marți, noiembrie 19, 2019

RIDENDO CASTIGAT MORES (CXVI)


MONSTRUOASA FILIAȚIE


duminică, noiembrie 17, 2019

LA CÎTE GENERAȚII...?



Discuțiile despre oportunitatea unei eventuale confruntări dialogale între „mut” și „țoapă” nu mi se par doar oțioase (în condițiile în care știm cu toți despre cine și despre ce este vorba), ci de-a dreptul ridicole, avînd în vedere că lucrurile sînt destul de clare după primul tur: bun sau rău, Iohannis va obține în turul al doilea, la un scor mai lejer sau mai strîns, un al doilea mandat prezidențial, orice ar zice unii sau oricît nu le-ar plăcea. Zarurile au fost deja aruncate, iar disputele electorale dintre cele două tururi au tot mai mult aspectul unor aflări în treabă sau al unor crize de frustrare (deopotrivă penibile și sterile). Nici eu nu sînt foarte încîntat de Iohannis (chiar dacă-i apreciez un anume „ambalaj”), nici de cîrdășia lui cu liberalismul de bîlci dîmbovițean (Caragiale e cu noi!), dar dacă alternativa o reprezintă Dăncilă și jegurile ei tutelare, atunci, într-o lume normală la cap, nici n-ar mai trebui să încapă discuție. Ba ar trebui să-I mulțumim în genunchi lui Dumnezeu că ne-a păzit – mai degrabă pe nemeritate – de rușinea de a o avea în fruntea statului pe proasta absolută a țării și a mapamondului (cu prisosință dovedită ca atare) – țoapă, lălîie, agramată, incultă, incompetentă, iar pe deasupra mînjită cu toate dejecțiile penalității ambiante, într-un pseudo-partid de tip mafiot, mai puturos decît smîrcurile de la Căcîna. Dacă asta-i „partida națională”, cum par să pretindă la unison neaoșiștii „roșii” și „verzi”, cărora Sputnik le dă azimutul, atunci eu unul prefer să mă vîndă „nemțălăul” străinătății euro-americane, eretice și capitaliste!
Mă întreb doar retoric ce or aștepta – nu zic mîrla acefală, dar unii care chiar „se pretind” – de la o eventuală confruntare Iohannis-Dăncilă? Să-l bage Dăncilă în buzunar pe Iohannis și să răstoarne soarta alegerilor?! La cîte generații trebuie să fii sifilitic ca să-ți poți imagina așa ceva? Și dacă chiar s-ar întîmpla asta, printr-o minune (a minunilor), cine și ce ar avea de cîștigat? La cîte generații trebuie să fii sifilitic ca să-ți dorești perpetuarea unei puteri care a jefuit și a spurcat tot ce a reușit să atingă, punînd țara pe butuci și prefăcîndu-ne în panaramele sinistre ale lumii civilizate (ajungînd chiar și de rîsul curcilor bulgărești)? La cîte generații trebuie să fii sifilitic ca să nu realizezi, nici în ceasul al unsprezecelea, că Iohannis e ca și ales, iar alternativa – ratată deja, slavă Domnului! – nu-i decît năluca scabroasă a viermilor de closet? La cîte generații..., prostime larvară și deșteptăciune ulcerată? Mai puteți – și mai vreți – să vă vindecați de sifilisul mental al ideologiilor și de visceralitatea resentimentară a marginalității troglodite? Dacă da, realitatea crudă vă așteaptă, vrednici și solidari, la fapte, nu la trăncăneli, într-o țară în care totul este de făcut și pe care Dumnezeu o mai rabdă, probabil, numai pentru morții ei!

Răzvan CODRESCU

vineri, noiembrie 15, 2019

MIC EXCURS DESPRE TĂCERE



Eu nu înțeleg de ce i se reproșează unui Klaus Werner Iohannis (am scris bine?) „tăcerea” sau, altfel spus, că ar fi „mut” ori „mutălău”. Las la o parte faptul că mutul vorbește mai multe limbi de largă circulație (germana maternă, engleza, franceza) sau că, atunci cînd vorbește românește, o face mult mai corect decît lătrătorii agramați ai „ciumei roșii” sau decît mîrla pesedistă din teritoriu (inclusiv din spațiul virtual). Dar tăcerea însăși de ce ar fi ceva de reproș sau de rușine? Nu ne învață înțelepciunea populară din bătrîni că „tăcerea e de aur”? Sau tot înțelepciunea din bătrîni (dar cultă, nu populară) că „dacă tăceai, filosof rămîneai” (si tacuisses philosophus mansisses)? Nu-i o taină a tăcerii care transcende cleveteala noastră cotidiană? Nu se definește laudativ Lucian Blaga, ditamai poetul (ardelean, ca și profesorul de la Sibiu), că e „mut ca o lebădă”? Nu la un sens adînc al muțeniei trimite și arta lui Brâncuși („Masa Tăcerii”)? N-a fost percepută mistic însăși divinitatea ca „muzică tăcută” (la música callada a lui San Juan de la Cruz)? Dacă CREȘTINUL disprețuiește „cearta de vorbe” (I Corinteni 11, 16) și prețuiește tăcerea ca pe „o taină a veacului ce va să fie” (Sf. Isaac Sirul: „Cuvintele sînt uneltele veacului acestuia. Tăcerea este o taină a veacului ce va să fie”), ba chiar o ia ca nevoință monahală („legămîntul tăcerii”), CRETINUL, în schimb, este cel ce tinde, vorba lui Petre Țuțea, „să prefacă Logosul în logoree”. Tăcerea nu-i neapărat, cum cred palavragii de Videle sau de Căcîna (via Las Fierbinți), vreun păcat sau vreun cusur, ci ține mai degrabă de o anumită economie a virtuții și a vredniciei („tace și face”). „Vorba multă, sărăcia omului” (tot bătrînii ăștia!). Nu atît să taci e rău (ba „cine tace, parte-și face”), cît să vorbești anapoda (și logic, și gramatical), ca „proasta satului ajunsă-n fruntea statului” și ca fanii ei analfabeți și oligofreni – „poporul de idioți” cărora „le curg balele”, cum spunea bietul Țuțea, care se văita, în amurg, că a făcut pentru ei 13 ani de pușcărie! „Morala” nu poate fi decît una singură: mai bine taci decît „să vorbească gura fără tine”!

