sâmbătă, decembrie 10, 2016

PENTRU CINE CREDE, TOTUȘI, ÎN DEMOCRAȚIE...

SUMARUL BLOGULUI 
 

VOTUL DE CONȘTIINȚĂ 
  
Întîi să înlăturăm sentimentul urgenței și pe cel al catastrofei. Nu, acesta nu e „ultimul tren”. Cum nu a fost nici în 1996, nici în 2000, nici în 2004. Chiar dacă atunci am crezut pe dos. După cum se vede, trenurile vin și pleacă, oarecum regulat, și în viața națională. Singurul lucru care trebuie să ne preocupe, eventual, este timpul. Ne grăbim sau nu? Dacă da, e cazul să facem ceva, dar fără panică. 
Și nu, dacă vor învinge socialiștii în alegerile de duminică, nu dispare țara, cum nici dacă vor cîștiga liberalii nu ne vor cuprinde binefacerile. Și viceversa. Știți, că i-ați mai văzut la lucru și pe unii, și pe ceilalți. Doar că vă scapă din vedere asta, „în focul luptei”.  
Important este dacă în Legislativ vom propulsa și oameni care să ne reprezinte, deci să slujească interesul național. 
Doi, să ne scoatem din cap ideea că sondajele de opinie indică altceva decît tendința pe care vor să o impună cei care le comandă. O dată ce sînt făcute publice, „profețiile” sînt împlinite sau nu prin de comportamentul actorilor politici și al electoratului. Cînd politicienii sînt slabi, își pierd speranța în victorie și apoi și șansa de a învinge. Mai mult, vor face totul pentru a fi înfrînți. Pe de altă parte, electoratul este un fin detector al învingătorului și, în general, îi place să fie cu acesta, deci îi va aduce victoria celui care a crezut mai mult în el însuși. Dar acest electorat nu-și va recunoaște în masă adevăratele opinii decît după anunțarea rezultatelor. Deci grea misia de a afla cum stăm și pentru sociologii cinstiți. 
Lumea se minunează apoi, în forum, de „spirala tăcerii”, iar presa înregistrează încă o spectaculoasă – pentru că nebănuită de gazetari – întorsătură de situație. 
Trei, dacă ne-am calmat, putem renunța la votul de oportunitate și, eventual, să căutăm a-l exersa pe cel de conștiință. A nu vota ține tot de libertatea conștiinței. Dar în context e un fel de a vota partidele mari. 
Prin urmare, pentru a vota cu conștiința împăcată, trebuie să privim dincolo de propagandă. Identificăm vreo grupare politică sau, în interiorul vreuneia, cîțiva oameni de încredere și ale căror năzuințe reale sînt, dacă nu identice, măcar în consonanță cu ale noastre? Bun, deci avem cu cine. Dacă nu, nu. 
Veți spune că o mînă de oameni nu schimbă Sistemul – și vă voi da dreptate. Însă, cîțiva oameni bine intenționați, plasați în Parlament, sînt mai buni decît nici unul. Minunile au nevoie de eroi pentru a se înfăptui. 

Cei vechi, cei dezorientați și cei penali 

Așadar, să luăm cazul alegerilor parlamentare din 11 decembrie a.c. Avem două partide mari, PSD și PNL, care cîștigă și dacă pierd guvernarea. Doar că mai probabil este să găsească o formulă de a rămîne împreună la guvernare, fie și sub aparența unui Cabinet de tehnocrați, ca acum. Cu același premier de azi, eventual, dar nu neapărat. Interesele interne și cele externe înclină balanța spre o astfel de soluție. 
Cele două formațiuni domină scena politică, în ciuda hemoragiei penale care le-a cuprins în ultimii ani, a colecțiilor de erori, gafe și minciuni care le subminează blazonul și a lipsei de  leadership, care pricinuiește și lipsa de performanță. Reușesc să domine în virtutea vastelor lor structuri teritoriale, consolidate prin complicitate, a unor electorate captive și a alegătorilor de oportunitate, care se lasă seduși de ideea, abil întreținută, că aceste tabere reprezintă, în mod absolut, binele și răul, și că voturile nu pot fi irosite pe alte partide, într-o asemenea luptă. 
Restul partidelor susceptibile de a intra în Parlament sînt potențiali parteneri de guvernare fie ai PSD – ALDE, UDMR și, de ce nu, PMP –, fie ai PNL – USR, UDMR. Și din această perspectivă, doctrina salvaționistă a USR apare drept cum este: rizibilă. Spun „și”, pentru că, altminteri, purtătorii de mesaj ai partidului oricum nu ne-au lămurit în ce fel vor să salveze România. Nici nu aveau cum, neasumînd nici o orientare ideologică și totodată manifestînd tendințe idelogice contradictorii. USR are un comportament de găină cu capul tăiat: multă zbatere, puțină viață și nici o direcție. Este însă ajutat de faptul că reprezintă o noutate pe scena politică, atît ca formațiune, cît și ca oameni implicați. Cred că nu e suficient pentru a atinge scorul pe care și-l proiectează în sondaje. Oricum, USR se constituie într-o variantă acceptabilă pentru o seamă de români sătui de vechile partide și de figurile politice prea îndelung expuse, electori mai degrabă entuziaști decît informați, ori mai mult exasperați de absența alternativei decît convinși de discursul salvaționist. Tare mă tem că oamenii aceștia cauționează un nou PP-DD, dacă vă mai amintiți partidul traseiștilor prin excelență, condus de pușcăriașul Dan Diaconescu. Adică o formațiune care se va pulveriza o dată intrată în Parlament, îngroșînd rîndurile partidelor mari. 
De aceeași conjunctură, dar pe alte temeiuri, beneficiază și PMP, care ambiționează să refacă PD/PDL, la nivel de influență politică, minus bolile copilăriei socialiste. Nu este însă nici o nădejde că va fi scutit de racilele maturității democrat-liberale. Iar Traian Băsescu nu joacă rol de crucișător, cum ar fi fost de așteptat, ci mai curînd de geamandură – semnalizează partidul și îl ține la suprafață, dar la răstimpuri amenință că-l îneacă. Și, după cum îl știm pe Băsescu, dacă el l-a făcut, în cele din urmă, tot el îl omoară. 
Șanse mai mici de a depăși pragul electoral, în marja de eroare a sondajelor (dar am stabilit că nu luăm sondajele drept literă de Evanghelie), ar avea și alte două grupări noi: Partidul România Unită (PRU) și Alianța Noastră România (ANR). 
PRU e o glumă proastă, barca de salvare a penalilor expulzați pînă și din PSD, și mai mult ca sigur nu va ajunge în Parlament, în pofida susținerii mediatice, logistice și financiare de care se bucură. După Partidul Liber Schimbist al anilor 1990, PRU este, fără voie, cea mai autoironică firmă politică, prin contradicția dintre siglă –  efigia lui Țepeș Vodă – și oamenii ei, urmăriți de poteră, care declară răspicat că vor o lege de amnistie penală.
  
