EVENIMENT TEOLOGIC INTERNAŢIONAL LA CLUJ

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

A MURIT ISTORICUL GHEORGHE BUZATU

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Prof. Univ. Dr. Gheorghe Buzatu, unul dintre cei mai vrednici cercetători din ultimele decenii ai istoriei noastre interbelice, a trecut dincolo la amiaza zilei de luni 20 mai 2013. Cardiac cronic, depăşise cu bine un atac cerebral în 2011, dar boala de inimă l-a răpus în cele din urmă, în plină activitate profesională. "Această tragedie a venit cînd ne aşteptam mai puţin. Părerea noastră era că şi-a revenit foarte bine, redevenise activ, era foarte mobil. Participa la conferinţe, simpozioane... Chiar ieri am fost împreună la Bîrlad [la Tîrgul de Carte din cadrul Zilelor Culturii Bîrlădene]", a spus tînărul cercetător Corneliu Ciucanu, colaborator apropiat al său.

Născut la Sihlea-Vrancea, pe 6 iunie 1939, a urmat studii de Filologie şi Istorie la Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi (1956-1961), devenind doctor în Istorie încă din 1971. De Iaşi şi-a legat cu precădere viaţa şi activitatea profesională: a fost cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie şi Arheologie "A. D. Xenopol" şi cercetător ştiinţific principal al Centrului de Istorie şi Civilizaţie Europeană, ambele ţinînd de Filiala Iaşi a Academiei Române, sub a cărei egidă a coordonat şi prestigioasa colecţie "Românii în istoria universală" (peste 140 de volume); a fost senator de Iaşi în legislatura 2000-2004 (ales, neglorios, pe listele Partidului România Mare), răstimp în care a făcut parte din Comisia pentru politică externă a Senatului şi din Delegaţia Parlamentului României la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, iar o vreme a fost chiar vice-preşedinte al Senatului României. În ultima parte a vieţii, a fost profesor universitar la Craiova şi la Constanţa (unde a devenit, în urmă, Doctor Honoris Causa al Universităţii "Ovidius"). În 2008, Adunarea Generală a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România îl alesese membru corespondent.

A scris peste 50 cărţi şi peste 500 de studii şi articole publicate în periodice sau în volume colective, a îngrijit (singur sau în colaborare) peste 70 de volume de interes ştiinţific, iar printre titlurile sale cele mai de seamă trebuie menţionate: România şi trusturile petroliere internaţionale pînă la 1929 (Iaşi, 1981 - Premiul Academiei Române), Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial (2 vols., Bucureşti, 1988-1995), “Procesul” lui Cor­neliu Codreanu (mai 1938) (volum editat în colab. cu Kurt W. Treptow - Iaşi, 1994), Aşa a început Holocaustul împotriva poporu­lui român (Bucureşti, 1995), Ra­dio­grafia dreptei româneşti: 1927-1941 (în colab. cu Corneliu Ciucanu şi Cristian Sandache, Bu­cureşti, 1996 - una dintre cele mai corecte tratări istorio­gra­fice ale problemei), O istorie a petrolului românesc (Bucureşti, 1998; reed. 2009, tradusă şi în engleză), Istoria românilor în secolul XX: 1918-1948 (Bucureşti, 1999; reed. 2002), Mareşalul Antonescu la judecata is­to­riei (coord., Bucureşti, 2002) şi Mare­şa­lul Antonescu în faţa istoriei (în colab. cu Dana Beldiman şi Eftimie Ardeleanu, Craiova, 2002).

Deşi a trăit vremuri dificile (cu compromisurile ştiute sub vechiul regim) şi pare să fi avut vocaţia păguboasă a încîrdăşirilor nefericite (Kurt W. Treptow, Corneliu Vadim Tudor, Vlad Hogea, Victor Roncea etc.), a fost un om fundamental cinstit şi generos, iar aventura politică peremistă (depăşită în cele din urmă) i-a umbrit nemeritat prestanţa ştiinţifică şi bunul naţionalism (tot mai rar în tagma istoriografilor noştri, mai pervers ideologizaţi chiar decît în vremea comunismului). Nu ştiu în ce măsură s-ar putea spune că a făcut şcoală în istoriografia românească postcomunistă, dar a avut destui discipoli şi colaboratori tineri, care-i vor duce mai departe cercetările, cu măcar o parte din duhul care le-a însufleţit.

Eu unul, mişcat de trista veste, regret sincer că uneori l-am judecat poate, în vîltoarea conjuncturilor, mai aspru decît ar fi fost cazul şi că nu l-am mai întîlnit din 2004 sau 2005 (nici măcar nu-mi mai amintesc exact!), cînd a ţinut morţiş să ne vedem - cu aceeaşi căldură ca altădată - şi să-mi înmîneze într-un plic contribuţia sa la ediţia bilingvă a Infernului dantesc (pentru care solicitasem sprijin prin intermediul Punctelor cardinale, la care a fost mulţi ani abonat). 

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească. (R. C.)

ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (LXII)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

Autorul articolului

2001
PENTRU O EUROPĂ UNITĂ 

A NAŢIUNILOR  

 

Fără a fi un un fan al Uniunii Europene, nu pot ignora, totuşi, avantajele pe care le prezintă o Europă Unită. Atitudinea pe care o adoptăm faţă de UE trebuie să izvorască dintr-o dreaptă cumpănire a părţilor sale bune şi rele.

