vineri, martie 22, 2019

HOLLYWOOD-UL DE CĂCÎNA



PENTRU CĂ AM AJUNS O ȚARĂ 
DE CRETINI ȚIGĂNIZAȚI

Marţi 19 martie 2019, în cadrul Galei Premiilor Gopo, a fost prezentat un moment în care trupa lui Dan Bursuc, Kana Jambe, a cîntat manele, fapt ce a indignat mai multe personalităţi din lumea teatrului şi filmului. Organizatorii  Galei au explicat că şi-au dorit, chipurile, ca Gala din acest an „să fie o pledoarie pentru diversitate, acceptare şi toleranţă”, 
Motivația prin „diversitate” este o culme a cretinismului tupeist: promovarea subculturii și a vulgarității n-are nimic de-a face cu „diversitatea” la nivel cultural! Cultura este, înainte de toate, discernămînt axiologic. Kitsch-ul – și non-valorea în general – nu se legitimează prin simplul fapt că există și „se poartă”. Cine este la nivelul de a asculta manele, n-are decît, pe la nunți sau diferite petreceri mîrlănești (mîrlănia e la liber, dacă nu chiar un drept al omului), dar nu într-un cadru oficial cu pretenții culturale. Bietul Gopo ar fi fost oripilat! Să te ferească Dumnezeu de crucea posterității în România! Cred că avem cei mai triști morți din lume... (R. C.)

miercuri, martie 20, 2019

RIDENDO CASTIGAT MORES (C)



luni, martie 18, 2019

APARIŢIE EDITORIALĂ AFR



CAZUL BODNARIU ŞI BIRUINŢA
CREŞTINILOR DIN ROMÂNIA

Alianţa Familiilor din România are plăcerea să vă anunţe iminenta apariție a primei cărţi în limba română privind cazul Bodnariu: Înfrîngerea lui Goliat: Familia Bodnariu şi creștinii României îngenunchează Norvegia seculară. Autorul cărţii este d-l Petre Costea, preşedintele Alianţei Familiilor din România. Cartea va fi lansată în mai multe oraşe din România, începînd de luni, 18 martie, la Oradea. Anticipăm lansări similare la Timişoara (19 martie), Arad (20 martie), Sibiu (21 martie) şi Bucureşti (23 martie). Prețul cărții va fi de 25 de lei. Detaliile exacte privind turneul de lansare le puteţi afla urmărindu-ne pe Facebook.
Este prima carte pe care am scris-o și reflectă implicarea mea în unul din multele proiecte în care m-am implicat, din august 2005 încoace, pentru protejarea familiei, valorilor și drepturilor parentale.
Am scris această carte pentru voi, miile, sutele de mii și poate milioanele de români și cetățeni ai altor țări care din noiembrie 2015 până în iunie 2016 ați fost implicați direct sau indirect în mișcarea globală pentru eliberarea copiilor familiei Bodnariu din mîinile Barnevernetului norvegian.
Am scris-o pentru a vă informa asupra unor evenimente mai puțin cunoscute publicului legate de caz și, în exclusivitate, evenimente în care am fost eu implicat personal și de care am cunoștință în mod direct.
Am scris-o cu scopul de a vă încuraja și a demonstra că atunci cînd oamenii de bună-credință și temători de Dumnezeu din toată lumea se roagă, postesc și se unesc împreună la nivel practic pentru o cauză nobilă, Dumnezeu le dă izbândă”, mărturisește autorul.  
Iată și paragraful introductiv al cărţii:
În mai puțin de șapte luni, 210 zile mai exact, între mijlocul lui noiembrie 2015 și începutul lui iunie 2016, România a îngenuncheat Norvegia așa cum nimeni nu o mai făcuse vreodată. Pînă în noiembrie 2015, puțini români, inclusiv eu, auziserăm despre Barnevernet, temuta agenție de stat norvegiană de protecție a copiilor. În doar cîteva zile, după mijlocul lui noiembrie 2015, sute de mii de români, și apoi milioane, au aflat, cu nedumerire și groază, că în Norvegia există o organizație administrativă de stat, o agenție oficială a guvernului norvegian care poate lua copiii de la părinți fără mandat judecătoresc, fără consimțământul părinților, fără dezbateri prealabile prezidate de un judecător într-o sală de judecată, în absența declarațiilor sub jurământ ori audierii de martori și fără ca discuții relevante să aibă loc între agenții Barnevernetului și părinții copiilor.
Și mai îngrozitor pentru români a fost să afle că Barnevernetul avea autoritatea să ia copiii de la părinți pe motive triviale, inclusiv pedepsirea corporală ușoară a copiilor, incapacitatea aparentă, chiar dacă nu dovedită, a copiilor, din diferite motive, de a se integra în societate, ori chiar nou-născuții care nu se dezvoltau în familie în conformitate cu standardele medicale emise de medicii norvegieni! O dată luați de la părinți, era aproape imposibil pentru părinți să-și ia copiii înapoi de la stat. Mai șocant chiar, Barnevernetul avea și autoritatea să decadă părinții din drepturile părintești, în absența oricărei acțiuni judecătorești, și să dea copiii spre adopție altor adulți ori părinți sociali!”.