Opțiunea ANR
   
În consecință, cînd vorbim de votul de conștiință, n-are nici o noimă să ne gîndim la PRU. Am putea însă să cîntărim bine oferta ANR. Ea are meritul că, față de toate celelalte, pune accentul corect, nu pe a avea, ci pe a fi. Și mută discuția din planul lui „vă dăm”, în cel al lui „facem împreună”. Alfel spus, promisiunile acestui partid trec de suprafața realității, țintind miezul ei adînc. ANR își propune să apere identitatea națională, să creeze un mediu propice pentru afirmarea valorilor, să susțină primatul spiritual, fără să uite de cele materiale, care asigură integritatea și suveranitatea statului și bunăstarea cetățeanului, să ocrotească familia, să oprească jaful, nu doar să-i prindă pe jefuitori… Și chiar dacă a avut destule sincope și neîmpliniri în comunicare – explicabile, pînă la urmă, la un partid nou –, discursul ANR are credibilitate pentru că este girat de o seamă de persoane de calitate, care au notorietate și provin din varii medii, de la artiști la antreprenori și de la preoți la oameni de știință. De asemenea, pe listele sale de candidați se află un număr remarcabil de creștini militanți și patrioți autentici, dovediți prin fapte. Pe o parte dintre ei îi cunosc personal, am colaborat punctual sau pe perioade lungi în societatea civilă și cred că ar fi un cîștig real pentru țară să acceadă în Legislativ. 
Desigur, ANR are și oameni și idei asupra cărora eu unul am o rezervă, justificată atît de experiențe personale, cît și de principii. Reticență care știu că este împărtășită de destui alții din tabăra conservatoare. Unii dintre noi ne-am exprimat îndoielile sau dezamăgirea, cînd a fost cazul, alții au preferat doar să stea deoparte, neimplicîndu-se în acțiunea politică a ANR și neacordîndu-i sprijin de nici un fel. A venit însă momentul să părăsim această atitudine. Pentru toate motivele de mai sus (cuprinse în tabloul electoral și, respectiv, în oferta ANR) și pentru două în plus. Primul: ANR a dovedit că are capacitatea de a-și îndrepta erorile (unele publice, altele comise în bucătăria sa, dar despre care se întîmplă să avem cunoștință). Al doilea: ANR este numele primei încercări, din ultimii 27 ani, de articulare a unui partid național-creștin cu oarece șanse de a trece de unul singur testul alegerilor.  
Așadar, fiecare român care crede în Dumnezeu, iubește România și n-a încetat să spere ar putea vota ANR, dacă vrea să fie reprezentat politic. Atunci, ANR ar avea un cuvînt greu de spus în treburile publice. Și ar purta responsabilitatea pentru modul în care va folosi această putere. Noi ne vom fi făcut numai datoria de a ne da votul de conștiință.
  