Este greşit să înţelegem prin UE doar circulaţie fără vize şi locuri de muncă bine plătite în străinătate, cum este contraproductiv să atacăm orbeşte, în necunoştinţă de cauză, ideea însăşi de Europă Unită. De aceea, înainte de a ne exprima poziţia, este nevoie să trecem în revistă argumentele pro şi contra UE.

În linii mari, proiectul “Statelor Unite ale Europei” (o copie după SUA, cu vechi rădăcini masonice) [1] a  fost gîndit pentru a dilua diferenţele socio-culturale dintre naţiuni şi pentru a impune un guvern comun. Într-o astfel de formulă, nimeni nu se mai putea opune unor legi şi decizii menite să legalizeze aberaţiile sexuale, să niveleze culturile specifice naţiunilor, să neutralizeze puterea credinţei creştine, să desfiinţeze graniţele, să impună o monedă oficială unică etc. Era un pas decisiv spre globalizare.

Pare-se că, între timp, instinctul de apărare al naţiunilor s-a deşteptat şi au început să apară probleme în desfăşurarea concretă a planului iniţial. Unele state, cum este Norvegia, nu au acceptat să facă parte din UE. Altele, ca Marea Britanie, nu vor să renunţe la moneda lor naţională în favoarea Euro. Germania se teme că primirea ţărilor foste comuniste în UE va provoca un şoc social de proporţii în ţările dezvoltate, care vor fi invadate de forţă de muncă ieftină din Est, cerînd în consecinţă amînarea integrării esticilor în UE, pînă la revigorarea economică a statelor respective. Forţele naţionaliste din ţările componente ale UE – sau pe cale să adere la uniune – au o popularitate crescîndă.

Totuşi, procesul de "europenizare" continuă, şi nu oricum, ci pe baze ideologice şi practice de stînga. E firesc, întrucît majoritatea ţărilor din uniune sînt cîrmuite de partide de stînga. În fapt, ceea ce n-a reuşit să desăvîrşească Rusia bolşevică, prin extinderea comunismului în toată Europa, încearcă să facă acum cabinetele celor mai puternice state europene. Un nou imperialism sub paravan comunitar, ateu şi dispreţuind unicitatea identitară a neamurilor, care cucereşte folosind, de această dată, arme economico-financiare.

Mă îndoiesc că UE va putea fi clădită în întregime pe fundamente stîngiste. Pentru că stînga suferă structural de anumite tare care-i sînt potrivnice – şi chiar fatale – de la un moment dat încolo. De-a lungul istoriei, stînga s-a dovedit oportunistă, fără principii, populistă, agresivă cînd i-au fost ameninţate interesele, atee, egoistă sub masca generozităţii, lacomă şi exclusivistă. De asemenea, după cum este evident din comportamentul stîngist al UE de pînă azi, statele aderente îşi pierd – de facto dacă nu de jure – suveranitatea. Organismele de conducere ale uniunii dictează şi în privinţa politicii interne a statelor membre. Cazul Austriei este relevant. Adică, stînga europeană suportă democraţia numai cînd îi este favorabil rezultatul jocului electoral. Cînd un exponent al dreptei – ca Haider [2] – este propulsat în scaunul puterii de către electorat, atunci democraţia nu mai este bună, iar ţara în care se întîmplă evenimentul este somată să acţioneze dictatorial pentru a stopa accesul la guvernare al dreptei, sub ameninţarea izolării.

Toate acestea, nu ne sînt spuse de către susţinătorii aderării României la UE. Cum nu ni se dezvăluie nici cît ne va costa din punct de vedere strict financiar. În UE se împart pieţele pe produse şi state, iar noi vom fi siliţi să producem, de pildă, atîta grîu cît vrea UE, ori să ne închidem întreprinderile care le fac concurenţă unora din statele cu vechime în UE. Probabil că, în compensaţie, ni se va lăsa şi nouă cîte ceva, dar...

În pofida acestei stări de lucruri, România nu-şi poate permite să respingă UE. Uniunea are puterea să ne sprijine financiar, ne poate garanta piaţa pentru anumite produse (şi ştim cît de slabe sînt exporturile româneşti acum), este în măsură să ne înlesnească mult rîvnita liberă circulaţie în spaţiul european şi ne poate asigura un climat de siguranţă a frontierelor. Mai ales dacă ideea de a crea o forţă militară comună se va concretiza, deşi ea nu este de acceptat dacă va fi construită prin desfiinţarea armatelor naţionale. De altfel, unul dintre pilonii UE – Franţa – a anunţat ferm că nu va tolera pierderea suveranităţii sale (prin crearea unei federaţii de state europene), nici nu-şi va lăsa securitatea în seama unei armate a UE.

România este obligată să-şi ia toate măsurile de siguranţă faţă de cel mai temut şi avid vecin – Rusia. URSS începe să se reconstruiască, sub aparenţele democraţiei, prin lărgirea Uniunii Rusia-Belarus cu alte două state: Republica Moldova şi Ucraina. Nimic nu ne îndreptăţeşte să credem că Rusia îşi va opri expansiunea la graniţele României, în cazul cînd ţara noastră nu va fi în sfera de influenţă a UE şi/sau a NATO. Într-o atare conjunctură – cu o securitate naţională şubredă şi fără vlagă economică –, UE apare ca o variantă de ieşire din impas, chiar dacă una de compromis.

