contesta, pînă la proba contrară, bunele intenţii ale celor care au ajuns, sub presiunea unui anumit context, să pună ast­fel problemele, dar mă simt dator să reaminteasc că şi iadul e pavat cu bune intenţii şi să-mi exprim îndoiala că se poate (re)construi o dreaptă (şi, pînă la urmă, la ce bun?) pe asemenea clasice idealuri seculare de stînga. Şi dreapta au­tentică trăieşte cu respectul civilizaţiei europene, agreează principial “deschiderea” şi are do­rinţă firească de mai bine, dar nu cu orice preţ.

Spre deosebire de Fundaţia Creştin-Democrată, Noua Re­publică (“Albă-ca-Zăpada” d-lui Sebastian Lăzăroiu în­tru­pată şi pusă în lucrare de d-l Mihail Neamţu) este chiar un partid politic, ieşit tot din frămîntările P.D.L.-ului şi nu fără încrucişare cu F.C.D.[4], dar deja cu marja lui de independenţă şi de specificitate. Demisionat între timp chiar şi din postul de secund al d-lui Vladimir Tismăneanu la Institutul de Inves­ti­gare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Româ­nesc (I.I.C.C.M.E.R.), tînărul Mihail Neamţu este dezlegat de răs­punderile oficiale ale vreunei funcţii în stat şi se poate manifesta politic mult mai liber şi mult mai destresat decît au putut-o face, pînă deunăzi, un Teo­dor Baconschi şi chiar un Adrian Papahagi (la care devine tot mai greu de stabilit ce va fi fost angajament euro-comunitar, ce va fi fost pe li­nia P.D.L., ce va fi fost pe linia F.C.D. şi ce va fi fost notă per­sonală). De aici impresia că discursul d-lui Mihail Neam­ţu este cu mult mai proaspăt şi mai vioi – şi de aici şi poziţia sa mult mai cumpănită (şi chiar critică) faţă de declaraţiile furibunde mai noi ale preşedintelui Traian Bă­ses­cu şi ale subordonaţilor săi în privinţa “cedării de suvera­ni­tate” pe care ar implica-o absorbirea României în S.U.E. (pe lîngă nu­­meroase alte consecinţe, măsurabile şi nemăsu­ra­­­bile). Alt­minteri, şi poziţia d-lui Mihail Neamţu faţă de na­ţi­­o­nalism este una în mare măsură critică, cu aceleaşi ticuri de europe­ni­tate exorcizantă şi mai ales cu acelaşi patos con­tes­ta­­tar al drep­tei creştine tradiţionale, pe care n-o mai poate ad­mite ca for­mulă pentru mileniul trei[5]. Rămîne de văzut ce şi cît va ieşi din aventura sa novatoare, mai ales că impresia mea este (s-ar prea putea să mă înşel – şi mi-aş dori-o sin­cer) că deo­cam­dată a reuşit să-şi facă mai mulţi duşmani de­cît prieteni. Dar cînd n-a avut dreapta duşmani şi stînga… “tovarăşi de drum”?

În felul lui, P.S.D. este cel mai cinstit partid politic din România, în sensul că nici nu poate şi nici nu vrea să joace altă carte decît cea a stîngii. Singura lui grijă şi pretenţie este ca social-democraţia lui asumată să nu mai fie percepută pu­blic ca paravan al comunismului reorganizat, ci ca o stîngă de­mo­cratică de vocaţie europeană. Altminteri, se simte bine ca pol absolut al stîngii româneşti actuale, iar în raport cu el es­te firesc ca toate celelalte formaţiuni politice existente să fie sau să pară mai la dreapta. Dar a fi mai la dreapta nu-i tot­una cu a fi de dreapta.