Claudiu TÂRZIU

vineri, decembrie 09, 2016

DE CE EU UNUL NU VOTEZ

SUMARUL BLOGULUI 
  
Nu fac speculații asupra a cît contează sau nu contează un vot, dar eu unul nu votez din principiu. Am mai explicat de ce – și, iscodit din mai multe părți, o mai fac o dată (chiar dacă știu bine contraargumentele „civice” aduse în întîmpinare de cei convinși că „sufragiul universal” ar fi un „drept obligatoriu”, iar democrația „răul cel mai mic” sau „răul necesar” etc.). 
Nu doar că nu mă recunosc (nu zic pe deplin, dar nici măcar într-o măsură suficientă) în nici o formațiune și în nici un personaj de pe scena politică actuală, dar nici nu cred în democrație așa cum se practică ea azi (și mai cu seamă la noi). Consider democrația contemporană un paravan butaforic și un instrument demagogic de manipulare, ba chiar o formă de treptată sinucidere comunitară. Dacă aș merge la urne, ar însemna să mă contrazic și să fiu necinstit cu mine însumi, acceptînd regula unui joc în care nu cred și pe care l-am criticat în nenumărate rînduri (și-l voi critica pînă la moarte, oricît nu s-ar sinchisi nimeni de punctul meu de vedere). În aceste condiții, e firesc să-mi declin dreptul la vot și să-mi mi-l exercit pe cel de a nu vota (nu în virtutea vreunei convenții omenești, ci în virtutea libertății de conștiință pe care ne-a dat-o Dumnezeu și care este pe deasupra „democrațiilor” sau „totalitarismelor” istorice). Refuz – cum am refuzat și înainte de decembrie 1989 – să fiu întrebuințat cu voia mea de un mediu patibular, să particip „cetățenește” la întreținerea și derularea unui sistem mincinos și ticăloșit, în care mai toate reperele mele axiologice sînt relativizate sau de-a dreptul negate și „puse la zid”. Dacă cineva crede în statutul ideologic și în iluzionismul civic al mecanismului democratic curent, n-are decît să-mi dea cu tifla și să-și vadă de ale lui. Nu țin să sfătuiesc pe nimeni la „absenteism”, iar judecata mea asupra oamenilor nu se reduce în nici un caz la dacă sau cum votează fiecare. Am ținut doar să-mi explic propria atitudine, iar nu să încerc s-o impun cuiva. 
Sigur, mi-ar plăcea și mie – și aș primi împăcat să-i fiu părtaș – o democrație ideală, căci nu democrația în sine este rea, ci întrebuințarea ei vicioasă de către grupuri de interese care n-au nimic de a face cu adevărata umanitate personală sau comunitară. O democrație reprezentativă (în care să-și poată exprima votul responsabil numai cei care prezintă cu adevărat, prin viața și activitatea lor publică, garanții intelectuale, profesionale, morale și sociale, și în care candidații la demnitățile publice să corespundă acelorași standarde, indiferent dacă sînt independenți sau membri ai unui partid), conjugată cu și echilibrată de o formă de stabilitate și continuitate de genul monarhiei constituționale, sprijinită pe instituții independente și funcționale bine consolidate (Biserica, Școala, Armata, Justiția), aceea ar putea fi o formulă operativă, credibilă și viabilă de democrație, în care riscul imposturii și al corupției ar fi redus la minimum, iar realitățile ar prima asupra ideologiilor. Dar cum o astfel de democrație nu am vrut sau nu am fost în stare să edificăm (și probabil nici nu vom fi), eu unul nu sînt dispus „să cad la pace” cu surogatul ei abject și să girez cu votul meu înecat în pestrița masă de manevră o clasă politică și un sistem instituțional de la care mi-e tot mai limpede că nu este nimic de așteptat, indiferent de rezultatele electorale.
  
Răzvan CODRESCU
  
P. S. Dacă totuși aș merge la vot, probabil că, în contextul dat, aș vota cu ANR (cu care măcar îmi recunosc cîteva afinități antistîngiste), dar fără cine știe ce iluzii (cum mi s-a întîmplat ultima oară în 1996). Altceva nu am de spus (și chiar dacă aș avea, nu cred că ar interesa sincer pe cineva, căci astăzi pînă și „cetățeanul turmentat” nu se mai întreabă cu cine să voteze, ci „știe el mai bine” decît tine și decît toți ceilalți).  

joi, decembrie 08, 2016

O SCURTĂ CONFESIUNE ELECTORALĂ

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME
   


De ce votez cu 
Alianța Noastră România 

1. Acum alegerile sînt organizate mai transparent, fraudele vor fi semnificativ mai puține. După introducerea sistemului informatic de control al votanților la locale, numărul sesizărilor a scăzut cu peste 40%, iar al infracțiunilor și contravențiilor – cu peste 50%, performanță despre care nu vorbește nimeni. 
La parlamentare se vor adăuga camerele de luat vederi în secții, în primul rînd pentru filmarea momentului în care ștampilele sînt sigilate. 
Votul – mult mai corect – va produce un scor foarte apropiat de adevăr. Partidele mari se vor privi în oglindă. Scorul poate trimite în Parlament și partide mici, fără resurse, boicotate de presă și ignorate de partenerii de joc. Este o cursă în care oamenii cinstiți chiar au o șansă. Deci votul meu va fi mai important acum decît a fost în 2012, de exemplu. 
Nici un partid nu va fi mulțumit de scor, de fapt, dar arbitrajul corect va orienta dezbaterea spre profesionalizarea lumii politice. 
2. Corneliu Berari m-a convins de ceea doar întrezăream (ne-a mai rămas suveranitatea culturală – sursa: aici). 
3. La ce folosește un nou-născut? Rămâne de văzut, cum a spus un savant întrebat la ce va folosi curentul electric. 
Alianța Noastră este acum o formațiune politică creștină aflată în fașă. Pe listele Alianței Noastre sînt mulți oameni care au apărat valorile creștine, fie și cu o postare pe un blog. Este un partid declarat creștin. Rămîne de văzut dacă își va asuma cu adevărat valorile creștine și atunci cînd va fi în Parlament. 
Dacă trece pragul de 5% din voturi, ANR va trimite în Parlament cel puțin 15 oameni. Ei vor fi o voce de care va trebui să se țină seama, în perspectiva anului 2019 (prezidențiale) și a anului 2020 (parlamentare la termen). Dacă vor rămîne o voce credibilă. 
Pentru că, indiferent de ce trend există la un moment dat pe plan internațional, va fi o chestiune de viață și de moarte națională ca, în condițiile în care am pierdut suveranitatea economică și politică, să reușim să păstrăm tipare culturale și instituții sociale compatibile cu identitatea noastră istorică și cu felul nostru de a fi (vezi pct 2). 
  
