marți, 5 ianuarie 2010

CODEXUL ROHONCZI ŞI TĂCERERA ACADEMICĂ



ZBOR DEASUPRA UNUI CUIB DE… ŞOIMI*


Misteriosul Rohonczi Codex (numit astfel după localitatea în care a fost păstrat pînă în 1907), al cărui original se găseşte în arhivele Academiei de Ştiinţe a Ungariei, incitase mai multe generaţii de filologi şi istorici, care l-au cercetat atent, de pe la 1838 pînă spre 1970, fără a-l putea descifra. Ceea ce se putuse stabili cu certitudine fusese că hîrtia manuscrisului datează din prima jumătate a secolului al XVI-lea şi este de origine italiană, iar straniul alfabet folosit cuprinde un număr deconcertant de semne (cam de zece ori mai mare decît totalul literelor existente în vreun alfabet cunoscut).
Pe la începutul anilor ‘80, obţinîndu-se oficial o copie integrală a codex-ului respectiv, aceasta este oficial încredinţată spre studiu cercetătoarei Viorica Enăchiuc, care a decretat încă din faza preliminară descifrării (fapt el însuşi suspect, semănînd nu atît cu stabilirea unor “ipoteze de lucru”, cît mai degrabă cu elaborarea oarecum apriorică a unui set de idei fixe, sub care s-a desfăşurat apoi întreaga cercetare) că ar fi vorba de un corpus de texte redactate iniţial spre sfîrşitul secolului al XI-lea şi în prima jumătate a secolului al XII-lea, “într-o limbă latină vulgară (dacoromână), cu caractere moştenite de la daci”. Lăsînd la o parte (pentru că se poate discuta) faptul că noţiunea de “latină vulgară” denumeşte mai degrabă ultima fază istorică a limbii latine vii, sau aspectul popular al acestei limbi, iar nu ansamblul pestriţ al limbilor neolatine din stadiul lor preliterar (limba Jurămintelor de la Strasbourg, bunăoară, nu e “latină vulgară”, ci “franceză veche”, nu e varietate dialectală a latinei tîrzii, ci deja o altă limbă - din marea familie a limbilor romanice), nu-ţi trebuie mari competenţe sau acuităţi lingvistice ca să vezi că limba “descifrată” şi “transliterată” latineşte de cercetătoarea româncă (după două decenii de eforturi cvasi­maniacale) nu prea seamănă nici cu latina clasică, nici cu latina medievală, nici cu ceea ce se ştie îndeobşte despre latina populară, nici cu româna veche, nici cu vreo altă limbă neolatină cunoscută, iar “latinitatea” lexicului ei, ce se vrea atestată de aşa-numitul “Vocabular comparat” de la sfîrşitul lucrării, este una extrem de chinuită, violentînd capricios legile fonetice ale trecerii de la latină la limbile romanice, sub sugestia unor analogii forţate şi adeseori naive, aflîndu-şi unicul temei în fantezia autoarei (altminteri prolifică şi nu lipsită de erudiţie, cum fusese cazul pe vremuri, mutatis mutandis, şi cu delirurile sublime ale unui Nicolae Densuşianu din Dacia preistorică, sau, mai aproape de noi, ale unui Vasile Lovinescu – alias Geticus – din Dacia hiperboree). Nici nu e de mirare că autoarea, tacit marginalizată de lumea academică, şi-a tipărit lucrarea la o editură de tot obscură şi şi-a găsit audienţă mai ales printre protocronişti şi tracomani, rezultatele finale ale cercetării sale – “Descifrarea Codexului Rohoncz” – fiind prezentate mai întîi “în cadrul celui de al II-lea Congres Internaţional de Dacologie – Burebista, 2001, organizat la Bucureşti şi Orăştie în perioada 15-18 august 2001, sub egida Societăţii [ţineţi-vă bine!] «Dacia Revival International Society of New York», sub preşedinţia domnului Napoleon Săvescu, doctor în medicină şi istorie”, unde a şi fost premiată. Asistenţa trebuie să fi gustat enorm nu atît “latinitatea” acestei străromâne sui generis, cît presupusa origine dacică a greoiului alfabet utilizat în codice[1], fără să se mai sinchisească de faptul cu totul straniu (ca să nu spun imposibil) ca o limbă care posedă un asemenea sistem de scriere[2] să nu mai lase nici o altă urmă! Cum straniu e şi faptul că tocmai dacii/geţii, despre care s-a spus că, asemeni majorităţii tracilor, trebuie să fi cunoscut interdicţia rituală a scrisului (atestat tîrziu – şi numai în “relaţiile diplomatice”), să fi inventat şi perpetuat timp de mai bine de un mileniu un alfabet atît de complicat, rezistînd pînă tîrziu concurenţei alfabetelor latin, grec şi chiar glagolitic! Să fi fost vorba de un sistem de scriere secret sau chiar iniţiatic, destinat unei minorităţi păstrătoare a tradiţiei precreştine, încă vii chiar în zorii celui de-al doilea mileniu? O astfel de ipoteză, nesprijinită de nici un alt document anterior, contemporan sau posterior, ţine însă mai mult de orizontul ficţiunii (gen Creanga de aur a lui Mihail Sadoveanu) decît de cel al ştiinţei, oricît de larg am concepe-o pe aceasta din urmă.




Şi dacă am admite că cercetătoarea, chiar înşelîndu-se asupra identităţii limbii respective (de ce n-ar fi, la urma urmelor, chiar geto-daca în care stihuise şi Ovidiu?!) sau asupra originii alfabetului aferent (cel mai eteroclit din cîte a cunoscut istoria), a găsit totuşi cheia descifrării celor patru “cărţi” ale manuscrisului, rămînem destul de dezamăgiţi de incoherenţa unor segmente întregi[3], de elementaritatea belicoasă şi de monotonia aproape acefală a textelor “arhivate în cancelaria statului blak”[4], pe care autoarea ni le prezintă astfel (p. XIII): “Cugetările, proverbele şi îndemnurile pline de înţelepciune din textele Codexului sînt expresii ale folclorului şi ale filosofiei vechilor daci. Textele cărţilor I, II şi IV sînt semnate de mitropoliţii blaki Sova Trasiu, Niles şi respectiv Timarion. Cartea a III-a reprezintă textele unor cuvîntări, solii şi alianţe, proverbe şi cunoştinţe astronomice şi muzicale…”
Nici pomeneală de spiritul bisericos al voievozilor de mai tîrziu, nici de spiritualitatea ortodoxă a vlădicilor: iată, aşadar, o insulă de dacitate în plin Ev Mediu bizantin, un stat geto-blak aliat cu puterile creştine ale vremii, dar în care mitropoliţii nu propovăduiesc pacea evanghelică, ci patosul războinic[5], hrăniţi nu de moştenirea lui Hristos şi a Apostolilor, ci de moştenirea lui Zalmoxis şi a lui Deceneu! “Luptaţi”, “loviţi”, “zdrobiţi”, “biruiţi”, “tăiaţi”, “radeţi”, “brăzdaţi” sau “seceraţi” duşmanii (pece­negi, cumani, unguri “mlăştinoşi”, “şobolanii” de uzi, “oamenii galbeni” în speţă) sînt în­demnurile care se repetă obsesiv în tot codicele, în lungi şarje retorice (punctate interjecţional: a! ao!), restul fiind neesenţial. Tinerii sînt crescuţi în mistica războiului şi numiţi “şoimi” ai patriei (Ceauşescu ar fi jubilat!); os de tarabostes (pileati), ei ţin la mare preţ căciula (semn distinctiv al maturităţii războinice), pe care sînt îndemnaţi să se jure a fi necruţători în luptă, binemeritîndu-şi astfel renumele de “căciulari”. Simptomatic şi reprezentativ pentru întregul codice (în tălmăcirea propusă de d-na Enăchiuc) este aşa-numitul “Cîntec de luptă al blakilor” (Cartea a III-a, LX, 1): “Lovind, biruieşti; strigaţi în apărare! / Strigaţi unirea cu însufleţire! Uniţi lo- / viţi pe uzi! Astfel, mergînd cu Vlad, mergeţi să / biruiţi! Conducătorul blakilor, Vlad, să lovească biruitor!” (în limba lor “vulgară”, pe care au pierit fără urmă prin secolul al XII-ea, “şoimii” cîntau aşa: IKEN NECIS UR RAVENTIS SUOAR / RAVENTIS NEOD DALÝ UNIS URE- / TI UZI SI IR A VLAD IU NECA- / TI GER BLAC VLAD URA NEC).
Rămîn multe de explicat în volumul ce ar urma să complinească ediţia. Aparenta coherenţă internă de ansamblu a demersului d-nei Enăchiuc nu trebuie să înşele o recepţie mai puţin avizată: adeseori nebunia însăşi este perfect coherentă în sistemul ei de referinţă. Precedentele protocroniste din cultura română a ultimilor două sute de ani, de la romanomania delirantă a şcolii latiniste pînă la tracomania semianalfabetă a răposatului Iosif Constantin Drăgan, sau pînă la protocronismul ortodoxizant al unui Mihail Diaconescu (pe care-l reîntîlnim şi ca entuziast prefaţator al lucrării d-nei Enăchiuc), oferă destule exemple în acest sens. Pînă la scontatul volum explicativ, acest prim volum nu pare să reziste decît prin fotocopia straniului document original (curiozitate de epocă simpatică în felul ei, cu toată tutela ungurească).
În faţa unei asemenea provocări, de ce tac de atîta vreme – s-au făcut, iată, 7 ani! – instanţele noastre academice? Fără să aibă greutatea unei somităţi în domeniu, paleograful Dan Ungureanu - "Nu trageţi în ambulanţă!", în Observator cultural, nr. 167/2003 - a rămas o voce aproape solitară. Dacă totul reprezintă o uriaşă mistificare, cu sau fără voie, de ce nu este avertizat publicul larg, măcar cu un minimum de contra-argumente autorizate, punîndu-se astfel capăt evaziunilor delirante ale fanteziei “protocroniste”? Iar dacă nu este o mistificare şi dacă în toată această ofertă există un sîmbure de adevăr, atunci de ce nu se arată gradul ei de importanţă, fiind la mijloc o miză care priveşte deopotrivă istoria limbii, istoria literaturii şi istoria generală a românilor? Oare distinsele foruri universitare şi academice nu mai au nici o răspundere deontologică şi morală în societatea românească? Întrucît demersul, înainte de a putea fi evaluat istoriografic, stă sau pică sub aspect lingvistic, ce aşteaptă oare pentru a se pronunţa public şi răspicat cei ce au competenţa şi datoria să o facă? Sau este cumva mai îndreptăţită decît pare aserţiunea că lingvistica românească a murit în prag de mileniu cu regretatul Iancu Fischer?

