sâmbătă, februarie 24, 2018

REEDITARE LA CHRISTIANA

SUMARUL BLOGULUI 

PÎNĂ LA SFÎRȘITUL LUNII FEBRUARIE
  
  
POSTFAȚĂ EDITORIALĂ 

Răspunzînd provocărilor tot mai perverse ale lumii de azi și mobilizînd lămuritor întreaga tradiție și sensibilitate morală și duhovnicească a Or­todoxiei, Editura Christiana a publicat un triptic teologic privitor la temeiurile și menirea sexuali­tății, abordînd complexa ei problematică din trei per­­spective conjugate: cea a unui ortodox laic (Răz­van Codrescu, Teologia sexelor și Taina Nunții. O in­troducere ortodoxă în antropologia conjugală, 2002), cea a unui preot de mir (Marc-Antoine Costa de Beau­­regard, Teologia sexualității. Heterosexualitatea și homosexualitatea din perspectivă creștină, 2004) și cea a unui călugăr (Daniel Cornea, Sexualitatea. O privire din tinda Bisericii, 2004). Ne-am propus reeditarea lor, începînd cu contribuția vrednicului de pome­ni­re monah Daniel de la Tarcău (1972-2017), la o ju­mătate de an de la prea timpuria sa săvîrșire din viața aceasta. 
Dumnezeu a hotărît să ușureze crucea mo­na­hului Daniel Cornea, chemîndu-l la cele veșnice la numai 45 de ani (născut 8 martie 1972). În ultimul an s-a luptat din greu cu cancerul. L-am văzut ulti­ma oară în pragul lunii august 2017, la Mănăstirea Christiana din Bucu­rești, la parastasul de 4 ani al Mai­cii Hristofora (Gabriela Mol­­doveanu), cea care-i înlesnise cînd­va de­­butul editorial. L-am felicitat în­că o dată pen­­­tru excelenta carte – Cinema-ul: o lec­tu­ră îmbise­ricită – încredințată spre publicare Editurii Christi­ana. N-a mai apucat s-o vadă tipărită, stin­gîndu-se pe 5 septembrie 2017. Cartea a fost să ia­să la parastasul de 40 de zile, dar deja se poate spune că a fost pasul lui cu dreptul într-o binemeritată poste­ritate. 
A fost înmormîntat la Mănăstirea Tarcău, un­de, încă din prima tinerețe, și-a împlinit darul de iconar, dar și de scriitor, și s-a nevoit ani buni, cu dis­cretă vrednicie, purtînd, de la o vreme, chiar cru­cea sihăstriei.  
Din fototeca mănăstirii (căreia îi rămînem în­da­torați) provin cele două fotografii care ilustrează copertele ediției de față: pe coperta I este o fotografie pe care a făcut-o chiar autorul, surprinzîndu-și – cu voie sau fără – propria umbră pe o plajă pustie (cu doar cî­te­va zile înaintea morții, dus de niște prieteni să mai vadă o dată marea), iar pe coperta IV este surprins, ceva mai devreme, chiar în cimitirul Mănăstirii Tarcău, nu departe de locul unde avea să fie el însuși înmormîntat. 
Dumnezeu să-l odihnească și să ne facă vrednici de dreapta lui pomenire.

Răzvan Codrescu


CUPRINS

Ceea ce nu este asumat nu este vindecat 
Duhul şi trupul sau la ce bun să ne batem capul? 
De la prozaic la taină 
Atracţia între sexe 
Plăcerea 
Actul trupesc 
Judecăţi de valoare care se fac în mod curent 
Iubirea 
Dorinţa 
Persoană şi individ – parametrii extazului erotic 
A iubi şi a dori – ipostaze ale dorinţei 
Sexualitatea în cîmpul iubirii 
În Hristos şi în Biserică 
Taina Cununiei
Dorinţa după partenerul conjugal versus dorinţa după Dumnezeu?
Sfinţirea relaţiei conjugale
Misterul calităţii – asceza conjugală
Deconstrucţia poftei trupeşti
Tandreţea
Despătimirea
În afara Bisericii (1)
Păcatul lui Onan
În afara Bisericii (2)
Monahismul – alternativă sau perspectivă?

Postfață editorială


joi, februarie 22, 2018

DE LA RADU PREDA CITIRE

SUMARUL BLOGULUI 
  
 
DELAȚIUNEA DIGITALĂ
  
Cunoaştem fenomenul: sub virila protecţie a anonimatului, tot felul de comentatori îşi permit injuria, calomnia şi alte asemenea în subsolul articolului postat pe net. Autorul nu are practic nici un mijloc de apărare, neputînd să le răspundă la toţi. 
Un nou curent ia în ultima vreme amploare: blocarea conturilor de pe reţelele de socializare. Este ca şi cum, drept pedeapsă, ai rămîne fără gaze sau curent. Dată fiind dependenţa unora faţă de această manieră de comunicare, blocarea accesului reprezintă echivalentul unui prizonierat. Eşti închis în casă, cu geamurile bătute în cuie.  
Mesajul pe care îl primeşti invocă „valorile comunităţii“ de care, prin postările tale, te-ai fi îndepărtat. Ca în republica ideală (scil. totalitară) a lui Platon, alteritatea este profund periculoasă şi de aceea trebuie combătută aspru. 
Să ne înţelegem: nu este vorba despre obscenitatea unora sau despre apelul la crimă şi teroare al altora. Nu despre asemenea derapaje regretabile vorbim, cu toate că neutralitatea principială a internetului nu este compatibilă cu nici o formă de limitare, fapt confirmat de o recentă decizie a Curţii Supreme a Statelor Unite ale Americii. În aşa-numitul „internet negru“ se comit infracţiuni pe urmele cărora organele în drept au obligaţia să meargă, ştiut fiind că limita dintre virtual şi real, dintre vorbă şi faptă, este foarte subţire şi poate costa vieţile unor oameni concreţi.  
Aşadar, nu partea penală a utilizării internetului este avută aici în vedere, ci dreptul la opinii şi convingeri care pot deranja. Din punct de vedere politic, cultural, ideologic etc. Or, în plină societate comunicaţională, constaţi că nu ai voie să te exprimi, decît cu riscul de a fi arestat, precum în Turcia, sau de a nu mai avea temporar acces la reţelele de socializare. 
Corectitudinea politică atinge noi cote, alarmante, pentru că ea nu previne nimic, dar în schimb incită şi alimentează reacţii deloc prietenoase. Controlul este manifest provocator, devenind el însuşi abuziv. La baza deciziei de suspendare din „comunitate“ a unei voci considerate inadecvate stă noua categorie a delaţiunii digitale. Cineva, fără argumente, raportează pur şi simplu că eşti extremist. Etichetele sînt suficiente pentru a se lua o decizie aparent automată, rezultat al unor filtre tehnice, al unor softuri. Nimic mai fals. Aşa cum avem glorioasa meserie a comentatorilor, persoane cu nume şi prenume, iată că se profilează în brava lume nouă ocupaţii profitabile inedite: extremist al normalităţii, gardian al uniformităţii, paznic al talentelor şi caraliu al ideilor. Enter.
  
Radu PREDA
  

 

miercuri, februarie 21, 2018

BLOCAT 7 ZILE PE FACEBOOK

SUMARUL BLOGULUI 

După nici o lună de la „pedeapsa” anterioară (blocat pentru 3 zile), inchizitorii de serviciu ai Facebook-ului, probabil pe baza unei noi delațiuni (care nu-i greu de ghicit dincotro vine), au hotărît să mă „pedepsească” din nou, de data aceasta pentru o săptămînă:  
„Această blocare temporară va dura 7 zile și nu vei putea posta pe Facebook până la expirarea ei. 
Dacă mai creezi postări care încalcă standardele noastre, contul tău va fi blocat timp de 30 de zile. Dacă vor exista și alte încălcări după această perioadă, contul tău va fi blocat pentru un timp și mai îndelungat. 
Reține că este posibil să ștergem permanent conturile persoanelor care postează în mod repetat elemente ce nu sunt permise pe Facebook”
Cenzura este strict ideologică. Oligofrenia bate abjecția: postarea incriminată (și, desigur, ștearsă abuziv) era de acum un an și nici dracul n-ar mai fi „scurmat” pînă la ea!  Am postat-o și pe acest blog prin ianuarie 2017 – și o repostez mai jos, pentru cei curioși să vadă cam ce „încalcă standardele” așa-zisei  „comunități” FB. (R. C.)

