duminică, iulie 23, 2017

CARTEA VERII LA EDITURA CHRISTIANA

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME



CUPRINS


CAPITOLUL 1:

STILUL DE VIAȚĂ.

CARACTERIZARE GENERALĂ

CAPITOLUL 2:

ÎNVĂȚĂTURA DE CREDINȚĂ ORTODOXĂ

CAPITOLUL 3:

ANTROPOLOGIE MEDICALĂ.

REFERINȚE BIBLICE ȘI PATRISTICE

CAPITOLUL 4:

PROCREEREA. SARCINA. NAȘTEREA

CAPITOLUL 5:

STERILITATEA. CONTRACEPȚIA. AVORTUL.

PROCREAREA ASISTATĂ

CAPITOLUL 6:

COPILĂRIA

CAPITOLUL 7:

HRANA

CAPITOLUL 8:

SOMNUL

CAPITOLUL 9:

IGIENA MUNCII

CAPITOLUL 10:

IGIENA TRUPULUI

CAPITOLUL 11:

IGIENA SEXUALĂ

CAPITOLUL 12:

BĂTRÎNEȚEA

CAPITOLUL 13:

SFÎRȘITUL VIEȚII

CAPITOLUL 14:

ATITUDINEA FAȚĂ DE TRUPUL NEÎNSUFLEȚIT

CAPITOLUL 15:

VIAȚA SUFLETEASCĂ SAU CUM SĂ TRĂIEȘTI

ÎN PACE CU TOȚI OAMENII

CAPITOLUL 16:

RELAȚIA OM – UNIVERSUL CREAT.

EVOLUȚIA ACESTEI RELAȚII

CAPITOLUL 17:

VIAȚA MONAHULUI ORTODOX.

CALEA DESĂVÎRȘIRII CREȘTINE

CAPITOLUL 18:

VIRTUȚILE CREȘTINE

CAPITOLUL 19:

PREVENIREA BOLILOR PRIN STILUL DE VIAȚĂ

CAPITOLUL 20:

STILUL DE VIAȚĂ ORTODOX

SAU ÎNVĂȚĂTURA DE CREDINȚĂ ORTODOXĂ –

TEMELIA VIEȚUIRII ZILNICE

CAPITOLUL 21:

FLORILEGIU DE RUGĂCIUNI

joi, iulie 20, 2017

OLANDEZUL ZBURĂTOR?

SUMARUL BLOGULUI 
  
Am primit și dau mai departe...
   