Soluţia ideală – pentru care România este obligată să militeze şi să acţioneze prin mijloace diplomatice – ar fi ca Uniunea Europeană să se prefacă într-o Europă Unită a Naţiunilor, crescută dintr-un demers întemeiat pe principiile dreptei creştine. Atunci, n-ar mai exista pericolul pierderii identităţii naţionale – care incumbă credinţa, cultura, limba, tradiţia specifică fiecărei naţiuni. Prin urmare, nici România nu ar mai avea rezerve în a adera. O Europă Unită pe principiile fundamentale ale dreptei creştine ar garanta respectul naţiunilor una pentru cealaltă, un sistem de funcţionare eficient, onest şi stimulativ. Europa Unită a Naţiunilor nu înseamnă un conglomerat de ţări lipsite de identitate naţională, ocîrmuite de funcţionari de obedienţă masonică, ci un spaţiu al statelor-naţiuni cu relaţii speciale între ele. Numai dreapta creştină percepe, apreciază la justa valoare şi ocroteşte unicitatea conferită de Dumnezeu fiecărei naţiuni.

Construirea de către dreapta creştină a Europei Unite ar crea premisele regăsirii de către Europa a sufletului său milenar, rătăcit sub forţa pragmatismului dominator. Bisericile Europei occidentale sînt tot mai goale, iar vieţile personale neglijează – cînd nu exclud de-a dreptul – trăirea creştină. Doar dreapta este capabilă să înlesnească o conlucrare între marile confesiuni creştine, pentru un suflet creştin al Europei. Şi aici subliniez că integrarea europeană nu este împiedicată, aşa cum unii lătrăi ai opiniei publice susţin, de către Ortodoxie. Ortodoxia îi deranjează numai pe stîngiştii din UE, pentru că este un element fundamental al identităţii naţionale a popoarelor din Balcani. 

În realitate, Ortodoxia ar trebui să joace un rol major în construcţia Europei Unite. Cheia de boltă a reconcilierii şi împreună-lucrării popoarelor europene nu este nici banul, nici mişcarea New Age, nici simpla voinţă politică. Numai credinţa creştină cea adevărată poate fi, cu forţa transfiguratoare a ordinii ei morale. Altfel, riscăm să asistăm la noi confruntări sîngeroase, iar ce se întemeiază pe opresiune, ură şi sînge nu este nici legitim, nici durabil.

Claudiu TÂRZIU

[1] Jörg Haider (1950-2008) – avocat şi om politic austriac, întemeietor şi lider al formaţiunii de dreapta Alianţa pentru Viitorul Austriei (2005), mort în condiţii suspecte (accident de automobil, undeva lîngă Klagenfurt), la scurt timp după triumful electoral. [Nota Blog]

[2] Recent – după ce proiectul UE a avut timp să se şi închege şi să şi intre în criză – ideea mult mai radicală a Statelor Unite ale Europei a fost reluată ca posibilă soluţie de viitor, suscitînd dezbateri aprinse şi în lumea românească (dezbateri în care autorul articolului postat aici s-a implicat din plin, atît în presa scrisă, cît şi în cea audio-vizuală, polemizînd mai ales cu d-l Adrian Papahagi, fervent susţinător al perspectivei SUE). A se vedea, şi pe acest blog, textul meu intitulat “«Luptători împotriva lui Dumnezeu»?” (apărut în 2012, în mai multe numere consecutive ale revistei Rost). [Nota Blog]

* Claudiu Târziu, “Pentru o Europă unită a naţiunilor”, în Puncte cardinale, anul XI, nr. 8/128, august 2001, p. 7.

Jörg Haider – un antieuropean? 

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – “Ispita «iubirii»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – “Apostrof-area ca asasinat moral” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – “Fabulă cu trandafir” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – “Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – “Aspecte ale dialogului religie-cultură…”

 (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – “Puncte cardinale 100”: “La aniversară”, “Măcel de Buna Vestire”, “Marginalii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – “Cronica unei gafe editoriale” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XL) – “Epica Holocaustului…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – “Lecţia americană” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – “Demonizarea Americii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – “«Dictatura bunului simţ»…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – “În sfîrşit, Acasă…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – “Anul Eminescu”, “Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – “Cine eşti dumneata, domnule Neştian?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – “Demitizarea” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVIII) – “Maxime Egger: Cum am devenit ortodox” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIX) – “Marea iertare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (L) – “Maica Mihaela” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LI) – “Un luceafăr pe columna cezarilor” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LII) – Interviu cu Alain de Benoist (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIII) – “Radu Gyr sau despre gratuitatea eroismului” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIV) – “Supără realitatea sau formularea ei?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LV) – “Marginalii la o scrisoare a lui Mircea Eliade” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LVI) – “Odihna de Eminescu” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVII) – “Mesianismul Dreptei” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVIII) – “Misiunea românilor în istorie” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LIX) – “Obligaţiile unei conştiinţe morale” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LX) – “Naţionalismul şi România de azi”, “Menirea generaţiei noastre” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXI) – “Lichidarea unei legende” (2001)

INTERMEZZO LIRIC: CÎNTAREA LUI ADAM

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

CÎNTAREA LUI ADAM 

ÎN PRAGUL ÎNVIERII

Nu rîvnesc o altă lume, ci această lumea-a mea,
să pogoare veşnicia ca o ploaie peste ea
şi s-o-mbrace strălumina în veşmînt de slavă pură,
de la verzile călcîie la albastra uitătură,
iar în pletele de-otavă, miresmînd a reavăn vis,
să se-anine toată floarea înstelatului abis.