Răzvan CODRESCU 

miercuri, noiembrie 13, 2019

ODIHNEȘTE-TE ÎN PACE, NICOLAE POPA!



Ca și pe alți emblematici luptători anticomuniști ai Exilului românesc de peste ocean (Zahu Pană, Nicu Naum, George Bălașu, Nicolae Pora, Grigore Caraza, Vasile-Jacques Iamandi, părintele Dumitru Ichim, Ion Halmaghi, Nicolae Iliescu, George Donev, Alexandru Ronnett etc.), l-am cunoscut pe fostul deținut politic Nicolae (Neculai, Nicu) Popa în 1992, la Romfest-ul de la Hamilton (Canada), al cărui președinte onorific era părintele Gheorghe Calciu. Erau vremurile bune cînd încă apărea acolo Cuvântul românesc (la care am și colaborat o vreme), iar oamenii mai credeau, după prăbușirea comunismului, în resurecția unei Românii de dreapta, creștine și naționaliste, conectate la marea ei tradiție interbelică, dar și la civilizația „lumii libere”. Iar vreo zece ani mai tîrziu (după ce ne-am revăzut pe îndelete în țară, unde venea cu entuziasm an de an, uneltind mereu ctitorii mărturisitoare, pe ambele maluri ale Prutului), el m-a găzduit la Los Angeles, cu el am vizitat Disneyland-ul (avea încă, la 70 de ani, disponibilitatea de a se bucura ca un copil) și cu el am bătut la pas întreg Las Vegas-ul, cu toate perfidele lui ispite. Ultima dată l-am revăzut acum vreo trei ani, cînd încă își purta boala pe picioare. Postez aici – recunoscător autorului – necrologul pe care i l-a alcătuit prietenul Claudiu Târziu și capitolul pe care i l-a dedicat în cartea de mărturii Cei 13 care m-au salvat (2018). Reproduc, de asemenea, cuvîntul rostit de regretatul Nicolae Popa la Putna, în 2004, la 500 de ani de la strămutarea la ceruri a Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfînt. Dumnezeu să-l odihnească, să-i mîngîie familia îndoliată (noi ne-am obișnuit să-i spunem „Clanul Popa”, căci este vorba – dacă nu le-am pierdut șirul – de 6 copii și de vreo 20 de nepoți) și să ne facă vrednici de dreapta lui pomenire din neam în neam! (R. C.)


NE-A PĂRĂSIT UN ALT SIMBOL
AL DEMNITĂȚII ROMÂNEȘTI:
NICU POPA

În această seară a trecut la cele veșnice unul dintre românii exemplari, un erou și un model, Nicu Popa de la Los Angeles. Suferea de o boală grea de multă vreme. Ultima oară am vorbit cu dînsul la telefon acum cîteva săptămîni, într-un moment în care mă aflam împreună cu alți foști deținuți politic și cu prietenul Răzvan Codrescu la o masă sărbătorească. Am vrut cu toții să-l auzim, să-l asigurăm că-l purtăm în gînd și în rugăciuni și să-l încurajăm. Era neclintit ca o stîncă și tot el ne-a încurajat pe noi.
Dumnezeu să-l numere cu drepții Lui!

Claudiu TÂRZIU

  
NECULAI POPA (21 IUNIE 1931 – 12 NOIEMBRIE 2019)
SAU DESPRE UN ELEV LA ȘCOALA „BANDIȚILOR”

L-am cunoscut la Romfest – Congresul Românilor de Pretutindeni, în anul 2000. Ieşea în evidenţă. Cu o statură nu prea înaltă, dar bine legat, mereu „uneltind“ ceva plin de voioşie şi de entuziasm, în ciuda vîrstei sale. Vorbind deschis, ca un om care niciodată în viaţă nu s-a ascuns, şi pus pe fapte, d-l Neculai Popa (n. 1931, Galaţi) devenise unul dintre preferaţii tinerilor – mulţi veniţi pentru prima dată la o întrunire cu foşti luptători anticomunişti.
Am vorbit puţin atunci cu dînsul, căci amîndoi aveam îndatoriri legate de desfășurarea congresului, care ne ţineau ocupaţi. Dar ne-am reîntîlnit după doi ani. Noi, un grup de tineri din Bucureşti, voiam să punem în operă o hotărîre a Romfest 2000, să instituţionalizăm Romfest în ţară. D-l Popa ne-a încurajat şi ne-a mijlocit legăturile şi cu alţi membri ai Comitetului Internaţional al Romfest. I-am telefonat împreună Părintelui Calciu, ca să-l rugăm să ne fie preşedinte de onoare, cum era şi pentru Romfestul din exil. Părintele a acceptat bucuros.
Pe urmă au fost multe alte întrevederi ale noastre, căci Romfest a fondat revista Rost şi s-a ambiţionat să organizeze congrese periodice ale românilor de pretutindeni în ţară. Nu tot ce ne-am propus ne-a ieşit. Dar prietenia cu d-l Nicu Popa ne-a îmbogăţit, căci modelul de luptător şi-a lăsat amprenta în fiecare dintre noi.
Fost deţinut politic aproape 14 ani în cele mai teribile puşcării comuniste, consideră că experiența carcerală a fost pentru el o „universitate“, mai ales că i-a avut drept dascăli pe unii dintre cei mai străluciți intelectuali ai țării, colegi de detenție, „bandiți“ ca și el, după cum îi numeau, cu ură, gardienii. După eliberare a fost urmărit, anchetat şi ameninţat de Securitate permanent, pînă în 1979, cînd a reuşit să emigreze în SUA. Ajuns pe tărîm american, a fost unul dintre cei mai activi luptători ai exilului pentru demascarea comunismului şi pentru salvarea României. S-a aflat în conducerea mai multor organizaţii civice româneşti (este şi astăzi preşedinte al Consiliului Româno-American din Los Angeles, orașul în care locuiește) şi a fost tot timpul în primele rînduri ale demonstraţiilor de stradă anti­comuniste.
După căderea regimului Ceauşescu, a venit şi de cîteva ori pe an în ţară, ca să aducă ajutoare sau să întreprindă numeroase acţiuni civice. Spirit energic și generos, n-a ezitat niciodată să dea din banii săi pentru nevoile altora.
În ultimii ani ne-am văzut mai rar, căci s-a implicat în cîteva proiecte foarte importante în Basarabia, care l-au acaparat total. Susţine, cu dreptate, că acum Basarabia şi Bucovina ar trebui să fie prioritatea întregii naţiuni, căci, dacă nu le ţinem aproape măcar sufleteşte, înstrăinarea noastră va fi deplină curînd, cu sau fără graniţe.
În 2011, pentru o viaţă de luptă românească, d-l Neculai Popa a fost decorat cu Ordinul Naţional „Steaua României“ în grad de Ofiţer de către preşedintele României, ­Traian Băsescu. Un mic semn de recunoaştere a adevăratei elite a acestui neam.