UN DISCURS AL LUI GEERT WILDERS, 
PREȘEDINTELE PARTIDULUI LIBERTĂȚII,  
ÎN FAȚA SENATULUI AMERICAN 

S-ar putea să ne aflăm în faza finală a islamizării Europei. Acesta nu este numai un pericol actual şi transparent pentru însuşi viitorul Europei, ci un pericol inclusiv pentru America şi pentru întreaga supravieţuire a Vestului. Statele Unite constituie ultimul bastion al civilizaţiei apusene care ar înfrunta o Europă islamică. Mai întîi, voi descrie situaţia existentă pe teritoriul Europei, iar apoi voi spune cîteva cuvinte despre Islam.  
Europa, pe care dvs. o cunoaşteţi, este în schimbare. Dvs. aţi văzut, probabil, evenimente importante, anumite semne. Dar în toate aceste oraşe, uneori la numai câteva case distanţă de destinaţiile dumneavoastră turistice, este o cu totul altă lume. Este o lume a societăţii paralele create de imigrarea musulmană în masă. Pretutindeni în Europa se ridică o nouă realitate: întregi cartiere musulmane, unde rezidă sau, măcar, poate fi văzută foarte puţină populaţie indigenă. Şi dacă este, ajunge s-o regrete. Iar acest lucru este valabil chiar şi pentru poliţie. Este o lume a eşarfelor pe cap, o lume în care femeile se preumblă într-o ţinută în care nu li se vede faţa şi cu o droaie de copii după ele, iar soţii lor, sau dacă preferaţi proprietarii lor de sclavi, păşesc cu trei paşi înaintea lor. Ai moschei la multe colţuri de stradă. Prăvăliile au semne pe care nici dumneavoastră şi nici eu nu le putem citi. Cu greu veţi găsi vreo activitate economică. Există ghetouri musulmane, controlate de fanatici religioşi. Există cartiere musulmane şi ele cresc precum ciupercile în toate oraşele de-a curmezişul Europei. Acestea sînt construcţiile de blocuri pentru a face față populaţiei crescînde a Europei, stradă cu stradă, cartier cu cartier, oraş cu oraş. Există acum mii de moschei în toată Europa. Cu congregaţii mai largi decît în bisericile creştine. Şi în fiecare oraş european există planuri de a construi supermoschei care să facă să pară şi mai pitică fiecare biserică în acea regiune. Semnalul este evident: Noi dominăm! Multe oraşe europene sînt deja pe un sfert musulmanizate: luaţi doar Amsterdamul, Marsilia sau Malmo în Suedia. În multe oraşe, majoritatea populaţiei sub 18 ani este musulmană. Parisul este acum înconjurat de un cerc de cartiere musulmane.  
Mohamed, este acum cel mai popular nume în rîndul băieţilor, în multe oraşe. În unele şcoli elementare din Amsterdam nu se mai poate vorbi despre ferme, deoarece asta ar însemna să se menţioneze şi porcul, ceea ce ar fi o insultă pentru musulmani. Multe şcoli din Belgia şi Danemarca servesc elevilor numai halal food (adică mîncare acceptată de religia musulmană, fără carne de porc sau carne de animal nesacrificat conform ritualurilor musulmane). În Amsterdam, cîndva un oraş tolerant, gay-ii sînt crunt bătuţi aproape exclusiv de către musulmani. Femeile nemusulmane aud regulat strigîndu-li-se „Curvă, curvă!”. Antenele de televiziune nu sînt îndreptate spre canalele locale, ci numai spre staţiile din ţările musulmane de provenienţă.
În Franţa, profesorii de şcoală sînt îndrumaţi să evite autorii consideraţi „ofensatori” la adresa musulmanilor, inclusiv Voltaire şi Diderot; acelaşi lucru este valabil şi pentru Darwin. Istoria Holocaustului nu mai poate fi predată în şcoală din cauaza sensibilităţii musulmane. În Anglia, tribunalele Sharia fac acum parte oficial din sistemul legislativ britanic [tribunalele Sharia sînt instanţe judecătoreşti musulmane, care acţionează şi din moschei - n. tr.]. Multe cartiere ale orașelor din Franţa sînt astăzi zone de necirculat pentru femeile fără capul acoperit cu un şal. Recent, un bărbat aproape a murit după ce a fost bătut de musulmani pe o stradă din Bruxelles, pentru că a fost văzut bînd, cînd la ei era Ramadanul. Evreii părăsesc Franţa în număr record, fugind de cel mai crunt val de antisemitism de la al doilea război mondial încoace. Franceza este o limbă vorbită astăzi curent pe străzile din Tel Aviv şi Natania, din Israel. Și aş putea continua cu multe povestiri de acest gen, povestiri despre islamizare. 
Un total de 54 de milioane de musulmani trăiesc astăzi în Europa. Într-un calcul recent al Universităţii San Diego s-a constatat că, în numai următorii 12 ani, 25 % din populaţia Europei o vor constitui musulmani. Bernard Lewis a prezis o majoritate musulmană pînă la sfîrşitul acestui secol. Acestea, desigur, sînt numai cifre. Şi cifrele n-ar fi ameninţătoare dacă imigranţii musulmani ar manifesta o tendinţă de asimilare. Însă sînt infime semnele în sensul acesta. „Pew Research Center” a raportat că jumătate din musulmanii francezi consideră loialitatea lor faţă de Islam mai puternică dacît loialitatea lor faţă de Franţa [„Pew Research Center” este o organizaţie americană care cercetează opţiuni, atitudini şi tendinţe ale opiniei publice din SUA şi din lume - n. tr.]. O treime din musulmanii francezi nu se opun deloc atacurilor sinucigaşe. Iar Centrul Britanic pentru Coeziune Socială a comunicat că o treime din studenţii musulmani britanici se pronunţă pentru un „Califat” mondial. 