Răzvan CODRESCU


* Viorica Enăchiuc, Rohonczi Codex. Descifrare, transcriere şi traducere/ Déchif­fre­ment, transcription et traduction, Editura ALCOR EDIMPEX SRL, Bucureşti, 2002, 831 pagini (ediţie bilingvă româno-franceză, conţinînd reproducerea facsimilată a originalului, transcrierea lui cu caractere latine, traducerea românească şi versiunea franceză, precum şi numeroase auxilii: prefaţă, cuvînt înainte, note şi comentarii, postfaţă, bibliografie, vocabular comparativ, hărţi istorice).
[1] Presupusul vechi alfabet dacic ar fi conţinut la origine cam 150 de semne, dar marea curiozitate, amintind mai degrabă de limbile semitice decît de cele indo-europene, rămîne că “ductul scrierii este de la dreapta la stînga, iar textul se citeşte de jos în sus, primul rînd, deci, devenind ultimul din fiecare pagină”!
[2] Altminteri strict fonetic, perpetuat, cu limbă cu tot, pînă cel puţin în secolul al XVI-lea, cînd s-a executat manual – ceea ce n-ar fi fost posibil în condiţii de ignorare completă a limbii şi a sistemului de notare în cauză – pretinsa “copie” ilustrată ajunsă pînă la noi: 448 de pagini, format 12/10, “fiecare cu circa 9-14 rînduri”, în care sînt intercalate şi 87 de miniaturi rudimentare, ce vor fi avut rolul lor în economia “descifrării” textului (aspect asupra căruia autoarea promite să dea lămuriri depline într-un alt volum), dar şi un sistem de notaţie muzicală, descifrat de prof. univ. dr. Gheorghe Ciobanu, ceea ce a permis reconstituirea sonoră (caseta anexă se livrează împreună cu cartea) a “celei mai vechi melodii laice româneşti cunoscute pînă acum”.
[3] Iată o mostră: “Ai ucide primejdii luptînd, iată tăişuri înverşunate ai birui cu înverşunare în curăţire…” etc.
[4] Stranietăţii lingvistice i se adaugă stranietatea istorică: acest “stat blak centralizat”, contemporan cu Bizanţul Comnenilor, sub conducerea politică a nemaiatestatului “Vlad, cîrmuitorul blakilor [uneori numiţi în text şi geţi sau daci, aşa cum ţara este numită Dacia!], stăpîn şi vrednic de a fi rege”, şi sub conducerea religioasă a mitropoliţilor la fel de nemaiatestaţi Sova Trasiu, Niles şi Timarion, întins nici mai mult, nici mai puţin decît “în stînga Tisei, pînă la Nistru, şi de la Dunăre pînă în apropierea munţilor Cernahora”, aliat de încredere al Imperiului bizantin, dar încheind alianţe, “după caz”, şi cu goţii, ungurii, veneţienii sau cruciaţii occidentali, nu a atras în nici un fel atenţia vreunui cronicar străin contemporan, fie el răsăritean sau apusean, nici n-a fost păstrat în vreun alt fel de memoria localnicilor, ci a fost înghiţit de o uitare fără nici o breşă (şi fără echivalent în istoria europeană)! Pe de altă parte, ar fi o culminaţie a “nenorocului” nostru istoric ca o limbă şi un alfabet precum cele cu pricina, dacă nu reprezintă doar amuzamentul vreunui poznaş din secolul al XVI-lea, să nu fi transmis posterităţii vreun text mai acătării, ci doar acest talmeş-balmeş de discursuri monocorde şi solii puerile, dintre care multe trezesc mirarea că au fost reţinute într-o arhivă de cancelarie domnească, oricît de scăzut ar fi fost nivelul politic şi cultural al acesteia.
[5] Atît de specific daco-geţilor, cum dau mărturie sursele antice: “Acolo la ei puteai să vezi peste tot săbii, platoşe, lănci, peste tot cai, peste tot arme, peste tot oameni înarmaţi” (Dio Chrysostomos), căci getul “c-o mînă e pe armă, cu cealaltă pe plug” (Ovidiu). In illo tempore, războinicii stirpei, în traducerea d-nei Enăchiuc, s-ar fi jurat (pe căciulă) după cum urmează: O viaţă, tăciunele Şarpelui, puternic veghetor, / Înşelător, să nu primeşti a te uni / Cu prorocirile Şarpelui, anuale, / Pentru că lovit / Vei fi / Cîntecul cetăţii aud îndelung / Mergeţi vioi, juraţi pe căciulă! / Să juri cu maturitate şi cu convingere! / Să fiu ţie putere vie, trăiesc, în luptă să fiu! / Alesul jurămînt preţuieşte şoimul tău, / Mergi cu jurămînt puternic!


---------------------------------

(O primă formă a acestui articol a apărut în revista Puncte cardinale încă din ianuarie 2003, cu titlul "Somnul academic naşte monştri".)

publicat de Răzvan Codrescu @ 17:01   2 comentarii

luni, 28 decembrie 2009

PE CINE DERANJEAZĂ SIMBOLURILE CREŞTINE ?
























PASTORALĂ LA NAŞTEREA DOMNULUI

† S E B A S T I A N,
cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,
iubitului nostru cler şi popor har, pace şi milă
de la Dumnezeu, Tatăl nostru,
iar de la Noi arhiereşti binecuvântări!



Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi,
Preacuvioase Maici,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Sărbătorim în fiecare decembrie Naşterea Celui ce este „chipul” lui Dumnezeu-Tatăl (Coloseni 1, 15; II Corinteni 4, 4; Evrei 1, 3), adică „icoana” Sa. Şi n-am fi avut astăzi decât o cunoaştere foarte limitată despre Dumnezeu-Părintele, dacă nu ni L-ar fi descoperit pe Acela Fiul Său întrupat (Matei 11, 27 şi Luca 10, 22), pogorârea Sa pe pământ dând Dumnezeirii un chip şi o icoană şi făcându-ne accesibilă, astfel, calea ce duce la îndumnezeire. De aceea, a respinge chipul şi icoana Sa înseamnă a refuza comuniunea cu El.
Acest lucru se cere afirmat cu tărie într-o vreme în care chipul, adică icoana şi celelalte însemne creştine – expresii şi reprezentări ale comuniunii sfinte – sunt atacate cu o agresivitate de neînţeles într-o lume care, formal, a proclamat drept „zeu” toleranţa. Vă amintiţi, însă, de aşa-numitul „război al icoanelor” de acum trei ani, când unii compatrioţi de-ai noştri au cerut – culmea, tocmai „în numele democraţiei”! – expulzarea icoanelor din şcoli, iar Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în virtutea aceleiaşi „democraţii”, a constatat „nocivitatea” sfintelor icoane? Sunteţi la curent, apoi, cu recenta decizie a Curţii Europene pentru Drepturile Omului, prin care a fost incriminată prezenţa crucifixelor în şcolile din Italia? Nu vi se pare că am mai văzut clişeele acestea? Ba da… însă în „era dictaturii comuniste”, când ne erau prigonite însemnele şi manifestările religioase de către un regim care, cel puţin, îşi asuma pe faţă ideologia atee.
De data aceasta, surpriză! Avem de-a face cu o toleranţă dusă până la fanatism… Or, cine ar fi crezut că şi toleranţa îşi poate avea fanaticii ei?!… Multă vreme, personal am considerat că cel mai mare rău al libertăţii greşit înţelese este „cultivarea” nepăsării şi a indiferentismului religios. Constat însă că „cineva” şi-a pierdut cu totul răbdarea şi bate din picior nemulţumit de ritmul prea lent (?!) al secularizării şi descreştinării. Pe cine, oare, deranjează sfintele icoane şi crucifixele? Într-o lume care cultivă cu insaţietate „imaginea” prin televiziune şi internet, pe cine supără „imaginile” sfinte ale simbolurilor noastre religioase? Nu vi se pare decizia autorităţilor Uniunii Europene, cu privire la interzicerea crucifixelor în şcoli, ridicolă? Sau este, de fapt, aceeaşi obsesie a Revoluţiei franceze, care tocmai a dezbrăcat uniforma stalinistă pentru a-şi pune, de data aceasta, papionul european?

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Am crezut, în decembrie ‘89, că democraţia înseamnă inclusiv libertate religioasă şi, pentru aceasta, am consimţit cu toţii la toleranţă. De aceea, consider că avem tot dreptul acum ca, privind cum ne sunt „demonizate” reprezentările creştine, sub pretextul unei „toleranţe intolerante”, să ne întrebăm dacă nu cumva avem de-a face, de fapt, cu o „demono-craţie”, iar nu cu o democraţie autentică! Pentru că, dacă imaginile (adeseori imorale) promovate de televiziune şi internet sunt tolerate, imaginile sfinte, adică icoanele, de ce sunt intolerabile? Dacă marşurile stradale ale persoanelor care cer dezincriminarea păcatelor împotriva firii sunt morale, simbolurile religioase de ce sunt „imorale”? Şi dacă prostituţia şi drogurile se cer, până şi de către cea mai înaltă instituţie a Statului, dezincriminate, de ce sunt condamnate crucifixele? Ce sunt mai nocive – imaginile sfinte, ori cele imorale? Ce provoacă mai mult pervertirea firii omului şi pierderea echilibrului fiinţei lui – simbolurile noastre religioase, ori demonstraţiile neruşinate şi sfidătoare ale unor persoane care au nevoie mai degrabă de doctor decât de legi speciale? Şi ce afectează mai mult coeziunea familiei şi sănătatea spirituală a unui popor – afişarea însemnelor religioase, ori dezincriminarea şi liberalizarea prostituţiei şi a drogurilor, fie ele şi uşoare?

Dragii mei,

Cred că a venit vremea să ne întrebăm şi să căutăm cu toţii un răspuns cât se poate de clar: Pe cine deranjează simbolurile noastre creştine în Europa, câtă vreme ele sunt vechi de 2000 de ani, iar popoarele ei s-au născut toate pe rând în cristelniţa Sfântului Botez şi a Mirungerii creştine? Cu ce impietează o identitate, mai sigură şi decât vârsta însăşi a naţiunilor creştine europene? Cine are interes să schimbe prematur istoria şi cultura bătrânului continent, mai înainte ca acesta să agonizeze singur, sub spectrul secularizării şi descreştinării ce îi pândesc avide ultimele zvâcniri de spiritualitate?
De aceea, la o zi sfântă precum cea de astăzi, în care sărbătorim mai bine de 2000 de ani de când „Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi…” (Ioan 1, 14) ca Icoană şi Chip al Tatălui, nu ne rămâne decât să ne rugăm şi să luptăm ca Binele să se arate, ca totdeauna de altfel, mai puternic decât răul; ca tot ce avem mai sfânt şi mai valoros în noi să nu poată fi niciodată răpus de o logică cel puţin stranie, a unei democraţii interpretate într-un mod halucinant.
Să ne păstrăm cu sfinţenie însemnele religioase, obiceiurile şi datinile sfinte, pentru ca tăvălugul globalizării să nu ne poată înghiţi tot ceea ce a mai rămas creştinesc şi românesc în noi – credinţa şi cultura străbună!
Să ne rugăm Dumnezeului întrupat, şi pentru aceasta zugrăvit în icoane şi reprezentat prin însemne sfinte, să ne păzească de toţi duşmanii credinţei şi culturii noastre, aşa cum a fost păzit şi Pruncul Sfânt de mânia celor ce au vrut să-I ia viaţa încă de la Naşterea Sa!
Să sărbătorim Crăciunul creştineşte şi româneşte, bucurându-ne de tot ceea ce am moştenit de la strămoşi şi împărtăşind fiilor şi urmaşilor noştri tezaurul acesta sfânt al unei istorii şi tradiţii de două ori milenare!