  
WIKIPEDIA – O SCURTĂ PRECIZARE
  
Am tot fost întrebat de ce accept fără nici o reacție, de ani întregi, ca în articolul de pe Wikipedia în care sînt prezentat sumar – „Răzvan Codrescu (numele real: Adolf Marian Vasile, n. 7 mai 1959, București) este un eseist, poet și traducător român...” ș.a.m.d. – să fiu catalogat, cu insinuare stigmatizantă, drept unul dintre „promotorii autentici ai extremismului de dreapta” (pe baza următorului citat, inserat ulterior: „Semnificativă este primirea care se face acestor atitudini de către promotorii autentici ai extremismului de dreapta, care «recunosc» în ideile noilor vedete culturale propriile lor ideologii. Unul dintre ei, Răzvan Codrescu, întîmpina entuziast noua carte a lui Patapievici, descoperind că...” etc. – Andreescu, Gabriel [2003]. „Ideologii, discursuri, asocieri extremiste” [pdf]. „Extremismul de dreapta în România”, Cluj: Centrul pentru Diversitate Etnoculturală, pp. 26-27)? Îmi îngădui să răspund cu o scurtă precizare (prevenind și alte eventuale nedumeriri). Mai întîi trebuie să spun că eu habar n-am (și nici nu m-a preocupat să investighez) cine mi-a întocmit și publicat acolo articolul de prezentare, nici de unde va fi preluat informațiile (în general, corecte), nici cine va fi făcut în urmă unele adaosuri (mai mult sau mai puțin binevoitoare). Tot ce m-am simțit eu dator să fac, în mod discret, a fost să repar o eroare inițială privitoare la numele meu oficial și să adaug la bibliografie fiecare titlu nou apărut (cu datele editoriale standard). Nu mă preocupă autogestionarea „imaginii” mele pe internet, unde lucrurile sînt, oricum, destul de incontrolabile. Cum – și de ce – să te mai „aperi” cînd ești, în același timp. „evreu” (mai exact: „jidan”), „țigan cu buze groase”, „mason”, „securist”, „nepot al lui Mircea Malița” (?), „homosexual” (mi-o trag cu Andrei Pleșu!), „detractor al lui Eminescu” (dar și al legionarilor care cică se trag din el), „soroșist” (la rînd cu Monica Macovei), sau, dimpotrivă, „antisemit”, „spiritualist” (în sens persiflant, desigur), „sexist”, „legionar” (sau măcar „legionaroid”), în orice caz „promotor autentic al extremismului de dreapta”, dacă nu cumva și potențial... terorist?! În ce privește catalogarea de pe Wikipedia, mi s-a părut din capul locului o aberație amuzantă. Că sînt un promotor (autentic, îmi place să cred) al ideilor de dreapta nu-i un neadevăr. În discuție rămîne doar eticheta de „extremism”, care face parte din recuzita unui anumit discurs ideologic ieftinit demult, pe care dacă mai există cineva să-l ia în serios, atunci cu acel cineva chiar nu merită să-ți mai pierzi timpul (pentru că de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere). În ce fel să fiu eu „extremist”?! Am agresat pe cineva? Am instigat la violență? Am fost prins a avea legături cu grupări subversive, teroriste sau paramilitare? Orice om de bun-simț știe sau își dă seama că nu. Dar unii iau drept „extremism” simplul fapt de a gîndi altfel decît ei (adică în afara „corectitudinii politice” de sorginte neo-marxistă). Altminteri, nici vorbă de „extremiști” (fie ei de dreapta sau de stînga) în România secolului XXI. Realitatea de fiecare zi vădește ea însăși falsitatea propagandistică a unei astfel de „sperietori”. Dar dacă extremiști nu prea sînt, există, în schimb, destui proști și ticăloși, iar d-l Gabriel Andreescu se străduiește din răsputeri să fie reprezentativ pentru ambele categorii. E o libertate a domniei sale, pe care nu-mi trece prin gînd să i-o pun în discuție. În fine, e de observat că măruntul politruc al stîngii cu aere democratice nu are treabă atît cu mine, cît cu o pradă mult mai mare: d-l Horia-Roman Patapievici, căruia „extremistul” de mine i-aș fi „întîmpinat [prea] entuziast”, prin 2002, cartea despre „Omul recent”, astfel că s-ar putea concluziona – în logica abruptă a autorului – că dacă un „extremist” te vorbește de bine, atunci n-ai cum să nu fii și tu „extremist”! Eu, care altădată am polemizat în termeni destul de duri cu d-l Patapievici, de data aceasta mă simt mai degrabă onorat să-i împărtășesc modest „extremismul”, spre panica de serviciu a stîngii neo-marxiste (căreia nu-i doresc să ajungă a avea de-a face vreodată cu extremismul pe care l-ar merita). 
  
Răzvan CODRESCU
  
P. S. Îi rog pe prietenii care accesează blogul și au și pagini de Facebook să semnaleze pe scurt situația, ca să se știe de ce nu mai pot posta acolo și nici răspunde mesajelor sau comentariilor! Mulțumesc anticipat.

 

marți, februarie 20, 2018

AFR: „DE ACUM SÎNTEM CREȘTINI...”

SUMARUL BLOGULUI 
  
   
„DE ACUM SÎNTEM CREȘTINI”:  
MĂRTURIA UNEI FOSTE MUSULMANE
   
Presa occidentală acordă atenţie occidentalilor care se convertesc la Islam, dar tinde să ignore convertirea musulmanilor la creştinism. Cu ani în urmă presa britanică a publicat pe larg despre convertirea la Islam a fostului ambasador britanic în Arabia Saudită, iar spre sfîrșitul anului trecut şi începutul acestui an presa germană a făcut la fel în privința convertirii la Islam a unui  lider al Alternativei pentru Germania, care a demisionat din partid. Trecută cu vederea este însă convertirea musulmanilor la creştinism, un subiect pe care îl începem aici şi sperăm să-l continuăm cu alte ocazii. Iar un alt subiect, îngrijorător, este persecuţia continuă şi de durată a creştinilor de către musulmani în centrele de refugiaţi din Europa, în special din Germania (detalii aici).
Cu ani în urmă se zicea că pînă în 2075 islamismul va deveni religia cea mai numeroasă a planetei, iar creştinismul va fi pe locul doi. Dar sondaje de opinie făcute în ultimii ani încep să pună la îndoială acest pronostic. Sub Administraţia Obama numărul musulmanilor în Statele Unite a crescut mult, în special datorită imigraţiei şi politicii pro-refugiați musulmani duse de ea. Conform unui studiu publicat pe 26 ianuarie de Pew Research Center, numărul musulmanilor în Statele Unite s-a plafonat însă şi pare să nu mai crească. Dacă anual numărul musulmanilor în Statele Unite creşte cu 100.000, simultan comunitatea musulmană pierde un număr aproximativ egal de credincioşi. Creşterea lor numerică e atribuită imigraţiei, sporului natural demografic şi convertirii la Islam a unor creştini, buddhişti, hinduşi etc. Conform studiului Pew, 100.000 de musulmani îşi părăsesc credinţa anual în SUA. Dintre aceştia, 55% devin atei sau agnostici, 22% se convertesc la creştinism, 21% nu se identifică cu nici o religie, iar 3% afirmă... nu ştiu ce cred.  22% dintre cei care părăsesc Islamul sînt musulmani imigraţi din Iran, motivul principal pe care ei îl invocă fiind excesele teocraţiei islamiste şi terorismul islamic (detalii aici).