ALIANȚA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA
Str. Zmeica nr. 12, sector 4, București
Tel. 0741.103.025; Fax 0318.153.082

sâmbătă, martie 16, 2019

INTERMEZZO LIRIC: ISPITIRE



Piciorul îți atîrnă șăgalnic peste vis
cu dalba gingășie a florii de cais
și-atît de fragă-ți este în așternut făptura
că se-ndulcesc spre tine păcatele de-a dura...

Mireasma ta ce nară n-ar jindui s-o prade?
Ce limbă nu ți-ar scrie pe gîtul gol balade?
Ce degete n-ar trece prin părul tău, sfioase,
cu toți fiorii lumii în piele și în oase?

În somnul tău e pace și poate n-ai să știi
nicicînd ce de războaie ai fost iscat pe-aci
și dragostele mele cît s-au încins de tine,
strunite doar de teama osîndelor divine...
Cît este nălucire și cît aievea-n toate
cînd vine dimineața și la mezat ne scoate?

Răzvan CODRESCU

joi, martie 14, 2019

RIDENDO CASTIGAT MORES (XCIX)



marți, martie 12, 2019

O CRESTOMAȚIE COMENTATĂ UNICĂ LA NOI


La Editura Christiana



CU PROFEȚII MICI SE ÎNCHEIE
SERIA INTITULATĂ
„VECHIUL TESTAMENT”
ÎN TÎLCUIREA SFINȚILOR PĂRINȚI”


Seria de tîlcuiri verset cu verset ale cărţilor Vechiului Testament, finalizată prin volumul XVIII, se întemeiază cu precădere pe marele tezaur exegetic al patristicii răsăritene, dar aducînd, de cîte ori este cazul, şi precizări istorice şi filologice de dată recentă. Autorii îmbină rigorile teologiei cu exigenţele culturii actuale, oferind un valoros instrument de lucru adresat mai ales seminariştilor şi studenţilor în Teologie, dar şi intelectualităţii creştine în general. 

Urmează „Noul Testament în tîlcuirea Sfințilot Părinți”. (R. C.)

Autorii și echipa redacțională dedică această împlinire editorială domnului PROF. DR. PAVEL CHIRILĂ, întemeietorul și veghetorul Christianei, căruia îi doresc sănătate și multe alte împliniri!

duminică, martie 10, 2019

AFR: LECȚIA SENATORULUI JOSH HAWLEY



COPIII NENĂSCUȚI:
CERTIFICAT DE NAȘTERE
ORI CERTIFICAT DE MOARTE?