Al vostru către Domnul rugător,
† SEBASTIAN
EPISCOPUL SLATINEI
ŞI ROMANAŢILOR

Sursa: episcopiaslatinei.ro


Uciderea pruncilor
(cei 14000 de prunci ucişi din porunca lui Irod
sînt pomeniţi de Biserică pe 29 decembrie)

publicat de Răzvan Codrescu @ 06:59   8 comentarii

CE PUTEŢI CITI ÎN ARHIVELE ACESTUI BLOG


CONŢINUTUL ARHIVELOR
(2007 - 2010)
---------------------------
2007: LUNA IULIE
---------------------------
2007: LUNA AUGUST
* Dante, Purgatoriul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Infernul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)
* Ecouri la noua traducere a Infernului (Dan Stanca, Marius Vasileanu, Teodor Baconsky, Florin Dumitrescu, Mircea Platon, Ioan Es. Pop, Dan C. Mihăilescu, Eleonora Cărcăleanu etc.)
* De vorbă cu Răzvan Codrescu (interviu în Origini)
---------------------------
2007: LUNA SEPTEMBRIE
* Lumina care întunecă (răspunsuri la o anchetă)
* În aşteptarea noului Patriarh (interviu în Formula AS)
---------------------------
2007: LUNA OCTOMBRIE
---------------------------
2007: LUNA NOIEMBRIE
* Despre martirii secolului XX (cu Răzvan Codrescu, Ierom. Amfilohie Brânză, Monahul Moise de la Oaşa, Dan Puric)
---------------------------
2007: LUNA DECEMBRIE
---------------------------
2008: LUNA IANUARIE
* Recitindu-l astăzi pe Eminescu (texte despre şi de Eminescu)
* Sfîntul Ioan al Crucii: poemele majore (cu prezentare şi note)
---------------------------
2008: LUNA FEBRUARIE
* Don Quijote şi Prinţul Mîşkin: doi "nebuni" exemplari
* Mărturii din Gulagul românesc: Portretul fiarei la tinereţe (din memoriile fostului deţinut politic Demostene Andronescu)
* Provocările Evului Mediu: din Libro de buen amor
* Ortodoxie şi naţiune. O mărturie testamentară a Părintelui Galeriu
* Gîlceava dracului cu lumea: Cu dracul, totuşi, nu e de glumit...
* Antropologie creştină: Păţaniile omului între "chip" şi "asemănare"
* Ex Oriente lux - "Lumina vine de la Răsărit"
* Noţiunile politice de "dreapta" şi "stînga". O încercare de redefinire critică din perspectivă creştină
* Simbolistica tradiţională a dreptei. Pentru o fenomenologie a rectitudinii
* Exerciţii de postmodernism: Hexaemeron poeticesc
------------------------
2008: LUNA MARTIE
------------------------
2008: LUNA APRILIE
* Redescoperirea vredniciei creştine: de la "a munci" la "a lucra"
* Prin Patimi spre Înviere. Îndrumar pentru Săptămîna Mare
* Cele 7 rostiri de pe Cruce. Recviem pentru Omul durerilor
-----------------------
2008: LUNA MAI
* Duminica Tomii sau "Paştele cel mic". Spre mai dreapta pomenire a Apostolului Toma
* 555 de ani de la căderea Constantinopolului. Un memorial paideic al istoriei bizantine (330-1453)
* Problema homosexualităţii: Aspecte medicale şi teologice. Cine pe cine discriminează?
* Cine mai sînt fraţii noştri: Vaticanul între teologie şi S. F.
-----------------------
2008: LUNA IUNIE
* Creştinismul şi politica (cu un adaos de Ionel Bucur: Căror stăpîniri ne supunem?)
-----------------------
2008: LUNA IULIE
* Între "cazul Corneanu" şi "cazul Bădiliţă" (cu două articole de Mircea Platon)
* Răzvan Ionescu despre "cazul Corneanu": Adio, dar rămîn cu tine!
* Este Hristos în mijlocul nostru? (text de Iulian Capsali)
* La despărţirea de Dan Sluşanschi: Profesorul nostru (Un grup de studenţi)
------------------------
2008: LUNA AUGUST
* Cu Andrei Şerban şi Tatiana Niculescu Bran (cronică şi interviu de Elena Dulgheru)
* Profetul Soljeniţîn: Lumea sfărîmată (traducere şi comentariu de Răzvan Ionescu)
* La Adormirea Maicii Domnului (Sf. Ierarh Martir Antim Ivireanul)
* Iulian Capsali despre Mihail Neamţu: Deliciul impostaţiei
* Are cuvîntul d-l Ovidiu Hurduzeu: Schiţă de antropologie creştină
* Poate exista un gentleman creştin? (Karl Löwith tradus şi prefaţat de Gh. Fedorovici)
------------------------
2008: LUNA SEPTEMBRIE
* Europa văzută de peste ocean: Problema Europei - şi a noastră (George Weigel tradus de Gh. Fedorovici)
* Sarah Palin şi America profundă (text de Mircea Platon)
* Onorîndu-l pe N. Steinhardt: Integrala N. Steinhardt şi Dilemele convertirii (de George Ardeleanu)
* Părintele Calciu e cu noi: Biserica în lumea contemporană
* Un eseu de Gheorghe Fedorovici: Cîteva gînduri despre dreptatea lui Dumnezeu
* Ovidiu Hurduzeu: Rolul creştinului în Vajnica Lume Nouă (Brave New World)
* Despre păcatele preoţilor (de Danion Vasile)
* Împotriva teologiei de debara (texte de Mircea Platon şi Ovidiu Hurduzeu)
------------------------
2008: LUNA OCTOMBRIE
* Părintele Stăniloae: 15 ani de la moarte (bio-bibliografie; fundamentele teologice ale naţionalului; ultimul interviu)
* Fără comentarii... (Să luăm aminte!)
* De ce nu ne canonizăm martirii anticomunişti? (reportaj-documentar de Rafael Udrişte)
* Interviu cu actorul Dan Puric (luat de pr. I. Al. Mizgan)
------------------------
2008: LUNA NOIEMBRIE
* Ce mai cenzurează mafia intelectuală (Ovidiu Hurduzeu: O critică preliminară a "conservatorismului schimbării")
* Între mărire şi slavă (un eseu de Gabriela Moldoveanu)
* De Deo et de mortuis (O mărturisire cu care eram dator)
* Adunarea consultativă a laicatului ortodox (cu un text de Radu Preda)
* De la neprofesionalism la mistificare (o recenzie de George Enache)
------------------------
2008: LUNA DECEMBRIE
* Remember electoral românesc: 1990-2008 (un text de Gabriel Constantinescu)
* Un cuvînt al Părintelui Savatie Baştovoi: Gîlceava "laicatului" cu Sf. Sinod
------------------------
2009: LUNA IANUARIE
* Sensul unei resurecţii (De la idealismul materialist la realismul spiritual)
* De ce Eminescu? (Lupta cu temeiurile)
* Ce-i îngăduit a primi creştinul şi ce nu (un text de ieromonahul Grigorie Sandu)
* Un studiu-raport de Pr. Prof. Dr. Mihai Valică (despre cip-urile biometrice)
* În jurul lui Eminescu: Despre pietatea oarbă şi analfabetismul isterizat
------------------------
2009: LUNA FEBRUARIE
* Dr. Pavel Chirilă: Vindecarea (texte de dr. Pavel Chirilă şi Răzvan Codrescu)
* La ce vă aşteptaţi? (Comunicatul Patriarhiei cu privire la paşapoartele biometrice. Comunicat F.O.R.)
------------------------
2009: LUNA MARTIE
* Are cuvîntul d-na Elena Dulgheru: Despre ura creştină
* Bucureşti: eveniment editorial (G. Ardeleanu, N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009)
* Biocipurile: o altfel de abordare (documentarul "Naţiunea suspectă")
* Dezincriminarea prostituţiei şi incestului (Comunicat al Biroului de Presă al Patriarhiei Române)
* Mesianism poetic românesc (Octavian Goga şi Aron Cotruş)
* Georgia: Deşertul Pustnicilor (text şi foto de Lucian D. Popescu)
------------------------
2009: LUNA APRILIE
* La Duminica Sfintei Maria Egipteanca (predica lui Lucian D. Popescu)
* Un mare poet din închisoare (Constantin Oprişan)
* Legende vii ale luptei anticomuniste (Raul Volcinschi prezentat de Lucian D. Popescu)
* Evanghelia Învierii (Ioan 1, 1-17 - trei versiuni româneşti)
---------------------------------
2009: LUNA MAI
* Athos: Schitul românesc Prodromu
* Din partea Forului Anticomunist din Moldova (F.A.M.)
* 10 scrisori inedite ale lui Ioan Ianolide (urmate de un reportaj de Gh. Ciocioi)
* De vorbă cu sora lui Valeriu Gafencu (interviu de Gh. Ciocioi)
* Sfinţii închisorilor: Părintele Marcu (prezentat de Lucian D. Popescu)
* Feţele ecumenismului (un material de Elena Dulgheru)
* Moştenirea Părintelui Arsenie Boca
* Dialoguri în pridvor (Claudiu Târziu întreabă, Răzvan Codrescu răspunde)
----------------------------------
2009: LUNA IUNIE
* Ultima predică de Rusalii a Părintelui Galeriu
* Dan Puric şi crucea Aiudului (un text de Claudiu Târziu)
* La moartea lui Michael Jackson (text de Paul Slayer Grigoriu)
* 1909 - La Centenarul Noica - 2009 (un text de acad. Alexandru Surdu)
* Sub semnul Înălţării Sfintei Cruci. Aiud: de la 21 august la 14 septembrie
* Lămuriri principiale despre Proiectul Aiud (cu un interviu dat de Dr. Pavel Chirilă)
----------------------------------
2009: LUNA SEPTEMBRIE
* Tot despre legiferarea prostituţiei (Dr. Pavel Chirilă: O lege a fărădelegii)
---------------------------------
2009: LUNA OCTOMBRIE
* O altă lectură a realităţii (Marian Stan: De ce dispar albinele?)
* După douăzeci de ani... (Ion Coja despre Nicolae Ceauşescu)
* Doctorul Paulescu - 140 de ani de la naştere (I) : "Dr. Nicolae C. Paulescu sau ştiinţa lui Scio Deum esse" de Răzvan Codrescu
* Doctorul Paulescu - 140 de ani de la naştere (II) : "Suflet şi Dumnezeu. Ideea de Dumnezeu în ştiinţă" de Nicolae C. Paulescu
* Ortodoxia şi "zeul toleranţei" (o prefaţă de Costion Nicolescu)
* Doctorul Paulescu - 140 de ani de la naştere (III): "Tablou bio-bibliografic" de Răzvan Codrescu
* Părintele Teofil: surîzînd, către Rai
----------------------------------
2009: LUNA NOIEMBRIE
* Răzvan Codrescu: zece sonete răzleţe
* Generaţia lui Mircea Eliade şi Legiunea (cu un text de Claudio Mutti)
* Gabriel Constantinescu 88
* Arsenie Boca: 20 de ani de la înveşnicire
* O carte despre rostirea creştină (alcătuită de Gabriela Moldoveanu)
* Între teologie şi gnoză (Annick de Souzenelle)
---------------------------------
2009: LUNA DECEMBRIE
* Electorale: S. O. S. de la Sibiu (un text de Gabriel Constantinescu şi o explicaţie de Răzvan Codrescu)
---------------------------------
2010: LUNA IANUARIE
---------------------------------
Texte şterse: Luciferismul în ţara lui Caragiale; Abuzuri şi mistificări preelectorale; Sibiu 2007 - nervi de toamnă; Poezia închisorilor comuniste: Demostene Andronescu la 80 de ani; Claudiu Târziu la aniversară; În căutarea rostului pierdut; Energiile lucrătoare ale laicatului ortodox; Marşul homosexualilor contestat în instanţă; Tradiţie şi creaţie; Reacţii ortodoxe; "Aşa păstor, aşa turmă!"; Î. P. S. Teofan - noul Mitropolit de la Iaşi; Icoanele rămîn în şcoli; La spartul Tîrgului (de carte); Tradiţie şi caritate; Lansare de carte şi conferinţă la Galaţi; Răzvan Ionescu şi Bicentenarul Gogol; Şase provocări la neuitare; Noua adresă a blogului: http://www.razvan-codrescu.blogspot.com/ ; Marşul pentru Familie; Teatrul Odeon: "Spovedanie la Tanacu"; Răzvan Codrescu este un pseudonim; A Treia Forţă: (re)construcţia continuă; Concert şi lansare la "Rapsodia"; Poveste de Crăciun în icoane pe sticlă