Tocmai pentru că în România postcomunistă dreapta a fost pînă astăzi aproape cu desăvîrşire absentă, ea a putut fi cu uşurinţă mimată şi invocată de orice impostură interesată a stîngii non-pesediste. E simptomatic că la noi nu numai ţără­niştii, liberalii sau mai nou democrat-liberalii au putut să se declare sau să pară de dreapta, dar de dreapta au putut să treacă chiar P.U.N.R.-ul, P.C.-ul sau mai recent P.N.G.-ul, ca să nu mai vorbim de P.R.M.-ul lui Vadim, calificat nu o dată ca... “extremă dreaptă” (aşa cum, din Rusia postsovie­tică, a putut fi calificat “de extremă dreaptă” în presa occi­den­tală unul ca Jirinovski!). Pe vremea cînd un Gabriel Li­icea­­nu sau o Doina Cornea ne implorau patetic să-l votăm pe Ion Iliescu “ca să nu iasă Vadim”, liderul P.R.M. a fost făcut de-a dreptul “fascist” şi “legionar”!

Tragicomedia nevredniciei româneşti se joacă de 20 de ani, pe mîna stîngii, între diabolizarea dreptei propriu-zise şi încercarea de constituire sau legitimare a unui fals “pol de dreapta”, capabil să se opună – nu atît în virtutea unor idea­luri, cît în aceea a unor interese personale şi de grup – polu­lui de stînga pesedist. Dar aglomeraţia a devenit atît de mare în acest spaţiu fictiv al “dreptei” încît o “dreaptă” nu mai are loc de alta (“dreapta” penelistă de “dreapta” pedelistă, bună­oa­­ră), iar electoratul – şi aşa destul de “turmentat” – a ameţit de tot, nemaiştiind care-i dreap­­ta şi care-i stînga – şi nebănu­ind decît în proporţie foarte mică adevărul deconcertant că de fapt stînga e peste tot, iar dreapta nicăieri.

În ultimă analiză, încununarea perversiunii este că fal­sul “pol de dreapta” (încu­rajat perfid, cînd cu Alianţa Popu­lară de acum cîţiva ani, pînă şi de un Silviu Brucan – genul de “pro­fet” pe care-l merită un “popor stupid”, ce învaţă greu şi uită repede!) tinde să creeze în ochii lumii im­presia unui echilibru democratic într-o ţară gu­ver­nată a­proa­pe dis­cre­ţionar de cea mai sinistră clică de avortoni ai comunis­mu­lui din tot sud-estul Europei.

Dacă un “pol de dreapta” – fie el autentic sau fals – nu s-a închegat pînă acum, în peste 20 ani de fermentaţie lar­vară, şi dacă nici în ceasul al unsprezecelea nu reuşeşte să se profileze într-un chip cît de cît convingător, e şi pentru că a­cestui precipitat con­junc­tural îi lipseşte “nota diferen­ţia­toa­re” faţă de politicianis­mul găunos al stîngii netravestite, de care s-au săturat pînă în gît chiar şi cei ce continuă să-l spri­ji­ne inerţial. În jurul figurilor mai mult sau mai puţin com­pro­mise care vor să parieze pe o dreaptă demagogică nu gra­vi­tează decît alte găşti politicia­niste cu mentalitate de stînga, incapabile structural să ofe­re o alternativă viabilă unei naţiu­ni care stă să iasă din is­to­rie[6]. Ba mai mult, în aceste jalnice condiţii, singura ten­­tativă de dreapta ce părea să aibă o anu­me coherenţă (dar simptomatic urzită nu în jurul vreunui ro­mân haris­matic sau măcar onest, ci în jurul unui armean deş­tept, pe care mai nimeni nu s-a grăbit să-l urmeze), s-a spul­be­rat peste noapte, atît din pricina şobolanilor dinlăuntru, cît şi din pricina indiferenţei şi cecităţii ambientale. Cazul Va­ru­jan Vosganian (care pînă la urmă s-a reîntors în tărîţele din care te mănîncă porcii) a dovedit însă că nu o dreaptă e­fec­tivă, fie ea şi moderată, e dorită azi de clasa noastră poli­tică sau intelectuală, ci doar o stîngă ceva mai mobilă, care să ne garanteze laşitatea moluscoasă şi condiţia de lingăi ai lu­­mii civilizate.