V-ați gîndit vreodată că trăim vremuri cînd nivelul de civilizație al unei națiuni e definit de nivelul ei de depravare, de atrocitățile pe care le comite?!
Printre aceste atrocități e și uciderea copiilor nenăscuți, adică avortul. Cu cît nivelul de depravare e mai răspîndit și numărul copiilor avortați e în creștere, cu atît nivelul civilizațional e socotit mai ridicat, iar, privind avortul, cu cît liberalizarea lui e mai pronunțată, cu atît considerăm că nivelul de civilizație e mai înalt!
Cel puțin asta ar fi concluzia pe care am putea s-o tragem din adoptarea recentă, însoțită de aplauzele deputaților, a legii statului New York, care permite avortul pînă exact în momentul nașterii copilului, moment în care mama decide dacă acel copil va primi certificat de naștere ori certificat de moarte!
Legea adoptată în acest sens în New York, luna trecută, a zguduit conștiința Americii. Un politician american, însă, a folosit acest prilej pentru a scrie și rosti în plenul Senatului american o declarație care la rîndul ei a zguduit conștiința Americii, dar în sens pozitiv. E vorba de declarația senatorului Josh Hawley. Vă oferim mai jos traducerea ei în limba română.
Dacă aceasta ar fi singura realizare a senatorului Hawley pe durata mandatului său de 6 ani în Senat, votul milioanelor de cetățeni ai statului Missouri care l-au catapultat pe domnul Josh Hawley în Senatul Statelor Unite s-a meritat.

Declaratia senatorului Josh Hawley

„Domnule președinte, sprijin proiectul de lege curent pentru protejarea copiilor nenăscuți. Această legislație ar asigura  ca furnizorii de asistență medicală să trateze copiii care s-au născut vii, după încercări eșuate de avort, cu aceeași grijă cu care ar trata orice alt copil născut în aceeași fază a sarcinii.
Într-un fel, este foarte greu de imaginat că o astfel de legislație este chiar necesară în Statele Unite ale Americii. În secolul al XXI-lea, cînd, în fiecare zi, noile tehnologii avansate aduc noi revelații despre minunile vieții umane, este greu să înțelegem extremismul politicienilor din New York, și acum și din Virginia, care ar refuza protecția legii pentru cei mai vulnerabili membri ai societății noastre – pentru nevinovații nenăscuți – și  ar permite să li se  întrerupă viața, ar permite să fie uciși înainte de momentul nașterii.
Este chiar adevărat la ce s-a ajuns acum în Statele Unite? Sincer, nu-mi pot imagina o viziune mai puțin justă  sau mai puțin în concordanță cu bunătatea și compasiunea poporului american. Într-o altă ordine de idei, poate că nu ar trebui să fim atît de surprinși. La urma urmei, cruzimea și extremismul susținute de un număr tot mai mare de politicieni au constituit înțelepciunea convențională pentru o mare parte a istoriei cunoscute.
Deseori, considerăm că  grecii antici au fost fondatorii  democrației, dar, cu toate astea, o mare parte a grecilor au considerat că majoritatea oamenilor s-au născut  sclavi și că viața lor era total lipsită de valoare. Au avut o democrație, desigur, dar era democrația celor cîțiva dintre cei care conduceau asupra multora. 