Viața lui Neculai Popa, ca a atîtor alți eroi mai mult sau mai puțin cunoscuți, ar merita o ecranizare. Pînă atunci, ar trebui să-i ascultăm povestea așa cum ne-o împărtășește: franc, natural, pe alocuri cu umor. Cel mai în amănunt a făcut-o într-un excelent dialog cu istoricul Flori Bălănescu, cuprins în volumul Fără închisoare nu aș fi fost nimic (Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2016; 356 de pagini, incluzînd un dosar foto-documentar consistent, de peste 50 de pagini, precum și reproducerea unor documente din arhivele Securității). Mărturiile sale sînt confirmate și uneori completate de dosarul său de urmărire de la Securitate.
Am avut și eu ocazia să-l ascult în mai multe rînduri, atît în întîlniri amicale, cît și în întruniri publice. Cel mai pregnant mi-a rămas în memorie un episod întîm­plat în primăvara lui 2003, poate pentru că sentimentul pe care mi l-a lăsat este unul de neșters. Eram într-un tren spre Galați, alături de Părintele Gheorghe Calciu, de scriitorul Marcel Petrișor și de d-l Nicu Popa. Mergeam în orașul de pe Dunăre pentru a încerca să pregătim un congres al românilor de pretutindeni care să se țină în Galați și Cahul, spre o unitate în duh, dacă nu în fapt, a românilor despărțiți de o graniță trasată în mod nedrept. Iscodiți de mine și de prietenul Nicu Butnaru (unul dintre fondatorii Asociației „Rost“), bătrînii istoriseau întîmplări din închisoare. Nu voi uita niciodată cît de șocat am fost să-i văd rîzînd zgomotos la amintirea pariurilor pe care le puneau între ei cu privire la cîte lovituri cu „vîna de bou“ vor rezista fără să scoată un murmur. Mi se părea un contrast incredibil între scenele dramatice și umorul pe care ei îl vedeau în aceste situații.
Ce m-a surprins mereu la acești oameni este detașarea cu care își privesc trecutul, puterea de a rîde de el sau de a-l minimaliza, ca pentru a-l exorciza. Ei nu se consideră nici eroi, nici martiri, nici sfinți, ci numai niște robi ai lui Dumnezeu care au fost puși la încercare. Și sînt fericiți că au făcut față.
Aș vrea să fiu bine înțeles: nu-și bagatelizează crezurile pentru care au fost închiși; dimpotrivă, și le slujesc, cu alte mijloace, pînă la capăt. Dar asta nu-i face nici încrîncenați, nici revanșarzi, nici speriați.
Nicu Popa a intrat de tînăr în închisoare, ca și ceilalți, și fără să aibă nici o apartenență politică, ci numai o aversiune fățișă pentru comunism. În timpul alegerilor din 1946, deci la numai 15 ani, a fost ridicat și bătut de Siguranță pentru că a scris pe ziduri mesaje de susținere a PNȚ. La 18 ani, s-a îmbarcat pe un vas comercial, ca marinar, cu gîndul ascuns de a fugi din țară. La 27 ianuarie 1950, a părăsit remorcherul „Cloșca“ pe care naviga și, intrat pe o filieră de recrutori ai spionajului american, a ajuns într-un lagăr din zona americană a Austriei, la Salzburg. De acolo, a trecut imediat la Căminul Românesc din Salzburg. Peste cîteva zile, interogat de un ofițer al CIA, a spus că vrea să lupte împotriva rușilor. A fost asigurat că va fi pregătit pentru culegerea de informații și va pleca înapoi în țară, pentru a ajuta rezistența armată anticomunistă, căci va urma un nou război mondial, care va scoate România de sub influ­ența sovietică.
În urma unui instructaj precar, lipsit de experiență și rău sfătuit, Nicu Popa a ales să se întoarcă în țară cu acte false, sub cuvînt că e un marinar care a rămas să repare un vapor și acum revine în patrie. Spera că astfel va putea să se alăture mai ușor rezistenței, decît riscînd trecerea frauduloasă a frontierei. A fost arestat la Curtici, pe 24 martie 1951, și deferit justiției sub acuzația de „înaltă trădare“.
În Ajunul Crăciunului lui 1951 și-a citit sentinţa: 25 de ani de temniță! „M-am bucurat că am scăpat cu atît și că nu m-au executat!“ – avea să-i spună lui Flori Bălănescu.
A pătimit la Jilava, Aiud, Gherla, Piteşti și Dej. În tem­niță, cel mai mult s-a apropiat de legionari. Cu o parte dintre cei alături de care a suferit a rămas prieten pe viață.
A fost eliberat la 1 august 1964.