---------------------------------
Notă: Articolele pot fi accesate din această pagină, clicînd pe titlul subliniat. Arhivele se accesează integral din pagina de start.
---------------------------------
Comentarii anterioare în subsolul acestui sumar:
Domnule Razvan Codrescu, printre putinele bile albe ce le primeste Victor Roncea (cel putin de la mine) in "duelul" cu dvs si Claudiu Tarziu este relatarea genocidului israelian (sionist) impotriva palestinienilor din Gaza. Oare nu este crestineste sa intervenim!? As spune dimpotriva... nu e treaba noastra!? Dar a cui e, a unor civili fara aparare in fata tancurilor si avioanelor de vanatoare?! Pai noua, in aceste timpuri negre, de povestile lui Plesu ne arde sau de ororile strigatoare la Cer ce se petrec in jurul nostru [in caz ca nu sunteti "la curent": Irak, Afghanistan, Palestina...] ? Ma risc sa afirm urmatoarele: in ziua de azi, crestinul ortodox are mult mai multe in comun cu "dusmanul musulman traditionalist" decat cu "fratele crestin occidental".
Eu unul nu pot monitoriza pe acest blog tot ce se întîmplă pe lume. Sigur că şi pe mine mă indignează, mă mîhnesc sau mă îngrijorează o seamă întreagă de abuzuri, cu urmările lor tragice pe termen lung. Conflictul arabo-israelian, din nefericire, nu-i de azi - de ieri, nici nu sînt semne că s-ar putea stinge prea curînd. Uneori, de-a lungul vremii, am şi scris despre el, direct sau tangenţial. Sînt gata să le plîng de milă arabilor într-un context sau altul, dar nici pe mîna islamismului n-aş merge. Pe de altă parte, oricît de critic aş fi, într-un context sau altul, cu privire la acţiunile de forţă ale statului Israel, nu pot să culpabilizez sau să repudiez pe această bază întreaga evreime sau ideea de evreitate. În orice caz, dacă cineva mi-ar trimite pentru postare pe blog o analiză sau măcar o descrirere pertinentă a situaţiei, n-aş ezita să o postez, nici să-mi spun şi eu părerea în cadrul comentariilor consecutive.
La 16/1/09 11:27 PM , Anonim a spus...
De ce nu recunoasteti, domnule Codrescu, ca va e teama de fapt sa nu fiti calificat drept antisemit? Aceasta teama nu-i ceva rusinos sau neobisnuit: sufera de ea mai toata clasa intelectuala.
Sigur că nimănui nu i-ar plăcea să treacă drept mai "antisemit" decît este sau decît ar putea fi. Eu am scris altădată (poate am să pun şi pe blog) despre cît de proastă e vorba aceasta. Să luăm chiar conflictul arabo-israelian. Dacă înţelegem prin "antisemitism" ceea ce se înţelege în mod curent (ura faţă de evrei şi prigonirea lor), atunci oare arabii, care-i urăsc şi-i agresează pe evrei, ce sunt ei: semiţi sau antisemiţi? Sau invers: evreii, care-i urăsc şi-i agresează pe arabi (mai ales pe palestinieni), deci pe fraţii lor de rasă semitică, sînt cumva antisemiţi? Iar dacă arabii şi evreii, semiţi şi unii, şi alţii, se urăsc şi se agresează reciproc în asemenea măsură, nu cumva s-ar putea trage concluzia că pînă la urmă semiţii înşişi sînt cei mai aprigi... antisemiţi? Pe de altă parte, aşa cum cînd se spune "anticreştinism" se înţelege o atitudine care se opune ireductibil şi în toate privinţele creştinismului, tot aşa cînd se spune "antisemitism" ar trebui să se înţeleagă o atitudine care se opune principial la tot ce a fost şi este semit: nu numai la evreii şi arabii de astăzi în egală măsură, dar şi la evreii Vechiului Testament, cu toţi patriarhii, profeţii şi regii lor, precum şi la toate popoarele semite ale antichităţii (ca bunăoară fenicienii), ba chiar şi la Iisus, Care ca om adevărat era semit prin naşterea trupească!!! Eu unul n-am întîlnit încă la nimeni o asemenea ură globală, ca să-l pot numi cu mîna pe inimă "antisemit". Dar să lăsăm chestia asta, care poate să pară o glumă. Eu chiar dacă aş fi "antisemit" şi mi-ar fi teamă să nu se afle, ar fi deja prea tîrziu, căci sînt "critici" şi "monitori" care demult pretind a fi aflat această taină impură a mea, iar eticheta respectivă mi s-a pus încă din secolul trecut, aşa că teama mea nu prea ar mai avea obiect (puteţi citi, ca mostră de amuzament amar, textul intitulat chiar "Cum am devenit antisemit" din volumul meu Cartea îndreptărilor - pp. 135-143). Deci, cum s-ar zice, nu-i cazul să vindeţi castraveţi la grădinar... Profit însă de context ca să fac aici mărturisirea că eu unul, cînd se întîmplă să scriu despre lucruri care pot veni în atingere cu această "sperietoare" de uz curent, nu mă gîndesc şi nu mă preocup dacă voi trece drept "semit", "filosemit" sau "antisemit", ci singura mea grijă sau exigenţă sinceră şi reală a fost şi rămîne să fiu onest şi coherent, să nu mă mint nici pe mine şi să nu-i mint nici pe alţii. Atît şi nimic mai mult.
S-a găsit şi cine să se supere şi pe acest sumar - ca şi cînd te-ai supăra pe cuprinsul unei cărţi! Cineva - anonim, desigur! - mă tutuieşte şi mă ceartă că, vezi Doamne, îl tot aduc în faţă. Raţiunea acestei mişcări periodice e foarte simplă, vajnicule anonim, şi nu ascunde nimic trufaş sau provocator: un sumar, ca să fie util celor interesaţi (şi chiar mie în administrarea blogului), trebuie să fie la îndemînă, adică pe pagina de start (în cadrul rubricii "Postări anterioare", limitată la zece poziţii - ultimele zece postări). Prin urmare, ori de cîte ori, prin adăugare de noi materiale, sumarul ajunge la coada listei de "Postări anterioare", sînt nevoit să-l readuc în faţă, ca să continue să se regăsească pe pagina principală. Asta-i tot.
Pentru Vali: Am remediat problema cu articolul "Război şi pace". Acum poate fi accesat din sumar.
Unui Anonim (scandalizat nevoie mare şi nelămurit de unde vine "pretenţia" unora de a nu fi tutuiţi de fitecine): Îl pot iubi pe mitocan, dar nu pot iubi mitocănia. De aceea, vă iubesc, dar vă dezaprob. Cu riscul de a rămîne nemîngîiat în iubirea pe care v-o port, v-aş sugera să căutaţi un blog mai pe măsura dvs. (sînt destule, iar supărarea pe mine s-ar putea să reprezinte un "certificat în alb"). Eu nu ţin să urc în vreun top, aşa că nici nu-mi doresc să fiu "accesat" cu orice preţ. Mai ales că ştiu bine că dragoste cu japca nu se poate. În fond, orice blog, ca şi orice casă, are dreptul să impună anumite reguli, pe care dacă nu buna creştere, atunci măcar bunul simţ al musafirilor ar trebui să le ia în seamă. Oricum, musafirii trec, casa rămîne. Şi vorba aceea: casă să fie, că musafiri se găsesc. Vă doresc, deci, o bună îndepărtare. E preferabilă unei proaste apropieri.
La 3/3/09 3:52 PM , Anonim a spus...
Minunata ideia acestui sumar al blogului (toate ar trebui sa aibe asa)! Nu plecati urechea la cei care se iau de toate alea!
La 2/11/09 9:18 AM , Anonim a spus...
Impresionant sumar! Ar fi insa bine sa se gaseasca aici si mai multa literatura (beletristica), pentru ca de politica si de ideologie lumea a cam obosit. Dorian D.
La 2/11/09 9:36 AM , Razvan Codrescu a spus...
Ca editor, mie mi se pare că şi de literatură a cam obosit... Probabil că unii au obosit de unele, alţii de altele, dar e cert că trăim într-o lume surmenată, căreia îi lipsesc tot mai mult "odihnitorii de oameni" (în sensul despre care vorbea regretatul Părinte Teofil de la Sîmbăta, Dumnezeu să-l odihnească). În atare condiţii, atît în spaţiul real, cît şi în spaţiul virtual, mă tem că discursul cultural tinde să fie receptat mai degrabă ca un fel de "aflare în treabă"... Încercăm să facem însă fiecare ce putem şi cît se poate, în aşteptarea unui "declic" de Sus, în care, creştini fiind, ne încăpăţînăm să credem, în răspărul tuturor oboselilor.
La 10/12/09 4:31 PM , Anonim a spus...
De ce n-ati scris niciodata si despre Nichifor Crainic pe blogul dumneavoastra? Oare n-ar fi meritat si el printre altii ca si crestin si un om de dreapta adevarata? V. Negoita.
La 10/12/09 4:40 PM , Razvan Codrescu a spus...
Urmăriţi postările din această lună! Se va umple şi acest gol.O întrebare: sînteţi Negoiţă sau Anonim?! Nu cumva prenumele dvs. este Valeriu?
La 10/12/09 5:35 PM , Anonim a spus...
Sunt un Negoita anonim, domnule Codrescul. Iar prenumele meu imi pare rau, nu este Valeriu. Ma bucur pentru ce ati promis, restul nu conteaza.(Totusi asa, intre paranteze, sa stiti ca va scriu foarte de departe...). V. Negoita.
La 12/12/09 1:20 AM , Anonim a spus...
Dle. Codrescu, este oare adevarat ce se aude prin targ, ca Dan Puric ar fi votat Mircea Geoana?
La 12/12/09 1:51 AM , Razvan Codrescu a spus...
Nu ştiu şi nu e treaba mea. Pentru mine, Dan Puric rămîne Dan Puric, indiferent cu cine ar fi votat (sau va mai vota de acum înainte). Votul unui om este ceva conjunctural. Valoarea unui om depăşeşte conjuncturile.
La 24/12/09 12:13 AM , Anonim a spus...
Observ ca ati scos de la linkuri pe dl. Razvan Ionescu. Pacat!
La 24/12/09 2:01 AM , Răzvan Codrescu a spus...
Îl preţuiesc pe d-l Răzvan Ionescu pentru că a avut delicateţea de a nu mă soma chiar dumnealui să-l scot din link-urile unui blog ţinut şi frecventat de nişte "lichele" nostalgice ale secolului trecut, comunişti de-ai lui Băsescu deghizaţi în legionari de-ai lui Codreanu, uzurpatori "cu rost şi fără rost" ai ideii creştine (pe care s-ar cuveni pus un monopol responsabil, dacă ortodoxia nu ne dezleagă la o Sfîntă Inchiziţie) şi răspîndaci în toate "punctele cardinale" ai otrăvurilor totalitare, pregătind o nouă dictatură de tip ceauşist, de-or să ajungă românii să se refugieze în Brazilia (ca Mazăre) sau să fie recuperaţi de Vadim (ca Victor Ciorbea)! Acum sînt şi eu uşurat (că nu mă mai paşte nici o somaţie), e uşurat şi d-l Ionescu, care-şi vede astfel salvate cele cîteva calităţi incontestabile pe care le are: puritatea, onestitatea, excelenţa, măiestria, echilibrul - dar mai ales totala dezinteresare, aşa de rară astăzi la români (şi nu numai). Aşa că nu mai ziceţi "Păcat!", domnule Anonim, ci mai degrabă "Halal!" (care nu-i prea sigur ce înseamnă...)!