Romanii au avut aceeași părere. Țineau majoritatea populației în lanțuri. Ei au ucis cu infamie copiii pe care nu i-au dorit și i-au  abandonat pe dealuri sau în locuri pustii. Romanii aveau o republică, dar cetățenia era pentru cei cîțiva. Puterea guverna. Majoritatea vieților, credeau ei, nu contau.
Aceasta a fost regula generală a veacurilor. Aztecii, mayașii, incașii au practicat sacrificiul  copiilor. Arheologii au descoperit recent un cimitir datat din timpul imperiului din Peru, unde mai mult de 140 de copii au fost dezmembrați într-un ritual de sacrificiu… și așa au trecut anii. Puterea îi asuprea pe cei slabi. Cei puțini îi stăpîneau  pe cei mulți. Viața individului nu avea valoare. 
Noi, în Statele Unite ale Americii, avem o altă convingere. Constituția noastră a fost scrisă și întregul edificiu al libertății americane depinde de o credință foarte diferită, de o credință care este pe cît  de simplă, pe atît de  puternică – anume că fiecare viață contează. Noi credem și este mîndria noastră să credem că fiecare persoană are demnitate și valoare – valoare care nu îi este dată unei persoane pentru cît de puternică sau cît de bogată este, valoare care nu îi este dată de Stat sau oraș, nu depinde de locul  nașterii sau de statutul social, ci este valoarea dreptului datorită a ceea ce este – o ființă umană creată după chipul Dumnezeului cel viu. 
Aceasta este credința noastră; și, împotriva fluctuațiilor istoriei, este un crez revoluționar. Este un crez care i-a inspirat pe primii creștini să-i salveze pe acei copii pe care romanii i-au lăsat să  moară, și apoi să-i elibereze. Este crezul care i-a condus să construiască spitale și școli și, mai tîrziu, universități, pe convingerea că toți oamenii ar trebui să fie îngrijiți, că toți ar putea învăța și că toți s-ar putea guverna singuri. Este un crez care a doborît imperii și a redescoperit ce fusese uitat. Este credința Constituției noastre și a întregului nostru mod de viață.
Da, ne-am străduit să realizăm acest lucru în această Națiune. Ne-am străduit să o transformam în realitate  și am și eșuat de multe ori, dar această luptă, pentru această credință, definește istoria noastră și ne leagă ca americani, și din nou această credință este  disputată în vremurile noastre.
Știu că unii, cînd văd acest val crescînd de barbarie și cruzime, ajung să se simtă în culmea disperării, dar eu nu. Mă gîndesc la cuvintele lui Lincoln, care vorbea despre lucrarea neterminată a acestei națiuni și am curajul să spun că, după toți acești ani, sîntem încă o națiune revoluționară.
Trebuie să avansăm cu această generație pentru credința noastră revoluționară. Să nu ne întoarcem la întunericul și cruzimea trecutului. Să nu ne întoarcem la regula arbitrară a celor puternici și a celor puțini. Să ne afirmăm din nou credința noastră fundamentală pentru  valoarea egală și pentru demnitatea egală a tuturor. Așa cum vom proceda, așa ne vom păstra partea noastră de libertate și dreptate în zilele noastre”.