Claudiu TÂRZIU
(din vol. Cei 13 care m-au salvat,
Ed. Rost, București, 2018, pp. 103-107)


ŞTEFANE, MĂRIA-TA,   
TU LA PUTNA NU MAI STA!

Cuvînt ţinut de D-l Nicolae Popa 
din Los Angeles la Putna, în 2004,
în cadrul festivităţilor prilejuite de 
împlinirea a 500 de ani
de la strămutarea la ceruri
a Binecredinciosului Voievod 
Ştefan cel Mare şi Sfînt

Doamnelor, Domnişoarelor şi Domnilor,
fraţi români de dincoace şi de dincolo de Prut,

Ne-am adunat aici, în Ţara de Sus, aduşi de prin toate părţile lumii, la chemarea de dincolo de moarte a celui între Sfinţi Voievodului nostru Ştefan cel Mare. 47 de ani pe pămînt şi 5 veacuri în ceruri, el a fost şi a rămas athleta Christi, „atletul lui Christos”, cum l-a numit Papa Pius al II-lea încă de la 1463. Şi căutînd să exprimăm în cuvînt emoţia care ne stăpîneşte şi dorurile care ne ard, ne vin aproape de la sine, în gînd şi pe buze, versurile mereu proaspete ale lui Eminescu – celălalt mare voievod şi sfînt, al limbii române: Ştefane, Măria Ta,/ Tu la Putna nu mai sta.../ Doar s-a-ndura Dumnezău/ Ca să-ţi mîntui neamul tău!/ Tu te-nalţă din mormînt/ Să te-aud din corn sunînd/ Şi Moldova adunînd…
Românul care n-aude acum şi aici cornul lui Ştefan, degeaba a mai bătut atîta drum şi degeaba mai face umbră pămîntului! Românul care nu simte acum şi aici că Eminescu e cu noi, degeaba cască ochii şi ciuleşte urechile, căci nimic nu va pricepe şi cu nimic nu se va folosi!
Cîtă dreptate avea regretatul Petre Ţuţea să-l definească pe Eminescu: „sumă lirică de voievozi”! Vedeţi cum toate se întîlnesc şi toate se leagă în lumina adevăratului românism, în această logică a inimii neamului, care are raţiuni pe care raţiunea nu poate să le înţeleagă?!
Da, sîntem aici şi acum de faţă întrucît credem şi mărturisim această trinitate a vredniciei şi demnităţii româneşti: Ştefan, Eminescu, Ţuţea. Ştefan cel Mare este icoana românismului patriarhal şi spaima „liftei păgîne”; Eminescu este icoana românismului modern şi spaima „negrei străinătăţi”; Ţuţea este icoana românismului contemporan şi spaima „bestiei roşii”. De la Ştefan prin Eminescu pînă la Petre Ţuţea trece „linia neamului” – şi de noi, de fiecare, depinde să o ducem mai departe sau să o trădăm.
Avem un trecut de care putem fi mîndri, dar mîndria singură nu este de ajuns. Acest trecut ne onorează, dar ne şi obligă. Dacă nu e dublată de vrednicie, mîndria n-aduce nici un rod, aşa cum, după cuvîntul apostolic, „credinţa fără fapte moartă este”.
Zice o vorbă din bătrîni că românul îşi pune căciula dinainte şi se judecă singur. E bine, măcar din cînd în cînd, să ne facem, ca inşi şi ca neam, un astfel de examen de conştiinţă. Şi e bine ca în locul „căciulii” să ne punem dinainte reperele şi pildele istoriei noastre mai vechi sau mai noi, cercetînd în ce măsură sîntem în duhul şi pe linia lor, cu gîndul, cu vorba şi cu fapta.
Noica spunea despre Eminescu că e „conştiinţa noastră mai bună”; într-un fel, toţi înaintaşii iluştri – sfinţi, martiri, voievozi, cărturari – sînt „conştiinţele noastre mai bune” şi alcătuiesc soborul neamului românesc. Acest sobor este tainic prezent pentru fiecare inimă şi minte românească, iar în fruntea lui trebuie că stă, creştineşte vorbind, îngerul păzitor al neamului, rînduit nouă de dincolo de veac.
Să nu ne pierdem încredinţarea că aceşti înainte-veghetori se bucură sau se întristează cu noi şi pentru noi. Numai această încredinţare dă dimensiunea vie a ceea ce numim „istorie naţională” şi în lumina ei putem să definim neamul ca o comunitate eternă a generaţiilor trecute, prezente şi viitoare, ca o realitate organică şi purtătoare de destin. Căci, vorba lui Eminescu, „statul român moştenit de la zeci de generaţii, care-au luptat şi suferit pentru existenţa lui, formează moştenirea al­tor zeci de generaţii viitoare şi nu e jucăria şi proprietatea exclusivă a generaţiei actuale”.