Musulmanii cer să „li se arate respect”, iar noi le arătăm acest respect: avem sărbători musulmane oficiale de stat. Procurorul General creştin-democrat tinde să accepte Sharia dacă există o majoritate musulmană. Avem miniştri sau membri de cabinet cu paşapoarte de Maroc şi Turcia. Cererile musulmane sînt susţinute de comportamente nelegale, mergînd de la crime mărunte şi violenţe întîmplătoare, de exemplu contra lucrătorilor pe ambulanţe şi şoferilor de autobuz, pînă la răzmeriţe pe scară redusă. Parisul a văzut asemenea revolte în suburbiile sale. Eu îi numesc pe aceşti criminali „colonişti”. Pentru că asta sînt. Ei nu vin să se integreze în societăţile noastre; ei vin să integreze societăţile noastre în Dar-al-Islam-ul lor. Din cauza asta sînt colonişti [Dar-al-Islam este o secţiune a islamului mondial - n. tr.]. Multe dintre aceste violenţe de stradă, de care am pomenit, sînt îndreptate exclusiv împotriva nemusulmanilor, forţînd pe mulţi dintre localnici să părăsească propriul lor cartier, propriul oraş, propria ţară. Mai mult, musulmanii reprezintă astăzi un număr de votanţi care nu se poate ignora. 
Al doilea lucru pe care trebuie să-l ştiţi este importanţa profetului Mohamed. Conduita lui este un exemplu pentru toţi musulmanii şi nu poate fi criticată. Acum, dacă Mohamed ar fi fost un om al păcii, cum ar fi, să spunem, Gandhi sau Maica Tereza, n-ar fi fost nici o problemă. Dar Mahomed a fost un şef de bandă, un asasin, un pedofil, şi a avut mai multe căsătorii în acelaşi timp. Tradiţia islamică ne povesteşte cum s-a luptat el în bătălii, cum şi-a omorît duşmanii şi chiar cum executa prizonieri de război. Mohamed însuşi a masacrat tribul iudeu al lui Banu Qurayzah. Dacă ceva este bine pentru Islam, e bine; dacă este rău pentru Islam, este rău. Să nu încerce nimeni să vă păcălească cu faptul că Islamul ar fi o religie. Desigur, are un Dumnezeu, o lume de apoi şi cele 72 de fecioare. Dar, în esenţă, Islamul este o ideologie politică. Este un sistem care stabileşte reguli precise pentru societate şi pentru viaţa fiecărei persoane. Islamul vrea să dicteze fiecare aspect al vieţii. Islamul înseamnă „resemnare” sau „supunere”. Islamul nu este compatibil cu libertatea sau cu democraţia, pentru că se străduieşte să obţină Sharia, în dorința de a deveni o religie totalitară. 
Acum ştiţi de ce Winston Churchill a numit Islamul „cea mai retrogradă forţă din lume” şi de ce a comparat Mein Kampf cu Coranul. Publicul a acceptat sincer povestea palestiniană şi vede Israelul ca pe un agresor. Dar eu am trăit în ţara aceea şi am vizitat-o de o mulţime de ori. Eu susţin Israelul. Întîi, pentru că este patria evreească după două mii de ani de exil, incluzînd Auschwitz-ul; în al doilea rând, pentru că este o democraţie; în al treilea rând, pentru că Israelul este prima noastră linie de apărare. Această micuţă ţară este situată pe linia de luptă contra jihadului, împiedicând avansarea teritorială a Islamului. Israelul înfruntă linia de luptă a jihadului la fel ca şi Kaşmirul, Kosovo, Filipinele, sudul Tailandei, Darfur în Sudan sau Libanul. Israelul este pur şi simplu în cale. Aşa cum a fost şi Berlinul de Vest în timpul războiului rece. 
În ţara mea, în Olanda, 60% din populaţie consideră imigrarea în masă a musulmanilor drept greşeala politică numărul unu de la al doilea război mondial încoace. Şi alţi 60% consideră Islamul ca fiind cel mai mare pericol. Luminile se pot stinge în Europa mai repede decît vă puteţi imagina. O Europă islamică înseamnă o Europă fără libertate şi democraţie, un deşert economic, un coşmar intelectual şi o pierdere de putere militară pentru America, deoarece aliaţii săi se vor transforma în duşmani, și încă duşmani cu bombe atomice. Cu o Europă islamică, America va trebui singură să apere moştenirea Romei, a Athenei şi a Ierusalimului. 
Dragi prieteni, libertatea este cel mai preţios dar. Generaţia mea niciodată n-a trebuit să lupte pentru această libertate, ea ne-a fost oferită pe o tavă de argint, de către oamenii care au luptat pentru ea cu viaţa lor. Pe tot cuprinsul Europei, cimitirele americane ne amintesc de băieţi tineri care niciodată n-au ajuns acasă şi a căror amintire noi o preţuim. Generaţia mea nu este proprietara acestei libertăţi; noi sîntem numai păstrătorii, paznicii ei. Noi putem doar preda această libertate, greu obţinută, copiilor Europei, în aceeaşi stare în care ne-a fost oferită nouă. Noi nu putem ajunge la nici o înţelegere cu mulahii şi imamii [lideri religioşi musulmani - n. tr.]. Generaţiile viitoare nu ne vor ierta niciodată. Noi nu ne putem risipi libertăţile. Pur şi simplu nu avem dreptul să facem asta. Trebuie să facem tot ce este posibil acum pentru a opri această stupiditate islamică, pentru ca să nu poată distruge lumea aceasta liberă pe care noi o cunoaştem. 
  