Lăsînd deocamdată la o parte orice reper transcendent al istoriei şi rezumîndu-ne strict la temeiurile imanente a­le u­­nei politici cît de cît responsabile, numitorul comun al ne­vred­ni­ciei tuturor actanţilor scenei noastre politice se vădeş­te a fi, mai degrabă decît oricare altul, proasta înţe­le­gere şi proasta slujire a organismului naţional. Aceasta este, de alt­fel, marca inconfundabilă a stîngii dintot­dea­u­na, indiferent de diversitatea etichetelor întrebuinţate.

Pen­­tru a înţelege mai bine falsitatea şi derizoriul dife­ri­telor surogate de dreapta din România perioadei postcomu­niste, voi încerca mai de­par­te o scurtă sinteză a autenticei po­ziţii de dreapta în pro­­blema naţională, întemeiată nu pe speculaţii personale, ci pe istoria doctrinară a dreptei, rapor­ta­tă la provocările spe­cifice ale lumii de azi. Nu ştiu în ce mă­­­sură aceste consideraţii sînt sau li se vor părea unora de­su­ete, dar în dispreţul lor poate exista orice altceva în afara unei reale “oferte de dreapta”.

 

Coperta IV  a noii ediţii

 

Dreapta de care avem nevoie

Dreapta – ca viziune conservatoare, deopotrivă antico­mu­nistă, antisocialistă şi antiliberală – recunoaşte existen­ţa obiectivă a entităţilor naţionale şi apără dreptul la iden­titate al comunităţilor, ca şi al persoanelor individuale.

Naţiunile moderne sînt realităţi complexe, dar înteme­iate pe o tradiţie istorică dominantă, asumată subiectiv de fie­­care cetăţean.

În toate statele moderne există majorităţi şi minorităţi et­­nice; caracterul naţional al unui stat de drept nu exclu­de di­versitatea etnică a cetăţenilor săi, ci atestă existenţa unei ma­jorităţi fondatoare, recunoscute ca prima inter pa­res. Toţi cetăţenii se bucură de drepturi egale, dar e firesc ca viaţa pu­bli­că să se coloreze cu precădere după tra­di­ţi­i­le, sensibilita­tea şi stilul de viaţă al elementului majoritar. Elementele mi­no­rita­re, la rîndul lor, sînt factori de nuan­ţa­re a vieţii naţio­nale, iar comunitatea de interese e che­ma­tă să ducă la o ar­mo­nizare a tuturor notelor compo­nen­te şi la un destin istoric solidar. Prin urmare, “specificul naţional” nu se reduce la tra­diţia etnoculturală a elemen­tului majoritar, ci reprezintă, în contextul dat, o sinteză com­plexă de convergenţe istorice, de negăsit ca atare la un alt meridian.

Sentimentul naţional ţine de firescul apartenenţei la o naţiune, la o magna familia deopotrivă sincronică şi dia­cro­nică. El este un liant al vieţii comunitare şi se împli­neş­te, res­ponsabil şi creator, pe planul superior al con­ştiinţei naţio­nale. Particularizînd, “ideea naţională”, valo­ri­ficată în diferi­te registre socio-culturale, a fost factorul fon­dator şi mobili­za­tor al întregii istorii a dreptei româ­neşti (de la conservato­ris­mul junimist şi pînă la legionaris­mul interbelic). Stînga, dim­­po­trivă, a propagat – cu rare şi îndoielnice excepţii – fe­lu­rite forme de internaţionalism, cul­minînd cu sinistra aven­tu­ră dizolvantă a “internaţio­na­lismului proletar”, iar azi co­chetînd inerţial cu sirenele per­­fide ale diferitelor forme de globalizare (pe care încearcă să le prezinte ca pe o fatalitate a istoriei). După ce a adus, decenii întregi, cele mai grave pre­­judicii spiritului naţional, comunismul s-a deghizat fie în­tr-o formă de colaboraţionism parşiv cu “imperialismul de­mo­­cra­tic” de tip american, fie într-un po­­pulism naţional izo­laţionist, antieuropean şi xenofob, pe care dreapta, în virtu­tea principiilor ei fondatoare, este chemată să le deconspire şi să le combată ca atare, în nu­mele adevăratelor valori şi interese naţionale (care nu trebuie nicidecum confundate cu conjuncturile unui mo­ment isto­ric sau altuia[7]).