Încercînd să dăm seama de starea de azi a neamului nostru, nu trebuie să cădem într-un criticism radical şi deznădăjduit, dar nici nu trebuie să fugim de orice critică şi să cădem într-un populism ieftin. Orice rană a neamului, în care punem degetul, ne doare deopotrivă pe toţi cei ce sîntem mădulare ale lui. Şi fiecare avem o parte de răspundere, mai mare sau mai mică, faţă de ce este şi faţă de ce va fi, căci nimeni nu se poate lăuda cu desăvîrşirea absolută, dar cu toţii sîntem chemaţi la mai multă desăvîrşire.
Istoria modernă a fost, pentru noi, românii, o cruce grea. Modernitatea aceasta s-a desfăşurat între două mari crize naţionale: fanariotismul şi comunismul. Diferitele revoluţii şi războaie care au punctat-o ne-au făcut s-o luăm mereu de la capăt, iar „celula românească”, cum îi plăcea să spună lui Mircea Eliade, s-a subţiat pe acest fond, ducînd la o eclipsă a tradiţiei şi la o anume neîncredere în forţele proprii. Eminescu se plîngea, încă de la vremea lui: Săracă Ţară de Sus,/ Toată faima ţi s-a dus…, iar faimoasa lui Doină ce este altceva decît cîntecul de jale şi de veghe al românismului asediat în propria lui casă? Sigur că detaliile diferă de la o epocă la alta, dar răul e mereu la pîndă, deghizat în o mie de feţe. De aceea, Doina lui Eminescu, chiar dacă este depăşită de schimbarea anumitor realităţi sociale, economice, politice sau culturale, rămîne, dincolo de ele, expresia perenă a durerii, dar şi a nădejdii româneşti; aş zice, mai bine, a dorurilor noastre, căci dorul este în acelaşi timp durere şi nădăjduire, trăirea unei neîmpliniri prezente (De la Nistru pîn’ la Tisa/ Tot românul plînsu-mi-s-a…), dar şi aşteptarea unei împliniri viitoare (Doar s-a-ndura Dumnezău/ Ca să-ţi mîntui neamul tău…).
Dacă atît de gravă era problema acum o sută şi mai bine de ani, cu cît mai gravă este ea astăzi, după ce am trecut prin cumplita experienţă comunistă, prin „ciuma roşie” care a decapitat naţiunea şi a pervertit sufletele, şi din a cărei convalescenţă sîntem departe de a fi ieşit! S-a observat cu dreptate că „nu ajunge să ieşi din comunism; trebuie să ieşi şi din toate consecinţele lui” (Jean-François Revel). Or, consecinţele acestea, „sechelele comunista”, cum li se spune adesea, sînt marea noastră problemă naţională în zorii noului veac şi mileniu.

E o realitate că relele de natură materială moştenite de la comunism se remediază mai uşor decît cele de natură moral-spirituală. De aceea, lupta cea mai mare şi mai grea se dă la nivelul mentalităţii noastre publice, iar printre tarele care ne apasă se numără şi acestea trei: conformismuloportunismul şi colaboraţionismul.
Conformismul este o stare de abandon, de „ieşire din priză”, generată fie de oboseală, fie de frică, fie de comoditate, fie de deznădejde, iar uneori de toate la un loc. Omul acceptă formele exterioare care i se impun, mai mult sau mai puţin teroristic, iar de la o vreme ajunge să nu mai gîndească cu propria minte, ci să se lase total manevrat de sistem, fără personalitate şi fără perspective.
Oportunismul se învecinează cu conformismul, dar nu trebuie confundat cu el. Dacă conformismul este rezultatul unei stări de slăbiciune sau de laşitate neputincioasă, oportunismul este exploatarea parşivă a unei situaţii date: oportunistul acceptă „jocul” şi caută să profite indirect de pe urma lui, fără ceea ce el numeşte „scrupule inutile”. Conformismul este pasiv şi resemnat, în vreme ce oportunismul este activ şi interesat. Conformistul se pierde de obicei în mulţime, aproape pînă la anonimat; oportunistul iese cu trufie vicleană din rîndul celor mulţi, pe care-i dispreţuieşte pentru că „nu ştiu să se orienteze”, „să profite de situaţie”. Conformistul e naiv şi oarecum mîhnit de condiţia lui („Ce să-i faci, asta e, se poate şi mai rău, vai de capul nostru!”), în vreme oportunistul e şmecher şi mai degrabă încîntat de sine („M-am scos, i-am dus şi de data asta, dă-i în mă-sa! Nici usturoi n-am mîncat, nici gura nu-mi miroase!”).
Colaboraţionismul, spre deosebire de oportunism, este pactul făcut pînă la capăt, autolivrarea directă şi obedientă în slujba Puterii, în schimbul unor privilegii permanente, personale sau de grup. Colaboraţionistul nu mai este un simplu aventurier al contextului, ci este deja parte din sistem, drept care şi lucrează sistematic, pe bază de programări şi conexiuni, de obicei fără nici o iluzie de independenţă, iar uneori cu un zel exagerat, tocmai pentru a-şi convinge stăpînii de maxima lui subordonare funcţională. Colaboraţionistul este deja în situaţia de a aspira să parvină de la periferia sistemului spre centrul lui, gata de orice compromis în numele „scopului care scuză mijloacele” („Politica e curvă, asta e!”).
Conformismul, oportunismul şi colaboraţionismul sînt trei trepte morale şi sociale ale „pactului cu diavolul”. Cînd ele ajung predominante într-o societate, societatea respectivă degenerează pînă la monstruozitate, cum s-a întîmplat cu toate societăţile comuniste. La noi, după ce la început comunismul a fost impus cu forţa şi privit cu o suspiciune aproape generală, tot mai mulţi români au ajuns, treptat, să-i cedeze din mers, adoptînd, după fire şi împrejurări, una sau alta dintre aceste forme ale „pactului cu diavolul” şi prefăcînd compromisul în mod de viaţă şi în mentalitate publică. Va fi contribuit la aceasta, desigur, pe lîngă terorismul politico-ideologic şi psiho-social, specific tuturor regimurilor totalitare, şi proasta tendinţă a românului obidit de a încerca iluzoriu să se acomodeze cu răul, tendinţă mentală şi comportamentală cu rădăcini străvechi, atestată de numeroase proverbe şi zicători frecvent invocate: „Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea”, „Nici dracul nu-i chiar aşa de negru cum pare”, „Capul plecat sabia nu-l taie” şi altele asemenea. Comunismul – şi aici se vede caracterul lui diabolic – a reuşit să ne anuleze majoritatea virtuţilor naţionale şi să ne accentueze defectele constitutive, pe un fond pervers de descreştinare şi de educaţie/reeducare ateo-materialistă. Că fenomenul s-a petrecut şi la alte meridiane, aceasta poate fi pentru noi o scuză, dar nicidecum o consolare.
Astăzi comunismul a trecut formal, dar am rămas – mulţi, prea mulţi dintre noi, în diferite grade – cu aceste defecţiuni de mentalitate. Conformismul, oportunismul şi colaboraţionismul şi-au găsit forme noi de manifestare, şi de o parte şi de alta a Prutului. Românul s-a obişnuit să fie năimit şi manipulat, să se descurce de azi pe mîine, să facă treabă de mîntuială, să nu mai aibă nimic sfînt şi să aştepte pomeni „de sus” sau „din afară”. Nu vom reuşi să ieşim cu adevărat la liman decît rupînd acest cerc vicios, recîştigîndu-ne demnitatea umană, creştină şi naţională, recăpătîndu-ne credinţa în Dumnezeu şi încrederea în noi înşine, redescoperindu-ne adevăratele tradiţii şi adevăraţii mărturisitori.
Ştefan cel Mare, Eminescu, Ţuţea – ca să mă întorc la trinitatea de la care am pornit – îşi află deplina actualitate în puterea lor exemplară, de modele de vrednicie care somează prezentul la un viitor pe măsura aspiraţiilor măreţe ale trecutului. Umblînd pe urmele lor, e vremea să ieşim din paranteza istorică deschisă de comunism şi să dibuim din nou „linia neamului”. „Cu noi este Dumnezeu”, dar se cere să fim şi noi cu El. Drept care să ridicăm glas în răspărul vremurilor şi să zicem: Pentru vrednicia şi rugăciunile Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfînt, întoarce, Doamne, neamul românesc de la întuneric la lumină, binecuvintează-l şi ocroteşte-l cu dreapta Ta cea atotputernică, şi pomeneşte-ne pe toţi întru fără-de-sfîrşitul împărăţiei Tale. Amin.