Vă mulţumesc. 

Geert WILDERS  
Preşedintele Partidului Libertăţii  
(Partij voor de Vrijheid – PVV),  
membru al Parlamentului olandez

 

luni, iulie 17, 2017

DOM... ROM: UN INTERMEZZO ACADEMIC

SUMARUL BLOGULUI 
   
Am primit și dau mai departe... 


PROF. UNIV. DR. CORNEL  IONESCU 
DIRECTOR GENERAL AL ACADEMIEI ROMÂNE
  
ACADEMIA ROMÂNĂ 
București – Calea Victoriei 125 

CEI CE NE CONDUC TREBUIE FORȚAȚI 
SĂ REPARE NEDREPTATEA 
FĂCUTĂ POPORULUI ROMÂN!
  
Către Parlamentul României
  
Domnilor Senatori şi Deputaţi, 
În ultimul timp temele principale ale ştirilor au fost legate de reacţia ostilă împotriva cetăţenilor români din Italia şi, mai nou, şi din alte ţări europene. 
Această reacţie fără precedent îndreptată împotriva tuturor românilor stabiliţi în aceste state a pornit mai ales de la comportamentul anormal şi infracţional al unei etnii minoritare de cetăţeni români, şi anume ţiganii sau etnia romilor.  
Această etnie nu este specifică României, ea întâlnindu-se în majoritatea ţărilor europene în diverse proporţii, dar noua sa denumire de romi (roma/romani/romanies în engleză) este asimilată mai ales cu numele ţării noastre, România, răspândindu-se astfel o confuzie care s-ar putea dovedi fatală pentru viitorul european al poporului român.  
Când cetăţeanul italian, de pildă, citeşte un articol în care se întrepătrund termenii romeno şi rom, este normal să se afunde într-o confuzie care, încetul cu încetul, duce la o suprapunere mentală a celor două denumiri. 
Odată această suprapunere instalându-se, ea funcţionează şi în sens invers; astfel, auzim cum pe stadioane suporterii unor echipe adverse scandează: „Țiganii, ţiganii!”, referindu-se la români.
Rezultatul pe termen mediu şi lung pentru populaţia României în raport cu popoarele europene poate fi devastator, instalându-ne în coada Europei. De aceea, înainte de a vedea ce este de făcut, merită studiat cum s-a ajuns în această situaţie. 
Şatră vine de la casta Kshatria (războinică), căreia nu i-au aparţinut niciodată. 
Ţigan/Zigeneur/Zingaro etc. vine de la Athinganoi, sectă religioasă grecească recunoscută pentru activitatea de prezicere și căreia ţiganii n-au i-au aparţinut niciodată. 
Gypsy vine de la Egyptian, cum şi-au spus acum vreo 600 de ani pentru a primi bani, locuinţe şi mâncare pe gratis, pretinzând ajutor ca fiind creştini egipteni aflaţi în pelerinaj. 
Yansser, cum sunt cunoscuţi la New York, vine de la ienicer turc, cum s-au prezentat ţiganii emigraţi în America pe la 1900.  
În Germania numele cele mai folosite sunt Zigeuner şi Sinti.  
În limba franceză s-a impus numele Gitanes.  
În limbile engleză şi spaniolă, Gipsy, respectiv Gitano.  
În Danemarca, Suedia şi Finlanda s-au prezentat sub numele de Tattan (tătari).  
Sunt câteva elemente importante care nu pot fi ignorate: 
1) generalul (şeful) Securităţii din jud. Sibiu în '71 era un ţigan; 
2) Nicolae Gheorghe devine secretarul personal al lui Cioabă în '71-'72; 
3) Cioabă e văr primar cu Ion Iliescu (se poate verifica); 
4) Cioabă participă la primul congres ţigănesc de la Londra, din '71, unde apare prima oară etnonimul de Rom; 
5) anii '70 înseamnă plecarea masivă a saşilor; 
6) Securitatea organizează un program de colonizare cu ţigani a săsimii şi șvăbimii; 
7) scopul nu a fost integrarea ţiganilor. (Integrare înseamnă o populaţie minoritară ţigănească într-o populaţie majoritară de altă etnie. O majoritate ţigănească cu o minoritate ignorabilă de altă etnie nu duce la integrarea ţiganilor, ci la asimilarea celorlalţi. Dau cazul unor moldoveni din Galaţi asimilaţi în ţigănia din Gârcini, de lângă Braşov). 
Agresiunea lexicală rom/roma/roman – romani/români – romanies/romanians – romanes/româneşte a fost aplicată asupra ţării şi naţiunii noastre imediat după 1990, în cadrul unui program complex dezvoltat de Fundaţia Soros în România. Beneficiind de numeroşi membri ai etniei ţigăneşti în guvernările României – sunt notorii Ion Iliescu, Adrian Năstase etc. – după „Memorandumul” lui Petre Roman, care oficializa denumirile paralele, nimic nu le-a mai stat în cale schimbătorilor de limbă şi istorie. O primă dispută a fost cea legată de cuvântul romi, românii fiind prostiţi apoi că acesta va fi înlocuit cu rromi, o altă formulă care doar a sporit debandada lexicală. De amintit, ca fapt divers, că pe la jumătatea anilor '90, limba cu care Soros vroia să înlocuiască ţigăneasca primise numele de romalli, formă care nici nu se putea declina şi care a fost înlocuită ulterior cu romani şi varianta rromani. 
Apoi, pentru a se apropia de scopurile reale, a fost modificată cu roma/romani/romanies. Confuzia este generală, inclusiv la nivelele academice ale intelectualităţii din ţările afectate de valul de imigraţie şi/sau infracţionalitate ţigănească. Cine ce să mai înţeleagă?!  
Strigător la cer este că denumirea nu are nici o bază istorică, ţiganii nu au purtat niciodată de-a lungul istoriei acest etnonim provenit din cuvântul dom, care pe limba originară a ţiganilor înseamnă „om”. 
Prin denaturare (voită) dom s-a transformat în rom (cu „r” accentuat), apoi din rom s-a trasformat în roma, apoi în romani şi în romanies. S-a ajuns astfel încât ţiganii să aibă numele identic cu al românilor în limba engleză: romani cu români şi romanies cu romanians (doar că în engleză nu există diacritice, după cum vedeţi, iar la o simplă căutare pe Google a cuvântului romani se vor afişa linkuri cu ţigani). Practic, denumirile sunt identice. 