publicat de Răzvan Codrescu @ 05:37   2 comentarii

duminică, 27 decembrie 2009

BOIERIA PE DE "ROST"


În pragul Crăciunului şi cu o săptămînă înainte de onomastica fostului deţinut politic Jacques-Vasile Iamandi (căruia îi este dedicat) a apărut numărul pe decembrie 2009 al revistei Rost, în care este inclus şi micul portret de suflet pe care-l reproduc mai jos.
LA MULŢI ANI "nemuritorului Jacques" şi revistei Rost (care a împlinit 7 ani de apariţie neîntreruptă - şi care nu se pregăteşte pentru cel de-al 8-lea, ci pentru încă 7)!



UN SENIOR PENTRU NELINIŞTEA NOASTRĂ

Dacă ar avea, pe lîngă atîtea numeroase calităţi, şi darul sau răbdarea scrisului, d-l J. V. Iamandi ar putea face un best-seller din romanul vieţii sale. O viaţă de peregrinări şi aventuri trăite nu o dată la limita riscului suprem, dar care n-a eşuat nici o clipă în simplu experimentalism, ci a fost constant străluminată de principii şi idealuri: de la prima tinereţe legionară, marcată de entuziasmul jertfelnic al unei întregi generaţii, trecînd prin clandestinitatea vieţii de fugar din anii stalinismului, prin experienţa exotică a Legiunii Străine franceze (de unde s-a întors străbătînd China pe jos), prin teroarea temniţelor şi lagărelor comuniste, prin lunga odisee a exilului, pînă la deziluziile unei repatrieri tîrzii într-o Românie postcomunistă care este încă departe de a-şi fi regăsit reperele.
Traseul său existenţial seamănă într-o oarecare măsură cu cel al unui alt personaj aristocratic cu structură de Don Quijote: mai vîrstnicul şi regretatul prinţ Ilie-Vlad Sturdza (trecut la rîndul său prin Legiunea de acasă, prin Legiunea franceză, prin dramele exilului), care a apucat să pună pe hîrtie cîte ceva, dar mult prea puţin în raport cu cele trăite de-a lungul şi de-a latul lumii, sub fatalitatea istorică a unui „secol nebun”. O nebunie destructivă căreia anumite firi alese au înţeles că nu i se poate răspunde onorant decît printr-o altă nebunie – una nobilă şi mărturisitoare, în sens paulinic şi donquijotesc.
Practicant redutabil în tinereţe al mai multor sporturi (box, rugby etc.), luptător şi conspirator necuminţit de vremuri, visător generos al unei ordini mai bune, amestec rar şi indefinit de vitalism şi idealism seniorial, „nemuritorul Jacques” (cum inspirat l-a numit mai demult prietenul Claudiu Târziu), deşi cu inima obosită de truda anilor, păstrează şi astăzi, octogenar, o seducătoare tinereţe interioară, care dă pe din afară prin ochii albaştri şi pe chipul deopotrivă distins şi destins, gata parcă mereu de o nouă aventură primenitoare, de reacţia vie şi trează la toate strîmbătăţile sau micimile veacului.
„Reacţionarul” acesta incorigibil nu vorbeşte peste măsură de mult, dar ştie să se aprindă vorbind, iar în clipele de graţie se lasă înduplecat să povestească, plin de un haz poznaş, din preaplinul unei vieţi care se refuză şi nostalgiei posomorîte, şi îngrădirilor senectuţii. E în verbul lui un fel de vervă miezoasă, de o înţelepciune vioaie şi neostentativă, greu de reprodus sau de imitat. Face de regulă figura unui conviv generos, capabil să însufleţească şi să se însufleţească, să dăruiască şi să se dăruiască, boiereşte, mai cu seamă cui simte că înţelege şi că merită.
Tăiat din stofa de cel mai bun preţ a boierimii de altădată, cavaler nedezminţit în toate înţelesurile cuvîntului, „nemuritorul Jacques” este poate o ipostază pe cale de dispariţie a umanităţii, dar şi o dovadă vie a potenţialităţilor ei fascinante, pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o la îndemînă în acest tîrziu al istoriei, ca să nu ne uităm pînă la capăt şansa de a fi mai mult decît sîntem.
Cred, de aceea, că prezentul număr din revista Rost, dedicat d-lui J. V. Iamandi, este nu doar o reverenţă faţă de trecut, ci şi o nădejde în încă posibila în-dreptare a viitorului după o altă măsură umană: cea a nobleţii care onorează şi obligă deopotrivă.
Dacă „nemuritorul Jacques” n-ar fi existat, m-aş fi străduit să-l inventez. Pentru că însă există, m-am străduit doar să-i schiţez portretul, nemîngîiat de a nu fi un zugrav mai priceput, dar încrezător că puterea modelului va lucra dincolo de neputerile mele, spre folosul unui secol care va fi unul al regăsirii rectitudinii pierdute... sau nu va mai fi - în sens tare - deloc.
Răzvan CODRESCU

publicat de Răzvan Codrescu @ 09:03   0 comentarii

miercuri, 23 decembrie 2009

CRĂCIUNUL: TRADIŢII ŞI ETIMOLOGII


Teodora Roşca: Naşterea Domnului
(Expoziţia de icoane pe sticlă a pictoriţei Teodora Roşca,
"Poveste de Crăciun", este deschisă pînă în data de 11 ianuarie
la Casa de Cultură a MAI - Foaierul "Nicolae Grigorescu",
str. Mihai Vodă 17, sector 5, Bucureşti)



Naşterea Domnului sau Crăciunul


Sărbătorirea Naşterii Domnului (eveniment despre care Evangheliile nu oferă detalii cronologice) a fost rînduită de Biserică abia în secolul al IV-lea – iniţial pe 6 ianuarie (zi care, după teologii primelor veacuri, ar fi corespuns şi zilei a şasea a creaţiei, cînd Dumnezeu l-a făcut pe om), apoi pe 25 decembrie (zi a solstiţiului de iarnă după calendarul iulian, cînd în vechime se sărbătorea, în cadrul cultului lui Mithra, naşterea Soarelui[1] – Natalis Solis Invicti). După noua dată (aleasă, desigur, şi pentru a contracara cultul mithraic sau Saturnaliile păgîne), Naşterea Domnului a fost celebrată pentru prima oară la Roma în 354, iar la Constantinopol în 375. Ea a fost ţinută multă vreme (la Vatican pînă în secolul al XIII-lea) şi ca început al anului bisericesc, indentificat cu Anul Nou (ceea ce explică faptul că la noi Anul Nou actual – 1 ianuarie – mai este încă numit pe alocuri şi “Crăciunul cel mic”).
La români, sărbătoarea poartă de timpuriu şi numele nebisericesc de Crăciun, predilect în toate mediile populare. Originea cuvîntului Crăciun este una foarte controversată. S-au propus fel de fel de ipoteze etimologice (din latină, din tracă/geto-dacă[2], din slavă[3]). Cea mai credibilă – deşi nu lipsită de dificultăţi – pare explicarea cuvîntului prin latina populară (Alexandru Rosetti), anume prin creationem, “creaţie”, “naştere”, dar şi “copil”. Alexandru Ciorănescu susţine această etimologie (căreia îi explică mulţumitor şi evoluţia fonetică), dar avertizează că trebuie pornit de la sensul de “copil” (Crăciunul ar fi fost o veche denumire a Pruncului Iisus), iar nu de la cel de “creaţie” (care ar contrazice flagrant dogma creştină: “născut, nu făcut”). Scrupulul teologic e lăudabil, numai că, dincolo de echivalenţa universală dintre naştere şi facere în limbajul curent (“chinurile facerii”, “a face copii”, “mama care l-a făcut” etc.), creationem (care nu-i termen bisericesc, ci popular), chiar în sensul de “creaţie”, se poate referi nu neapărat la Pruncul în sine, cît la înnoirea Lumii/Creaţiei divine prin Întrupare (în consonanţă, de altfel, cu credinţele ciclicei renaşteri a firii din aşa-numitele “religii cosmice”). Poporul îşi va fi tălmăcit noua religie în termenii celor vechi, de unde şi ceea ce s-a numit “creştinismul cosmic” (a cărui arie chiar se acoperă în mare – şi probabil nu întîmplător – cu cea a circulaţiei cuvîntului Crăciun). Dar şi teologic se vorbeşte de Întrupare ca de o nouă creaţie a lumii, în sensul unei restauratio (cf. D. Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului), a unei înnoiri a toate întru Hristos – Cuvîntul (Logos-ul) creator al lui Dumnezeu.