ALIANȚA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA
Str. Zmeica nr. 12, sector 4, București
Tel. 0741.103.025; Fax 0318.153.082

vineri, martie 08, 2019

UN PAMFLET DE LUCIAN D. POPESCU



DREPTURILE ȘOBOLANILOR

Mai întîi de toate am citit ştirea: vezi AICI.
Mi-am zis apoi că e un mic semn de normalitate faptul că în Germania există încă şobolani. Şi am fost tentat să mă bucur laolaltă cu nemţii de acest părelnic unic şobolan, cum se bucurau austriecii acum vreo zece ani cînd descoperiseră că mai au un urs prin Tirol. Dar m-am strunit la gîndul că, oricît de gras, şobolanul nu e urs, iar normalitatea anormalităţii de rit german e evidentă, pentru mine cel puţin, de cînd cu afacerea noxelor de la Volkswagen.
Apoi am dat-o pe spiritualitate. Să iau toată povestea drept un semn de delicateţe şi iubire creştină care guvernează civismul din Bensheim, Germania? Dar unul dintre salvatori, Michael Sehr, a declarat că toate astea s-au făcut pentru că şobolanul urban merită respect.
Or, respectul nu este o virtute creştină, ci un surogat al dragostei într-o lume degenerată de orgoliu şi de obsesia drepturilor individuale. Respectul ăsta are de-a face cu dreptul, nu cu dragostea. În spatele expresiei şobolanul merita respect este o frumoasă poveste a drepturilor şobolanului.
Şi fiind oarecum deformat de percepţia de jure, m-am întrebat dacă o fi situaţia juridică a şobolanului german diferită de cea de aiurea? Dar am intrat într-un hăţiş de variante, pentru că m-am temut imediat că poate pun greşit problema, iar acel şobolan este mai presus de germanitate. Poate că acel şobolan trebuie privit ca supra-naţional, ca şobolan european sau poate chiar ca şobolan-cetăţean-al-lumii, paradigmă a şobolănismului universal, care este peste tot acelaşi izvor de drepturi. Poate că nu germanitatea acelui şobolan este esenţială, ci drepturile intrinseci ale şobolănităţii sale.
Şi poate că cetăţenii din Bensheim – aici mă refer la oameni – sînt doar nişte oameni-cetăţeni ai lumii apţi să respecte drepturile universale, încă nescrise, ale cetăţeanului-şobolan. Cetăţenii-oameni din Bensheim nu au niciun merit, pentru că ei fac ce trebuie să facă. Se poartă kantian, adică acţionează astfel încît maxima acţiunii lor să poată sluji drept model unei legiuiri universale referitoare la şobolani.
Dar Kant mă încurcă mereu şi bineînţeles că a făcut-o şi de data asta, pentru că imediat mi-am amintit că undeva în Orient, nu spun unde, şobolanii duc o viaţă fericită şi foarte bio, făcîndu-şi vizuini pe cîmp, dar suferă din cauză că oamenii îi vînează ca să îi mănînce. Iar conflictul între drepturile şobolanului şi drepturile omului – pentru că am uitat să menţionez că în acel loc oamenii suferă de foame rău de tot – a fost imediat de natură să mă încurce sub aspectul valabilităţii universale a regulilor. Şi apoi, nu cumva şi cetăţenii din Bensheim ar putea avea oareşcari neplăceri din cauza şobolanilor şi, prin urmare, oareşce drepturi ale omului?
Ei, asta-i complicata şi vechea problemă a conflictului între drepturi! Însă aici am fost în situaţia de a tinde să dau dreptate şobolanului, deoarece, spre deosebire de om care, orice s-ar spune, mai are şi obligaţii, şobolanului nu i se poate pretinde respectarea vreunei îndatoriri. Prin urmare, îmi pare că şobolanul este arhetipul platonic post-modern al individului care nu are obligaţii, ci are numai drepturi. Deci, plin de drepturi, şobolanul are întotdeauna dreptate. Iar frumuseţea poveştii drepturilor şobolanului rezidă în perfecţiunea lor lipsită de orice fel de obligaţii.