Desigur, o dreaptă actuală, reîntemeiată în forme luci­de şi constructive, se va delimita ferm atît de naţional-comu­nism, cît şi de excesele extremiste ale unor grupări de dreap­ta din trecut. Ea nu va diaboliza însă aprioric şi generic “na­ţio­nalismul”, ci numai devierile şovine ale a­ces­tuia şi/sau trans­­formarea lui într-o formă de suficienţă gregară (ca în cazul imund al peremismului).

Principial, toate naţiunile au dreptul să-şi apere şi să-şi a­firme fiinţa identitară (iar poporul evreu, dincolo de cîteva excese reprobabile, oferă, în această privinţă a con­servării şi mîndriei de sine, probabil cea mai pilduitoare lecţie din isto­rie). Înţeles astfel, naţionalismul, mai ales din­tr-o asumată per­­spectivă creştină, nu e doar un drept, ci şi o datorie; el rămîne perfect legitim atîta vre­me cît nu devine narcisist, a­gresiv şi exclusivist. Umanitatea nu este o massă amorfă, ci o simfonie de specificităţi; uni­ver­salul creşte organic din na­ţio­nal, iar naţionalul autentic poartă în sine vocaţia universa­lului. Dumnezeu a creat şi a binecuvîntat unitatea în diversi­tate a lumii: unitatea e principiul Binelui, iar diversitatea e principiul Frumo­su­lui, amîndouă mărturisind, kaloka­gathic, Adevărul or­di­nii divine. Or, dreapta, principial spiritualistă şi tra­­diţio­na­lis­tă, crede şi mărturiseşte că omul trebuie să res­pec­te or­dinea divină a lumii, căutînd conformitatea, iar nu concu­renţialitatea cu Dumnezeu.

În concluzie, însuşi autenticul spirit naţional ne so­mea­ză, pe urmele tuturor marilor conştiinţe româneşti ale trecu­tu­lui, să participăm în mod liber, cu specificitatea noas­tră creatoare, la o civilizaţie a dialogului, la circuitul european şi universal al valorilor, fără ezitări, complexe sau prejude­căţi. Europenita­tea noastră de sînge, limbă şi tradiţie trebuie să se confirme şi să se consolideze, cu di­fe­renţa ei specifică, în marele con­cert al naţiunilor euro­pene, al căror centru civi­lizaţional este astăzi Occidentul (aşa cum acum o mie de ani era Răsăritul, cu Bizanţul orto­dox şi imperial). Orice altă o­rientare dată astăzi statu­lui român şi conştiinţei naţionale, fie că ar veni dinspre dreap­ta sau dinspre stînga, ar reprezenta un semn de ceci­tate sinucigaşă, o specie perversă de “româ­nism antiro­mânesc”.

Un nou naţionalism, dacă se vrea unul lucid şi onest, nu mai poate adopta nici o poziţie izolaţionistă (în sensul ex­clusivist al lui “prin noi înşine” – gen de autarhism uto­pic şi decerebrat), nici o complicitate necondiţionată cu Golemul de­­vorator al imperialismului anglo-american (a­ler­gic la mai tot ce ţine de tradiţia Europei creştine), nici o or­ien­tare spre Răsăritul asia­to-moscovit (oricît ne-ar îmbia afinităţile con­fesionale). Sin­gurul lui drum plauzibil rămî­ne acela spre o (în­că) po­si­bi­lă “Europă a naţiunilor”, de­mo­cratică şi ecume­nică, echi­distantă atît faţă de america­nis­mul plutocratic, cît şi faţă de panslavismul neo/cripto-comunist.

