joi, ianuarie 16, 2020

DANTE, «PARADISUL», CÎNTUL XIX

SUMARUL BLOGULUI

Divina Comedie a lui Dante Alighieri
în noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu

  

PARADISUL

Cîntul XIX

În cerul al șaselea (al lui Jupiter) acvila formată din sufletele fericiților îi vorbește lui Dante (știindu-i îndoielile) despre limitele înțelegerii omenești cu privire la iconomia dreptății divine, accentuînd pe nevoia ca dreapta credință să fie însoțită de faptele cele bune, care dau pînă la urmă adevărata ei măsură. În partea finală a cîntului (începînd cu versul 112) Dante face o trecere critică în revistă a regatelor sau regilor din Europa vremii, închipuindu-și cam cum va fi consemnat fiecare în marea carte a Judecății de pe Urmă. Sînt evocați pe rînd, nominal sau doar aluziv: împăratul austriac Albert, regele francez Filip cel Frumos, regii Robert al Scoției și Eduard I al Angliei, regele spaniol Ferdinand IV al Castiliei și regele Venceslav IV al Boemiei, regele Neapolelui și Ierusalimului Carol II de Anjou („Șchiopul”, il Ciotto, ale cărui virtuți zice că-s însemnate cu I, iar defectele cu M, după cifrele latinești, virtutea fiind de fapt una singură, pe cînd defectele mii!), regele Frederic II (domnitor peste „insula de foc”, adică Sicilia, unde legenda spune că s-ar fi stins Anchise, tatăl lui Enea), despre care zice – este una dintre cele mai acide ironii din Divina Comedie – că va fi consemnat în cartea Judecății finale cu cuvinte prescurtate, ca să aibă loc pe o singură filă atîtea rele cîte a săvîrșit, regele Giacomo din Baleare și regele Giacomo II din Aragón, regele Dionisie al Portugaliei și regele Haakon VII al Norvegiei, regele sîrb Ștefan Uroș II Milutin, regele maghiar Andrei III (Ungaria și Navarra sînt singurele despre care are vorbe bune) și regele peste Cipru (Nicosia și Famagusta) Henric II de Lusignan (Navarra fiind îndemnată să ia aminte de la Cipru ce înseamnă cîrmuirea unei „bestii” franceze: vv. 145-148). Păgînii (inzi, etiopieni, persani) sînt luați ca martori ai decăderii creștine (ideea fiind că am ajuns de mirarea și rîsul păgînilor).  
 