Alina Ioana DIDA

Dr. Alina Ioana Dida

Pentru o motivație lărgită, a se vedea AICI textul semnat de d-l Corneliu Berari (Platforma ROST).

miercuri, decembrie 07, 2016

SINAXAR ROMÂNESC (60)

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME
  


7 decembrie:  
SFÎNTA MUCENIȚĂ  
FILOFTEIA DE LA ARGEȘ

Născută în părţile Tîrnovei (Bulgaria), mica Filofteia era prigonită de mama sa vitregă, care mereu îşi asmuţea bărbatul împotriva ei. Trimisă zi de zi la cîmp, să ducă merinde tatălui, fetei îi ieşeau în cale mulţime de oameni sărmani, iar ea nu se în­du­ra să nu-i miluiască, dăruindu-le mai toată mîncarea. Într-o zi, urmărind-o într-ascuns, ta­tăl o văzu cum împărţea bucatele şi, pierzîndu-şi cumpătul, a aruncat cu barda după fată, rănind-o de moarte. Dar iată că trupul hăcuit prinse a străluci cu lumină mare, iar tatăl şi oamenii din jur s-au cutremurat spăşiţi. Au încer­cat s-o ridice de la pămînt, dar trupul se făcuse greu ca plumbul, încît nu l-au putut ur­ni. O tradiție spune că rostind ei numele mai multor mănăstiri vestite, ca în faţa unui om viu pe care-l în­trebi unde voieşte să meargă, trupul s-a lăsat ridicat numai atunci cînd s-a pomenit de mănă­stirea de la Curtea de Argeş, unde sălăşluiesc pînă azi moaştele făcătoare de mi­nuni ale copilei muceniţe. (R. C.)

Curtea de Argeș: racla cu moaștele Sfintei Filofteia

Mai puteți citi pe acest blog:   

10 ianuarie: Sfîntul Cuvios Antipa de la Calapodești    
13 ianuarie: Sfinții Mucenici Ermil și Stratonic      
25 ianuarie: Sfîntul Ierarh Bretanion, Episcopul Tomisului    
28 (în anii bisecți: 29) februarie: Sfinții Cuvioși Ioan Casian Romanul și Gherman din Dobrogea 
7 martie: Sfîntul Sfinți Mucenic Efrem, Episcopul Tomisului      
26 martie: Sfîntul Mucenic Montanus preotul și soția sa Maxima      
6 aprilie: Sfîntul Sfințit Mucenic Irineu, Episcop de Sirmium      
11 aprilie: Sfîntul Ierarh Calinic de la Cernica      
12 aprilie: Sfîntul Mucenic Sava de la Buzău (Gotul)   
14 aprilie: Sfîntul Ierarh Pahomie de la Gledin    
20 aprilie: Sfîntul Teotim, Episcopul Tomisului   
24 aprilie: Sfinții Ierarhi Ilie Iorest, Simion Ștefan și Sava Brancovici, Mitropoliții Transilvaniei; Sfîntul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureș; Sfinții Mucenici Pasicrat și Valentin    
25 aprilie: Sfîntul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului        
26 aprilie: Sfinții Mucenici Chiril, Chindeu și Tasie, din Dobrogea       
28 aprilie: Sfinții Mucenici Maxim, Cvintilian și Dadas, din Ozovia       
2 mai: Sfîntul Ierarh Atanasie Patelarie, Patriarhul Constantinopolului       
3 mai: Sfîntul Cuvios Irodion de la Lainici       
12 mai: Sfîntul Mucenic Ioan Valahul      
27 mai: Sfîntul Mucenic Iuliu Veteranul      
2 iunie: Sfîntul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava      
4 iunie: Sfinții Mucenici de la Niculițel: Zotic, Atal, Camasie și Filip  
8 iunie: Sfinții Martiri Nicandru și Marcian      
15 iunie: Sfîntul Mucenic Isihie      
22 iunie: Sfîntul Ierarh Grigorie Dascălul      
24 iunie: Sfîntul Niceta de Remesiana      
30 iunie: Sfîntul Ierarh Ghelasie de la Rîmeț      
1 iulie: Sfîntul Ierarh Leontie de la Rădăuți      
2 iulie: Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfînt      
8 iulie: Sfinții Mucenici Epictet și Astion      
18 iulie: Sfîntul Mucenic Emilian de la Durostor      
21 iulie: Sfinții Cuvioși Rafail și Partenie de la Agapia Veche     
26 iulie: Sfîntul Cuvios Ioanichie cel Nou     
5 august: Sfîntul Cuvios Iacob de la Neamț (Hozevitul)     
7 august: Sfînta Cuvioasă Teodora de la Sihla     
11 august: Sfîntul Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului     
16 august: Sfinții Martiri Brâncoveni și Sfîntul Ierarh Iosif de la Văratec     
21 august: Sfinții Mucenici Donat diaconul, Romul preotul, Silvan diaconul și Venust     
23 august: Sfîntul Mucenic Lup    
30 august: Sfinții Ierarhi Varlaam, Mitropolitul Moldovei, și Ioan de la Rîșca și Secu, Episcopul Romanului    
1 septembrie: Sfîntul Cuvios Dionisie Exiguul    
7 septembrie: Sfinții Cuvioși Simeon și Amfilohie de la Pîngărați    
9 septembrie: Sfinții Cuvioși Onufrie de la Vorona și Chiriac de la Tazlău    
13 septembrie: Sfîntul Cuvios Ioan de la Prislop    
15 septembrie: Sfîntul Mare Mucenic Nichita (Niceta) și Sfîntul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș   
22 septembrie: Sfîntul Sfințit Mucenic Teodosie de la Brazi    
26 septembrie: Sfîntul Voievod Neagoe Basarab   
27 septembrie: Sfîntul Ierarh Martir Antim Ivireanul  
1 octombrie: Sfinții Cuvioși Iosif și Chiriac de la Bisericani   
14 octombrie: Sfînta Cuvioasă Parascheva   
21 octombrie: Sfinții Cuvioși Mărturisitori Visarion și Sofronie, Sfîntul Mucenic Oprea, Sfinții Preoți Mărturisitori Ioan din Galeș și Moise Măcinic din Sibiel   
27 octombrie: Sfîntul Cuvios Dimitrie cel Nou Basarabov  
28 octombrie: Sfîntul Ierarh Iachint, Mitropolitul Țării Românești, și Sfînta Cuvioasă Teofana Basarab  
9 noiembrie: Sfinții Mucenici Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat 
12 noiembrie: Sfinții Martiri și Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu  
15 noiembrie: Sfîntul Cuvios Paisie de la Neamț  
20 noiembrie: Sfîntul Cuvios Grigorie Decapolitul și Sfîntul Mucenic Dasie  
23 noiembrie: Sfîntul Cuvios Antonie de la Iezerul Vîlcii 
30 noiembrie: Sfîntul Apostol Andrei, Cel Întîi Chemat, Ocrotitorul României, și Sfîntul Ierarh Andrei Șaguna
3 decembrie: Sfîntul Cuvios Gheorghe de la Cernica și Căldărușani