În toată perioada post-decembristă s-a manifestat o presiune constantă din partea unor organizaţii sau din partea unor politicieni, personalităţi de frunte cu ascendență romă, în folosirea în documentele oficiale a etnonimului rom. 
Ca răspuns la aceste presiuni, prin Memorandumul H03/169 şi 5/390/NV din 31 ianuarie 1995 adresat prim-ministrului de atunci, Nicolae Văcăroiu, ministrul de Externe Teodor Meleșcanu recomanda folosirea în continuare în documente a cuvântului „ţigan” în concordanţă cu cuvintele folosite în celelalte limbi europene: zigeuner, gitanes, zingaro etc., pentru evitarea unor confuzii nefericite cu numele poporului român.  
Presiunile din partea cealaltă continuă şi în 2001 Petre Roman, ministrul de Externe, semnează un nou Memorandum cu numărul D2/1094/29.02.2000 către prim-ministrul Mugur Isărescu, în care, în virtutea dreptului de autoidentificare al populaţiilor, recomanda folosirea obligatorie în toate documentele oficiale române a denumirii de rom pentru a identifica etnia ţiganilor. Mugur Isărescu îşi însuşeşte Memorandumul şi emite o hotărâre de guvern în acest sens. Trebuie precizat că documentele UE referitoare la denumirea de rom erau indicative, iar nu obligatorii. 
Pe de altă parte, nimeni nu contestă dreptul la autoidentificare, care este un principiu european general. Dar în cadrul procesului de autoidentificare nu trebuie să existe suprapuneri peste denumirea istorică a unor popoare europene existente. Să nu uităm exemplul Greciei, care a refuzat să recunoască Republica Macedonia pentru că se crea confuzie cu denumirea unei provincii istorice greceşti (reţeaua Soros Open Network fiind şi aici vectorul principal în crearea acestei denumiri). Azi s-a ajuns la denumirea de FYR (Former Yougoslavian Republic) Macedonia. Dar ce putem aştepta de la o clasă politică ce este mai preocupată de interesele personale mărunte în detrimentul intereselor naţionale, compusă din indivizi fără perspectivă istorică, ce se promovează unii pe alţii pe criterii de cumetrie, iar nu de competenţă? Rezultatele se văd. În condiţiile în care România ocupă prin Leonard Orban postul de comisar european pentru multilingvism, Republica Moldova impune limba moldovenească (o invenţie bolşevică) drept limbă oficială recunoscută în UE. S-a spus la momentul nominalizării că portofoliul pentru multilingvism este prea mic ca importanâă pentru comisarul româan. Realitatea a dovedit contrariul.  
În timp ce Bulgaria luptă pentru a impune denumirea de evro pentru euro, oficialii români nu au schiţat nici un gest în problema limbii moldoveneşti. Privitor la problema ţiganilor în ansamblu şi a nefericitei denumiri de rom, fără îndoială că avem nevoie de minţi luminate, iar nu de teribilismul unui ministru de Externe ca şi Cioroianu, care, în suita gafelor monumentale, declara că ar fi bine dacă am cumpăra o parte din Sahara pentru a-i muta pe concetăţenii noştri ţigani. Nu de fanfaronadă ieftină şi păguboasă avem nevoie. Romii români (sună interesant, nu-i aşa?) sunt şi ei cetăţeni cu drepturi egale. România trebuie să conlucreze cu UE în programe de afirmare a identităţii culturale a populaţiei de ţigani în paralel cu integrarea lor socială şi creşterea nivelului educativ. 
În ceea ce priveşte denumirea de rom, chiar dacă ne aflăm în ceasul al 12-lea, este necesar un plan de măsuri diplomatice, întinse poate pe mai mulţi ani, pentru a sensibiliza organismele europene şi a se îndrepta această mare eroare de a denumi o populaţie transfrontalieră, cum sunt ţiganii, cu un nume atât de apropiat (şi fatal generator de confuzii) de numele istoric al poporului român. Luând în considerare progresia demografică până în 2025, când pe fondul declinului de natalitate la români şi maghiari şi al scăderii mortalităţii la ţigani, aceştia ar putea reprezenta un procent semnificativ din populaţia României, depăşindu-i pe maghiari, la care adăugăm confuzia din ce în ce mai pregnantă a numelui de rom cu cel de român, poziţia României în familia europeană apare într-o situaţie tot mai îngrijorătoare. 
În absenţa unui plan concret ce trebuie urmărit cu consecvenţă, cred că sunt toate şansele ca în conştiinţa civică europeană să se consolideze credinţa că România chiar este ţara romilor (dacă nu s-a întâmplat deja) şi se prefigurează tot mai mult ideea domnului Teodor Meleșcanu, care spunea că se doreşte creerea unui stat ţigănesc în România, că România va fi în curând țara ţiganilor... 
Orice naţionalism se bazează pe:  
1 – limba comună (În sensul acesta s-au pornit alte campanii mincinoase demarate de reţeaua Soros Open Network, care încearcă să inventeze o limbă ţigănească împletită cu româna şi pe care au denumit-o... Romani Vlax. Exact: Vlax! Nu era de ajuns că ne-au furat etnonimul de român, acum vor să ne compromită şi etnonimul de valah/vlah. Această teorie strigătoare la cer este avansată de un anume Ian F. Hancock, care îşi publică lucrările prin intermediul organizaţiei Soros. Cercetătorul menţionat mai sus – şi care se recomandă drept Romani cu descendenţă britanică şi maghiară – este profesor de Studii Romani la Universitatea din Texas. El încearcă – şi probabil reuşeşte – să convingă mulţi naivi, inclusiv pe site-ul Universităţii americane, că „olahii” sau „vlahii” sunt de fapt ţigani, de unde ar veni şi denumirea limbii Vlax Romani, prezentată ca „un dialect al limbii române” vorbit de populaţia Vlax/Vlach! Este revoltător şi intolerabil: asistăm, practic, la rescrierea istoriei!);
2 – etnia comună = națiunea;
3 – etnonimul;
4 – teritoriul;
5 – statul;
6 – drapelul și stema;
7 – istoria comună.
  