O carte fascinantă 

Musulmanii Europei, în special iranienii, se convertesc şi ei la creştinism, în număr modest, dar constant. O carte a fost publicată la sfîrşitul anului despre convertirea la creştinism a unei tinere iraniene, născută în Iran, dar care prin mila lui Dumnezeu a ajuns în Europa, s-a stabiliţi în Suedia şi acolo s-a convertit la creştinism împreună cu familia ei. Iar apoi a convertit pe alţii. 
E greu de spus cînd autorea, Annahita Parsan, s-a născut. Cartea descrie evenimente dar nu prezintă o cronologie a vieţii ei. Numele ei e fictiv, dar în spatele lui se afla o persoană reală, cu o poveste de viaţă tragică, plină de abuzuri din partea familiei, a soţului, a autorităţilor şi a prietenilor. Singurele persoane care s-au purtat frumos cu ea, i-au zîmbit, nu au abuzat-o şi au tratat-o cu compasiune, demnitate şi respect, zice ea, au fost creştinii. Titlul cărţii, parcă inspirat din una dintre epistolele Apostolului Pavel, e Stranger no More, care ar putea fi tradus în româneşte în mai multe feluri, dar cel mai potrivit: Nu mai sînt străină. Subtitlul cărţii e A Muslim Refugee’s Story of Harrowing Escape, Miraculous Rescue, and the Quiet Call of Jesus („Istoria unei refugiate musulmane despre o evadare spectaculoasă, o salvare miraculoasă şi chemarea blîndă a lui Iisus”). 
Se poate deduce din evenimentele politice discutate în cartea lui Parsan că autoarea s-a născut în 1960 ori pe la începutul anilor ‘60, într-un sătuc din munţii Iranului, de pe lîngă Isfahan. S-a născut într-o familie musulmană devotată Islamului şi lui Mohammed. S-a căsătorit devreme, imediat după izbucnirea Revoluţiei Islamice din Iran, în 1978. Pe atunci avea deja un copil, al cărui nume apare în carte ca Daniel. Îşi iubea soţul, căsătoria lor fiind una fericită şi plină de bucurii. Pînă într-o zi cînd soţul ei, militar şi funcţionar în armată iraniană, a fost trimis pe front să lupte împotriva Iraqului şi a trupelor lui Saddam Hussein, unde a fost ucis. Annahita a rămas văduvă pe la 20 de ani, cu micuţul Daniel în braţe. A fost prima mare tragedie din viaţa ei.  
Conform obiceiurilor musulmane, trebuia să se recăsătorească. I-au făcut curte verişorii soţului mort, dar i-a respins. I-au făcut curte bărbaţi în vîrstă, care aveau mai multe soţii şi copii, unii dintre ei mai de vîrsta ei, dar i-a refuzat şi pe ei. Pînă într-o zi cînd vecinul familiei a cerut-o în căsătorie. Annahita a acceptat. Nu i-a plăcut de al doilea soţ, al cărui nume în carte e Asghar. I-a spus dinainte că nu doreşte relaţii sexuale cu el. Asghar fusese şi el căsătorit, soţia i-a murit, şi avea o fiică mică, al cărei nume în carte e Cherrie. La scurtă vreme după căsătoria cu Asghar, Annahita a rămas însărcinată, iar Asghar a început să o bată. Era deosebit de violent, suspicios, gelos şi crud. Multe dintre cele 269 de pagini ale cărţii descriu violenta din familie şi batăile pe care ea le-a primit de la el. Mai că nu era zi cînd să nu o bată, să-i vorbească urît, să o înjure ori să o numească prostituată sau adulteră. Conform legii musulmane, Annahita putea să divorţeze înainte de împlinirea unui an de căsnicie. I-a spus că divorţează, zi în care a primit cea mai cruntă bătaie din partea lui. Timidă şi influenţată de familie, însă, Annahita s-a răzgîndit, sperînd că bătăile şi violența vor înceta.  
Asghar era şi el angajat în armata iraniană. Petrecea cîteva săptămîni pe front şi cîteva acasă. După cîţiva ani, Annahita a rămas însărcinată din nou şi a născut o fetiţă, al cărei nume în carte e Roksana. În timp, Asghar a devenit un opozant al regimului islamist şi a decis să evadeze din Iran, să ajungă în Occident şi acolo să se alăture rezistenţei anti-islamice, al cărei obiectiv era restabilirea monarhiei în Iran şi reîntronarea Șahului. De la o vreme a început să fie suspectat de autorităţi, au urmat chiar şi cîteva interogatorii, iar într-o seară Asghar i-a spus Annahitei că trebuie să plece cît mai curînd din Iran în Turcia, iar de acolo în Occident.
  
Turcia anilor ‘80 

Asghar s-a înţeles cu un traficant de persoane să-l treacă pe el, pe Annahita, pe Roksana şi pe un nepot de-al lui în Turcia. Traficantul a refuzat să-l ducă şi pe Daniel, care a rămas în urmă. Cartea dă detalii interesante privind evadarea, drumul din Isfahan spre Turcia şi traversarea munţilor înalţi care despart Iranul de Turcia. Înainte de a începe traversarea, au stat într-o casă la poalele munţilor, pînă cînd vremea le-a fost prielnică pentru drum. Începuse să se facă rece, iar Annahita nu avea haine groase. Nici Roksana. Annahita nu mai putea alăpta şi pe Roksana o hrăneau cu lapte cumpărat. Dificultăţile i-au tentat să se întoarcă acasă, dar drum înapoi nu mai era. Plătiseră bani grei traficantului să-i treacă în Turcia.  
S-au apucat de drum într-o dimineaţă. Pe Roksana au pus-o într-o sacoşă. Drumul era anevoios. Cu fiecare metru devenea tot mai abrupt. Uneori plouă, iar de la cîtăva vreme a început să ningă. Zilele erau pe drum, iar nopţile se adăposteau în peşteri ori stăteau ascunşi sub stînci. Pe alocuri dădeau peste stîne de oi, de unde cumpărau lapte şi altel de-ale gurii. De la o vreme temperatura nu mai trecea de 0 grade. Era tot mai greu să o ţină pe Roksana în viaţă. Nu puteau să facă foc, să se încălzească, pentru a nu fi depistaţi de autorităţi.  
După aproape o săptămînă de mers prin munţi, traficantul le-a zis că au ajuns la graniţa cu Turcia. Le-a arătat o potecă, spunîndu-le că, dacă se vor ţine de ea, vor ajunge curînd în Turcia. Apoi a dispărut. Împreună cu nepotul lui Asghar şi cu o sacoşă în care Annahita şi Asghar aveau bani şi lucruri preţioase. Ningea, se întunecase, iar cei doi pierduseră poteca. S-au oprit lîngă o stîncă uriaşă şi au făcut foc, să se încălzească. Annahita deschide sacoşa unde o pusese pe Roksana, dar fetiţa nu mai dădea semne de viaţă. Era rece, vînătă şi nu mai respira. Dintr-o dată văd în întunecimea nopţii o mulţime de ochi sclipitori. Era o haită de lupi. Annahita şi Asghar au făcut focul şi mai mare, iar de la o vreme lupii au fugit. S-a făcut lumină, dar încă ningea. Au pornit din nou la drum şi, miracol, după cîteva ore au dat peste un drum de ţară. Au coborît şi au mers pe drumul acela înainte.  
Drumul urca din nou în munţi şi au ajuns la o stînă, unde au dat peste oier şi nevasta lui. Aceștia i-au primit în casa lor, dar ei vorbeau o limbă diferită. Annahita şi Asghar şi-au dat seama că nu mai sînt în Iran, dar nu ştiau dacă au ajuns în Turcia ori Armenia. După puţin timp au înţeles că sînt în Turcia. Femeia le-a dat să mănînce şi a apucat sacoşa în care era trupul Roksanei, crezînd că acolo erau rufe murdare, care trebuiau spălate. Annahita s-a crispat, femeia a tras fermoarul şi a exclamat, în turceşte, „Bebeluş, bebeluş!”. Toată familia s-a strîns în jurul Roksanei. Fetiţa respira, avea gura deschisă şi dădea din mîini. Soţia oierului i-a adus lapte şi o troacă de apă caldă, în care Annahita a spălat-o. Annahita plîngea şi mulţumea în inima ei lui Allah pentru că i-a scăpat fetiţa de la moarte.  
Annahita s-a dus în baie, s-a privit în oglindă şi s-a îngrozit. Fața îi era îngheţată, la fel pielea de pe mîini şi degetele de la picioare. După cîteva zile de odihnă în casa oierului, acesta i-a dus la un drum şi le-a dat de înţeles că mergînd pe drumul acela vor ajunge la o garnizoană de grăniceri. Aşa au făcut şi la scurt timp au ajuns la garnizoană. Au fost arestaţi pentru intrare ilegală în Turcia. În centrul de detenţie au dat peste alţi refugiaţi iranieni, unii aflîndu-se acolo de aproape un an. Annahita şi Asghar şi-au văzut visurile spulberate. Au urmat interogatoriile, numeroase şi tot mai agresive. După vreo şase luni de detenţie, în camera Annahitei şi a lui Ashgar a fost pus un alt iranian, un om de afaceri care ducea marfă din Germania în Iran. Cunoştea bine filiera traficului de persoane din Iran în Germania şi, după ce a ascultat povestea Annahitei, a promis că după eliberarea lui îi va ajuta să ajungă în Istanbul. S-a ţinut de cuvînt. După cîteva săptămîni Annahita şi Asghar au fost puşi pe un autobuz cu destinaţia Istanbul. După două zile au ajuns în Istanbul, unde li s-a spus să se prezinte la poliţie. Au făcut întocmai şi poliţia le-a eliberat acte, spunîndu-le că sînt liberi.  
Dar unde să meargă? Unde să doarmă? Unde să se spele? Li s-a dat adresa unui centru pentru refugiaţi. Au stat acolo cîteva luni, neştiind unde vor ajunge şi cînd. Roksana începuse să crească. Una dintre persoanele de care Annahita îşi aminteşte că s-a purtat frumos cu ea în centrul de refugiaţi a fost o țigancă, ce-i aducea mîncare şi îi spunea care țări primeau refugiaţi iranieni. Annahita şi Asghar au ales Danemarca, au făcut cerere de imigrare, iar după aproape un an au aterizat în Copenhaga. 
  