luni, decembrie 05, 2016

CURS ELEMENTAR DE RELIGIE CREȘTINĂ (XXXI)

SUMARUL BLOGULUI 



TEOLOGIA MISTICĂ  
ȘI DOGMATICĂ (15)
  
10. Omul «paradisiac» și omul «căzut» (urmare)
  
Păcatul o dată săvîrșit, se trezi în primii oameni și conștiința vinovăției, ca unii ce intraseră de-acum în tensiunea dialectică dintre bine și rău. În limbajul simbolic al referatului biblic, ea se exprimă prin rușinea față de goliciunea fizică și prin teama față de întîlnirea cu Dumnezeu („au cunoscut că erau goi”; „m-am temut, căci sînt gol și m-am ascuns”). Această întîlnire cu Dumnezeu, după săvîrșirea păcatului, trebuie interpretată și ea în sens simbolic. Chemarea lui Dumnezeu („Adame, unde ești?”) a fost, de fapt, nu o încercare de localizare, ci o chemare la mărturisire și pocăință (condiții sine quibus non ale iertării), căci altminteri Dumnezeu știa, desigur, și ce se întîmplase, și unde se afla Adam, și cu ce gînd se ascunsese. Dar protopărinții refuzară mîna întinsă de Creator: „N-au vrut să se smerească și să se pocăiască în timp ce îi întreba pe ei Dumnezeu și cu încetul spre pocăință îi mîna. [...] Dacă deci Adam atunci îndată păcatul ar fi vrut să-l mărturisească și să se pocăiască, iertare ar fi dobîndit”, scria Neagoe Basarab (1459-1521 [acum Sfîntul Voievod Neagoe Basarab, prăznuit în 26 septembrie]) în Învățăturile sale (cit. după ed. V. Grecu, București, 1942, pp. 201-203). Primii oameni se arătară rușinați, dar nu și dispuși la recunoașterea deschisă a vinei lor și la căință. Văzîndu-se ei descoperiți, Adam dă vina pe femeie (ba chiar încearcă să-L scoată co-răspunzător pe Dumnezeu Însuși, zicînd: „Femeia pe care [Tu] mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom și am mîncat”!), iar femeia dă vina pe șarpe; nici unul nu are curajul să-și asume propria faptă. Cît despre „șarpe”, ipostază diavolească, el iese din socoteli, căci pierduse deja posibilitatea căinței și a iertării, ca unul ce se înveșnicise în rău prin propria-i voință. 
Faptul că a fost ispitit din afară nu se poate constitui într-o scuză suficientă pentru om, căci diavolul îndeamnă, dar nu poate constrînge. Omul a căzut, dar putea să nu cadă. Vina lui rămîne deci indiscutabilă, iar urmările ei apar drept firești. 
În ce privește aceste urmări, ivite îndată după păcat și răsfrînte asupra omului întreg (suflet și trup), a întregii lui descendențe și a întregii „antroposfere” (a se vedea Romani 8, 20-22), ele nu sînt niște pedepse impuse din „furia” divină, ci consecințele firești ale păcatului, rezultate direct și obiectiv din călcarea rînduielilor originare ale Creației. Dumnezeu n-a blestemat în sensul curent, ci pur și simplu i-a anunțat omului rezultatele derivate din neascultare, relele pe care singur și le-a atras asupra-i: pe femeie o așteaptă nașterea în dureri și dependența (fiziologică și socială) față de bărbat, iar pe acesta îl așteaptă truda pentru supraviețuire, în cadrul unei naturi de-acum degradate și ostile, pînă la întoarcerea amîndurora în țărîna din care au fost zidiți, ca unii ce au schimbat „dragostea față de Dumnezeu în dragoste față de materie” (Sfîntul Ioan Damaschin); în sfîrșit, pe amîndoi îi așteaptă moartea trupească („Căci plata păcatului este moartea” – Romani 6, 23), după ce ei au ales să moară mai întîi duhovnicește, prin păcatul neascultării, ieșind din comuniunea harică cu Dumnezeu („izgonirea” din Eden), unic izvor al vieții adevărate și nepieritoare. 
Cît despre așa-numitul „blestem al pămîntului” („blestemat va fi pămîntul pentru tine”), el iarăși nu trebuie înțeles ca anatemă divină (lucru incompatibil, de altfel, cu ideea de Dumnezeu); nu Dumnezeu l-a blestemat, ci omul l-a făcut să ajungă ca și blestemat. 
„Părinții Bisericii vor spune că omul a pierdut asemănarea, în timp ce chipul i-a fost întunecat și îmbolnăvit. Dezintegrarea dintre «chip» și «asemănare» se poate explica astfel: harul chipului îi era suficient omului pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu, dar chipul n-a urmat cursul său normal, adică el nu s-a ridicat la ordinea unei vieți supranaturale, spre «asemănare». Păcatul n-a distrus «chipul» în ceea ce are el propriu, dar inteligența și libertatea au fost în așa fel atinse încît omul nu mai poate trece de la o ordine [cea naturală – n. n.] la alta [cea supranaturală – n. n]. Omul nu mai rămîne, potrivit voinței sale proprii, nici în cele ale firii, ci cade în cele contrare firii. Pedeapsa constă în aceea că omul se mută într-o stare care suspendă accesul la viața supranaturală. Deoarece nemurirea era dependentă de gustarea din «pomul vieții», după păcat trupul se va descompune, urmînd destinul oricărei ființe biologice” (Ion Bria, op. cit., p. 294; subl. n.). 
Cei doi „pomi” paradisiaci („al cunoștinței binelui și răului” și „al vieții”) au fost interpretați în fel și chip de exegeza creștină. Aici sînt de ajuns cîteva repere. Ne folosim pentru aceasta de Teologia dogmatică și simbolică (ed. cit., vol. 1, pp. 538-539): „În cea mai mare parte a literaturii patristice, [...] sînt luați ca pomi reali, întrucît Geneza îi pune în rîndul celorlalți pomi răsăriți pe pămînt (2, 9). După cum lemnul Crucii este lemn obișnuit, dar se numește pomul sau lemnul mîntuirii, pentru ceea ce s-a săvîrșit prin el, tot așa pomul vieții și pomul cunoștinței binelui și răului sînt pomi obișnuiți, dar cu un anumit rost hotărît de voința divină: cel din urmă ca o ocazie pentru virtute, iar cel dintîi ca o răsplată pentru aceasta. [...] Probabil că pomul vieții servea nemuririi trupești, judecînd după faptul că, în urma căderii, s-a închis accesul spre el; iar pomul cunoștinței binelui și răului avea legătură cu viața spirituală, putînd prilejui omului cunoașterea pe cont propriu a deosebirii dintre bine și rău, îndată ce acesta ar fi părăsit încrederea în Dumnezeu. [...] Prin acest pom omul a cunoscut, de fapt, binele din care a căzut și răul în care a căzut. Firește, nu fructele ele însele aveau posibilitatea de a produce răul, ci nesocotirea de către om a poruncii de a nu mînca din ele. Căci nu pomul [în sine] era aducător de moarte, ci călcarea poruncii (Sf. Teofil al Antiohiei)”. 