Şi cred că din împrejurarea că drepturile şobolanului nu sînt scrise, nu reiese că ele nu există. Platon zice undeva că legile nu sînt bune de nimic, pentru că oamenii buni fac oricum ce zice legea chiar dacă ea nu există, iar cei răi găsesc întotdeauna o cale să ocolească legea dacă ea există. Or, este clar că din Bensheim salvarea vine tocmai prin faptul că, nesancţionate legal, drepturile şobolanului au fost respectate de oameni. Oftez şi rostesc întru sine-mi: oameni şi şobolani... Nicio legătură cu sensurile minore, şoriceşti, ale lui Steinbeck! Aici se pune început unei frumoase coabitări supralegaliste şi supraprocedurale. O coabitare pe baza drepturilor fără de lege. Şi nu doar între specii!
Un prieten, căruia i-am semnalat întîmplarea fără vreun comentariu, a crezut că fac aluzie la un anume personaj recent recuperat din România. Dar pe onoarea mea că nu mă gîndisem la nimeni anume. Deşi chestia se poate aplica în gînd multora, din toate taberele, după preferinţe, simpatii, gust şi chiar raţiune. Iar dreptul la a te gîndi la orice sau la oricine, pe drept sau pe nedrept, este straşnic exersat în lumea noastră. Plus că toate taberele se poartă la fel, fără excepţie.
Totuşi există un detaliu factologic care face întîmplarea concretă imposibilă în România. Nu acela că, pînă să fi venit la noi o echipă complexă de salvare – care oricum ar fi întîrziat enorm –, primul automobilist cît de cît ignorant faţă de drepturile şobolanului, ar fi îndeplinit un simplu gest de deratizare sub roţi. Ci faptul că în mod cert un astfel de şobolan-subiect-de-drept, oricît de universal valabil în esenţa îndreptăţirii sale, nu ar fi putut rămîne la noi prins în găurile unui capac de canalizare, pentru elementarul motiv că la noi şobolanii nu sînt aşa de bine crescuţi ca în Germania. După cum se observă în fotografiile din articolul citat, subiectul respectiv de drept era supraponderal şi tocmai asta a fost pricina lui de poticnire. Echipa germană a identificat cauza morfologică sub denumirea de winterspeck. Or, în România şobolanii nu ies din iarnă la fel de graşi cum au intrat în ea, ci la fel de slabi, cu totul feriţi de pericolul de a rămîne blocaţi în orificiile prin care şi-ar putea închipui că pot trece, dar în realitate nu pot.
Din acest unghi, cred că autorităţile germane aveau o obligaţie în plus în sensul acţiunii de salvare, deoarece winterspeck-ul nu e realizabil decît din vina traiului specific nemţesc. Autorităţile române pot însă sta liniştite, căci cercul vicios al şobolanului gras nu este posibil în România.
Mulţi se vor fi gîndind că e foarte necesară activitatea în România a unor ONG-uri care să teoretizeze drepturile şobolanilor, pentru că, în cazul în care o astfel de situaţiune va apărea şi la noi, vom fi complet nepregătiţi să îi facem faţă cu anvergură şi stil european. Unii vor fi alcătuind deja proiecte pentru cursuri legate de drepturile şobolanilor care să fie vîrîte pe gît de la cele mai mici vîrste, pentru că românii sînt puternic ancoraţi în absurdele credinţe care culpabilizează ab initio şobolanii-purtători-de-drepturi. Nu în ultimul rînd, unii se vor fi temînd de drasticele sancţiuni pe care le poate suferi România din partea comunităţii internaţionale în cazul în care nu vom fi în stare să respectăm drepturile şobolanilor.
Dar eu cred că toate astea sînt greşite pentru că pleacă de la premise greşite.
Cum şi ce va face lumea în continuare, nu ştim. Dar dacă justiţia fără de lege şi umplerea de respect vor sta în locul normalităţii şi dragostei, atunci lucruri din ce în ce mai bizare şi mai dizolvante se vor întîmpla în tot locul, acoperite complice de zarva vorbăriei fără sens.