1 Mi se vădea cu aripile-ntinse
frumosul chip ce-l înjghebau voioase
acele duhuri laolaltă prinse:
4 păreau rubine-n care se-ncuibase
în fiecare-a soarelui vipie,
străluminînd privirile-mi pioase.
7 Iar cîte-acum mă-ndemn a le descrie
nici scrise n-au mai fost și nici grăite,
căci ele-ntrec lumeasca fantezie;
10 și văz, și-auz mi-au fost de glas răpite,
care vorbea cu „eu” și-„al meu”, deși
„noi” sau „al nostru” se cădeau rostite.
13 „Fiind eu drept și blînd”, prinse-a grăi,
„sînt înălțat aici în slava care
e mai presus de tot ce ți-ai dori;
16 lăsai în lume un renume mare,
încît și răii îl cinstesc din gură,
dar nu-mi urmează pilda în lucrare”.
19 Așa cum simți o singură căldură
din mulți cărbuni, din multele iubiri
un singur glas suna-n icoana pură.
22 La care eu: „O, veșnice-nfloriri
de sfîntă bucurie, cui ca una
vă simt dulceața miresmatei firi,
25 grăindu-mi, foamea ce o simt întruna
mi-o stîmpărați, că-n lume n-am aflat
merinde să mă sature vreuna!
28 Eu știu că-n ceruri, dacă-n alt regat
se oglindește-a Domnului dreptate,
nici peste-al vostru vălul nu-i lăsat.
31 Voi știți cît sînt de pus pe ascultate
și știți prea bine și-ndoiala mea,
în care mintea-mi de demult se zbate”.
34 Cum șoimul ce sub glugă-a fost să stea
își saltă capul și, din aripi dînd,
se semețește și să zboare vrea,
37 la fel văzui și acel chip mișcînd,
ce se-njgheba din grația divină,
cum doar în ceruri poți s-auzi cîntînd.
40 Și prinse-a zice: „Cel ce la lumină,
rotind compasul, le aduse toate,
vădite sau ascunse să le țină,
43 nici el în largul lumii lui nu poate
să rînduiască vreo putere care
să îi întreacă Verbu-n maiestate.
46 Dovadă-i cel dintîi trufaș, mai mare
decît oricare altă creatură,
dar ce căzu din har prin nerăbdare;
49 deci cel ce mai prejos e prin natură
e-un vas prea mic pentru supremul bine,
ce-și este sieși veșnică măsură.
52 Vederea noastră deci, ce nu-i în sine
decît o rază-a rațiunii sfinte
de care-s toate lucrurile pline,
55 nu-i cu putință să nu ia aminte
cu cît principiu-i mai presus prin fire
de ce cuprinde strîmta noastră minte.
58 De-aceea vrut-a dreapta cumpănire
atît să vadă lumii dat să-i fie
cît poți din mare prinde c-o privire;
61 c-al mării fund la țărm de ți se-mbie,
în largul ei nu poți a-l mai zări:
e-acolo, dar ascuns îți este ție.
64 Lumină-i doar din cel ce-n veci va fi
netulburat; altminteri beznă-i doară
sau umbră-a-nveninatelor stihii.
67 Acum îți este îndeajuns de clară
dreptatea vie ce-ți părea obscură,
sub greaua îndoielilor povară;
70 căci îți ziceai: «Se naște o făptură
la Ind și despre Christ nu are cine
să-i dea, prin grai sau scris, învățătură;
73 și totuși nu e mai prejos în bine,
pe cît putem vedea, de altul care
că e creștin dreptcredincios se ține.
76 Nebotezat și fără-a crede moare:
cu ce temei dreptatea-l osîndește
și-n necredința lui ce vină are?».
79 Cine ești tu să judeci omenește
ce e la mii de poște mai departe,
cînd ochiul tău abia de-un cot zărește?
82 De n-am avea dreptar în Sfînta Carte,
cel ce-și frămîntă mintea lui puțină
ar tot avea de uluială parte.
85 O, biete minți împotmolite-n tină!
Voința cea dintîi, prin sine bună,
nu-și schimbă-n veci natura ei divină.
88 E drept doar ce și cît cu ea consună:
nu-i bun creat s-o poată-n el cuprinde,
ci ea pe toate-n raza ei le-adună”.
91 Cum peste cuib să zboare roată prinde
o barză care puii și-a hrănit,
iar cel sătul spre ea cu ochii tinde,
94 la fel și eu atunci am fost privit
spre-alaiul slavei binecuvîntate,
care plutea ca pajura-n zenit.
97 Rotind zicea: „Cum cele-aci cîntate
de ne-nțeles ți-s pe de-a-ntregul ție,
la fel și lumii veșnica dreptate”.
100 Și cînd s-a domolit acea vipie
încinsă-n Duhul Sfînt cu semnul care
romanilor le-aduse măreție,
103 mai zise: „În regatu-acesta mare
n-ajunse om fără credință-n Christ,
nici înainte, nici după-ntrupare.
106 Pe mulți i-auzi că-n lume strigă «Christ»,
dar mai străini i-or fi la judecată
ca unii ce nici n-au știut Christ.
109 Pe-așa creștini etiopii o să-i bată
cînd lumea-n două cete s-o-mpărți,
bogată una și-alta-n veci damnată.
112 De-ai voștri regi cum ar putea vorbi
perșii cînd s-o deschide cartea-n care
sînt scrise ale lor ticăloșii?
115 De cîte Albert va fi fost în stare
va fi în ea de vîrful penei spus,
cum praf făcu a Pragăi așezare.
118 Se va vedea ce jale a adus,
pe Sena cel ce-a măsluit parale,
fiind la urmă de-un mistreț răpus.
121 Se vor vedea trufașele damblale
ce pe englez cu scotu-l învrăjbi,
de nu mai prididesc să-și dea năvale.
124 Se va vedea-n desfrîu și-n trîndăvii
cum zac ai Spaniei și Boemiei crai,
ce n-au fost vrednici, nici n-au vrut a fi.
127 Se va vedea-n Ierusalim că-i vai
de Șchiopul ce cu I virtutea-și scrie,
însă cu M contrarul ei alai.
130 Se va vedea zgîrcita josnicie
a regelui din insula de foc
ce lui Anchise fu mormînt să-i fie;
133 iar spre-a-l vădi cum este, la soroc,
va fi descris cu vorbe prescurtate,
să aibă-n filă atîtea rele loc.
136 Se va vedea c-avu un unchi și-un frate
ce-un neam ales și două mari coroane
au pîngărit prin faptele spurcate.
139 Urîte-acolo și-or afla icoane
cei Portugaliei și Norvegiei regi,
și-un sîrb făcînd Veneției șicane.
142 Ferice că nu-s mari fărădelegi
la unguri! Și ferice de Navarra
de-și face scut din munții ei întregi!
145 Ei ca arvună-i stă dovadă-avara
Nicosiei de astăzi stăpînire,
și-a Famagustei, care-și duc povara
148 sub altă bestială asuprire”.