Importanța dogmatică a păcatului dintîi și caracterul lui de „tragedie universală” vin de acolo că, potrivit concepției ortodoxe, el nu i-a afectat doar pe protopărinți, ci și, prin ei, pe toți urmașii lor naturali, adică felul de a fi al întregului neam omenesc. De aceea mai este numit și păcat ereditar, reprezentînd o carență generală a naturii umane, transmisă din generație în generație. Mărturisirea otodoxă spune în acest sens: „Păcatul strămoșesc este călcarea legii dumnezeiești, care a fost dată, în rai, strămoșului Adam. [...] Acest păcat strămoșesc a trecut, de la Adam, la întreaga fire omenească, fiindcă toți ne găseam atunci în Adam și astfel, prin Adam, păcatul a trecut în noi toți” (3, XX; ed. cit., p. 149). Trebuie precizat însă că urmașii nu moștenesc însăși fapta păcătoasă a lui Adam (păcatul lui personal), ci doar starea de păcătoșenie rezultată din ea. 
Această „moștenire” a fost pusă la îndoială, de-a lungul timpului, sub felurite motive, de către unii gînditori creștini neortodocși. Sfînta Scriptură și Sfînta Tradiție sînt însă categorice în a afirma realitatea universală a păcatului strămoșesc, chiar dacă modalitatea transmiterii lui nu este nicăieri pe deplin explicitată. (Să nu uităm acest principiu fundamental al Ortodoxiei: o dogmă revelată trebuie crezută întru totul și explicată întrucît se poate!) „Că iată, întru fărădelegi m-am zămislit și în păcate m-a născut maica mea”, exclamă David (Psalmul 50, 6). Și Ioan Evanghelistul ne avertizează: „Dacă spunem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este cu noi” (I Ioan 1, 8). Iar Pavel ne arată răspicat: „De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume, iar prin păcat moartea, așa moartea a trecut la toți oamenii, prin acela în care toți au păcătuit” (subl. n.). Și mai departe: „Așadar, precum prin greșeala unuia a venit osînda pentru toți oamenii, așa și prin dreptatea unuia a venit, pentru toți oamenii, îndreptarea care dă viață. Căci precum prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoși cei mulți, tot așa prin ascultarea unuia se vor face drepți cei mulți. [...] Pentru că precum a împărățit păcatul prin moarte, așa și harul să împărățească prin dreptate, spre viața veșnică, prin Iisus Hristos, Domnul nostru” (Romani 5, 12; 18-19; 21). 
Tot după expresia paulinică (Efeseni 2, 3), oamenii de pînă la Hristos pot fi numiți „fii ai mîniei”, ceea ce înseamnă că fiecare individ în parte va fi fost marcat, în chip tainic, de greșeala strămoșilor dintîi, avînd natură adamică prin chiar nașterea sa. Greșeala aceea, chiar dacă a putut fi numită „păcat străin” (Sfîntul Ciprian), o purtăm cu toții, genetic, în chiar firea noastră omenească. Sfînta Taină a Botezului a fost rînduită să fie administrată pruncilor tocmai spre iertatea întru Hristos a păcatului moștenit prin naștere. „Sîntem datori să știm exact – spune Marcu Ascetul – că toată vina ce izvorăște din Adam fiind desființată de Domnul, oricine mai pătimește de vreun păcat, i se întîmplă aceasta fiindcă a disprețuit, prin necredința sa sau prin iubirea de plăceri, desăvîrșirea pe care a primit-o în chip tainic la Botez” („Despre Botez”, în Filocalia rom., ed. cit., vol. 1, p. 313). 
De la universalitatea acestui păcat n-a existat decît o singură excepție: Iisus Hristos, Cel zămislit și născut fără de nici un păcat („Că Tu, Doamne, singur ești fără de păcat...”), spre mîntuirea tuturor oamenilor prin Crucea Sa, lucrînd, în chip neînțeles de minte, dreptatea lui Dumnezeu, iubirea și mila Lui fără de margini. „Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om [a venit] și învierea morților. Căci precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia” (I Corinteni 25, 21-22). Paralela dintre Adam și Hristos este îndelung dezvoltată în teologia paulinică, de unde și denumirea de „Noul Adam” dată Mîntuitorului.  
„Cu toate că omul este lipsit [în urma păcatului originar – n. n.] de comuniunea cu Dumnezeu, pierzînd «harul sfințitor», el rămîne totuși responsabil de viața sa – dovadă fiind «drepții» Vechiului Testament – și are conștiința că este subiectul unui plan de răscumpărare în care Se află angajat Dumnezeu Însuși”, scrie Ion Bria (op. cit., p. 294), referindu-se la omenirea de dinainte de Hristos. În bunătatea Sa nemărginită, Dumnezeu nu l-a părăsit pe om după cădere, ci a vegheat necurmat asupra lui, făgăduindu-i dintru început un izbăvitor născut prin femeie (Facerea 3, 15) și dăruind în sprijin „lui Adam și femeii lui îmbrăcăminte de piele” – așa-numitele „haine de piele”, asupra cărora se cuvine să întîrziem puțin, căci ele reprezintă un aspect esențial atît în economia mîntuirii, cît și în ceea ce am numit „teologia sexelor” (cu atît mai de interes astăzi cu cît trăim într-o vreme a confuziei sexelor și a pervertirii sexualității, la niște proporții fără precedent în istorie)*. (Va urma)