Nu vreau raiul de departe, nici nevreme, nici neloc,
ci splendoarea lumii mele pusă astăzi sub obroc,
graiul ei de vînturi line, unduirea ei de cînt,
plecăciunea ei suavă între cer şi-ntre pămînt,
iar la sînu-i să-şi răsfeţe diafanele candori,
ca un prunc născut în iesle, cel ce-i unul de trei ori.

Nu de sinea lui eternă, nu de-a îngerilor fire,
nu de taina ne-ntrupată, nu de mistica iubire,
nu de ce ne covîrşeşte simţuri, cuget şi cuvinte
mi-este sete, mi-este foame, mi-este ainimă şi-aminte,
ci de ce mi-e-atît de-aproape, de firesc şi de al meu
că mă lasă om de-a stînga şi de-a dreapta dumnezeu.

N-am de-a fi atît de-acasă dor mai viu şi mai curat,
şi cereasca milă face lumea rai adevărat,
şi de-atîta frumuseţe pusă dinaintea firii
mă-nfior smerit în poala feciorelnică-a iubirii,
cum pe vremuri unicornul, prins în mreaja vrăjii caste,
se-mblînzea şi-n poala caldă ar fi vrut să mai adaste.

Nu ai, Doamne, pentru mine dar mai scump şi-alin mai mare
decît lumea ce mi-ai pus-o, grea de farmec, la picioare,
şi pe ea o jindui nouă, primenită-n pîrga sfîntă
după care toată firea se-mlădie-n sus şi cîntă.
Şi pe tine însuţi, Doamne, nu te-am priceput mai bine
niciodată ca în trupul ce l-ai împărţit cu mine!

Răzvan CODRESCU

ANTOLOGIA PUNCTELOR CARDINALE (LXI)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

 Grupul Ilaşcu în temniţa de la Tiraspol

2001

LICHIDAREA UNEI LEGENDE

Mişcarea de rezistenţă anticomunistă din România nu a fost înfrîntă atunci cînd membrii ei au ajuns în faţa plutoanelor de execuţie sau cînd au umplut temniţele şi lagărele de muncă forţată de pe întreg cuprinsul ţării, ci în 1964, cînd regimul comunist, bine consolidat şi stăpîn pe situaţie, şi-a permis “mărinimia” de a deschide larg porţile temniţelor, “eliberînd” pe toţi deţinuţii politici. Atunci s-a destrămat un ideal, iar celor ce păşeau într-o iluzorie libertate li s-a relevat faptul că, de fapt, ei fuseseră învinşi.

Se ştie că oprimarea sau teroarea îndîrjeşte şi fortifică, creînd comunităţi bine structurate şi solidare, mai cu seamă atunci cînd membrii acestor comunităţi sînt animaţi de acelaşi ideal. Cîtă vreme închisorile au fost pline, “locatarii” lor supuşi unui regim de exerminare se încăpăţînau să reziste şi să continue lupta (care, de data aceasta, se dădea în spirit, închisorile din România suplinind într-un anume fel, din acest punct de vedere, rolul mănăstirilor pe care comuniştii le desfiinţaseră). Aici se desăvîrşeau caractere şi se plămădeau legende. Aici se înălţau rugăciuni şi unele suflete purificate prin suferinţă aspirau chiar la sfinţenie. Şi iată că, deodată, aceşti oameni au fost scoşi din “eternitatea” lor şi aruncaţi afară, în istorie, nimerind într-o lume care nu mai era a lor. Uzaţi şi fizic şi psihic de lungii ani de detenţie şi de privaţiunile pe care le înduraseră, unii dintre ei abia dacă au mai avut putere să se adapteze noilor realităţi, necum să se mai gîndească la continuarea luptei. Starea lor fizică şi sufletească din acel moment a fost extrem de plastic redată într-o poezie a unuia dintre ei (din care reproduc, spre edificare, prima strofă): Cu sufletul ghebos, cu vrerea-n cârji,/ Cu dorul ştirb şi sur de bătrîneţe,/ Ne-întoarcem astăzi biete mogîldeţe,/ Noi, ce-am pornit cîndva atît de dîrji…

Comuniştii nu s-au înşelat. Eliberarea a cuminţit pînă şi pe cei mai “înrăiţi” dintre cei ce le fuseseră adversari, lucru demonstrat de faptul că, în afară de foarte rare excepţii (preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa la Bucureşti, Traian Anderca la Timişoara, Grigore Caraza la Piatra Neamţ şi alţi câţiva), nici unul dintre cei eliberaţi în 1964 nu au mai creat probleme majore regimului împotriva căruia cîndva luptaseră fără menajamente.

Am făcut acest excurs sumar în istoria mişcării de rezistenţă anticomunistă din România pentru a putea demonstra că recenta eliberare a patriotului român Ilie Ilaşcu de către regimurile (neo)comuniste de la Tiraspol şi Chişinău seamănă pînă la identitate cu eliberarea prizonierilor de conştiinţă români din 1964. Ca şi comuniştii români de atunci, autorităţile de la Tiraspol au profitat de conjunctura internă şi internaţională pentru a compromite un erou care era pe cale să devină legendă. Parafrazîndu-l pe d-l Cristian Tudor Popescu, o dată cu “darea lui afară din închisoare”, Ilaşcu a fost dat afară şi din istorie. Şi o dată cu el a fost parşiv demonetizată şi “cauza” pentru care el luptase.