Mai puteţi citi pe acest blog:

Dante, Infernul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu) 
"Ce mai face traducerea Divinei Comedii?" (Purgatoriul, Cîntul XIX) 
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXII (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIII (versiunea Răzvan Codrescu) 
Intermezzo liric: Dante (Vita Nuova, XXVI)  
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIV (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, XXV (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVI (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVII (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVIII (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIX (versiunea Răzvan Codrescu)  
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXX  (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXI (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXII (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXIII (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul I (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul II (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul III (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul IV (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul V (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul VI (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul VII (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul VIII (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul IX (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul X (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul XI (versiunea Răzvan Codrescu)
Dante, Paradisul, Cîntul XII (versiunea Răzvan Codrescu)
Dante, Paradisul, Cîntul XIII (versiunea Răzvan Codrescu)
Dante, Paradisul, Cîntul XIV (versiunea Răzvan Codrescu)
Dante, Paradisul, Cîntul XV (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul XVI (versiunea Răzvan Codrescu)
Dante, Paradisul, Cîntul XVII (versiunea Răzvan Codrescu)
Dante, Paradisul, Cîntul XVIII (versiunea Răzvan Codrescu)

miercuri, ianuarie 15, 2020

15 IANUARIE: EMINESCU 170


REMEMBER EMINESCIAN


marți, ianuarie 14, 2020

MIHAIL NEAMȚU DESPRE SIR ROGER SCRUTON



SIR ROGER SCRUTON:
UN PORTRET FILOSOFIC

Sir Roger Scruton a murit. Scriitor prolific, filozof britanic din şcoala analitică, gînditor conservator şi critic social, Scruton nu s-a bucurat niciodată de faima filozofilor francezi. Născut în 1944 într-o familie disfuncţională, el şi-a găsit eliberarea din infernul domestic şi social doar cu ajutorul cărţilor.
Elev de gimnaziu fiind, i-a citit pe faimosul John Bunyan (1628–1688) cu al său Pilgrim’s Progress, apoi pe Dante, Kierkegaard, Kafka, T. S. Eliot sau Ezra Pound. A studiat la Cambridge (Jesus College) în contextual mişcărilor studenţeşti din mai 1968 — moment în care înclinaţiile sale conservatoare s-au cristaliat fără regret şi fără ezitare.
Aşa cum ne mărturiseşte în autobiografia Gentle Regrets, l-a admirat pe generalul De Gaulle şi a dispreţuit încercarea unui Foucault sau Sartre de-a manipula filozofic emoţiile străzii. Temele sale favorite de reflecţie au fost arhitectura, muzica, estetica şi filozofia morală — toate situate la antipozii jargoniadei propuse de Guattari, Deleuze sau Althusser. Deşi o paria pentru stîngişti, Rogert Scruton n-a ezitat să critice intenţiile de legiferare excesivă propuse de Margaret Thatcher în anii 1980.
O minte agilă şi educată a însoţit caracterul unui veritabil pugilist, respins de majoritatea colegilor din spaţiul academic anglo-saxon (Birbeck College, Universitatea din Londra). Scruton n-a uitat în schimb drama celor aflaţi dincolo de Cortina de Fier şi a făcut cîteva vizite incognito prietenilor săi din Praga şi Varşovia.
Cînd, la Paris sau New York, flirtul cu opera marxistă garanta succesul profesional al conferenţiarilor universitari din domenii precum filozofia ori ştiinţele sociale, scriitori de talia unui Leszek Kołakowski sau Jan Patočka căutau izvoarele pure ale gîndirii.
Revenit acasă, Scruton şi-a dorit mereu ca societatea civilă să aibă un rol mai important în şlefuirea spaţiului public decît Statul. Finanţarea arbitrară de către autorităţile guvernamentale a unor proiecte arhitectonice lipsit de gust şi ofensatoare la adresa bunului simţ al populaţiei nu are nici o justificare, oricît de puternice ar fi argumentele „experţilor”. De asemenea, pornografia și prozelitismul sexual în şcolile publice, sub aparenţa „egalităţii de şanse”, nu face decît să desacralizeze corpul uman.
Scruton a deplâns toate formele de alienare ale subiectului modern, obligat să supravieţuiască într-o lume fără transcendenţă, lipsită de reflexul reverenţei, incapabilă să perceapă darul fiinţei şi latenţele ascunse ale vieţii comunitare.