Acest europenism, axat pe convergenţa realistă şi ci­vi­lizată a factorilor naţionali şi inseparabil de tradiţia poli­mor­fă a creştinismului, n-are nimic de-a face cu proiec­te­le de glo­balizare abstractă, care sînt prin esenţa lor antina­ţio­nale şi anticreştine, străine de adevăratul spirit euro­pean şi po­triv­nice legilor fireşti, lăsate de Dumnezeu, ale existenţei is­to­rice. Perversiunea acestor proiecte de tip masonic rezultă, de altfel, şi din faptul că încearcă să se im­pună prin metode teroristice şi şantajiste, bazate pe presiuni coercitive de natu­ră economică, ideologică sau militară, pe care orice conştiin­ţă trează şi responsabilă este datoare să le dezavueze, dacă vrea să rămînă egală cu sine în faţa lui Dumnezeu.

Din punctul de vedere al dreptei autentice, integritatea şi independenţa naţională nu sînt aspecte negociabile în nici o conjunctură internaţională. Naţionalul şi tradiţia (intim le­gate) sînt dimensiuni sine quibus non ale dreptei (aşa cum sînt deopotrivă principalele pietre de poticnire ale stîngii).

Omul politic de dreapta are menirea să creeze şi să în­treţină cadrele cele mai adecvate şi să mobilizeze energiile ne­cesare existenţei şi afirmării creatoare a naţiunii, purtînd în acelaşi timp de grijă ca ea să se relaţioneze permanent cu celelalte naţiuni, în mersul general al culturii şi civilizaţiei.

Dacă toate acestea nu mai pot fi asigurate (fie din cauze interne, fie din cauze externe), dreapta face opoziţie de o­noa­­re şi devine front militant – şi la nevoie jertfelnic – pen­tru recucerirea poziţiilor legitime. Dreapta îşi poate îngădui mici compromisuri de traseu, dar niciodată mari compromi­suri de principii. Dacă stînga se caracterizează prin maxi­mum de compromis, dreapta se caracterizează prin mini­mum de compromis, acceptînd mai bine eşecul şi suferinţa de­­cît nedreptatea şi dezonoarea.

O dreaptă incapabilă să-şi asume răspicat o astfel de li­nie îşi vădeşte tocmai prin aceasta impostura morală şi doc­trinară, trădînd interesele şi demnitatea noastră de na­ţi­une eu­ropeană liberă, precum şi chemarea noastră istorică de a fi, cum zicea Eminescu, “strat de cultură la gurile Dunării” şi punte vie de legătură între Ortodoxie şi latinitate. Iar o cla­­să politică ce nici măcar nu-şi pune asemenea probleme, ci al cărei orizont istoric se acoperă cu “economia de piaţă”, nu e altceva decît o adunătură de ciocli-contabili sau de ari­vişti grobieni, de care s-ar cădea să ne ferim cu mintea, cu inima şi cu votul, spre a nu deveni complicii celor ce proiec­tează naţiunii române o moarte cu burta plină şi cu creierul spălat!

Răzvan CODRESCU

---

[1] Răzvan Codrescu, Cartea îndreptărilor. O perspectivă creştină asu­pra politicului, Editura Christiana, Bucureşti, 2004 (cf. mai ales cap. “Noţiunile politice de dreapta şi stînga. O redefinire critică din per­spec­tivă creştină” – text reluat în numărul pe februarie 2012 al revistei Rost).

[2] Oameni de talia d-lor Teodor Baconschi, Adrian Papahagi sau Mi­hail Neamţu – cu prea multă uşurinţă calificaţi depreciativ, alături de alţi cîţiva, drept “intelectualii lui Băsescu” – sînt greu de bănuit că n-ar avea bune intenţii sau că n-ar fi potenţial capabili de isprăvi impor­tante pe scena publică (inclusiv pe linia dreptei creştine). Contextul e însă ingrat (şi pe plan intern, şi pe plan extern), iar “pîinea şi cuţitul” le au deocamdată alţii. Ceea ce rămîne de sperat este ca toată această elită intelectuală să nu ajungă să-şi ardă de tot imaginea în actuala con­­­junctură nefastă, ci să-şi lase sieşi loc pentru adevărata măsură de mîine. Poate că abjecta demitere a d-lui Baconschi din funcţia de şef al diplomaţiei româneşti se va vădi, pînă la urmă, benefică pentru el şi pentru controversatul proiect creştin-democrat (în care sînt angajate - nota bene - şi personalităţi independente politic, cum este cazul teologului Radu Preda sau al politologului Radu Carp).