Ţiganii au purces pe calea definirii propriului lor naţionalism. Au nevoie de un teritoriu. Poporul ales drept victimă sunt românii. Să lăsăm minciuna şi ipocrizia deoparte, dacă ei consideră numele de „ţigan ca fiind peiorativ, atunci să-şi ia numele lor originar, care este DOM şi nu ROM!

 

vineri, iulie 14, 2017

CAZUL MACRON... ȘI NU NUMAI

SUMARUL BLOGULUI 

Am primit și dau mai departe... 


EUROPA ANESTEZIATĂ
  
După al doilea tur al alegerilor prezidenţiale din Franţa, aproape că nu mai miră pe nimeni explozia de entuziasm cu care pretinsele elite euroatlantice au aplaudat victoria anonimului şi insignifiantului Emmanuel Macron, scos din joben de mafia globaliştilor extremişti ultraliberali. 
Practic necunoscut în urmă cu cîţiva ani, Macron a avut o ascensiune spectaculoasă, care ar putea părea inexplicabilă celor care nu au informaţiile necesare pentru a şi-o explica. Totuşi, lucrurile sînt cu mult mai simple decît par.  
E suficient să spunem că Macron a lucrat ca bancher pentru… Rothschild. Ceea ce, trebuie să recunoaştem, spune totul. Nu de alta, dar aşa cum afirma recent un site internaţional de ştiri alternative, „un fost bancher Rothschild rămîne pe veci un bancher Rothschild”. Aşa că nu mai trebuie să mire pe nimeni că, după ce a „părăsit” banca familiei care de două secole şi jumătate luptă pentru a obţine controlul total asupra întregii umanităţi, acest domn Nimeni, cu origini în neoliberalismul economic deşănţat al Şcolii de la Chicago, s-a trezit ministru de Finanţe în cabinetul „socialistului” Hollande, cel mai catastrofal preşedinte al Franţei postbelice, care a părăsit unicul său mandat cu ruşinoasa cotă de popularitate printre francezi de 5%! 
Se pune întrebarea, totuşi, cum a fost posibilă ascensiunea fulgerătoare din neant a acestui trepăduş rothschildian către vîrful politicii franceze şi europene?  
Numai că trebuie spus că lucrurile nu s-au petrecut chiar aşa de rapid şi de neaşteptat. Fiindcă apartenenţa la Banca Rothschild a fost doar unul dintre elemente.  Macron a beneficiat, tocmai din cauza acestei apartenenţe, de atenţie din partea unor persoane şi cercuri extrem de influente. 
Una dintre aceste persoane a fost Jacques Attali. Mason de rang foarte înalt, consilier al preşedinţilor francezi, curea de transmisie între Palatul Elysée şi ramura pariziană a Rothschild-ilor, fost preşedinte al BERD, un personaj considerat un soi de Kissinger francez. Un Kissinger, e drept, ceva mai tînăr… 
La recomandarea lui Attali, Rothschild l-a plasat pe Macron în „rezerva de cadre” la vîrf a politicii franceze. Numai că nici Attali, nici Rothschild nu au, ei singuri, capacitatea uriaşă de a influenţa politica mondială. Aşa cum specifică Valentin Katasonov, celebru analist financiar şi politic, ei sînt doar ramura europeană a Marii Finanţe Internaţionale. Şi, deci, a Ocultei care face, deocamdată, jocurile mondiale de putere. Centrul global – de care depind ramurile regionale – este celebrul Grup Bilderberg. Iar David Rothschild, conducătorul grupului financiar care l-a luat sub ocrotirea sa pe domnul Nimeni, ca şi Attali, sînt participanţi de frunte la întîlnirile anuale ale acestei structuri oculte. 
Şi, ca să înţelegem cum se fac cărţile (şi, adeseori, cu mult înainte...) în jocurile măsluite de putere la nivel mondial, domnul Nimeni a apărut, brusc, pe lista invitaţilor unei întruniri anuale a Grupului Bilderberg. În… 2014! În condiţiile în care, la acea reuniune, din Franţa nu au participat decît şase persoane. Şi, cum remarcă tot Katasonov, în comparaţie cu Aşii şi Rigile din acest joc mondial, din Franţa, Macron nu era decît un biet Valet. Dar nu era o întîmplare.  
Atunci cînd a devenit evident pentru establishment-ul francez şi internaţional că Partidul Socialist, după dezastruosul mandat al lui Hollande, nu poate prezenta în alegeri un candidat credibil, care să cîştige alegerile, continuînd politica favorabilă birocraţiei nealese a Uniunii Europene, şi că atît Franęois Fillon, candidatul formaţiunii fondate de De Gaulle, cît şi candidata dreptei naţionaliste, Marine Le Pen sînt cu mult mai eurosceptici şi ambii militează pentru o politică de bună înţelegere cu Rusia şi pentru renunţarea  la sancţiunile economice impuse acesteia de Trezoreria Statelor Unite şi băgate şi pe gîtul docilei Uniuni Europene, domnului Nimeni i s-a fabricat la repezeală un partid, în numele căruia să candideze la preşedinţie. Şi, cu sprijinul presei franceze şi mondiale, controlată de aceeaşi Ocultă (să amintim, cum o face Pepe Escobar, în Asia Times, preluat de Information Clearing House, că, spre exemplu, la celebrul, pe vremuri, ziar La Libération, cîndva gazeta în care se exprima Sartre, în 2005 familia Rothschild a cumpărat 37% din acţiuni, pentru ca, peste cîţiva ani, un obscur bancher de la Rothschild&Cie Banque să fie lansat în afaceri de fuziuni de companii şi să i se creeze aura unui „Mozart al finanţelor”, la începutul anului 2017 Valetul a devenit Rigă. Şi apoi, după două săptămîni, As! 