Sentimentalismul este pentru Roger Scruton o boală a lumii contemporane, lipsită de reflexul interiorităţii care odinioară se impunea vulgului needucat prin simpla trecere a pragului unei biserici. O lume fără simţul diferenţei între sacru şi profan se va rezuma la o sumă de relaţii contractuale între oameni.
Scruton a fost marcat de spiritul misionar al monseniorului Alfred Gilbey (1901-1998) – un „capelan arhetipal” pentru studenţii din University of Cambridge. Pluralismul n-a fost decât un efect al recunoaşterii demnităţii persoanei, în faţa presiunii colectiviste; totuşi, pluralismul rămîne o premisă sociologică a dezbaterii democratice, dar nu şi concluzia unui demers metafizic, asumat pe cont propriu.
Tolerarea mai multor expresii ale căutării adevărului nu rezultă într-o relativizare epistemică a adevărului însuşi.
În relaţia faţă de creștinism, Scruton a lăsat mereu impresia unui respect sincer şi solid, fără ca opţiunea sa individuală să fie clarificată în termeni teologici. Între un panteism de tip spinozist şi o genuină apreciere pentru figura lui Hristos, Scruton n-a ezitat să deplîngă absorbţia marelui public în oceanul consumismului — substitut lamentabil al vechilor rituri de trecere care marcau destinul oamenilor din emisfera occidentală.
Familiile corupte de virusul adicţiei televizuale manifestă trăsături deconcertante: incapacitatea unui dialog real între părinţi şi copii; alternanţa între cinismul individualist şi sentimentalismul lipsit virtute.
Roger Scruton şi-a rezumat opiniile privind condiţia actuală a culturii occidentale într-un volum intitulat Culture Counts. Cartea este subintitulată: „Credinţă şi sentiment într-o lume asediată” – cu referinţă implicită la nihilismul postmodern şi Islamul radical (imposibil de identificat în comentariile lui Henry Corbin). Spre deosebire de antropologii relativişti, Scruton disociază între sensul comun al cuvîntului cultură (care poate fi asociat oricări genitiv: „cultura manelelor”, „cultura gastronomică” etc.) şi conotaţia tradiţional-normativă, redată de substantivul german Hochkultur.
Apetitul pentru cunoaştere, ştiinţa de carte, admiraţia pentru tradiţia înaintaşilor, respectul pentru lege, vigilenţa civică, sensibilitate artistică, scrisul expresiv şi gîndirea articulată, cunoaşterea regulilor elementare de inferenţă logică, auto-ironia şi reflexivitatea, eleganţa derivată dintr-o bună stăpânire a limbii natale şi a câtorva idiomuri străine – toate acestea fac parte, pentru Roger Scruton, din trusa indispensabilă a intelectualului clasic european. Sînt calităţi durabile care s-au născut în mediile cele mai propice dezvoltării armonioase a sufletului: şcolile socratice, mănăstirile Antichităţii tîrzii, universităţile medievale, bibliotecile şi laboratoarele de cercetare ale lumii moderne.
Aceste instituţii formate în jurul unor canoane literare deopotrivă fixe şi flexibile au fost supuse unor devastatoare atacuri venite dinăuntru (ideologiile egalitare ale sfîrşitului de secol XX) şi dinafară (jihadul islamic).
Declinul creştinismului tradiţional a permis naşterea „culturii de masă”, pentru care nu mai contează distincţiile între „nobil versus degradat” sau „esenţial versus derizoriu”. La nivelul elitei a apărut complexul de vinovăţie relevat de ororilor celor două conflagraţii mondiale şi de nedreptăţile produse de regimurile coloniale în ţările „lumii a treia”.
Treptat, sub presiunea módelor străzii, Universităţile occidentale au ajuns să găzduiască instrucţia superficială, înlocuind vechile programe cu bricolajul aleatoriu şi populist. Un curs despre identitatea de gen poate primi astăzi mai multe credite decît un curs introductiv în filozofia lui Platon şi Aristotel. Politica uitării s-a instalat aşadar în chiar forul intim al noilor centre educaţionale, fiind finanţate de la bugetul public de stat.
Dorinţa de-a se opune acestui amoralism l-a costat scump pe Roger Scruton. Încercărilor sale de-a reforma standardele dezbaterilor publice din Anglia ultimelor decade s-au izbit de prejudecata şi invidia breslei. Scruton a obţinut însă o deplină recunoaştere în mediile conservatoare din Statele Unite ale Americii şi, mai important, în cercurile anticomuniste din Europa de Est (fiind actualmente autor de cărţi best-seller cu peste treizeci de titluri editate sau traduse în numeroase limbi de circulaţie internaţională).
Deşi a trăit experienţa ostracizării instituţionale, Scruton n-a obosit să-şi propage mesajul: „cultura contează” (Culture counts). Costul obţinerii dreptului la interioritate a fost şi va rămîne scump. Scruton cunoaşte însă prea bine trecutul totalitar al Europei răsăritene pentru a fi uitat cîte milioane de oameni au plătit – cu ani de închisoare sau marginalizare – preţul demnităţii.
Poziţia lui Scruton a coincis cu apologia făcută în anii totalitarismului de către Constantin Noica: „Din civilizaţie iei cît vrei, din cultură iei cît poţi”.