Lucian D. POPESCU

miercuri, martie 06, 2019

D-L DR. PAVEL CHIRILĂ S-A ÎNTORS ACASĂ


SLAVĂ LUI DUMNEZEU PENTRU TOATE!



De astăzi, 6 martie, domnul doctor PAVEL CHIRILĂ se află din nou acasă, la Voluntari. Să-i dorim, din toată inima, sănătate și pace alături de toți cei dragi!

marți, martie 05, 2019

CREȘTINUL ÎN BISERICĂ


O anchetă inițiată de revista Formula AS



















Cum în numărul 1354 (14-21 februarie 2019) al revistei Formula AS au apărut - îmi place să cred că din motive de spațiu - numai selecțiuni din răspunsul care mi-a fost solicitat*, postez aici textul meu integral:


Credința în Dumnezeu e una și religia e alta. Religia implică credința, dar credința singură nu tine loc de religie. Confuzia dintre ele este opera unei modernități ce a pierdut farul Tradiției și s-a refugiat într-un individualism discreționar, care face casă bună cu orgoliul și comoditatea. Este disoluția religioasă de tip protestant, întemeiată pe imbecilitatea grațioasă a lui sola fide. Cred (dacă vrei să mă crezi) și cu asta treaba s-a rezolvat, i-am dat lui Dumnezeu ce-mi cerea (să cred în El), iar datoria Lui este, în schimb, să-mi dea și El ce-i cer. L-am îndatorat cu credința mea și restul nu mai contează: e un troc între noi și nu-i treaba altora să se bage (fiecare să-și vadă, în intimitate, de trocul lui). Treaba lui Dumnezeu cum se descurcă pe șest cu fiecare și treaba fiecăruia cum se descurcă pe șest cu Dumnezeu! Nu ne complicăm inutil cu moștenirea pe care ne-au lăsat-o proștii dinaintea noastră (mulțumescu-Ți Ție, Doamne, că nu-s și eu prost ca ei!), nu pierdem timpul cu detaliile și apucăturile, avem treabă, trebuie să ne amenajăm lumea și să ne bucurăm de ea, e o întreagă gestiune (time is money) care nu ne permite risipa în „ritualuri”…
Or, religia, chiar în înțelesul etimologic, este legătură, comuniune – cu Dumnezeu și cu ceilalți. Creștinismul, mai ales, nu poate fi conceput în esența lui fără dimensiunea aceasta eclesială (ecclesia = adunare), consfințită liturgic, în și prin Biserică. Credința se traduce în împlinirea Sfintelor Taine, care nu pot fi oficiate de oricine, ci numai de cei care au primit anume harul de a le oficia, conform unor rînduieli bine stabilite, cu origini hristice și apostolice. Nucleul și modelul Bisericii (în care Dumnezeu lucrează tainic prin Duhul Sfînt) este adunarea apostolilor și ucenicilor Domnului, chemați la împreună-slujire și la a fi una întru El. Biserica vie e trupul lui Hristos, Care-i este cap. Credincioșii sînt mădulare ale acestui trup mistic, ce se întîlnesc în același crez și în același duh. Creștinismul, așa cum ni l-a lăsat Mîntuitorul Însuși, este comuniune/cuminecare, iar Biserica/Ecclesia, cu tot ce implică ea ca ritual și ca ierarhie, nu este o invenție omenească, ci un dat divin (cum mărturisim și-n Crez: „Cred într-una Sfîntă, Soborniească și Apostolească Biserică...”), de care Hristos Însuși ne-a încredințat că „iadul n-o va birui”. 
Dincolo de rațiunile ei mistice, Biserica e menită să apere viața religioasă de arbitrarul individual: nimic nu e după cum îl taie capul pe fiecare, ci după cum au lăsat Hristos, Apostolii și Sfinții Părinți. Rostul Bisericii este paza supraindividuală a dreptei credințe, întruchiparea ei liturgică și predania ei obștească. Raportul păstori-păstoriți nu poate fi înlocuit aleatoriu cu aventurile individuale „pe cont propriu” (cum îți vine ție la socoteală sau cum ți se pare ție mai ușor).
Creștinește vorbind, e mai mic păcatul de a nu te putea înălța la exigențele tradiționale ale vieții religioase/bisericești decît de a le contesta rostul și legitimitatea. Ne străduim cît putem, în cadrele consfințite, iar Dumnezeu înțelege și iartă că nu sîntem perfecți. Rîvna curată și smerenia cuminecătoare îi sînt plăcute lui Dumnezeu, dincolo de măsura fiecăruia. Iar unde avem un deficit de vrednicie, ne ajută El, în și prin Biserică, pe care tocmai de aceea ne-a lăsat-o și ca pe un cadru asistențial (în care relația duhovnic-fiu duhovnicesc este una esențială, cu prezența tainică a lui Dumnezeu).