Danemarca 

Viaţa în Danemarca nu a fost uşoară. Familia primea asistență socială de la stat, Annahita mergea la colegiu să înveţe daneză, iar Roksana la grădiniţă. Asghar s-a apucat de politică. Nu muncea, nu învăţa daneză şi îşi petrecea timpul complotînd împotriva regimului islamist iranian. Se legase de alţi tineri iranieni care îi împărtășeau ideologia şi obiectivele şi care stăteau la el în apartament, la discuţii, pînă dimineaţa. De la o vreme Asghar devenise tot mai gelos şi bătăile au început din nou. Annahita a încetat să mai meargă la şcoală şi viaţa ei a devenit un iad. Asghar s-a apucat de băut raki împreună cu prietenii iranieni şi a devenit tot mai violent. Familia nu avea prieteni în afara comunităţii de refugiaţi iranieni.  
Într-o dimineaţă, după ce fusese făcută zob de Asghar, cineva bate la uşa apartamentului în care Annahita şi Asghar locuiau. Annahita se uită pe vizor şi vede un domn şi o doamnă în faţa uşii, ambii mai în vîrstă şi îmbrăcaţi frumos. De teamă, nu a deschis uşa. După două săptămîni domnul şi doamna bat din nou la uşă şi de data asta Annahita deschide şi îi invită înăuntru. Dar nu pot comunica. Invitaţii vorbeau engleza dar Annahita nu. Invitaţii nu vorbeau daneză. S-au privit unii pe alţii şi singurele cuvinte pe care Annahita şi le aminteşte din acea primă vizită au fost Christians... Jesus („creştini... Iisus”). Invitaţii au plecat şi Annahita s-a gîndit că nu îi va mai vedea. Dar s-a înşelat. După cîtva timp cei doi revin, Annahita deschide uşa şi primeşte din partea lor o Biblie. Cu timpul, Annahita începe să citească Biblia, nu o înţelege şi o pune pe raftul de sus al bibliotecii familiei.  
Anii trec şi Annahita şi Asghar reuşesc să aducă în Danemarca copiii lăsaţi în urmă în Iran, pe Daniel şi Cherrie. Copiii merg la şcoală şi se integrează rapid şi uşor în societatea daneză. Bătăile, însă, continuă, iar într-o zi Annahita e dusă la administraţia colegiului şi întrebată de ce are mereu vînătăi pe braţe şi pe faţă. Începe să plîngă şi divulgă violența din familie. Poliţia intervine şi le separă pe Annahita şi pe Roksana de Asghar. Asghar devine şi mai violent, iar poliţia îi sugerează Annahitei să-şi schimbe identitatea şi să plece în Suedia, împreună cu copiii. Annahita cade de acord şi la scurt timp, împreună cu Roksana şi Daniel, pleacă în Suedia. Cherrie rămîne în urmă cu tatăl ei, Asghar. 

De acum sîntem creştini! 

Primul contact al Annahitei şi al copiilor ei în Suedia a fost cu o mănăstire de măicuţe de lîngă Stockholm. A fost primită acolo pentru zece zile, pînă cînd îşi va putea găsi un loc pentru ea şi copii. Annahita e copleşită de ce vede şi aude, de rugăciunile măicuţelor, de cîntările şi de devotamentul lor faţă de „Iisus”. Discuţiile ei cu măicuţele inevitabil duc la acelaşi subiect – „Iisus”. Ceva o face pe Annahita să se întrebe de ce e atît de norocoasă. Priveşte înapoi la dificultăţile vieţii şi începe să-şi dea seama că cineva ori ceva a fost în spatele ei, a păzit-o şi o ajută. Curioasă, începe din nou să citească Biblia. Iubeşte scoarţele negre, paginile albe, marginile aurii şi mai ales mirosul tipăriturii proaspete. Continuă să mediteze. Ani la rînd. Intră în contact cu misionari americani, dar și cu creştini iranieni, care deja se convertiseră de la Islam, şi începe să meargă la biserică.  
Într-o zi îşi ia copiii şi merg împreună la o biserică luterană. Biserica era goală. Copiii se uită la mama lor. Annahita se roagă. Îngenunchează şi continuă să se roage. De la o vreme îi simte pe Daniel şi pe Roksana îngenuncheaţi lîngă ea, rostind şi ei rugăciuni. După vreo jumătate de oră, Annahita se ridică, îşi sărută copiii şi le spune: „De acum sîntem creştini” (p. 230).  
Urmează alte evenimente în viaţa Annahitei, familia ei din Iran se converteşte la creştinism, iar de la o vreme o mulţime de iranieni din comunitatea iraniană din Suedia se convertesc şi ei. Annahita îşi transformă casa într-o mică bisericuţă, în care ani la rînd a ţinut studii din Biblie cu emigranţii iranieni, în special femeile. Uneori avea în casa ei pînă la 30 de persoane. Au început să primească botezul creştin, iar iranienii din Occident au început să se convertească la creştinism cu miile. Se spune că în cinci ani Annahita a convertit la creştinism 1500 de musulmani.
   
Convertirea mamei Annahitei 

Încheiem cu istoria convertirii mamei Annahitei. Mama ei a refuzat să se convertească, relaţiile ei cu Annahita fiind dificile din această pricină. Într-o seară mama îi spune că se converteşte la creştinism dacă în noaptea aceea Îl vede pe Iisus în vis. Annahita s-a rugat în camera ei mai toată noaptea. Dimineaţa a pregătit micul dejun pentru familie şi mama ei era tăcută, dar vizibil mînioasă şi crispată. Annahita a lăsat lucrurile să se liniştească şi, după cîteva zile, a întrebat-o dacă a visat visul pe care şi-l dorise. Mama a început să lăcrimeze. A visat, zice ea, un bărbat care avea deasupra capului o lumină intensă. El săpa cu o lopată şi semăna. Mama Annahitei l-a întrebat: „Ce faci?”, iar El a răspuns: „Şaman. Ajută-mă!”. Femeia s-a apropiat de bărbat şi i-a luat sapa din mînă. Cînd a luat-o, a văzut o gaură în fiecare mînă a bărbatului. Bărbatul i-a zîmbit. Femeia s-a trezit din somn şi a început să plîngă (p. 243). A primit de sus visul pe care-l ceruse, iar la scurt timp după aceea a devenit şi ea creştină. 
  