Mihail NEAMȚU

Sir Roger Scruton în românește

duminică, ianuarie 12, 2020

GRAMATICĂ „PRE VERSURI TOCMITĂ”


Sigur, părțile de vorbire sînt zece: în textul englezesc nu figurează numeralul și articolul. Varianta românească completată ar putea fi: 

POEMUL PĂRȚILOR DE VORBIRE

Oricărui nume-i zicem SUBSTANTIV,
ca OM sau CASĂ, TEMĂ sau MOTIV.
ARTICOLUL s-arate-i conceput
de-i doar UN om, sau omuL cunoscut.
PRONUME-n loc de substantiv poți pune
și EL sau EA ajungi atunci a-i spune.
Prin NUMERAL știi că sînt DOI sau TREI
și care-ar fi AL TREILEA dintre ei.
Pe-un lucru ADJECTIVUL îl descrie:
că-i BUN, că-i RĂU, sau cum ar fi să fie.
VERBUL ne-arată ce se poate face:
MERG doi – unul VORBEȘTE, altul TACE.
ADVERBUL cum se face ne arată:
REPEDE,-NCET, PE RÎND sau DEODATĂ.
Prin PREPOZIȚIE știi cum toate cele
se-așază, ca ÎN gări sau PE șosele.
CONJUNCȚIA în fel ȘI chip adună
cuvinte SAU enunțuri împreună.
Iar INTERJECȚIA strigă: VAI! și are
la coada ei un semn de exclamare.

vineri, ianuarie 10, 2020

AFR: UN MUSULMAN DEVINE CREŞTIN (II)



Ești ateu și nu crezi în Dumnezeu? Ești un intelectual al cărui nivel de educație e atît de mare încît te împiedică să îți asumi un crez religios? Ești o persoană care iubește viața imorală atît de mult încît nu ai timp să te gîndești la Dumnezeu ori la ce va urma după moarte? Dacă ești una dintre aceste persoane, citește cu atenție! Dar și noi, ceilalți, care credem, merită să luăm aminte.
Redăm pe scurt convertirea la creștinism a unui tînăr iranian, fost musulman, apoi intelectual ateu. Viața lui imorală l-a îndepărtat și ea de Dumnezeu, pînă într-o zi, cînd, din întîmplare, a citit în Matei 25 despre vînzarea Mîntuitorului. A fost momentul în care a început să gîndească rațional, să citească Biblia aprofundat, să se îndrăgostească de ea și să studieze amănunțit doctrina creștină. La 31 de ani, în decembrie 2016, s-a încreștinat, îmbrățișînd doctrina catolică.
Prima parte din povestea acestei convertiri a fost postată aici pe 09.12.2019. Iată acum și a doua parte.