Desigur, omeneşte vorbind, eliberarea lui Ilaşcu ar trebui să ne bucure. Şi pe cei mai mulţi dintre noi chiar ne bucură. În fond, după nouă ani de chinuri şi de umilinţe, un om a ieşit din nou la lumină, a fost redat din nou vieţii. Sub specie aeternitatis însă, în condiţiile în care era în imposibilitate de a continua lupta, pentru a rămâne viu în conştiinţa poporului său, el trebuia să sfîrşească în închisoare. Şi de acest lucru s-au temut mai mult duşmanii lui şi ai poporului român decât el însuşi. De aceea s-au grăbit să nu scape prilejul de a-i “lichida” legenda punîndu-l în libertate. Şi, din punctul lor de vedere, nu au greşit, îndeplinidu-şi obiectivul: “mitul Ilaşcu” a fost spulberat, iar cauza pentru care el luptase a fost scoasă din actualitate.

Cînd am aflat vestea eliberării lui Ilaşcu, am simţit gustul amar al încă unei înfrîngeri care era a noastră, a tuturor, gust pe care îl mai simţisem o dată, atunci demult, în 1964. Şi am prognosticat că nu vor trece nici şase luni şi mai nimeni nu-şi va mai aduce aminte de eroul luptelor din Transnistria. Iată că abia au trecut două luni şi deja nu se mai vorbeşte de el. Am răsfoit ziarele din ultimele săptămîni şi am constatat, nu fără amărăciune, că pe nimeni nu mai interesează “cazul Ilaşcu”. Sînt alte chestiuni mult mai importante la ordinea zilei... Eroii şi legendele nu fac decît să încurce devenirea voluptuoasă a lumii întru mediocritate şi lichelism!

Entuziasmul care a cuprins societatea românească la vestea eliberării eroului basarabean s-a stins destul de repede, precum la fel de repede s-a stins şi interesul oamenilor politici de a-l atrage fiecare în gaşca sa. “Bătaia pe el” (care a scos încă o dată în evidenţă, dacă mai era nevoie, ridicolul clasei politice româneşti) a încetat în momentul în care cei ce şi-l disputau şi-au dat seama că “eroul” îşi pierduse de fapt aura şi nu mai prezenta decît un minim interes. Din acest punct de vedere, el nu mai prezintă prea mare interes nici chiar pentru Partidul România Mare, pe ale cărui liste a fost ales senator în Parlamentul Româ-niei. De altfel, pe Ilie Ilaşcu nu-l onorează deloc colaborarea cu această oficină naţional-securistă şi nu este exclus ca în curând să-şi dea el însuşi seama de această situaţie.

Aşa stînd lucrurile (şi ţinînd cont şi de faptul că Ilaşcu nu este om politic, ci luptător, şi ca orice luptător va fi avînd şi el impulsivităţile lui), nu este exclus ca, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, el să intre în conflict cu şi mai colericul Corneliu Vadim Tudor, pe care “cămaşa morţii” a început să duhnească demult a transpiraţie de slugă pedeseristă şi de epigon al propriei insanităţi.

Demostene ANDRONESCU

                                                                                                          

* Demostene Andronescu, “Lichidarea unei legende”, în Puncte cardinale, anul XI, nr. 7/127, iulie 2001, p. 15 (rubrica “Istoria se repetă... ”). Text inclus în vol. Demostene Andronescu, De veghe la cumpăna vremilor. Articole, cronici, mărturii, Editura Christiana (col. “Cruciaţii secolului XX”), Bucureşti, 2011, pp. 129-131.

Paris: Ilie Ilaşcu în anturajul lui Corneliu Vadim Tudor

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – “Ispita «iubirii»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – “Apostrof-area ca asasinat moral” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – “Fabulă cu trandafir” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – “Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – “Aspecte ale dialogului religie-cultură…”

 (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – “Puncte cardinale 100”: “La aniversară”, “Măcel de Buna Vestire”, “Marginalii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – “Cronica unei gafe editoriale” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XL) – “Epica Holocaustului…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – “Lecţia americană” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – “Demonizarea Americii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – “«Dictatura bunului simţ»…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – “În sfîrşit, Acasă…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – “Anul Eminescu”, “Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – “Cine eşti dumneata, domnule Neştian?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – “Demitizarea” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVIII) – “Maxime Egger: Cum am devenit ortodox” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIX) – “Marea iertare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (L) – “Maica Mihaela” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LI) – “Un luceafăr pe columna cezarilor” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LII) – Interviu cu Alain de Benoist (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIII) – “Radu Gyr sau despre gratuitatea eroismului” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIV) – “Supără realitatea sau formularea ei?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LV) – “Marginalii la o scrisoare a lui Mircea Eliade” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LVI) – “Odihna de Eminescu” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVII) – “Mesianismul Dreptei” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVIII) – “Misiunea românilor în istorie” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LIX) – “Obligaţiile unei conştiinţe morale” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LX) – “Naţionalismul şi România de azi”, “Menirea generaţiei noastre” (2001)

MICUL NOSTRU MITITEL

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

I

Ei bine, Europa, bătrîna Europă, hoaşca dracului, vrea să ne ia micul, mititelul, măsura noastră intimă, raţiunea noastră de a fi!