„Nu e bine să fie omul singur” – nici în viață, nici în credință. Eul, ca persoană, nu aspiră la însingurare, ci la comuniune. Eul nu-i pariu omenesc al anarhiei individualiste, ci pariu divin al armoniei interpersonale. Fiecare „eu” personal se împlinește într-un „noi” care îl transcende. Cuvintele se împlinesc în „poem”, pietrele se împlinesc în „templu”, oamenii se împlinesc în diferitele forme și trepte de comunitate (familie, neam, Biserică). În sensul acesta spunea Saint-Exupéry: „Recunosc dreptul poemului asupra cuvintelor, dar nu recunosc dreptul cuvintelor împotriva poemului. Recunosc dreptul templului asupra pietrelor, dar nu recunosc dreptul pietrelor împotriva templului…”. Parafrazîndu-l, am putea spune: „Recunosc dreptul Bisericii asupra oamenilor, dar nu recunosc drepturile oamenilor împotriva Bisericii”. Căci poemul dă sens cuvintelor, templul dă sens pietrelor, Biserica (Trupul lui Hristos) dă sens oamenilor credincioși (chemați să fie mădulare ale Lui, fiecare unic și insubstituibil în unitatea armonică a umanului). Altfel spus, creștinismul, în lamura lui, ne cheamă la convergență personală, nu la divergență individuală. Iar Biserica este expresia nevăzut-mistică și văzut-instituțională a convergenței noastre interpersonale cu Hristos și cu aproapele (el însuși chip al lui Hristos, Care-i prezent și viu în toți și în toate). Rupt de Biserică, de comuniunea tainică și vie cu Hristos și cu frații-surorile care cred în El, Îl trăiesc și-L mărturisesc laolaltă, „într-un duh și-ntr-un glas”, credința rămîne o simplă opțiune filosofică sau o simplă superstiție, care nu te pierde, dar nici nu te mîntuiește. Căci nu ești nimic în tine însuți cîtă vreme nu ești ceva în celălalt și nu sîntem nimic unii în alții cîtă vreme nu sîntem uniți în Hristos – în trupul Bisericii căreia El îi este Cap (și care nu-i „negociabilă” după capriciile umanului însingurat și gelos de sine însuși).
Pe de altă parte, religia creștină, asumată prin credință și trăită bisericește, nu se amestecă „la liber” cu alte credințe și practici religioase, căci Hristos ne-a pus la îndemînă prin ea tot ce ne este de trebuință spre viețuire și spre mîntuire. Nu-L pun la îndoială pe Hristos corcindu-L cu ce mi se poate părea mie fascinant pe aiurea. Hristos e plinătate fără rest. Și creștinismul, și iudaismul stau pe prima poruncă a Decalogului: „Să nu ai alți Dumnezei în afară de Mine!”. Sincretismul, amestecul credințelor și practicilor religioase, este moartea religiei adevărate. Religia nu-i bordel în care să preacurvim cu toate credințele. Cultura se poate baza pe însumare: și, și. Religia se bazează pe opțiune: ori, ori. Ca om cult, poți cerceta toate religiile. Ca om religios, te încrezi întru totul uneia dintre ele, respectîndu-i smerit toate rînduielile. Sigur, nu te poate opri cineva să te amăgești că ești de toate și cu toate, dar bagă de seamă ca, ambiționînd să fii de toate, să nu cumva să ajungi să fii nimic… Căci dracul nu doarme și are „logica” lui… (Răzvan Codrescu)


* Întrebarea (formulată de d-l Claudiu Târziu) a fost: „Există mulți oameni care își afirmă credința în Dumnezeu, dar care resping «instituționalizarea» ei. Unii din anticlericalism, alții din comoditate, mulți din neputințe personale (unele poate obiective). Așa încît nu merg duminica sau în sărbători la biserică, preferă să se reculeagă într-un sfînt lăcaș singuri, cînd nu e nici lume, dar nici Sfîntă Liturghie, sau să se roage eclusiv acasă, în intimitate. Este o atitudine tributară modernității? De ce am ajuns aici? E normal? Săvîrșim un păcat dacă facem astfel? De ce e important să ne trăim credința și în comunitate? Cum împăcăm stilul de viață modern și firea noastră dată după el cu obligațiile față de Dumnezeu și de Biserică?”.



A se vedea AICI celelalte răspunsuri (Sorin Lavric, Cristi Pantelimon, pr. Visarion Alexa).