Moş Crăciunul


Oricum ar fi fost, sensul etimologic s-a pierdut mai tîrziu, iar sărbătoarea a fost repersonificată folcloric în “Moş Crăciun” – personaj comparabil în unele privinţe cu tradiţia spaniolă a Regilor Magi (după Al. Ciorănescu), dar în şi mai mare măsură cu tradiţia neaoşă a “moşilor” (strămoşi mitici arhetipali). Fantezia populară a făcut din Crăciun proprietarul staulului în care a născut Fecioara, atribuindu-i şi o soţie, Crăciuneasa, socotită în unele părţi patroana moaşelor (ca una ce a moşit-o pe Maica Domnului), desigur fără nici o legătură cu “Crăciuniţele” nurlii de astăzi, croite după modelul majoretelor americane. Crăciun ar fi fost ostil oaspeţilor nepoftiţi şi soţiei sale, pe care ar fi pedepsit-o cu tăierea mîinilor pentru ajutorul dat străinilor fără aprobarea sa. Femeia s-ar fi vindecat însă vîrîndu-şi cioatele în scalda Pruncului, ba chiar, într-o variantă, Maica Domnului i-ar fi dăruit mîini de aur. În faţa acestei minuni, Crăciun s-ar fi spăşit şi ar fi venit la credinţă (topos-ul clasic al evreului rebarbativ şi convertit printr-o minune pilduitoare). În unele colinde populare este chiar numărat cu sfinţii, şezînd “lîngă Bunul Dumnezeu”. Nu-i exclus ca sub întruchipările lui Crăciun şi a Crăciunesei să se ascundă două străvechi divinităţi locale, reinterpretate popular în noua perspectivă creştină.




Între Moş Gerilă şi Santa Claus


“Moş Crăciunul” reprezentat astăzi în sanie trasă de reni, costumat în roşu coca-cola şi cu sacul doldora de dulciuri şi jucării, nu ţine deloc de vechile tradiţii româneşti, ci reprezintă, ca şi pomul (bradul) de Crăciun, un împrumut tîrziu din lumea apuseană, neatestat la noi înainte de secolul al XIX-lea, cu unele reminiscenţe laicizate din atributele Sfîntului Nicolae (marele dăruitor, numit şi el în folclor “Moş Niculae”) – de unde şi denumirea de Santa Claus (Nic[o]laus)[4]. Comu­niştii noştri îl rebotezaseră Moş Ge­rilă (după Ded’ Moroz, „Moş Gerul” slav, uzînd însă şi de analogia cu un personaj fantastic din bas­mele populare, variantă locală mai pitorească a lui Jack Frost), pentru a estompa pe cît cu putinţă fondul religios al sărbătorii.
Descreştinarea lumii contemporane se reflectă întristător şi în desa­cralizarea Crăciunului: “omul recent” e mai preocupat de brad şi de darurile “Moşului” decît de scenariul Nati­vi­tăţii, pe care aproape că-l ignoră. Numele paralel de Crăciun dat sărbătorii Naşterii Domnului va fi contribuit şi el la această “uitare” treptată a temeiului evanghelic. În Occident, bunăoară, deşi fronda împotriva tradiţiei religioase este astăzi mai mare decît la noi, numele curent al sărbătorii rămîne grăitor prin sine însuşi (Christmas, Christfest, Nativité, Navidad, Natale etc.)[5], fără altă concurenţă, ca să nu mai vorbim de puternicul caracter mnemotehnic al ieslelor reprezentate figurativ în spaţiul public (chiar dacă adeseori ni se par – sau chiar sînt – de prost-gust, ilustrînd invazia generală a kitsch-ului, mai veche în Apus decît în Răsărit).




Moş Ajunul


Ajunul Crăciunului apare şi el personificat în chipul u­nui moş cumsecade, frate mai mic al lui Moş Crăciun şi despre care se spune că ar fi fost păstor de oi sau de capre: Moş Ajunul. Acesta pare mai autohton decît Moş Crăciunul actual, de mercantil import occidental.
Ro­mâ­nul – nu cel tradiţional, ci cel mai dincoace – se pune să che­fuiască încă din seara de ajun a marelui praznic (dacă nu cumva chiar din 20 decembrie, de la Ignat, o dată ce taie porcul şi se simte dator să-i facă “pomana”!), cînd în unele părţi se crede că vin şi sufletele morţilor să petreacă laolaltă cu cei vii. Ca atare, pe masă se pune hrană anume şi pentru ei (s-ar zice însă că morţii, destul de ponderaţi, nu prea trag la carne, ci mai degrabă la colaci, turte şi cozonaci, care se împart cu precădere). Copiii umblă cu Moş Ajunul (“Ne daţi ori nu ne daţi...?”) şi primesc mai ales nuci şi covrigi. E bine să se împartă bucate, atît în numele morţilor, cît şi ca semn de bel­şug, fiind răstimpul prin excelenţă al darurilor. Lipsa reciprocităţii în această privinţă e rău văzută, iar pe alocuri se crede că zgîrciţii încasează pedepse de la Moşul (cele mai grele fiind ale acelora care nu-i primesc pe ură­tori în “noaptea mare-a lui Ajun”)[6].
Dăruitul de bani nu intra cîtuşi de puţin în optica tra­di­ţională (fiind vorba de o lume a economiei domestice, bazate mai mult pe troc decît pe monedă); el s-a încetăţenit abia în mahalale oraşelor (mai ales o dată cu “ţigănizarea” colin­datului, la care sîntem astăzi martori neputincioşi).




Actanţii evanghelici ai Crăciunului


Cea mai simplă şi mai sigură recuperatio creştinească a “spiritului Crăciunului” şi a semnificaţiilor originare ale sărbătorii stă la îndemînă prin Biserică şi Scriptură. În strălumina lor, devin mai transparente şi adevăratele tradiţii autohtone, născute organic din viaţa religioasă a trecutului nostru mai mult sau mai puţin îndepărtat[7].
Ca şi Iosua, Iisus redă pe evreiescul Ioşua sau Ieşua, nume ca­­re în­seamnă “Dumnezeu este (Cel ce dă) mîntuirea”, deci “Mîntuitorul”, sal­va­­­­­torul di­vin al omului şi al lumii. Acesta este şi nu­mele propriu al Domnului (echivalentul a ceea ce numim astăzi “nume de botez”), descoperit de în­­ger lui Iosif (Matei 1, 21: “Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui Iisus, căci El va mîntui poporul Său de păcatele lor”). În orto­doxia românească s-a im­pus grafia Iisus (for­­­­ma Isus fiind re­ceptată ca ne­ortodoxă). Există o anumită tendinţă ca Mîntuitorul să fie numit Iisus mai ales atunci cînd se face referinţă cu precădere la omenitatea Sa (“Fiul Omului”) şi Hristos (“Unsul [lui Dumnezeu]”, echivalent al ebr. Masiah, “Mesia”) mai ales atunci cînd se face referinţă cu precădere la dumnezeirea Sa (“Fiul lui Dumnezeu”). Întruparea lui Dumnezeu, Naşterea Fiului în timp, din Maică neprihănită, spre restaurarea şi îndumnezeirea omului (“Dumnezeu S-a făcut om pentru ca şi omul să se facă dumnezeu – nu după fire, dar după har”) este placa turnantă a istoriei (de la Naşterea Lui trupească se numără anii, înainte şi înapoi) şi temeiul dumnezeiesc al soteriologiei creştine (numai Cel fără de păcat ne putea scoate din stricăciunea condiţiei căzute). Colindele exprimă ingenuu acest mare adevăr teologic: “Pe Fiul Cel din vecie/ Mi L-a trimis Domnul Mie,/ Să se nască şi să crească,/ Să ne mîntuiască”.
Pentru numele Maicii Domnului (cea “binecuvîntată între femei”) – Maria (Maryam, Miryam) – s-au avansat peste 60 de soluţii etimologice. Cu o altă semnificaţie, ca formă feminină a numelui Marius (pus în legătură cu maritus, “căsă­torit”, de la maritare, “a se căsători”), Maria exista şi în limba latină, dar aceasta n-are nimic de-a face cu numele biblic, perpetuat prin creştinism. După Fericitul Ieronim (traducătorul Vulgatei), Maryam s-ar compune din mar (“picătură”) + yam (“mare”), deci “picătură [de apă] de mare”, în lat. stilla maris, de unde poate, prin auzire sau decodare greşită, Stella maris de mai tîrziu (celebru imn marianic occidental). În aramaică (limba curentă a timpurilor evanghelice), Maryam înseamnă “doamnă”, “stăpînă”. Dar numele evreiesc Maryam sau Miryam poate fi şi de străveche origine egipteană, trăgîndu-se, după unii, din verbul mri, “a iubi”, cu sufixul afectiv ebraic –am, deci “cea dragă”, “cea iubită”. În orice caz, Maria din Nazareth reprezintă “Noua Evă”, noua paradigmă a feminităţii, reunind tainic maternitatea şi fecioria. Prin Fiat-ul ei rostit dinaintea Arhanghelului Gavriil (“Fie mie după cuvîntul tău...”) firea omenească consimte liber la planul divin al mîntuirii şi se face împreună-lucrătoare cu adevăratul Dumnezeu.
Logodnicul Mariei, dreptul Iosif (Yoseph, Josephjah), poartă nume derivat regresiv de la ebr. Josephjah, “Dumnezeu a adăugat” (vb. jasaf sau yasof, “a adăuga” + jah, prescurtarea numelui divin Jahve). El trece formal drept tatăl lui Iisus în ordinea civilă, iar catolicismul are un cult aparte pentru Sfînta Familie (Iisus, Maria, Iosif).
Steaua vesteşte din ceruri naşterea lui Iisus, îngerii şi păstorii se bucură laolaltă, iar trei înţelepţi ai lumii vechi (Magii sau “Craii de la Răsărit”) – Baltazar, Gaspar, Melchior – vin să-L mărturisească şi să I se închine, aducîndu-I în dar aur, smir­nă şi tămîie (după Sf. Părinţii, aurul închipuie demnitatea împărătească, tămîia pe cea preoţească, iar smirna – Patimile prin care va trece şi moartea Lui jertfelnică). Matei spune că veneau “din Răsărit” (Egipt? Mesopotamia? Persia? Arabia?)[8]. Se pare că nominalizarea lor, aşa cum o cunoaşte tradiţia apuseană, este tîrzie (sec. IX), ca şi denumirea de “regi” (sec. XII).




Balthazar este un vechi nume biblic, pe cît se pare cu origine babiloniană: Belu-saru-usur, “Bal[Bel] să-l apere pe rege”.
Gaspar (Gasparus, în latina tîrzie) are o etimologie dificilă, fiind pus în legătură, de regulă, fie cu antroponimul iranian Gathaspar (“Cel ce străluceşte”), fie cu substantivul comun iranian gazbar (“vistiernic”). Forma Gaşpar se explică la noi prin influenţa pronunţiei germane.
Melchior este cel mai obscur dintre aceste nume. Dacă ar fi să-l apropiem de un nume biblic ca Melchi/Melki (menţionat în genealogia lui Iisus: Melhi – la Luca 3, 24 şi 28) sau Melchisedec (“preot după rînduiala lui Melhisedec”), el ar avea în evreieşte o semnificaţie legată de demnitatea regalităţii: melki sau malki, “regele meu” (Malki-Sedeq, “Regele meu este drept”).
Magii trecuseră înainte pe la regele Irod, pe care-l obseda ivirea unei regalităţi concurenţiale şi care a încercat fără succes să se folosească de ei pentru a-l afla pe Prunc. Veacul întîi cunoaşte trei Irozi: Irod cel Mare (ucigaşul celor 14000 de prunci, mort în anul 4 d. Hr.), Irod Antipa (fiul celui dintîi, în faţa căruia a fost adus Iisus înainte de a fi răstignit) şi Irod Agripa (nepot al lui Irod cel Mare şi care a domnit după Iisus)[9]. Numele – Irod, Irodion – este explicat mai ales prin limba greacă: Herodes, de la héros, “semizeu”. În tradiţia folclorică românească există “umblatul cu Irozii” – specie de colind dramatizat, legat de ciclul Crăciunului, dar astăzi aproape dispărut, ca şi Vifleimul[10].