[3] Formula a fost făcută celebră, cu exaltare romantică, de Victor Hugo (1849), în analogie explicită cu Statele Unite ale Americii (marea cti­torie masonică a istoriei moderne, dar într-un cu totul alt context isto­ric, geografic şi spiritual): Un jour viendra où l’on verra ces deux grou­­pes immenses, les États-Unis d’Amérique, les États-Unis d’Eu­rope, placés en face l’un de l’autre, se tendant la main par-dessus les mers, échangeant leurs produits, leur commerce, leur industrie, leurs arts, leurs génies, défrichant le globe, colonisant les déserts, améli­o­rant la création sous le regard du Créateur…

[4] D-l M. Neamţu, teolog la rîndul său (cine ar fi zis că e vremea teo­logilor?!), a fost membru fondator al F.C.D. – din care s-a retras prin bună înţe­legere – şi chiar un fel de responsabil cu propaganda al noii for­ma­ţi­uni, ţînîndu-i o vreme site-ul şi reduta editorială (seria „De­mo­craţia creş­tină”, găzduită de Editura Curtea Veche şi inaugura­tă cu vo­lumul Creş­tinism şi democraţie al d-lui Baconschi, alcătuit con­­junc­tu­ral din tex­te ceva mai vechi şi din cîteva pagini inedite). Aşa cum ca­ri­era in­telectuală a d-lui Neamţu a fost decisiv marcată de întîl­nirea (la Cluj) cu părintele profesor Ioan I. Ică jr, cariera sa publi­că a fost pu­ter­­­­nic influenţată de simpatia şi creditul pe care i le-a ară­tat teo­lo­­gul-di­plo­mat Teodor Baconsky (cu mult înainte de a deveni Baconschi).

[5] Nu mi se pare nici prea onest, nici prea relevant să se prevaleze ci­neva de faptul că d-l Mihail Neamţu, pe vremea cînd era licean, a colaborat vreo doi ani la revista Puncte cardinale (exagerat re­ceptată, de altfel, ca bastion predilect al legionarismului). Era un tînăr foc de deştept, dar încă neformat (şi uşor teribilist, cum le şi stă bine tinerilor), în căutarea unei formule de opoziţie principial creştină şi naţională faţă de comunism şi neocomunism. Îmi aduc aminte că a publicat cîteva articole – fie sub numele adevărat (Mihail George Neamţu), fie sub pseudonim (Rafael Hraşovan) – şi că am avut şi o interesantă corespondenţă particulară în care po­zi­ţia sa era una critică la adresa îngustimilor neolegionare şi a exa­gerărilor de tip “păşunist”. Avea, desigur, o imagine idealizată de­spre Codreanu şi despre vechiul legionarism, din cît apucase pe a­tunci să audă sau să citească (şi din cît poate cîntări omul cu min­tea şi experienţa de la 16 ani). Am avut multe reproşuri atunci din­spre tabăra legionară că i-am publicat textele (“Cine mai e şi mu­co­sul ăsta care dă lecţii?!”) şi mi se pare cel puţin ciudat ca acum să fie culpabilizat de antilegionari. Pentru cine ar citi textele res­pective fără intenţii impure şi fără ochelari de cal, ar fi limpede că exis­­tă la d-l Mihail Neamţu o anumită continuitate atitudinală pe li­nia unei drepte primenite şi primenitoare, dincolo de orice parti­za­nat îngust şi de orice pornire extremistă. S-a explicat, de altfel, destul de pertinent el însuşi (pretîndu-se să folosească termenul de “auto-critică” şi întărind, cu oarecare indelicateţe, impresia că ar fi trecut prin cine ştie de infern verde): “Care este aşadar raţiunea ce­lor cîteva paragrafe infantile pe care le-am scris în jurul vîrstei de 15-16 ani şi care au fost publicate de Puncte Cardinale (unde am putut citi şi traduceri din Dante sau expuneri docte de teologie mo­rală)? E simplu. În primii ani de liceu mă aflam sub impresia dis­cu­ţiilor febrile cu foşti deţinuţi politici din organizaţia A.F.D.P.R.-Arad. Eram doar unul dintre miile de elevi care urmăreau încor­daţi, uneori cu lacrimi în ochi, «Memorialul Durerii». […] Igno­ran­ţa istorică şi naivitatea sentimentală m-au făcut să elogiez un erou al tinereţii unora dintre foştii puşcăriaşi, condamnaţi nedrept pentru culpe colective şi imaginare. Orice tînăr care se întîlnea cu aceşti veterani ai universului concentraţionar afla că un C. Z. Co­dreanu fusese «ucis mişeleşte» în 1938 – devenind, ca atare, «ido­lul politic» al unor personalităţi precum Nae Ionescu, Mircea Elia­de, Constantin Noica & co. Însemnările mele şi ale altor tineri care au publicat în Mişcarea sau Puncte Cardinale sintetizau nu doar o evidentă imaturitate politică, ci şi criza de valori şi nevoia de re­pe­re a unei întregi generaţii formate după 1989…”. (În paranteză fie spus, lumea ar fi probabil foarte surprinsă să afle cîţi dintre arti­za­nii actuali ai noilor “oferte de dreapta” au trecut, cu numele lor sau sub diverse pseudonime, prin paginile Punctelor cardinale, care n-au fost niciodată altceva decît a stat scris pe frontispicil revistei: o publicaţie independentă de orientare naţională şi creştină.)   