De 23 de ani îi dăm totul, i-am dat şi ce ne-a cerut, şi ce nu ne-a cerut: i-am dat suveranitatea noastră, i-am dat resursele noastre naturale, am făcut ce-am făcut şi i-am dat un holocaust românesc de 400.000 de mii de morţi, i-am dat materia noastră cenuşie, i-am dat căpşunarii de care avea nevoie, i-am dat minorităţile pe care le iubeşte atît, am făcut mai multe avorturi decît sîntem în total, ca să nu-i fie ei greu să ne ducă în cîrcă, am dezincriminat homosexualitatea şi nu aşteptăm decît un semn ca să dezincriminăm şi pedofilia, ne-am cipuit, ne-am spălat creierii, ne-am scuipat toţi morţii, i-am dat sufletul din noi ("Un suflet pentru Europa") şi i L-am da şi pe Dumnezeu legat fedeleş, dacă nu i-ar puţi a ortodoxie şi a oase de martiri! Dar ce nu i-am dat, ce nu ne-am făcut, ce n-am pus la mezat, iar acum, după atîta zdroabă, după atîta risipă, după atîtea temenele, ea, cutra bătrînă, ea, marea tîrfă din Scripturi, ea, care a mai vrut să ne ia porcul şi mielul, pruna şi buturuga, vine acum să ne tulbure 1 Maiul pascal, puntea cu grătare dintre jertfa proletară şi jertfa lui Hristos (Paştele şi Hristoşii mamii ei!), şi să ne ceară, să ne ia de la gură, să ne ia în deşert... Micul, Mititelul, a zecea fericire (a noastră, dintre noi, pentru noi), restul nostru de sfinţenie după 2000 de ani de răbdări prăjite şi de dăinuire fără glorie în fatalitatea asta geografică, în iadul ăsta mioritic (mă laşi cu gura de rai?!) în care, de cînd ne ştim, doi uneltesc să-l omoare pe al treilea, iar fiecare visează să moară capra vecinului! Dar uite aşa, mici mititei cum sîntem (şi cum ne mîncăm unii pe alţii), traşi prin inel, traşi la faţă, traşi în piept, traşi în ţeapă, traşi pe roată, traşi pe sfoară, traşi de păr, traşi pe grătar, am apărat porţile Europei, am apărat creştinătatea, i-am dat lumii pe Gelu, pe Glad, pe Menumorut, pe Dracula (Park), pe Sfîntul Ştefan cel Mare (care, de fapt, era mic...), pe franţuzitul de Brâncuşi şi pe englezita de Nadia Comăneci (ca să nu mai zic de atîţia alţii, fugiţi de acasă sau putreziţi la vatră, pe care numai noi îi ştim), am făcut istorie aproape cît bulgarii şi cît albanezii, am pus mereu buturuga mică înaintea carului mare (care, la Caracal, cică s-a şi răsturnat), am avut geniul diminutivului (ciobănaş, mioriţă, frunzuliţă, drăcuşor, ţărişoară, mămăliguţă, Românica, mititel...) - şi nu sîntem noi de vină că numai Europa (tocmai ea!) nu se poate diminutiva, că nu putem avea la suflet Europica sau Europiţa noastră şi că euroii nu pot fi euraşi sau eurei...

Ce mai tot vrea de la noi Europa asta rece şi mercantilă ca Patriarhul Daniel, cu Schengenul, cu poponarii, cu macaroanele şi cu cremvurştii ei de rahat?! Nu i-am dat totul, deşi ne jurasem că nu ne vindem ţara?! Şi acum vrea să ne ia, de la 1 iunie încolo, şi mititelul?! Ei bine, mititelul noi nu-l dăm! Vorba aia mare şi sfîntă: "Noi nu! Niciodată noi nu!". În Europa am intrat cu mititelul, din Europa ieşim pentru el! Domnul Ponta ştie, domnul Ponta înţelege, domnul Ponta e cu noi! În ceasul al doisprezecelea, domnule Băsescu, daţi-vă mîna cu domnul Ponta, apăraţi mititelul cu prerogativele dumneavoastră prezidenţiale, fiţi român şi rrom pînă la capăt! Lăsaţi interesele mărunte şi ascultaţi glasul ţării, care vă conjură cu toate grătarele ei! Dacă ne iau azi mititelul, mîine ne vor lua şi maneaua (poluare sonoră... chestii d-astea, d-ale lor) - şi atunci chiar că rămînem fără nimic! Noi am sacrificat totul pînă acum numai ca să ne putem bucura în linişte de mititei şi de manele. Mult, puţin, e pofta ce am poftit-o, e ce ne dorim, ce ne trebuie, ce merităm! Aşa să vă duceţi, domnule Băsescu, cu pieptul înainte, şi să-i spuneţi Europei de la obraz, ca preşedinte al tuturor r(r)omânilor: "Mititeii sîntem noi! Eu şi 18 milioane! Vă dau Roşia Montană, vă dau Delta Dunării, vă dau toată Grădina Maicii Domnului, dar nu vă atingeţi de mititei!". Şi arătaţi-i pisica, aşa cum aţi mai făcut-o (cînd poate nu era atîta nevoie), cu America (băgaţi chestia aia cu "axa Bucureşti-Londra-Washington"), că ei, americanii, n-or fi venit chiar cînd i-am aşteptat noi, dar, cînd au venit totuşi, nu s-au apucat să ne prigonească mititeii, ba, mai nou, ni-i şi promovează (McMicii) - şi tot în Postul Paştelui, creştineşte, să ştie toată lumea că In God we trust! Dacă e nevoie, pentru mic şi/sau pentru manea, mai facem un sacrificiu, mai punem de-o tranziţie, ieşim din Europa şi intrăm în America, mama ei de viaţă, că nu sîntem noi proştii Europei, ca grecii şi ciprioţii, să ne pună frau Merkel la regim de salată berlineză! Huuoo! Aşa să-i spunem Europei în faţă: "Huuoo, fi-ţi-ar vaca cal,/ fără mici, fără mangal!".