 (reprodus din revista Puncte cardinale,
anul XVI, nr. 11/191, noiembrie 2006, p. 2) 

luni, noiembrie 11, 2019

INTERMEZZO LIRIC: ROST DE IZBĂVIRE




Ne luăm mereu iubirea de la capăt,
dar niciodată n-o trăim deplin:
cînd tu răsari, eu iar pălesc și scapăt,
și ce e mult se face iar puțin.

E un blestem ce veșnic ne desparte,
dar și-altul ce ne cheamă iar la loc...
S-o îndura de noi aceeași moarte,
sau nici cu moartea n-om avea noroc?

De-i Dumnezeu cu noi, de ce ne tace?
Iar dacă nu e, ce nădejde-avem?
Hai să cădem, iubirea mea, la pace
și să te pun de vie-ntr-un poem!

Să crească albe turlele din tine,
iar eu, la poale, să mă fac izvor
și în oglinda valurilor line
să mă trăiești atît pe cît te mor!

Iar Dumnezeu, de vrea morțiș să fie,
să se-ntrupeze pe furiș din noi
și să-l gustăm în casta bucurie
de-a nu ne rușina că sîntem goi!

Aievea sau în vis, doar raiul este
măsura noastră, pe pămînt și-n cer:
de rupte nu-s din marea lui poveste,
iubirile degeaba nasc și pier.

Răzvan CODRESCU

sâmbătă, noiembrie 09, 2019

AFR: PORNOGRAFIA INFANTILĂ


                                                          
45 DE MILIOANE DE IMAGINI
DE PORNOGRAFIE INFANTILĂ
PE INTERNET

Cu toate că din 2005 încoace monitorizăm zilnic degradarea valorilor, periodic sîntem şocaţi de lucrurile noi pe care le citim și de practicile imorale de care încă nu am auzit. Un exemplu recent este dosarul publicat de New York Times Magazine pe 28 septembrie, privind pornografia infantilă (child pornography) pe internet (v. aici).

Date statistice înfiorătoare

Conform articolului, anul trecut marile companii ale internetului (Google, Facebook etc.) au raportat existența pe internet a peste 45 de milioane de imagini de pornografie infantilă. Aceste imagini consistă nu doar în poze, ci și în materiale video postate de pedofili, atît bărbați, cît și femei, care răpesc, imobilizează, torturează și săvîrșesc acte perverse sexuale cu copiii. Mulți dintre acești copii mor ori se sinucid ca urmare a actelor perverse la care sînt supuși. Este vorba de copii de chiar 3 sau 4 ani.
Numărul imaginilor crește exponențial și devine tot mai greu de stopat. Prin lege, companiile americane care operează în spațiul virtual, precum Google și Facebook, trebuie să informeze autoritățile americane, periodic, privind imaginile de pornografie infantilă pe care le depistează on-line.
Acum 10 ani, sub 1 milion de astfel de imagini erau pe internet. Azi sînt peste 45 de milioane. În 2017, pe internet se găseau 18.4 milioane de imagini de acest gen. Într-un an, numărul aproape că s-a triplat. E practic imposibil să stopezi ori să elimini aceste imagini.
 
Flagelul e de dimensiuni globale, iar majoritatea acestor imagini sînt depistate pe site-uri din afara lumii occidentale. Există o mulțime de grupuri on-line care fac trafic de imagini de acest gen și grupuri de chat care informează pedofilii cum să abuzeze sexual copiii, cum să filmeze, cum să posteze, cum să transfere imaginile altora și mai ales cum să își ascundă identitatea. 
Autoritățile au devenit neputincioase în fața escaladării volumului de pornografie infantilă. SUA, de exemplu, alocă doar 60 de milioane de dolari anual pentru depistarea și arestarea acestor rău făcători, cu toate că în America există 51 de echipe special formate, numite task forces, localizate în fiecare stat american, care monitorizează pornografia infantilă.
Tribunalele au devenit și ele neputincioase. Majoritatea judecătorilor resping aceste cazuri, fiind îngroziți și făcîndu-li-se greață de ceea ce trebuie să vizualizeze.