Răzvan CODRESCU

[1] Lui Mithra i se spunea şi “Soarele Dreptăţii” – denumire trecută în Biserica răsăriteană pe seama lui Hristos, la paritate cu “Răsăritul cel de Sus”.
[2] În această ipoteză, sprijinită şi pe comparaţia cu limba albaneză (cf. kërcu), la origine ar sta un cuvînt ce ar fi desemnat un trunchi de copac – butuc, buturugă – destinat arderii rituale (obicei atestat la multe popoare indo-europene). Este adus în discuţie şi etimonul proto-indo-european *(s)ker-, “a îndoi, a încovoia”, respectiv kerk-, “cerc”, cu posibilă aluzie la “discul (cercul) solar”. Pentru un cercetător mai recent, dar controversat, Mihai Vinereanu, evoluţia ar fi următoarea: din proto-indo-europeanul *ker- ar fi ieşit proto-traco-dacul *kerkion, apoi traco-dacul *Kerk’un şi în cele din urmă românescul Crăciun (în aromână: Cărţun/Crăţun).
[3] Este mai probabil că formele slave înrudite (v. rus. koročun, ucr. kračiun, bg. kračon, sb. kračun, ceh. cračun), variate semantic, se datorează contactului timpuriu cu străromânii (M. Vinereanu).
[4] Ca şi Halloween sau Valentine’s Day, pseudomorfoza mitico-religioasă Santa Claus pare să fi ajuns în America din ţările nordice ale Europei, probabil încă din secolele XVI-XVII, dar profilul actual şi l-a statornicit spre sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX.
[5] La fel şi la slavii de răsărit: Roždeštvo, “Naşterea”.
[6] Uneori – mai ales în lumea “nevricoasă”: cea de la Caragiale încoace – “pedepsele” le aplică urătorii înşişi, fie manual (porţi dislocate, “blăni” rupte din “uluci”, bulgări aruncaţi în ferestre), fie verbal (mostră din Ardeal, unde-i cuviinţa mai mare: “Să vă dea Dumnezeu roadă/ păduchi cu coadă...”). Sacrul decade în burlesc, dacă nu chiar în cea mai vulgară mînie punitivă.
[7] Deşi ele însele în oarecare divergenţă faţă de creştinismul oficial sau bisericesc, una sînt tradiţiile populare arhaice, altoite pe sensibilitatea şi experienţa mediului ortodox răsăritean, în cadrul acelei sinteze religioase complexe denumite uneori “creştinism cosmic”, şi altceva devierile sau contrafacerile moderne de tip occidental, desacralizate pînă la caricatură. Dar aceasta este o temă aparte, ce ar merita dezvoltată la alte dimensiuni.
[8] Fantezia romantică a lui Eminescu îi punea, într-o postumă, să vină tocmai “din pădurile antice ale Indiei cea mare”!
[9] Cf. şi Irodiada (nepoata lui Irod cel Mare, fiica lui Aristobul, sora lui Irod Agripa, soţia lui Filip I, amanta lui Irod Antipa şi mama Salomeei – cea care a cerut capul Botezătorului). De la ea îşi trag numele Irodiadele, entităţi demonice din mitologia populară.
[10] Deformare populară a toponimului Bethleem (în evreieşte “Casa pîinii”) – localitatea de lîngă Ierusalim în care s-a născut Domnul, pomenită curent în “cîntecele de stea”. În Grota Naşterii, locul cu pricina, stabilit prin tradiţie, este marcat de o stea de argint pe care stă scris: HIC DE VER­GINE MARIA JESUS CHRISTUS NATUS EST (“Aici din Fecioara Maria s-a născut Iisus Hristos”).
--------------------------------------------
--------------------------------------------
A se citi minunata pastorală din acest an la Naşterea Domnului a Î. P. S. Bartolomeu Valeriu Anania, adevăratul patriarh al rostirii ortodoxe româneşti!
--------------------------------------------
--------------------------------------------
Fără legătură directă cu Crăciunul, merită cu prisosinţă citit articolul "Europa - darul creştinismului" de Horia-Roman Patapievici, care desigur lasă mofluză "caracuda" ortodoxă şi s-ar cam cuveni să-i pună niţeluş pe gînduri pe "haiducii" nemîngîiaţi ai unei ortodoxii antielitiste (pentru care în România postcomunistă răul începe cu Pleşu şi Liiceanu şi binele se sfîrşeşte cu Baconsky şi Patapievici!). Mărturia mi se pare cu atît mai importantă cu cît a apărut în cel mai citit cotidian din România.

publicat de Răzvan Codrescu @ 10:56   5 comentarii

luni, 21 decembrie 2009

PĂRINTELE GALERIU DESPRE NAŞTEREA DOMNULUI



SENSUL ÎNNOITOR AL CRĂCIUNULUI

Trăim Naşterea Domnului, şi din plinătatea acestui Dar lumea – istoria – primeşte necontenit sens înnoitor. Ascultăm inspiratul Imn al sărbătorii cu aceeaşi emoţie genuină, sfîntă: “Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte, şi pămîntul peştera Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc şi magii cu steaua călătoresc, că pentru noi s-a născut prunc tînăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci”.
Este fapt cardinal, unic: Dumnezeu, din veşnicia şi pretutindenitatea Lui, vine la noi, în acest “Astăzi” al timpului nostru şi într-un “loc” al pămîntului nostru, în Betleem. Adînc înţelegem că Dumnezeu Tatăl, Părintele nostru ceresc, din veci născînd pe Fiul Său, cum spune Psalmistul: “Zis-a Domnul Domnului meu: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut” (Psamul 2, 7), Îl trimite acum pe Fiul Său în timp, la plinirea vremii: “Iată, Fecioara va lua în pîntece şi va naşte fiu, şi vor chema numele lui Emanuel” (Isaia 7, 14), adică, aşa cum s-a şi tîlcuit prin Evanghelie, “Dumnezeu este cu noi” (Matei 1, 23). “Fiul lui Dumnezeu fiu Fecioarei Se face”. Pentru noi s-a născut “prunc tînăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci”. Şi aşa, născîndu-se printre noi Fiul Părintelui ceresc, Dumnezeu şi Om, în El se întrupează, se revelează iubirea, în viul vieţii noastre.
Lumea însăşi a fost creată din veşnica iubire a Tatălui prin Fiul în Duhul Sfînt. Iubirea divină e creatoare: “Toate prin Dumnezeu-Cuvîntul s-au făcut” (Ioan 1, 3). Iar Iubirea în care Tatăl din veci naşte pe Fiul e aceeaşi în care creează şi lumea Iubirii Lui, în care creează pe tot omul “nou născut ce vine în lume”; orice prunc e o noutate, un ce unic, inedit, irepetabil, după icoana Unicului Său Fiu divin. E o taină a creaţiei dumnezeieşti ca un “astăzi” fără de sfîrşit, după cum cîntă poporul nostru: “Pe Fiul Cel din vecie/ Mi L-a trimis Domnul Mie,/ Să se nască şi să crească,/ Să ne mîntuiască”. Să ne mîntuiască pe noi pururea, cu fiece copil şi om venit în lume. Mîntuitorul, Fiul iubirii părinteşti, zice: “Tatăl Meu pînă acum lucrează şi Eu lucrez” (Ioan 5, 17).
Cugetăm sîrguitor în duhul Sfinţilor Părinţi ai Bisericii: numai din pizmuire, din invidie pentru Fiul Părintelui ceresc s-a născut ispita demonului şi a insuflat omului gînd “ucigător de oameni” (Ioan 8, 44), semănînd în lume neiubire, vrajbă, stricăciune, sînge, teroare şi moarte. Cum a “sărbătorit” Irod evenimentul Naşterii Fiului lui Dumnezeu? “Oferindu-I” drept prinos malefic uciderea acelor prunci, congeneri cu Iisus Hristos, Domnul nostru (Matei 2, 16). Cîţi, “după chipul şi asemănarea” lui Irod, n-au înmulţit adesea, chiar “festiv”, atîtea atribute ale răului, ale morţii în lume?! Dar numai în Iubirea revelată de la Tatăl în Fiul, numai în ea este Viaţa, Principiul vieţii cu adevărat: “Dumnezeu aşa a iubit lumea încît pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Aşa se descoperă, se învaţă, se trăieşte Iubirea mîntuitoare a lui Dumnezeu, a Părintelui ceresc: prin darul Fiului Său pentru lume.
Pe Dumnezeu Îl invocă orice religie şi chiar Îl numeşte “Tată”. “Rugăciunea cea mai veche şi cea mai răspîndită se adresează Părintelui ceresc”, arată Mircea Eliade. Dar este oare în orice religie cunoscut şi preamărit Dumnezeu ca Tată al Iubirii celei veşnice şi mîntuitoare? Chiar noi, creştinii, care mărturisim în Crezul nostru pe “Unul-Născut – Fiul iubirii – Carele din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii, pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mîntuire”, oare trăim noi viu, real, iubirea lui Dumnezeu ca Tată al Fiului Său şi al nostru? Chinul conştiinţei noastre şi suferinţa lumii nu se vindecă dacă Dumnezeu nu este cunoscut, mărturisit şi trăit de toţi oamenii de pretutindeni, ca iubire, ca Tată din veci al Fiului Iubirii Sale, ci doar ca un singuratic, ca un solitar metafizic, ca un pustnic ceresc, fără să fie contemplat împreună cu Fiul Său cel veşnic şi împreună cu fraţii Fiului Său, fiii Săi în suferinţă irodiană, toţi “fii ai Celui Preaînalt” (Psalmul 81, 6).
Cum să simt dragostea Lui, îmbrăţişarea Lui, altfel decît în braţele Iubirii Lui, “braţele părinteşti”: Fiul şi Duhul Sfînt? “Mîinile Tale m-au făcut şi m-au zidit” (Psalmul 118, 73). […] Iar Cel ce ne-a zidit, Acela ne şi mîntuieşte. Nu un simplu om, oricare ar fi, născut asemenea nouă, în păcat (Psalmul 50, 6), şi deci supus trecerii, schimbării, spaimei, şi sfîrşind în moarte, nu unul ca acesta ne poate salva, ne poate mîntui. Numai Pruncul divin, născut în ieslea Betleemului şi sfîrşind nu în moarte, ci în Înviere şi Viaţă, poate salva, mîntui lumea. Numai prin Iisus Hristos vedem în toţi oamenii Chipul lui Dumnezeu. El este izbăvirea noastră. De aceea un convertit ca Newman putea spune: “Crăciunul înseamnă moartea deznădejdilor noastre”, moartea morţii prin iubire divină.
Negrăit de luminos învaţă dumnezeiescul Grigorie Sinaitul: “Definiţia dreptei credinţe este a vedea şi a cunoaşte întru curăţie cele două dogme ale credinţei, adică Treimea şi doimea. Treimea a o privi şi a o cunoaşte în chip neamestecat şi netăiat, în unitate, iar doimea firilor lui Hristos, într-un ispostas, adică a mărturisi şi a şti pe un singur Fiu, şi înainte de întrupare, şi după întrupare, dar după întrupare slăvit în chip neamestecat în două firi şi în două voinţe, dumnezeiască şi omenească”. Aşa ni se descoperă şi aşa trăim iubirea dumneziească.
O trăim deodată în Taina Sfintei Treimi: Dumnezeu este iubire pentru că este Treime. Iubirea, adevărata iubire, înseamnă extaz, “ieşire din sine”. A iubi înseamnă a trăi viaţa celuilalt. Atunci, precum s-a cugetat adînc, din descoperire dumnezeiască: unul, conceput ca singuratic din veşnicie, s-ar iubi doar pe sine. În doi este iubirea pereche, fiecare prin celălalt se gustă tot pe sine. Iubirea desăvîrşită, extatică, jertfelnică, iradiantă, deschisă, fără restricţii, fecundă, nu apare decît în trei.
Totodată în Taina, în lumina Treimii ni se revelează şi viaţa Iubirii: părintească, filială, duhovnicească. Şi ni se descoperă Iubirea în lume, în întruparea şi naşterea Fiului lui Dumnezeu, în Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om. Aşa e cu putinţă să înţelegem iubirea dumnezeiască, adevărată, întipărită adînc în faptul zidirii şi mîntuirii noastre.
Prăznuim, toţi creştinii, coborîrea lui Dumnezeu la noi, în Lumina Iubirii. Sf. Grigorie Teologul, “cîntăreţul iubirii întru Treime”, proclamă: “Hristos se naşte, slăviţi-L! Hristos din ceruri, întîmpinaţi-L! Hristos pe pămînt, înălţaţi-vă!”. Dumnezeu coboară la noi pentru ca noi să ne înălţăm. Cum? Prin iubirea şi smerenia peşterii Betleemului. Iisus Hristos ne spune: “Nimeni nu vine la Tatăl decît prin Mine” (Ioan 14, 6). Urcăm la Tatăl, din lumea stricăciunii şi a morţii în lumea mîntuitoare a Iubirii, prin Fiul Iubirii Părinteşti, avînd în conştiinţele noastre Chipul Pruncului din ieslea Betleemului, chipul fiecărui copil al Iubirii Lui şi a noastre. “Mulţumim cu bucurie Tatălui – rosteşte dumnezeiescul Pavel – că ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii Sale” (Coloseni 1, 12-13).
În adîncul conştiinţei şi inimii noastre, să ne ridicăm din spaimele căderii în care ne aflăm, să ne înnoim în Lumina Iubirii! Hristos se naşte! Iubirea se naşte! Să simţim cum se naşte Iubirea, prin puterea harului, şi în noi – Iubirea lui Dumnezeu şi iubirea semenului, a fratelui de lîngă mine, în care Îl văd pururea pe Iisus Hristos! Amin.