ALIANȚA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA 
Str. Zmeica nr. 12, sector 4, București 
Tel. 0741.103.025; Fax 0318.153.082 
office@alianta-familiilor.ro

Autoarea cărții
 

duminică, februarie 18, 2018

DREPTUL DE A GÎNDI

SUMARUL BLOGULUI 


Iată că astăzi partizani ai valorilor europene se simt ofensați și îi atacă pe toți cei care nu îmbrățișează orbește tot ceea ce vine din Vest. Dacă îți pui cumva vreo întrebare legată de adopțiile valorilor și culturii vestice, imediat ești catalogat de poliția gîndirii drept retrograd, primitiv, sectar, antieuropean, mistic. Nu mai ai voie să gîndești... Gîndirea liberă este arestată! În mod ciudat toate aceste etichete seamănă cu cele aplicate de bolșevici: criminal, bandit mistic, dușman al poporului etc. Înainte se afirma neîndoielnic faptul că lumina vine de la Răsărit, de la est, adică de la Moscova... Acum se pare că înlocuim această lumină tenebroasă cu lumina care vine de la vest, adică de la Bruxelles și Washington. Este oare această lumină la fel de tenebroasă? 
  
Nu este dreptul meu – acela specificat în Carta Drepturilor Omului – de a încerca să disting, să judec dacă ceea ce adopt este o valoare sau o non-valoare, dacă valorile sau pseudo-valorile care mi se propun sînt adecvate sau nu sistemului de valori, zestrei culturale a acestui popor? Pseudo-valorile sînt niște idei și concepte care au pretenția de a fi valori, dar sînt departe de a putea fi definite ca atare, deși acum se încearcă, prin tot felul de mijloace, înscrierea lor în rîndul valorilor reale, perene ale omenirii. Problema cu care ne confruntăm astăzi o reprezintă limitarea accesului la istoria și cultura poporului din care facem parte, prin tot felul de mijloace mai mult sau mai puțin coercitive. Unul dintre cele mai importante mijloace îl reprezintă instituțiile chiar statului; de exemplu, acestea impun anumite programe de învățămînt sau anumite manifestări „culturale”. Astfel, mi se rupe cordonul ombilical cu Dumnezeu, cu zestrea mea culturală, și în schimb, prin toate mijloacele, coercitive și mai puțin coercitive, mi se impune un nou sistem de valori, o nouă cultură, adică mi se smulg rădăcinile din suflet, mi se amputează o parte din suflet și mi se impune în loc un suflet și un fond care-mi sînt străine. De exemplu, imaginea vampirului transilvan în care a fost transfromat Vlad Tepeș în Occident se potrivește mult mai bine walkiriilor occidentale decît specificului, adevărului istoric și credinței acestui popor.  
De ce spun mijloace coercitive sau mai puțin coercitive? Cînd vorbesc despre mijloace coerctive, nu mă refer la cele de tip militar, ci la șantaj economic, așa cum s-a petrecut în cazul Greciei. Nu adopți setul de legi care ți se cere, se închide robinetul. Elitele noastre au lăsat locul unei clase politice caracterizate de oportunism și lichelism, care, în schimbul susținerii externe, este deseori gata să adopte anumite măsuri favorabile culturii și intereselor străine, de pildă acordarea anumitor privilegii firmelor multinaționale occidentale în dauna firmelor autohtone. Îmi veți spune: ce este rău în asta? Aceste firme sînt de fapt niște cai troieni care vin cu propria lor cultură, pe care o promovează atît în interiorul firmei, în rîndul angajaților, cît și în exterior, în rîndul populației care consumă produsele firmei respective, fie că este vorba de un consum alimentar, ca in cazul Mc Donald’s sau Coca Cola, fie de programe sau jocuri pe computer.  
Cînd vorbesc despre măsuri mai puțin coercitive mă refer simplu la soft power, puterea de a seduce mințile și inimile. Acest soft power pătrunde atît prin cultura firmelor multinaționale, pe care acestea o promovează peste tot în lume, cît mai ales prin mass-media, prin filmele, cărțile, jocurile video propuse. Această stare de fapt este posibilă deoarece majoritatea canalelor mass-media sînt fie deținute de trusturi occidentale, fie de simpatizanți ai acestora. Putem evalua singuri, de pildă, cum o firmă precum Coca Cola a impus o anumită imagine a lui Moș Crăciun peste tot în lume. Să privim numai cum s-a impus la noi în ultimii ani sărbătoarea St. Valentine’s Day din 14 februarie, bietul mucenic al Bisericii primare, a cărui viață o ignorăm cu toții și pe care cultura sau incultura occidentală a transformat-o într-o sărbătoare a dragostei prea adeseori lascive. Sfîntul Valentin a fost martirizat pentru că a cununat creștinește o pereche de tineri, deci nu i-a încurajat să trăiască în desfrînare. Cum putem face din sărbătoarea lui o sărbătoare a desfrîului? Să nu uităm iarăși felul în care s-a impus în ultimii ani Halloween-ul chiar și în grădinițe! În Occident, pe 1 noiembrie catolicii sărbătoresc Ziua Tuturor Sfinților, iar noi la inceputul lui noiembrie sărbătorim Ziua Morților și facem pomenire pentru morții noștri. Ce legătură au acestea cu vrăjitoria?!  
Cine nu își amintește astăzi de filmul serial Dallas, care a avut drept scop să introducă cultura și valorile americane în casele noastre... Filmele care fac propagandă LGBT au exact același rol, de a ne reseta creierele și a ne schimba modul de a gîndi și de a privi lucrurile, urmărind în final schimbarea paradigmei sociale, redefinirea normalității. Cercetătorii au demonstrat că imaginile sînt printre cele mai convingătoare modalități de a ne inocula o nevoie pentru un anumit produs sau patimă și reprezintă cel mai bun canal de promovare a ideilor, pentru că ele acționează atît la nivel conștient, cat și subconștient. În timp ce urmărește imaginile de la televizor, creierul devine pasiv, nu mai gîndește, ci primește ceea ce vede. În acest scop s-a inventat televiziunea. Există un nivel de informație comunicată și preluată în mod conștient, dar și un alt nivel în care este comunicată subconștientului. Să nu uităm că se spune că imaginea rămîne pe retină și se stochează undeva în memorie, astfel că, vrînd-nevrînd, ne influențează. Există chiar studii făcute de către criminaliști cum ar putea descoperi criminalii în funcție de imaginile rămase pe retina victimei. Copiii noștri sînt expuși la imagini încă de la vîrste foarte fragede, ei avînd acces la i-pod-uri și i-phone-uri, precum și la console de jocuri. De cele mai multe ori, jocurile respective conțin scene violente. Nici chiar desenele animate din zilele noastre nu mai sînt atît de inocente precum erau în anii 1990, ci multe dintre ele sînt folosite în același scop, de a promova valorile și cultura occidentală și a le inculca copiilor noștri încă de la vîrste fragede. 
Astfel, televiziunea si internetul au permis sistemului de valori occidental să pătrundă mai adînc pe plan internațional decît era posibil înainte. Gary Dean atrăgea atenția ca site-urile de pe internet sînt ca niște cai troieni, încărcate de concepte și valori. Aceste canale au permis răspîndirea valorilor occidentale în toată lumea, beneficiind de impunerea doctrinei circulației libere a informației.  
În perioada comunistă, dacă emiteai vreo judecată, erai ridicat de Securitate și declarat opozant al sistemului, acuzat de „uneltire contra ordinii sociale”. Acum mai avem puțin și inventăm și un aparat care să ne citească gîndurile! Mă întreb: oare vor fi arestați toți cei care gîndesc altfel? Aici se duce de fapt lupta, la nivelul controlului gîndurilor... Dacă nu te mai gîndești la Dumnezeu, se rupe legătura cu Creatorul și implicit cu harul divin. Dacă ți se șterge memoria culturii din care faci parte, ți se poate implanta în loc orice alt sistem de valori. 
Nu este oare dreptul nostru să judecăm dacă valorile respective ni se potrivesc sau nu, sau dacă sînt doar niște forme fără fond în raport cu sufletul, cu zestrea culturală a acestui popor? Nu este oare dreptul nostru să discernem între o valoare și o non-valoare? Să avem o grilă sănătoasă în funcție de care evaluăm valorile și le separăm de non-valori și de forme fără fond neadecvate culturii și istoriei noastre? 
În același timp, oare acest transfer de valori nu ar trebui să funcționeze în ambele sensuri? Adică dacă alții au dreptul să ne impună valorile lor, oare noi nu avem dreptul să le impunem pe ale noastre? Avem o diasporă suficient de mare, care ar putea să o facă... Deși chiar acest sistem de muncă pendulară care s-a dezvoltat și perfecționat în ultimele decenii poate funcționa ca un cal troian, adică oamenii expuși la un sistem de valori în exterior să îl adopte și să îl absoarbă, introducîndu-l puțin cîte puțin în țară. Și aici din nou se pune problema culturii, a rădăcinilor, a discernămîntului. Dacă încontinuu ești batjocorit pentru faptul că ești român, așa cum s-a încercat timp de cîteva decenii printr-o amplă campanie de presă occidentală, ajungi să te delimitezi de zestrea ta spirituală și culturală, de credința ta și de trecutul tău istoric, ajungi să îți renegi rădăcinile. Se lovește la ora actuală în Biserică pentru că este singura instituție care mai vorbește de suflet, amintindu-ne că omul are și partea aceasta spirituală, și care mai promovează anumite valori morale. Biserica este singura care ne mai amintește de cultura și istoria noastră, singura în care nu îți este rușine că ești român... 
Se pare însă că sistemul nu are nevoie de oameni care să se gîndească la altceva decît la imaginile pornografice, să se exprime cît mai lapidar folosind un limbaj cît mai lasciv și să acționeze cît mai violent și impulsiv... Omul redus la statutul de dobitoc este omul cel mai ușor de controlat și manipulat. Devii ceea ce privești, ceea ce citești. Hrana pe care i-o dăm sufletului nostru este cea care ne zidește în interior. 
Efortul nostru trebuie să fie acela de a construi o Europă bazată pe valori perene... Nu cred că Europa poate fi reprezentată de invazia musulmană, nici de ultimele vrăjitoare vînate în Germania pentru că au fiert o tînără într-un cazan, nici de lobby-urile LGBT care încearcă să își promoveze punctul de vedere și patima în întreaga lume, pentru a transforma o minoritate anormlă în majoritate normală...  
Oamenii au dreptul să aleagă, drept pe care trebuie să îl respectăm cu toții, dar nu au dreptul să impună valorile lor celorlalți. Înțeleg ca minoritățile să aibă drepturi, dar, de exemplu, dacă creștinii își proiectează un film sau au o manifestare proprie, imediat sînt acuzați de fanatism religios, sectarism, prozelitism, propagandă religioasă, așa cum s-a întîmplat cînd niște prieteni ortodocși și catolici au mers în Franța să cînte colinde la un azil de bătrîni. Au fost dați afară chiar de directoarea azilului, pe motiv de propagandă religioasă! La ultimul meu loc de muncă din Franța, în cadrul unei universități, era o rușine să fii creștin. Creștinii erau batjocoriți și se făceau glume pe seama lor, în schimb era apreciat în mod deosebit un transsexual care cîștiga mulți bani din spectacole.
Caii troieni pătrund în casele noastre în mod subtil: printr-un film la televizor, printr-o muzică, printr-o băutură precum Coca Cola, printr-o pereche de jeans sau printr-un pachet de chipsuri... De ce credeți că actorii și cîntăreții cîștigă atît de bine? Pentru că sînt ambasadorii care promovează cel mai eficient sistemul de valori și, în același timp, de non-valori occidental. Toate acestea ne schimbă în timp, pe nesimțite, modul de a gîndi și de a acționa, ne schimbă cultura… Noi putem juca un rol pasiv sau activ, depinde de alegerea noastră. În 2001, scriitorul Mario Vargas Llosa publica un eseu intitulat Cultura libertății, în care argumenta faptul că fiecare dintre noi sîntem liberi să ne formăm o identitate culturală, deci numai de noi depinde cum ne construim cultura, ce fel de valori acceptăm şi ce moștenire lăsăm generațiilor viitoare.