Răzvan CODRESCU
  
* Partea finală a acestui subcapitol (cu excepția ultimului paragraf) nu figura în redactarea inițială a Introducerii, nici în versiunea din Puncte cardinale. Paginile care urmează sînt reproduse, în mare, din cartea Teologia sexelor și Taina Nunții... (menționată anterior). Pentru o analiză recentă a fenomenului contemporan de perversiune morală și ideologică, recomandăm cartea din 2012 a nemțoiacei Gabriele Kuby (de confesiune romano-catolică), tradusă destul de repede și în limba română: Revoluția sexuală globală. Distrugerea libertății în numele libertății, Editura Sapientia, Iași, 2014.



Mai puteți citi pe acest blog: 

Curs elementar de religie creștină (II) 
Curs elementar de religie creștină (V) 

duminică, decembrie 04, 2016

LUMEA CREDINȚEI 161

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME


Clicați pe fiecare pagină spre a o mări pentru lectură!

sâmbătă, decembrie 03, 2016

SINAXAR ROMÂNESC (59)

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME
  


3 decembrie: 
SFÎNTUL CUVIOS GHEORGHE  
DE LA CERNICA 
ȘI CĂLDĂRUȘANI
  
Sîmbătă 3 decembrie 2005, la Mănăstirea Cernica, în prezența Părintelui Patriarh Teoctist, s-a oficiat proclamarea canonizării Cuviosului Gheorghe de la Cernica și Caldărușani (1730-1806), ardelean din Săliștea Sibiului, intrat în monahism la Sfîntul Munte Athos (1752), ca ucenic al Cuviosului Paisie Velicikovski (pe atunci stareț la Vatopedu), pe care-l va însoți în Moldova (1763), întîi la Dragomirna, apoi la Secu și la  Neamț. În Țara Românească va trece cu gîndul de a se întoarce la Athos, dar, convins de Mitropolitul Grigorie al II-lea, rămîne la Cernica, unde reorînduiește mănăstirea după tipicul athonit, apoi ocupîndu-se și de Căldărușani, pînă în 1806, cînd a închis ochii, fiind îngropat la Cernica (unde se păstrează și cinstitele sale moaște). Este socotit unul dintre cei mai de seamă cuvioși români, înnoitor al monahismului românesc în pragul epocii moderne, în duhul neoisihasmului athonito-paisian. (R. C.)