Evident, orice om informat este conştient de costurile imense pe care le presupune crearea din nimic a unui partid, cu structuri teritoriale, capabil să susţină o astfel de candidatură, mai ales într-o ţară de dimensiunea şi importanţa Franţei. De unde fondurile necesare? 
Aceasta este o întrebare lipsită de sens dacă revenim la informaţia anterioară, că Macron nu este decît un băiat de mingi al familiei Rothschild. Şi că, în aceste condiţii, banii necesari vor curge în flux continuu către el şi noul partid, de la marea finanţă internaţională, interesată să nu piardă controlul asupra unei ţări de importanţa Franţei pe arena internaţională. 
Pasul al doilea a fost, ca şi în România sau în alte părţi, implicarea justiţiei şi a serviciilor secrete în jocul politic. Şi, tocmai la momentul potrivit, a explodat ancheta de corupţie şi conflict de interese a parchetului francez împotriva lui Fillon, politician cunoscut, versat, cu mare experienţă internă şi internaţională, care era principalul candidat la preşedinţie şi pe care nici măcar un domn Nimeni cu susţinere rothschildiană nu ar fi putut spera să-l învingă. Astfel, candidatura lui Fillon a fost distrusă, el nereuşind să se claseze – în aceste condiţii de decredibilizare printr-o anchetă lansată suficient de aproape de data alegerilor pentru ca Fillon să nu-şi mai poată, eventual, demonstra nevinovăţia în timp util – decît pe locul 3-4, la egalitate cu Melenchon. 
Pentru mai multă siguranţă, o anchetă de corupţie şi abuz a fost deschisă de imparţiala justiţie franceză şi împotriva Marinei Le Pen, pentru care s-a cerut şi ridicarea imunităţii de care beneficiază în calitate de europarlamentar. 
Numai că, doar cu cîteva zile înainte de turul al doilea, a izbucnit un scandal imens. Campania electorală a lui Macron a fost victima unui atac de mare amploare al hacker-ilor, s-au extras şi publicat pe reţelele de socializare cîteva mii de mail-uri ale managerilor de campanie, preluate de un site internaţional de dezvăluiri, care au provocat un adevărat şoc. Imediat, a intervenit Comisia Electorală franceză, care a interzis (oare de ce?) presei să preia şi să comenteze informaţiile, pretextînd că ele ar putea fi amestecate şi cu ştiri false, îndemnîndu-i şi pe cetăţenii francezi să nu se lase influenţaţi de dezvăluiri. 
Justiţia franceză a anunţat că a deschis o anchetă pentru a vedea de unde provine atacul. Nimic de comentat, aşa ceva e firesc. Nefiresc este că nu a fost declanşată şi o anchetă referitoare la dezvăluirile în sine. Fiindcă dacă numai parte dintre ele sînt reale, atunci scena politică franceză este aruncată în aer. Şi asta fiindcă rezultă legături clare între Macron şi firme ale sale cu bănci din paradisuri fiscale, deja demonstrate în cazuri anterioare ca fiind amestecate în înlesnirea ascunderii de bani nu tocmai justificabili şi curaţi ai elitelor politice, economice şi financiare naţionale, în afara graniţelor naţionale, în scopul sustragerii de la fiscalizare. Şi, evident, negările lui Macron nu pot fi considerate probe. 
Dar dezvăluirile merg mult mai departe. Ele arată, de exemplu, că Macron, care a pozat într-un familist model (deşi, la drept vorbind, un model cam ciudat, avînd, la vîrsta lui de 39 de ani, copii sub 20 de ani cu o soţie cu... 29 de ani mai... matură şi care le-ar putea fi copiilor mai degrabă bunică!), are o relaţie extraconjugală… gay, foarte bine ascunsă de ochii opiniei publice. 
Ceea ce este încă şi mai compromiţător este faptul că în aceste dezvăluiri, pe care şi celebrul site specializat Wikileaks le confirmă, apar informaţii despre amestecul în finanţarea campaniei lui Macron al sinistrului Soros. De la care partidul apărut din neant al domnului Nimeni a preluat şi denumirea! En Marche… Aceasta fiind copiată după logo-ul uneia dintre sutele de ONG-uri agitatorice ale lui Soros, logo care este... Move On! Care, culmea, în franceză ar fi tocmai En Marche! Mai mult de atît, recent decedatul manager financiar al partidului lui Macron, Henry Hermand, a fost un apropiat al lui Soros, ceea ce îi face pe unii comentatori să afirme că Macron însuşi este un soi de surogat al sinistrului complotist mondial maghiaro-iudeo-american. 