Raluca PRELIPCEANU

vineri, februarie 16, 2018

EXERCIȚII DE RĂBDARE PE FACEBOOK

SUMARUL BLOGULUI 
   
  
DESPRE „CAZUL” ANDREI PLEȘU*
  
Șt. P.: D le Codrescu. E o dreptate in ce spune aici**, dar f mica. NU E nimic nou in peisaj, dreptcare nu e nimic de mirare aici nici de ras. Eu zic ca nu trebuie invinovatit nimeni la modul asta. Limbajul denota contextul (politic, economic etc) și spiritualitatea aleasa de fiecare, sau care i s-a inculcat. Plus ca, ca sa fi un om cumsecade sau ajungi rau ori igorant e necesar neaparat sa stai bine cu limba respectiv cu limbajele (eu de ex nu pun meniurile din Windows sau din softuri in lb romana, ptr ca mai mult ma incurca). Eu cred ca textul de mai sus e si putin rautacios. Poate fi scris de un literat super, dar care e doar literat, si atat (om e? crestin e? Ce bine a facut la viata lui?). Si inchei cu un citat din sf Ioan Hrisostom peste care am dat zilele astea. Ce e omul? Se zice ca a cela care e dotat cu ratiune, intelegere etc. Nu, nu acela e omul. Om e Iov. Ce zice Biblia despre Iov? Si era bun si drept etc. (Anexa: De vina e (si) sistemul care vrea sa scoata destepti printr un curiculum educational utopic, care mai mult face pe om a se scarbi. Despre efectele distrugatoare ale mincino-educatiei moderne vedeti cartile de la ed.anacronic. Concluzie anexa: Nu e de ras, ci e de facut ceva constructiv.).
   
Răzvan Codrescu: Nu-i nici în primul rînd de rîs, nici în primul rînd de plîns, ci în primul rînd de luat seama. În ce-l privește pe autor, nu pot să vă spun cît de creștin este și nici tot ce-a făcut exact la viața lui (astea-s lucruri pe care numai Dumnezeu le știe cu adevărat și fără rest), dar știu că a scris o carte despre îngeri și alta despre parabolele lui Iisus, că e un mînuitor neîntrecut astăzi al limbii române și că, spre deosebire de alții, știe ce vorbește, nu vorbește ce știe. Mărturisesc că am și polemizat cu el (dacă sînteți curios, puteți vedea în noua ediție din Spiritul dreptei, care trebuie să apară chiar zilele astea), dar l-am și citat cu recunoștință uneori (iată o mostră: „Apartenenţa la o naţiune sau alta e un dat providenţial, aşa cum sînt culoarea ochilor, statura şi tot ce alcătuieşte identitatea noastră particulară. Ca atare, această apartenenţă are un sens şi creează o răspundere. Nu te naşti întîmplător într-o anumită naţiune: există o marcă destinală în această împrejurare, există o comunitate istorică cu ceilalţi, există, mai ales, formidabila comunitate de limbă care leagă, în adînc, pe toţi utilizatorii ei. Şi există un rost al fiecărei naţiuni în istoria lumii care, neîmplinit, lasă vacantă o porţiune importantă a acestei istorii. Identitatea naţională e un fapt de la sine înţeles, care lucrează în noi clipă de clipă. Naţiunile sînt o realitate foarte puternică încă şi diversitatea lor e «sarea pămîntului». [...] Problema nu este a abandona sau a eluda tema naţiunilor, ci de a o pune la locul ei, fără emfaza secolului al XIX-lea, fără idolatrie, fără obsesia confruntării duşmănoase şi a supremaţiei exclusiviste. Asumarea identităţii naţionale trebuie, cu alte cuvinte, să ia chipul unei ofensive a creativităţii...” - Despre îngeri, ed. 2003, pp. 169-170). Sigur că dvs., om deștept și creștin căruia nu-i tremură măsura, toate acestea vi se pot părea niște banalități, dar unui prost și unui creștin imperfect ca mine i s-au părut de oarecare folos. Încolo, desigur, știți dvs. mai bine și mă sfiesc să vă contrazic (mai ales că mi-ați făcut onoarea de a-mi fi prieten virtual). Iertați, dacă se poate!
  