II

Dar dacă veni vorba de mici (care, în paranteză fie spus, au veche origine turco-sîrbească, dar au fost "personalizaţi" cu geniu culinar românesc în Bucureştii de belle époque, de prin a doua jumătate a secolului al XIX-lea pînă în primele decenii ale secolului XX), mai e un necaz cu ei, care nu e deloc treaba Europei şi unde Europa, oricît de incredibil ar fi, n-are chiar nici o vină. Aşa, ca băştinaşi învechiţi în civilizaţia mititelului (despre mine, "Valahul", pe vremea cînd eram tînăr şi haleam micii cu duzina, Marcel Petrişor - ardelean care n-are micul în sînge, ci cel mult virşlii fierţi - spunea că fericirea mea supremă ar fi să fiu viermişor într-un mic), trebuie să recunoaştem că nici mititelul nu prea mai e ce-a fost.

Mititeii de astăzi, în comparaţie cu cei de odinioară (de care citim prin cărţi şi pe care i-am mai apucat şi eu cît de cît, în copilărie şi, pe alocuri, în prima tinereţe) sînt nişte kitsch-uri culinare, dacă se poate spune astfel, care au tot atîta legătură cu mititeii autentici cîtă au icoanele made in China cu iconografia ortodoxă tradiţională. Privind lucrurile din acest unghi de vedere, aş zice că europenii, chiar fără să ştie, dincolo de obsesia lui E-500 (bicarbonatul de sodiu, folosit ca aditiv alimentar cam de pe la 1863), au şi o anume rea-voinţă, dar şi un anume bun-gust, pe care noi părem a-l fi pierdut aproape cu totul...

Mai întîi că "materia primă", carnea de vită, de porc sau de oaie, provenită de la animale crescute şi hrănite artificial, cu furaje chimizate sau modificate genetic, iar pe deasupra tratată cu fel de fel coloranţi şi conservanţi sintetici (pentru că trebuie "să arate bine" şi "să ţină cît mai mult", dacă nu să şi fie "mînărită" cantitativ, mai ales în variantele prelucrate) nu mai are nici pe departe gustul de altădată.

Tocată industrial, carnea de mici a devenit, aproape fără excepţie, "pastă de mici", un produs suspect şi mai degrabă greţos, cu care parcă nici mirodeniile nu se mai brodesc ca lumea. Or, carnea de mici, ca să-şi păstreze savoarea şi consistenţa ideală, trebuie tocată mai mare, iar înainte vreme, la casele care se respectau, nu era tocată la maşină, ci cu satîrul, "pînă cînd asudă cel care toacă".

Există mai multe reţete tradiţionale de mititei şi n-o să mă apuc eu aici să concurez istoriile gastronomice şi cărţile de bucate. În orice caz, unele reţete (precum cea de la Carul cu Bere, de prin 1920) mergeau numai pe carnea de vită (luată mai ales "de la gât, fără a se îndepărta grăsimea", eventual cu adaos de seu de vită şi musai cu zeamă de oase), altele (precum cea întrebuinţată de mesagerii savorilor valahe la Expoziţia Universală de la Paris, din 1900, cînd cică s-ar fi bătut lupii la gura francezilor şi a altor neamuri) mergeau pe amestecul de carne de vită şi carne de porc (de preferinţă, predominantă rămînînd vita) şi numai grătarul ungîndu-se cu seu de oaie. Introducerea în compoziţie a cărnii de oaie, sau predominanţa cărnii de porc, ca să nu mai vorbesc de exclusivitatea uneia sau alteia, sînt deja abateri bădărăneşti de la reţetele clasice.