Autorităţile sînt neputincioase

Agenții secreți ai statului nu rezistă nici ei. După cîteva luni ori un an de muncă în cea mai tenebroasă zonă a naturii umane decăzute, își dau demisia. Nici jurații nu au răbdarea ori tenacitatea să se uite la aceste imagini. Majoritatea dintre ei refuză să vizualizeze materialele și, în consecință, răufăcătorii nu sînt condamnaţi şi rămîn liberi.
Arestarea și urmărirea penală a răufăcătorilor devin tot mai greu de făcut. Depistarea identității lor on-line e și ea de dificilă. Un bărbat arestat în Ohio, de exemplu, folosea o parolă de 41 de caractere pentru a-și ascunde identitatea și a nu a fi prins. 41 de caractere și simboluri de toate felurile, asortate, care ar fi luat autorităților ani de zile să le descifreze prin intermediul unor computere şi algoritme sofisticate. Din fericire, bărbatul a declarat parola, ceea ce a dus și la arestarea altor răufăcători. În 2016 a fost condamnat la închisoare pe viață.
Unii dintre acești pedofili au salvate în computer cantități imense de imagini de pornografie infantilă. Bărbatul din Ohio, de exemplu, avea peste 3 milioane de imagini, la care permitea acces pedofililor din toată lumea. Site-ul acestui bărbat avea aproape 30.000 de vizitatori care în permanență vizualizau, schimbau ori postau materiale video de pornografie infantilă.
Un alt site de pornografie infantilă depistat de poliție avea peste 1 milion de conturi. Enorm!
Tehnologia face aproape imposibilă depistarea infractorilor. Tehnologia le permite să-și ascundă locația, identitatea și urmele.
 
Din nefericire, majoritatea giganților tehnologiei on-line nu cooperează cu autoritățile pentru urmărirea penală a pedofililor. Google și Facebook în general cooperează, dar alți giganți, precum Tumblr, Bing, Snapchat, WhatsApp, cooperează mai puțin sau deloc.

Există şi veşti bune

Exista însă şi veşti bune. Pe 17 octombrie New York Post a publicat un articol interesant despre felul în care autorităţile americane au spart o reţea de traficanţi în pornografie infantilă în SUA (v. aici).
 Şi în aceasi zi publicaţia Quartz a publicat un articol despre felul în care tot autorităţile americane au spart o reţea globală de traficanţi de pornografie infantilă care îşi avea originile în Coreea de Sud. Istoria detectivilor care au lucrat la cazul acesta e de-a dreptul fascinantă (v. aici).
Autorităţile texane au arestat cîţiva agenţi federali de imigraţie cu experienţă în computer forensics, unul de 40 de ani, iar altul de 35 de ani. Ambii aveau acces la minorii care treceau graniţa din Mexic în Texas, şi îi foloseau să filmeze pornografie infantilă. Un tînăr de 34 de ani a fost arestat în San Diego, el fiind pilot în aviaţia americană. A declarat că viziona pornografie infantilă de la 12 ani. Cel mai greţos caz, însă, a fost al unui bărbat din Washington DC. Cînd poliţia i-a bătut la uşă, a încercat să se sinucidă cu lame. Viaţa i-a fost salvată. Examinările forensice au descoperit în computerele lui 6884 de dosare video pline de pornografie infantilă, 805.457 de imagini de pornografie infantilă, materiale video care împreună alcătuiau 455.000 de ore de vizualizări. Asta înseamnă mai mult de... jumătate de secol!

În loc de concluzie

Natura umană decăzută e, în primul rînd, responsabilă pentru aceste practici tenebroase. La fel revoluția sexuală și tehnologia, care au înlăturat orice obstacol împotriva pornografiei infantile și fac aproape imposibile urmăririle penale.

ALIANȚA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA
Str. Zmeica nr. 12, sector 4, București
Tel. 0741.103.025; Fax 0318.153.082
office@alianta-familiilor.ro

vineri, noiembrie 08, 2019

NOUL GUVERN AL ROMÂNIEI

SUMARUL BLOGULUI


GUVERN AVEM. GUVERNARE NE MAI TREBUIE...

joi, noiembrie 07, 2019

RIDENDO CASTIGAT MORES (CXV)



marți, noiembrie 05, 2019

DUBLĂ LANSARE LA LIBRĂRIA SOPHIA



UPDATE 07.11.2019:
Puteți accesa AICI înregistrarea video a lansării.