Șt. P.: Mda, taica Pleșu. Frumos scrie despre națiuni etc. Insa expresia „suprematie exclusivista” e extrem de periculoasa si manipulatorie (bine un ex al acesteia sa zicem e fenomenul terorist ai carui membri se cred luna si stele), dar indeamna subliminat la relativis. Adica hai sa nu credem cine stie cine, suntem si noi ca toti ceilalti. NU. Moralmente, de ex, Romania sta mai bine fata de Canada, sa zicem, unde educatia curviilor a cuprins sistemul educational. Si inca: Cartile lui Plesu despre Ingeri ai Parabole au bazaconii si erezii chiar nu putine. Nu am vreme acum, dar recomand a se citi. Sa fim bine inteles, Plesu are multe merite, dar nu e teolog, e varza la cap asta. Noica cel putin era rezervat, discret, un Eliade la fel, nu se dadea teologi. Insa mandria de tip sorosit a d lui Plesu l-a dus la a „teologhisi” cu felurite bazaconii. 

Răzvan Codrescu: Să fie un efect colateral al soroșismului? La asta nu mă gîndisem, mai ales că acel curs despre îngeri îl ținuse inițial pe la începutul anilor 90... Dar iată, de aceea e bine să ai prieteni virtuali deștepți și bine așezați în credința lor, care una-două te lămuresc cum stă „subliminal” treaba, indiferent care ar fi ea. Vă rămîn încă o dată îndatorat și nu mă mai satur de spectacolul pe care-l oferiți (gratis, numai din mărinimie creștină). Deja mă simt trăitor într-o țară mai sigură (în Canada nu știu cum o fi, că nu bat pînă acolo). Eu, în locul dvs., m-aș apuca să scriu cărți, ca să nu se risipească atîta deșteptăciune, ci să se transmită și generațiilor viitoare (care altfel există riscul să creadă că România n-a avut în trecutul ei decît niște bieți relativiști ca Eliade, Noica și „taica” Pleșu). Vă mulțumesc că existați!
  
Șt. P.: Soroș a venit în anii 90 pe la noi, cand si-a adunat ucenicii. Despre ce vorbim? Iar Plesu, direct sau nu, doar prin ONGul lu Soros sau si direct, e , sa zicem, pe duhul lui Soroș. Pe care, stim bine, il si apara de atacurile contra lui din presa etc (vedeti interviurile la TV cu Plesi pe tema). D le Codrescu, aici chiar o dati pe abureli. Am zis eu ca Noica etc sunt bieti relativisti? Ok, am implicat putin lucrul asta. Sunt relativisti da, la capitolul credinta crestina. Pr Steihardt, care laprecia pe Noica teribil, il numea crestin intelectual fara Biserica. Pur si simplu. Cred ca daca il intrebai ce a vrut sa spuna, urmau felurite balbaieli sau un adevarat studiu de caz pe tema. Dar era de ajuns atat. Pt mine. Unde am vadit eu eu f ca ofer spectacole gratis si nu din marinimie crestina? Cand eu m-am angajat in dialog tocmaipe marinimie sau linie crestina? (ca editor si traducator de carte crestina, si cu studii in domeniu, ce pot face altceva?) . Deci carti am scris, chiar daca in forma traducerilor, unde am si prefete, daca tot ati pomenit. Da, taica Plesu te invata, sa vorbesti, sa mananci (vezi art magistral despre mancare!), sa citesti, dar nu te invata sa traiesti bine, crestineste, CA UNUL CARE A RECUNOSCUT PUBLIC ca nu practica Ortodoxia, fiind doar botezat si atat (vezi interviul cu Iosif Sava). Deci, Plesu nu e instanta morala (sau moral crestina), nici de teologhisire. A ca se pricepe la bunele moravuri seculare, dupa manualele de buna purtare frantuzesti si altele asemenea. 

Răzvan Codrescu: „Ehei, cum le spui matale, bobocule, mai rar cineva!”. Nu trebuie să vă chinuiți să-mi explicați: am înțeles pînă și eu că la dvs. deșteptăciunea și clarviziunea creștină sînt două fatalități care se întrec una pe alta. Cred că numai umorul (voluntar sau involuntar) le bate. (Eu chiar mă gîndisem să inaugurez, cu acceptul dvs., o rubrică intitulată: „Să rîdem și să ne deșteptăm cu Șt. P.!”...) De ce Dumnezeu aglomerează atîtea daruri în cîte cineva, iar pe alții îi lipsește complet de ele, probabil că dvs. ați ști să-mi explicați cu toată competența teologică. Mă bucur, în orice caz, că editați și traduceți cărți, pentru că de la a edita și a traduce la a scrie efectiv nu-i decît un pas (mai ales cînd ți-ai făcut mîna cu atîtea prefețe). Am, în felul acesta, o îngrijorare mai puțin. Eu – fiind și prost, și incompetent, ratat atît ca autor, cît și ca editor – nu sesizasem nici o erezie în cărțile d-lui Pleșu, dar acum am înțeles cît e de primejdios (via Soros) și că unde-i creștinism nu-i tocmeală! Uite-așa ne-au aburit sorosiștii ăștia, de-am ajuns să îmbătrînim degeaba! E clar însă că viitorul e pe mîini bune și că, eventual sponsorizată de d-l Becali, deșteptăciunea ortodoxă va triumfa pînă la urmă la sate și orașe (pe internet e numai începutul). Putem de-acum trăi și muri liniștiți! Și pe limba noastră, indiferent cum am stîlci-o. 

Șt. P.: E ultimul comentariu/raspuns care-l mai scriu la postarile dumneavoastra: precum ati aburit-o groaznic cand ati zis ca va puteti pune fara probleme cipul cel de pe urma oriunde in trup, si ca veti continua sa fiti bun crestin, tot asa o aburiti si acum (that is enough!) sdrept care, va urez - fara ironie zic - sa aveti parte de Crestinismul necipat (nici indracit nici intelectulist) traditional, cu prisosinta, si, pe cat o da Dumenzeu, nadajduiesc sa scapati, pana in sfarsit, de „spalaturile” pseudo filosofice si teologice post moderno-soroșiste, in care va complaceti din belsug. Si zic asta de dragul celorlalti mai mult care tind sa se imbete cam mult cu texte „codrene” de folos. orice alte discutii le primesc doar pe chat ul privat. 
  
Răzvan Codrescu: Păcat că sînteți mai puțin răbdător cu mine decît eu cu dvs.! „Unde e iluziile mele, care le-am avut?!”... Cum-necum, lumea merge înainte. Poate că e într-adevăr mai bine ca deștepții să-și vadă de deșteptăciunea lor, iar proștii de prostia lor. Eu nu mi-aș fi iertat niciodată o prietenie care „să vă cauzeze”. D-lui Pleșu – dacă am să-l întîlnesc vreodată, pînă să ne cipuiască ăștia – am să-i atrag atenția că e sorosist și eretic. Dumnezeu să vă dea sănătate (că de altceva nu păreți a avea nevoie). 


DESPRE SERIALUL „LAS FIERBINȚI”
  
[...] 

P. F.: Acest serial scoate în evidență tot ce e mai rău din poporul român. Că sunt cetățeni care seamănă cu personajele din film, e adevărat. Dar nu poți pune o pecete și să spui că toți românii sunt așa. Nu e unul care să muncească în acest serial, toți sunt șmecheri, bagaboante, bețivi, reduși mintal. Avem și dintre aceștia, nu zic, dar nu suntem cu toții așa ! Se spune de obicei că din filmele bune “înveţi ceva”. Ce ar însemna acest lucru mai exact? Cred că “învăţarea” trimite la toate acele aspecte afective şi emoţionale, “un film bun” accentuează şi potenţează toate mecanismele: mecanismul reveriei, cel al proiecţiei, al identificării, cele ale visului. Ce vedeți din toate acestea în serialul cu pricina ?!
   
Răzvan Codrescu: Învățăm că sîntem în prea mare măsură ca în film și că ar trebui să ne luăm seama, nu să ne mințim „patriotic” pe noi înșine.
  