[6] Aceasta s-ar cuveni să fie nu doar obsesia istoricului Neagu Dju­vara şi a cîtorva eseişti nemîngîiaţi, ci a fiecărui român lucid şi res­pon­sabil, pus zilnic în faţa atîtor tragice evidenţe. Un semn al secă­tuirii “celulei româneşti”, corelativ cu pierderea încrederii în propriile valori, este şi neputinţa de a mai crea forme noi şi viabile ca răspuns la realităţile complexe ale momentului. Paralizia spiritului creator se resimte în toate domeniile vieţii publice, de la cultura înaltă şi pînă la negoţul de dugheană. În plan politic, românii nu au reuşit, în 20 ani de postco­mu­nism, să creeze nici măcar un singur partid de opoziţie ca­­pa­bil să se măsoare eficient şi credibil cu hidra neocomunistă. Poli­tica româ­neas­că s-a cîrpit penibil fie din reziduurile vechiului partid comunist, fie din reziduurile uzatelor “partide istorice”, peste care s-a adăugat lus­trul imi­­tativ al unor “modele” occidentale străine de pul­sul realităţilor noas­­tre curente. Tot ce s-a încercat în altă direcţie a sucombat în sta­diu de făt. Tentativele (parţial tot mimetice) de con­stituire, pe seg­men­­­tul neocupat al dreptei, a unui partid “conservator”, “popular” sau “creştin-democrat”, mai ales după anul 2000, n-au ajuns nici măcar la modestul stadiu atins, pe linia aşa-zisei “sinteze liberal-conserva­toa­re”, de defuncta Uniune a Forţelor de Dreapta (poate cea mai puţin im­­pură dintre tentativele recente de “reconstrucţie a dreptei”), Ro­mâ­nia părînd căzută ireversibil sub blestemul lui “n-a fost să fie” (care mă tem că nu-i decît expresia idiomatică a nevre­d­ni­ciei prefăcute în fa­ta­litate). Vom vedea curînd şi dacă N.R. va fi acea salva­toa­re „Albă-ca-Zăpada” sau doar visul psihanalizabil al celor şapte pitici…

[7] Omul de dreapta refuză să uite vreo clipă “că statul român, moş­te­nit de la zeci de generaţii care-au luptat şi suferit pentru existen­ţa lui, formează moştenirea altor zeci de generaţii viitoare şi că nu e jucăria şi proprietatea esclusivă a generaţiei actuale...” (M. Emi­nescu, Opere, ed. Perpessicius, vol. X, Editura Academiei, Bucu­reşti, 1989, p. 104). Acesta este adevărul cardinal pe care par să-l fi uitat cu totul artizanii noilor politici şi inginerii sociale.