CUVÎNTUL LUI LUCIAN D. POPESCU

În biblioteca lui Marcel Petrişor, primul volum al Filocaliei poartă următoarea dedicaţie a părintelui Dumitru Stăniloae: „Domnului Marcel Petrişor, cu bucuria de a-l fi cunoscut şi de a fi simţit dintr-o dată căldura comuniunii cu Domnia sa”.
Dacă s-a nimerit să îl aveţi pe Marcel Petrişor dascăl şi prieten, sau măcar prieten, sau măcar dascăl, probabil că aţi experiat deja ceea ce spune părintele Stăniloae.
Ce a notat părintele Stăniloae are a face cu ce se pare că observase şi Constantin Noica la Marcel Petrişor – a se vedea cartea lui Sorin Lavric despre Noica, apărută la Humanitas în 2007 –, anume că Marcel Petrişor făptuieşte binele mai împlinit decît îl pot alţii teoretiza. Cred că asta vine din faptul că el şi-a trăit viaţa în perspectiva Dumnezeului Comuniunii şi – sper să nu sune exagerat şi livresc – în perspectiva Dumnezeului culturii. Al culturii care, dacă nu este sărită de tot de pe fix, gravitează, mai de-aproape sau mai de departe, mai direct sau mai discret, pe orbita lui Dumnezeu şi în coordonatele Tainelor Sale.
Iată acum un text care nu este despre deţinutul politic, dascălul şi povestaşul Marcel Petrişor, ci este un text despre altcineva, dar care i se potriveşte perfect şi lui.
„Sensul operei lui [...] nu este de a-l transpune pe om într-o lume a misterelor, ci, dimpotrivă, de a face imanent acest mister, adică de a-l prezenta omului ca pe cea mai zguduitoare realitate”.
Textul se referă la pictorul Matthias Grünewald, iar adevărul este că autorul textului este chiar Marcel Petrişor, în albumul de artă Grünewald, apărut la Meridiane în 1972 (reeditat 1985) şi care ar merita cu prisosinţă o nouă reeditare în condiţiile grafice excepţionale posibile astăzi. Dar se pare că nu sînt editori interesaţi de aşa ceva...
Este textul care îmi place cel mai mult din întreaga scriitură a lui Marcel Petrişor. Nu doar pentru că ţinteşte la cele esenţiale ale frumosului, ci pentru că, într-un alt registru, Marcel a făcut în viaţa sa şi cu viaţa sa, ce a făcut meister Matthias cu pictura. Pentru că Marcel Petrişor, în cuvîntul lui şi în osul lui, fără să o declame, fără să o recite, a dat de înţeles că taina lui Hristos este cea mai zguduitoare realitate.
Sigur că astăzi toate sînt uşor de zis. Azi toţi pe toate le trăncăne şi despre toate îşi dau cu părerea. Fără riscuri şi, cel mai adesea, fără miză. Cehov spune că multe păreri sînt pe lume, dar cel puţin jumătate dintre ele aparţin unor oameni care nu au trecut în viaţă prin nici o cumpănă, peste nici un prag. Iar asta este în şi mai mare măsură adevărat azi şi de asta a devenit greu de înţeles şi chiar de rememorat ce lucru mare era să ai un comerţ cu adevărul înainte de 1989. Da: era un lucru mare că de la Marcel Petrişor oricine avea urechi de auzit putea afla adevărul.
Deşi a stat în închisoare 13 ani, Marcel Petrişor a trăit liber. Şi în închisoare, şi după închisoare, deşi pe atunci puţini reuşeau să trăiască liber, chiar nefăcînd o zi măcar de puşcărie. Ca şi azi, de altfel.
Cînd l-am cunoscut pe Marcel, la sfîrşitul anilor ’70, şi apoi prin el pe unii dintre prietenii lui damnaţi şi con-damnaţi, am descoperit literalmente o altă dimensiune a existenţei. Un alt fel de a vorbi, un alt fel de a te purta. Am descoperit o altă realitate istorică decît cea măsluită ieri şi azi, o altă cultură decît cea întreţinută ori permisă de sisteme. Mai presus de toate mi s-a descoperit realitatea lui Dumnezeu: cea mai zguduitoare realitate.
Îmi amintesc şi acum foarte bine cît de reconfortantă era la Marcel şi la prietenii lui stilistica prezervării normalităţii. Îmi este vie amintirea pentru că astăzi toate nebuniile şi perversităţile corectitudinii politice sînt similare sistemic celor propagate de comunism şi reclamă acelaşi tip de rezistenţă. Şi puţini rezistă la asalt: cu o zarvă de vorbe lumea e prostită de „haştaguri” şi de hoţi care strigă „Condamnaţi hoţii!”. Dar pe unii ca Marcel Petrişor sau părintele Gheorghe Calciu nu i-au putut înşela nicicînd cei cu nume sulfuroase. Busola nesmintelii lor a fost buna aflare a misterului, care este cea mai zguduitoare realitate: Taina rînduitoare Care îl salvează pe om din măruntul dizolvant.
Comunismul era făcut pentru a malforma. Iar Marcel şi prietenii lui au fost eroii de poveste, iar unii de pateric, cum este Constantin Oprişan, ai unei lupte în care izbînda lor exemplară a salvat sămînţa cea bună fără de care viaţa în adevăr nu e cu putinţă. Dacă nu ar fi fost aceşti prieteni, bătălia ar fi lăsat în urmă în locul poporului român o jalnică populaţie, suma indivizilor fie compromişi, fie pervertiţi, fie cu desăvîrşire absenţi spiritual, care se pot vedea în tot locul şi în tot ceasul.
În cele din urmă, Marcel şi prietenii lui, prietenii voştri ai tuturor, nu s-au luptat cu împotriva comunismului sau pentru o altă ideologie. Ci, făcînd binele, ei s-au apărat pe sine, s-au apărat unii pe alţii şi ne-au apărat şi pe noi toţi de un demon. Astfel au luptat ei lupta cea bună.
Unul dintre îngerii care l-au ajutat pe Marcel Petrişor să o facă – şi care cred că veghează şi azi asupra lui – este Costache Oprişan. Ar trebui să citiţi mărturia părintelui Calciu în legătură cu moartea lui Oprişan ca să înţelegeţi. Îmi îngădui să spun că dintre cele care se lansează azi, nu cartea lui Marcel Petrişor e importantă, ci cartea poemelor lui Constantin Oprişan: aceste poeme sînt un diamant adevărat, perfect ignorat întru morcirla stăpînitorilor lumii acesteia. Iar Constantin este el însuşi o realitate zguduitoare: un înger prezent aici şi acum, în duh şi întru cultură.
Viaţa lui Marcel Petrişor îmi cheamă în minte două versete. Sînt des citate, dar vă rog să faceţi exerciţiul de a nu le expedia ca binecunoscute. Unul este din Sf. Ap. Ioan 15, 13: „Mai mare dragoste decît aceasta nimeni nu are, ca sufletul să şi-l pună pentru prietenii săi”, iar altul din Epistola Sf. Ap. Pavel către Romani 5, 7: „... cu greu va muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun poate se hotărăşte cineva să moară”.
Aceste texte corespund literalmente unei bune părţi a vieţii a lui Marcel Petrişor: părţii celei bune a vieţii lui. Căci Marcel Petrişor a trăit o bună perioadă într-o asumată proximitate a morţii. A făcut-o pentru o predanie pentru care şi de aici înainte ar trebui să se mai găsească cineva care să se hotărască să-şi pună viaţa la bătaie. Sau măcar cariera, aşa cum a învăţat cu prisosinţă editorul Răzvan Codrescu.
Cred că cea mai importantă lecţie a dascălului şi prietenului Marcel Petrişor asta este.
Mulţumim, domnule professor!
Mulţumesc, Marcel.!

Lucian D. POPESCU

Trei mușchetari