P. F.: Cine se simte așa, să-l urmărească cu plăcere. Nu e nevoie să ne mințim ,,patriotic" dar nici ,,antiromânește". 

Răzvan Codrescu: Dacă e ceva „antiromânesc”, atunci e chiar cruda realitate. Eu mă trag, după tată, de pe lîngă Videle, iar după mamă, de pe lîngă Urziceni, am copilărit în mahalaua bucureșteană a Pantelimonului și mi-am făcut stagiul ca profesor la Zimnicea, deci pot să confirm pe deplin trista autenticitate a lucrurilor. Pentru păcatele noastre (că altfel nu pot să spun), aici „se fac cărțile” României de vreo 70 de ani încoace (Ceaușescu, Iliescu, Băsescu, Dragnea – et comp.), fie că ne place, fie că nu.
  
M. M.: Din pacate dl Codrescu Razvan cred ca vorbiti in cunoștiință de cauza si e trist ce spuneti. La fel cum.am mai spus mai sus satul transilvan diferă mult fata de ce vad eu in acest film . 
  
P. F.: Diferă și de satul moldovean. 
  
Răzvan Codrescu: E adevărat, deși are și acela, în alt „stil”, trista lui „originalitate”. Aici însă, în Muntenia sudică, e varianta rurală a lumii lui Caragiale. Tarele sînt mai vechi (nu vorbea Petre Țuțea de „ilfovită”?), dar s-au radicalizat treptat sub comunism. În copilăria mea, pe la începutul anilor '60, încă nu era chiar așa: mai persista ceva din latura bună a lumii Moromeților (oricum, și ea „exotică” pentru ardeleni). Astăzi totul s-a „mahalagizat”, mai ales în jurul unui București el însuși problematic. Osmoza de „mitocănie” rurală și „mahalagism” urban, de mioritism și miticism, pe fondul vicios creat de comunism (și perpetuat de neocomunism), a dus la tragicomedia socio-umană redată în „Las Fierbinți”. 
  
[...] 

Z. B.: Promovarea prostiei si vulgaritatii ! Chiar crede cineva ca un sat intreg e plun de prosti si ...smecherasi ? Dar protv ul asa vrea sa ne ...educe !
   
P. F.: Ați exprimat esențialul, aș mai adăuga și o vădită propagandă progresistă (antiromânească și anticreștină).
  
Răzvan Codrescu: Ne place mereu să ne refugiem în idealisme (mai mult sau mai puțin sentimentale), evitînd să admitem cu reponsabilitate realitatea crudă și să o înfruntăm cu luciditate critică, iar realitatea devine din ce în ce mai agresivă și mai monstruoasă (uitați-vă cine a ajuns să ne conducă!). Eu nu zic că nu sînt și multe (prea multe) rele care vin din afară, dar răul cel mai mare stă în noi înșine, iar pe acesta nu doar că nu sîntem în stare să ni-l exorcizăm, dar preferăm să ne prefacem că nici n-ar exista! Iar cînd ni-l arată cineva cu degetul, într-o formă sau alta (reportaj documentar, comedie, pamflet etc.), acela devine musai „antiromân” și „anticreștin”.
  
Z. B.: Oricat ai fi de...nu pot accepta ca un sat intreg , este asa de pornit pe ...capatuiala cu orice pret , de o prostie , vulgaritate si obscenitate asa cum il prezinta acest serial ! Avem (ca tot omul) pacatele noastre , dar acest serial aduce jignire omului de la tara , cati au mai ramas , mai mult cu batrani (ori aici sant numai tineri) !De gustibus !
   
Răzvan Codrescu: Arta și realitatea se intersectează, dar nu se confundă. E o discuție care se tot poartă la noi de la Caragiale încoace, pe un fond - din păcate, mereu înnoit - de insuficiență culturală. Nu vă faceți un serviciu cu astfel de „considerații” primitive. Dar este și acesta un nărav al lumii românești: să creadă că n-are nevoie de cultură pentru a se pronunța despre orice. 
  
[...] 

M. M.: Va invit la bunica mea in satul de langa Deva si va garantez ca nu o sa gasim astfel de personaje care sa fie determinante pt intreg satul . Generalizarea este cel mai gresit lucru pe care il putem face. Eu cred ca dl Codrescu Razvan a rezumat foarte corect dilema mea legata de serial "E România regățenească de Cîmpia Dunării, lumea Moromeților, într-adevăr stranie pentru un ardelean..."
  
C. E. P.: Dl M. M., cred că idealizați un pic satul ardelean.
   
M. M.: Eu cred ca nu . Are si satul ardelean tarele si problemele lui dar nu cred ca filmul asta il prezinta realist.
  
C. E. P.: Nici satul regățean nu arata așa rău ca in film
  
M. M.: Din cate am inteles de la prietenii mei Catalin Mares si Codrescu Razvan e chiar asa.

Răzvan Codrescu: Nici o ficțiune nu redă întocmai realitatea. E totuși un film artistic, nu un film documentar. Mă tem însă că, pe alocuri, „viața bate filmul”... 
  
[...]
  
M. Ș.: Problema mea cu PRO - TV-ul e ca in general, are grija sa ingroseze tusele negative, sa sublinieze uratul si vulgarul...
  
Răzvan Codrescu: Aveți scăpare pe cîteștrei Antene, pe România TV etc. (nici Dan Diaconescu nu cred că și-a spus ultimul cuvînt). Fiecare se uită la ce-i place. Sau nu se uită, ca să rămînă deștept. Trăim, totuși, într-o lume liberă, neamul stă să-și ia zborul, intelectualii redutabili sînt în (auto)lichidare, de gestiunea adevărului vă ocupați dvs., cu Dumnezeu sîntem (tot bunul român știe!) într-o relație specială... Care-i problema? Ar fi și penibil să ne temem acum de niște saltimbanci! Și dacă ne îngroașă și ei acolo, ca să facă un ban, urîtul și vulgarul, ce? Nu sînt ale noastre? Nu sîntem mîndri de ele? Numai să nu ni le fure, ca Soros și ca multinaționalele. că atunci schimbăm placa, punem mîna pe băț! 

Mica D.: E un soi de nostalgie a lui Pleșu.Personajele masculine seamănă cu Băsescu. De aia îi place intelectualului de Pleșu, serialul. 

Răzvan Codrescu: Nu mîrla, desigur, e problema noastră, ci Andrei Pleșu... Mirla o suportăm noi, cu intelectualii ne e mai greu! Asta e treaba pe care au lăsat-o comuniștii neisprăvită: nu i-au eradicat pînă la capăt pe intelectualii ăștia insuportabili, ca să fi rămas numai noi, neintelectualii patrioți și deștepți, pe care nu ne mai cuprinde internetul!
  
Răzvan Codrescu: Mică, dar foc de deșteaptă! Și, vorba lui Caragiale, cu „tăria opiniunilor”... (Oare era Mița sau Mica Baston?)
  
Mica D.: Opiniuni. Mai ales dacă nu jignim.
  
Răzvan Codrescu: Aha! (De jignire nici nu poate fi vorba. Pe d-l Pleșu nu-l poate jigni decît cineva de același calibru.)

I. I.: În jigniri, văd că dvs sunteți maestru. Și nici măcar nu aveți haz. 
  
Răzvan Codrescu: Mic puseu de intelectualitate... Hazul e la dvs.; eu rămîn cu necazul.  

I. I.: Eh, lăsați! Subiectul era despre jigniri fără nicio noimă. 

Răzvan Codrescu: Nu știu dacă am înțeles exact, dar m-am prins cît de cît. Mai mult... ce să te-aștepți de la un monstru virtual care vînează pe Facebook oițele năzdrăvane ale neamului?!
  
* Am păstrat întocmai ortografia și punctuația diferiților comentatori (din păcate, scriem încă și mai prost decît vorbim), dar am ales să nu le dau numele, ci să-i indic doar prin inițiale. Dacă ai un pic de răbdare cu ea, stupiditatea „ortodoxistă” poate vădi savori nebănuite.
** Este vorba de un text („Neologismele...”) al d-lui Andrei Pleșu, apărut în ziarul Adevărul și reprodus pe pagina mea de Facebook (a se vedea fotografia de mai jos).