Aluatul de carne se frămînta iniţial cel puţin un ceas, de la început cu zeama de oase şi cu bicarbonatul de sodiu (bun pentru afînare şi creştere, cam 8 grame la un kilogram de carne tocată, "stins" cu o linguriţă de zeamă de lămîie). Condimentele sau mirodeniile (piper, cimbru, enibahar, coriandru, chimion, anason, iar după unele reţete chiar niscaiva busuioc ori rozmarin, pe toate fiind esenţial să ştii să le potriveşti) se adăugau "treptat, uniform şi puţin cîte puţin"; la urmă de tot, la a treia frămîntare, era lăsat usturoiul (cam o căpăţînă la un kilogram de carne, dar cu mujdeiul stors printr-un tifon, ca să se aleagă numai sucul), altminteri ingredient esenţial (unii grataragii îi "alintau" cu zeamă de mujdei şi pe parcursul frigerii, ceea ce ajuta şi la gust, şi la crusta rumenă, îmbietoare). După prima frămîntare, acoperit, amestecul "se dădea la gheţar" (ceea ce era cu totul altceva decît regimul forţat al congelatoarelor de azi) pentru o zi şi o noapte, apoi se scotea, se lăsa "cîteva ceasuri la dezmorţit", se frămînta a doua oară ("preţ de o jumătate de ceas"), iarăşi cu fiertură de măduvă, apoi venea adaosul de usturoi şi al treilea frămîntat ("preţ de un  sfert de ceas"), după care iar era lăsat la rece pînă a doua zi. Unii recomandau ţinerea amestecului bine învelit, peste noapte, cînd e mai răcoare, la o gură de canal, ca să-şi ia amoniacul pe cale naturală (dacă bicarbonatul de sodiu ajută la creştere, ca micii să fie pufoşi şi să nu semene cu chiftelele, bicarbonatul de amoniu ajută la frăgezirea cărnii). Micii comunişti puţeau uneori a amoniac, poate şi ca să se ascundă, vorba lui M. Bulgakov, "prospeţimea de gradul doi" a cărnii...

Scosul de la gheţar e bine să se facă, zice-se, cam cu trei ceasuri înainte de pusul la fript, să aibă carnea timp să se înmoaie şi să-şi capete lesne forma ("ca de un deget mare lungime şi ca de două degete grosime").

E foarte important nu numai cum pregăteşti compoziţia micilor, ci şi cum îi frigi. În copilăria mea, prin anii '60, meseria de grataragiu era încă una serioasă: la rigoare, înainte de frigere, micii se ungeau cu untdelemn şi se lăsau cam o oră la zvîntat, apoi erau fripţi la foc iute, pe jar de lemne sau cărbuni (de preferinţă, mangal); trebuia să ştii cum să ungi grătarul, cît să-l laşi să se încingă, cînd şi de cîte ori să-i întorci, cum să nu-i înţepi în timp ce se frig, cît să-i laşi pe grătar, cînd să îmblînzeşti focul cu apă, cum să le faci vînt... Eu am rămas, de copil, cu impresia că adevăraţii grataragii chiar îi descîntau... În orice caz, micii nu trebuie lăsaţi să se pătrundă prea tare, să se usuce, să-şi piardă suculenţa (şi, o dată cu ea, miresmele). E firesc ca ei să scadă puţin pe grătar (făcîndu-se, din mici, încă şi mai mici, iar unii fiind de părere că de aici li s-ar trage şi denumirea de mititei), dar, dacă focul nu-i destul de iute, sau dacă sînt lăsaţi prea mult, scad peste măsură şi devin fazi, chiar înecăcioşi. Trebuie mîncaţi înainte de a se răci prea tare, cu sare după gust (în compoziţie, după unele reţete vechi, nici nu se pune sare) şi cu ardei iute proaspăt ("cu gust de grădină"), unii recomandînd să se pună ardei iute, uscat şi pisat, şi în compoziţia propriu-zisă.

Paradoxul micilor este că, chiar şi în vremurile lor bune, s-au servit de către mulţi - şi astăzi se servesc aproape curent -  cu muştar (mai mult sau mai puţin picant), ceea ce le perverteşte şi le estompează occidental savoarea orientală. Muştarul (cei de la Carul cu Bere îl recomandau pe cel de Dijon) "e din alt film", cum se zice astăzi, dar cine se mai sinchiseşte, mai ales cînd "aşa a apucat" şi cînd toate în jurul lui - de la bucate la ţoale şi de la idei la limbaj - sînt din ce în ce mai eclectice şi mai sincretice? Complice istoric, prin muştar, cu mititeii noştri plini de bicarbonat, Occidentul vrea acum să ni-i taie sau să ni-i prefacă în cîrnaţi şi-n chiftele ecologice! Păi să nu-ţi sară muştarul şi să n-o dai pe ciuşcă?!

Cu Occident sau fără, de vechii noştri mititei s-a ales mîrlănia industrială şi mercantilă: o pastă cleioasă şi adeseori prea sărată, un mixaj sinistru de deşeuri de carne care abia au văzut piperul, cimbrul şi usturoiul, canoniţi, cu dimensiuni din ce în ce mai cîrnăţăreşti, pe grătare electrice ori în tigăi cu uleiuri proaste, sau fripţi ţigăneşte pe grătare improvizate, cînd prea cruzi, cînd prea uscaţi (dacă nu chiar arşi de-a dreptul), băltind într-un muştar apos, de un galben hepatic, sau însoţiţi, cu satisfacţie proletară, de nişte murături fleşcăite şi de un piureu tainic, care n-a văzut cartoful, dar care, aşa la grămadă, ţine dracului de foame...

Deci, pînă să somăm Occidentul să ne dezlege la mititeii noştri mioritici, ar fi poate de cuviinţă să facem din nou ca micul să fie mic, să-i redăm firea şi demnitatea dintîi, cum s-ar cădea să facem cu toate ale noastre, ajunse treptat la acelaşi numitor comun al mizeriei păstoase, care nu lasă loc de vreo identitate, ci doar de maidane şi de gropi de gunoi. Şi poate că, aşa reabilitat, micul n-ar mai speria Europa, ci chiar ar cuceri-o...

Răzvan CODRESCU