Lucrurile sînt cu atît mai complicate cu cît, în ianuarie, s-a produs spargerea mail-urilor lui Soros, de unde s-au sustras peste 2500 de mail-uri din care rezultă că acesta căuta să ţină sub control Franţa şi să influenţeze atmosfera civică şi politică din Rusia. Una dintre deciziile influenţate de Soros, dezvăluită şi asumată ulterior de Fundaţia pentru Societatea Deschisă, a fost votul din Parlamentul European pentru libera circulaţie în Europa a ucrainienilor. De altfel, într-un interviu acordat CNN, George Soros a recunoscut că a creat o fundaţie care a avut o contribuţie majoră la căderea structurii de stat legal aleasă la Kiev şi, după revoltă, la instaurarea regimului Poroşenko. 
Este foarte probabil că, la această oră, Macron şi mînuitorii săi din umbră nu sînt tocmai liniştiţi, fiindcă este greu de apreciat care va fi evoluţia evenimentelor în legătură cu dezvăluirile apărute la adresa noului preşedinte. 
Ca să nu mai spunem că întregul program cu care a cîştigat el alegerile nu anunţă cîtuşi de puţin lucruri bune pentru Franţa. Reducerile substanţiale în taxarea corporaţiilor, amputarea gravă a finanţării programelor sociale, intenţia de a restrînge drepturile muncitorilor şi ale uniunilor sindicale, menţinerea politicii dezastruoase Merkel-Hollande a graniţelor deschise pentru imigraţie sînt mai degrabă dătătoare de frisoane şi ameninţă, în plus, să transforme Franţa, încă un model de stat social, într-o nouă Grecie în Uniunea Europeană. Dar o Grecie de dimensiuni cu mult mai mari! 
Nu constituie deloc o surpriză că prima vizită externă anunţată de anturajul noului preşedinte a fost în Germania. Ceea ce l-a pus deja, în faţa electoratului francez, în poziţia unei marionete a doamnei Merkel. Care, în plus, nu se simte nici dumneaei foarte confortabil în aşteptarea alegerilor din toamnă...
Mai ales că victoria, aparent zdrobitoare, a lui Macron este foarte aproape de o înfrîngere. Fiindcă 25% dintre francezii înscrişi în listele electorale nu au votat. Cel mai grav absenteism din ultimele aproape patru decenii. Dacă mai adăugăm şi faptul că, din cei 65% care au votat Macron, 25% nu au votat pentru el, ci împotriva Marinei Le Pen, rezultă că votanţii lui (şi ai Ocultei…) sînt doar 40%. Din 75%! Deci doar 30% din corpul electoral, adică nu cu mult mai mult decît a adunat Marine Le Pen în jurul personalităţii sale. 
Şi, să nu uităm, Marine Le Pen şi Melenchon, adică cei prezentaţi de presa rothschildiană ca fiind extrema dreaptă şi extrema stîngă franceză, au adunat, împreună, peste 55% din voturile exprimate. Adică sensibil mai mult decît Macron! 
Această observaţie prezintă o Franţă profund divizată, care va fi foarte greu de guvernat începînd din vară, chiar şi în condiţiile în care Constituţia franceză îi dă preşedintelui puteri mai mari chiar decît cele de care dispune preşedintele american. 
Mai ales că, să nu uităm, Brexit-ul readuce Marea Britanie mult mai aproape de Statele Unite decît de Europa. Şi City-ul londonez mai aproape de Wall Street. Ceea ce face ca centrul financiar al Uniunii Europene, care se va deplasa, cel mai probabil, la Frankfurt, să aibă o pondere mondială mult mai mică. 
În aceste condiţii, Uniunea Europeană, cu politica ei externă falimentară, rămasă încă la remorca Statelor Unite şi vehement şi stupid agresivă la adresa Federaţiei Ruse, are toate şansele să fie laminată nu doar politic, ci şi economic şi financiar între marele bloc anglo-saxon şi Uniunea Economică Eurasiatică, aflată în plină dinamică şi în evident proces evolutiv de cuplare cu Organizaţia Shanghai. 
Surprinzător, în modul în care s-a desfăşurat şi a fost exprimat votul francez din 30 aprilie, este altceva. Cum a fost posibil ca o ţară cu mîndria şi demnitatea care erau recunoscute Franţei, o ţară care a dat celebra mişcare de rezistenţă antifascistă a partizanilor, care a fost ilustrată strălucit în marea politică mondială de marele De Gaulle, exponent al patriotismului şi naţionalismului francez, să poată vota ca preşedinte o astfel de jalnică marionetă?! Nu doar a Ocultei mondiale, globaliste, adversară încrîncenată a tuturor naţionalismelor, dar şi o marionetă, ca şi predecesorul său Hollande, a Angelei Merkel. Fiindcă, aşa cum foarte inspirat spunea Marine Le Pen în ultima confruntare televizată dintre cei doi finalişti, „după aceste alegeri, Franţa va fi condusă de o femeie. De mine sau de doamna Merkel!”. 
După cum, la fel de stupefiant este faptul că, după palma răsunătoare dată anul trecut de poporul britanic globalismului distrugător de valori, de economii şi chiar de naţiuni, după cazul Olandei, care a votat la alegerile parlamentare din acest an pentru globalistul docil Rutte, Franţa, una dintre ţările europene exponenţiale, emblematice, îşi pleacă la rîndul ei grumazul sub jugul globalismului nimicitor de identitate europeană. 
Nu degeaba am intitulat acest articol Europa anesteziată 

Eugen ZAINEA