Părintele Constantin GALERIU


publicat de Răzvan Codrescu @ 00:10   0 comentarii

duminică, 20 decembrie 2009

ERAST CĂLINESCU: VREMEA COLINDELOR



A fost odată ca niciodată o vreme cînd oamenii se cununau şi îşi botezau copiii în taină, acasă, iar femeile îşi pierdeau pîinea dacă erau văzute cu cruciuliţa la gît. La sfînta slujbă a Învierii, de pildă, turnătorii, trimişi anume, îi înscriau în catastifele lor murdare pe colegii de muncă ce îndrăzneau să ia Lumină pentru tot anul, în acea noapte, din sfintele biserici. Iar cînd credincioşii cîntau, afară, cu lumînările aprinse, “Hristos a înviat”, huruitul motocicletelor trimise anume încerca să acopere sfînta cîntare de bucurie...
În vremea aceea colindele erau interzise, iar prin oraşe colindau doar ţigănuşi, cerşind prin autobuze şi prin tramvaie, în felul lor, şi, ca să nu fie debarcaţi, îşi terminau colindele cu “Foaie verde de piper,/ să trăiască dom-şofer”...
Moş Crăciun era epurat şi el, avînd “origine nesănătoasă”, iar pe postul său era instalat “Moş Gerilă”, tovarăş de KGB cu sovieticul Morozko. Pomul de Crăciun se numea “Pom de iarnă” şi îşi aprindea luminile tocmai de Anul Nou, iar Buhaiul venea la Palat cu urături socialiste...
Prin sate, însă, tot se colinda după tradiţie, iar miliţienii mai închideau ochii, cinstindu-se prin casele luminate ale consătenilor lor. Căci colindele au rămas în sufletele creştinilor noştri, ca pietrele peste care trec apa şi puhoaiele fără să le clintească din loc.
În satul ardelenesc unde lucram în vremea aceea, noaptea de Ajun ne era plină de colinde, care, împreună cu clinchetul clopoţeilor, lătratul câinilor şi scîrţîitul paşilor pe zăpadă, umpleau atmosfera de o rumoare sfîntă. “Sculaţi, gazde, nu durmiţi,/ că nu-i vreame de durmit,/ că-i vreame de corindat...”
Şi erau tare bucuroşi colindătorii când gazdele îi primeau, îi ascultau şi le umpleau trăistuţele cu bunătăţi. Iar pe la casele “tovarăşilor”, unde aflau poarta încuiată, o scoteau din balamale şi le urau gazdelor aşa: “Să vă dea Dumnezeu roadă/ păduchi cu coadă” ori “Corindă, corindă,/ bagă iapa-n tindă/ şi-i dă fân să roadă/ şi-o pupă sub coadă”...
Încercările de a înlocui colindele cu parodii, lansate pe la diferite festivale şi concursuri, cum era, de pildă, “Cîntarea României”, s-au soldat cu eşecuri ridicole, ca şi “folclorul nou”, al “Ilenuţei-tractorista”, care invita mierliţa de pe ogor să vină să-i cînte... de pe tractor!
Această rezistenţă a ţărănimii noastre, care refuza să renunţe la tradiţiile moştenite din moşi-strămoşi, a determinat cu timpul Partidul Comunist să-şi mai schimbe tactica. Aşa au apărut “Obiceiurile de iarnă”, iar mai apoi chiar “Sărbătorile de iarnă”. “Pomul de iarnă” îşi aprindea de-acum luminile, în “Orăşelele copiilor”, de la Crăciun şi pînă la Bobotează, iar întreprinderile socialiste organizau înspre Anul Nou “Sărbătoarea pomului de iarnă”, la care copiii spuneau poezioare şi primeau daruri de la “Moş Gerilă” în persoană.
Mai mult, la Muzeul Satului se organiza anual, fără nici o publicitate în afară de un afiş la poartă, cîte un “Festival al obiceiurilor de iarnă”, în cadrul căruia ţărani din toate colţurile ţării cîntau colinde aşa-zise “laice”, dar copiii cu steaua (ajunsă cu cinci colţuri) mai scăpau şi cîte un vers despre Naşterea Domnului...
Şi cum în vremea aceea lucram în Bucureşti, nu scăpam ocazia să fotografiez şi să înregistrez colindătorii şi colindele, aşa “laice” cum erau ele: colinde de ciobani, de pescari, de fete, de flăcăi sau de moşnegi. Iar apoi, cu complicitatea directorului meu, le prezentam “în sunet şi imagine” celor 150 colegi de muncă, sub formă de “activitate culturală”, în sala de şedinţe. De unde fiecare plecam mulţumiţi că ne-am împrospătat sufletul cu amintirea farmecului zilelor de Crăciun din vremea copilăriei noastre.
Şi iată că într-un an s-a auzit că, în străinătate, apăruse un disc cu colinde adevărate, cîntate de corul Madrigal. Deci, în seara de Ajun, toţi eram cu urechea la aparatul de radio, doar-doar să prindem, printre şuierăturile şi bruiajul obişnuit, vreo frîntură de colindă de la postul pe unde scurte Europa Liberă! Şi ne gîndeam că măcar atîta bine ne fac şi nouă americanii, a căror aşteptare ne-a costat atîţia ani de comunism...
Au trecut ani şi ani de atunci, iar viaţa m-a dus departe de ţara colindelor, dar prin anul 1992, fiind iarăşi la Bucureşti în preajma Crăciunului, am văzut întîmplător un afiş care invita lumea la un spectacol de colinde şi urături adevărate, la Sala Palatului. Bucuria mea a fost nemăsurată! Împreună cu toţi ai mei – trei generaţii – am văzut şi am ascultat cu emoţie cete de colindători adevăraţi de toate vîrstele, din toată ţara. Şi mă întrebam, în gîndul meu, dacă această lume din sală a venit acolo ca la un simplu spectacol, sau dintr-o nevoie sufletească, aşa ca mine? Momentul care m-a edificat a fost chiar începutul spectacolului, cînd o ceată de copilaşi, în bundiţe, iţari şi căciuli ţuguiate, a strigat sălii: PRIMIŢI CU STEAUA? A fost ca o chemare din altă lume! Şi toată sala, într-un glas, ca dintr-un suflet descătuşat, a strigat: PRIMIM, PRIMIM! Un strigăt izvorît din toate inimile, la doi ani după căderea comunismului!
Iar copilaşii şi-au început colinda: “Trei crai de la răsărit,/ spre stea au călătorit./ Şi-au mers, pînă ce-au stătut/ unde-a fost Pruncu născut./ Şi cu toţi s-au bucurat/ pe Hristos dac-au aflat./ Cu daruri s-au închinat/ ca la un mare-mpărat...”
Steaua copiilor nu mai avea cinci colţuri, ci era din nou steaua noastră, ortodoxă, cu opt colţuri. Iar în inima ei era bucuria Naşterii Mîntuitorului nostru.
Acest spectacol, pe care nu-l voi uita niciodată, a fost pentru mine dovada nemuririi colindelor noastre, a sufletului nostru creştin şi românesc, minune pe care o retrăim an de an.
Şi cum aş putea să închei mai nimerit aceste rînduri decît cu o nestemată din comoara colindelor noastre populare?
“Sculaţi gazde, nu durmiţi,/ ci voi afară ieşiţi!/ Vă uitaţi la răsăritu/ steaua mîndră ce-o ieşitu./ Lîngă stea-i lumină mare/ ş-amîndouă ţîn o cale./ Amîndouă se-ntrebară/ oare ce veste-i în ţară?/ Veste bună ieste iară,/ c-o născut Sînta Fecioară./ Şi-o născut pe fîn uscatu/ pe Iisus adevăratu,/ Care ne-o răscumpăratu/ şi ne ieste Împăratu./ Împăratu Cerului/ şi Cuvîntu Tatălui... Corinduţa nu-i mai multă,/ să trăiască cine-ascultă!”.

Erast CĂLINESCU


Autorul textului, ascultînd colinde

publicat de Răzvan Codrescu @ 19:27   0 comentarii