Mai puteți citi pe acest blog:   

10 ianuarie: Sfîntul Cuvios Antipa de la Calapodești    
13 ianuarie: Sfinții Mucenici Ermil și Stratonic 
25 ianuarie: Sfîntul Ierarh Bretanion, Episcopul Tomisului    
28 (în anii bisecți: 29) februarie: Sfinții Cuvioși Ioan Casian Romanul și Gherman din Dobrogea 
7 martie: Sfîntul Sfinți Mucenic Efrem, Episcopul Tomisului      
26 martie: Sfîntul Mucenic Montanus preotul și soția sa Maxima      
6 aprilie: Sfîntul Sfințit Mucenic Irineu, Episcop de Sirmium      
11 aprilie: Sfîntul Ierarh Calinic de la Cernica      
12 aprilie: Sfîntul Mucenic Sava de la Buzău (Gotul)   
14 aprilie: Sfîntul Ierarh Pahomie de la Gledin    
20 aprilie: Sfîntul Teotim, Episcopul Tomisului   
24 aprilie: Sfinții Ierarhi Ilie Iorest, Simion Ștefan și Sava Brancovici, Mitropoliții Transilvaniei; Sfîntul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureș; Sfinții Mucenici Pasicrat și Valentin  
25 aprilie: Sfîntul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului        
26 aprilie: Sfinții Mucenici Chiril, Chindeu și Tasie, din Dobrogea       
28 aprilie: Sfinții Mucenici Maxim, Cvintilian și Dadas, din Ozovia       
2 mai: Sfîntul Ierarh Atanasie Patelarie, Patriarhul Constantinopolului       
3 mai: Sfîntul Cuvios Irodion de la Lainici    
12 mai: Sfîntul Mucenic Ioan Valahul      
27 mai: Sfîntul Mucenic Iuliu Veteranul  
2 iunie: Sfîntul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava   
4 iunie: Sfinții Mucenici de la Niculițel: Zotic, Atal, Camasie și Filip  
8 iunie: Sfinții Martiri Nicandru și Marcian      
15 iunie: Sfîntul Mucenic Isihie   
22 iunie: Sfîntul Ierarh Grigorie Dascălul    
24 iunie: Sfîntul Niceta de Remesiana      
30 iunie: Sfîntul Ierarh Ghelasie de la Rîmeț      
1 iulie: Sfîntul Ierarh Leontie de la Rădăuți      
2 iulie: Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfînt      
8 iulie: Sfinții Mucenici Epictet și Astion      
18 iulie: Sfîntul Mucenic Emilian de la Durostor      
21 iulie: Sfinții Cuvioși Rafail și Partenie de la Agapia Veche     
26 iulie: Sfîntul Cuvios Ioanichie cel Nou     
5 august: Sfîntul Cuvios Iacob de la Neamț (Hozevitul)     
7 august: Sfînta Cuvioasă Teodora de la Sihla     
11 august: Sfîntul Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului     
16 august: Sfinții Martiri Brâncoveni și Sfîntul Ierarh Iosif de la Văratec     
21 august: Sfinții Mucenici Donat diaconul, Romul preotul, Silvan diaconul și Venust     
23 august: Sfîntul Mucenic Lup    
30 august: Sfinții Ierarhi Varlaam, Mitropolitul Moldovei, și Ioan de la Rîșca și Secu, Episcopul Romanului    
1 septembrie: Sfîntul Cuvios Dionisie Exiguul    
7 septembrie: Sfinții Cuvioși Simeon și Amfilohie de la Pîngărați    
9 septembrie: Sfinții Cuvioși Onufrie de la Vorona și Chiriac de la Tazlău    
13 septembrie: Sfîntul Cuvios Ioan de la Prislop    
15 septembrie: Sfîntul Mare Mucenic Nichita (Niceta) și Sfîntul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș   
22 septembrie: Sfîntul Sfințit Mucenic Teodosie de la Brazi    
26 septembrie: Sfîntul Voievod Neagoe Basarab   
27 septembrie: Sfîntul Ierarh Martir Antim Ivireanul  
1 octombrie: Sfinții Cuvioși Iosif și Chiriac de la Bisericani   
14 octombrie: Sfînta Cuvioasă Parascheva   
21 octombrie: Sfinții Cuvioși Mărturisitori Visarion și Sofronie, Sfîntul Mucenic Oprea, Sfinții Preoți Mărturisitori Ioan din Galeș și Moise Măcinic din Sibiel   
27 octombrie: Sfîntul Cuvios Dimitrie cel Nou Basarabov  
28 octombrie: Sfîntul Ierarh Iachint, Mitropolitul Țării Românești, și Sfînta Cuvioasă Teofana Basarab  
9 noiembrie: Sfinții Mucenici Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat 
12 noiembrie: Sfinții Martiri și Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu  
15 noiembrie: Sfîntul Cuvios Paisie de la Neamț  
20 noiembrie: Sfîntul Cuvios Grigorie Decapolitul și Sfîntul Mucenic Dasie  
23 noiembrie: Sfîntul Cuvios Antonie de la Iezerul Vîlcii 
30 noiembrie: Sfîntul Apostol Andrei, Cel Întîi Chemat, Ocrotitorul României, și Sfîntul Ierarh Andrei Șaguna