Brownsville, Texas

Prima slujbă pe care Sohrab o acceptă după terminarea studiilor universitare e în Brownsville, Texas, un oraș unde se întîlnesc două civilizații extreme, cea americană și cea mexicană. Sohrab predă cursuri la clasele elementare pentru copiii imigranților mexicani și de culoare. Oricîtă răbdare are el cu copiii, învățătura nu se prinde de ei. Din ce cauză? Copiii sînt săraci și dezavantajați. Dacă ar fi din familii bogate, ar învăța mai bine. Așa era învățat Sohrab să gîndească, prin perspectiva marxistă.
În Brownsville, însă, gîndirea începe să i se schimbe. Unul dintre învățători e un israelian ortodox care credea în Dumnezeu, ținea Sabatul și nu dădea note de trecere elevilor care nu învățau. Cei doi devin prieteni. În timp, israelianul îi deschide mintea lui Sohrab să înțeleagă că sărăcia nu are nimic de a face cu lipsa de interes a copiilor în a învăța. Totul are de-a face cu familia și educația de acasă. Majoritatea copiilor, mai ales a celor de culoare, parveneau din familii unde fie tatăl, fie mama lipseau, se consuma alcool și/sau droguri, se practica promiscuitatea sexuală, iar copiii trăiau mai mult pe stradă decît în prezența părinților lor.

New York, New York

În timpul verii, Sohrab și toți învățătorii claselor primare sînt trimiși la New York pentru cursuri de specializare. Mai bine zis, spune Sohrab, cursuri de îndoctrinare. Sohrab își petrece serile și nopțile la New York asemenea unui desfrînat. Se îmbată în fiecare zi, se agață de tinere, înjură, începe să consume droguri.
Pînă cînd, într-o miercuri seară, în drum spre un bar, trece pe lîngă o catedrală catolică din New York. Se oprește și intră. Pînă atunci nu mai fusese într-un lăcaș de închinare creștin. Ceea ce vede şi aude îl mișcă. Îi plac liturghia, omilia și oamenii din jur. Oameni diferiți de el. Păreau niște sfinți”, scrie Sohrab, parcă neatinși de mizeria morală din afara clădirii, umili, rugîndu-se în genunchi. Ce-i face pe oamenii aceștia diferiți, se întreabă Sohrab? Cum de el nu e asemenea lor? Cum de ei cred în Dumnezeu, dar el nu?
După cîțiva ani în Brownsville, Texas, unde era profesor de liceu, Sohrab se mută împreună cu mama lui la Boston, unde se înscrie la Facultatea de Drept. După 3 ani de studii devine avocat. Primește o ofertă bună de la una dintre firmele prestigioase de avocați din Boston, dar alege profesia de jurnalist la prestigiosul cotidian american The Wall Street Journal. Se mută la New York, unde își întîlnește viitoarea soție, iar după cîțiva ani e transferat cu profesia la Londra, în 2014. La Londra muncește ca șef de birou pentru The Wall Street Journal. Continuă să-și consume viața în beții, pînă cînd în minte începe să audă întrebarea: When are you going to change? („Cînd te vei schimba”? – p. 143).

Londra, Marea Britanie

În care direcție să o ia? Era ateu, cu toate că începuse să citească Biblia mai des și cu mai multă atenție. Să se întoarcă la religia străbunilor lui, la Islam? Asta pentru el era exclus, în primul rînd pentru că iranienii au fost forțați prin violență să se convertească la Islam. Islamul nu e o religie nativă a iranienilor. În al doilea rînd, nu putea îmbrățișa Islamul pentru că văzuse cu ochii lui și pe pielea familiei lui fundamentalismul și totalitarismul islamic vreme de 40 de ani.
Creștinismul, însă, îl atrăgea mai mult, pentru că, din perspectiva lui, era o religie a dialogului. Mîntuitorul dialoga cu oamenii, le răspundea la întrebări, le discuta îndoielile. Nu îi constrîngea să se convertească la religia lui. Nu îi forța să-L urmeze.
În acei ani Sohrab citește, pe lîngă Biblie, și volumele unor gînditori creștini influenți, care l-au influențat să vadă în creștinism nu doar o credință vie și ușor de înțeles, ci și una rațională, una care nu fuge de știință, ci caută să explice în mod rațional știința din punct de vedere al creației lui Dumnezeu. A fost influențat și de gîndirea lui Leo Kass, filosoful evreu ale cărui cărți i-au deschis mintea să înțeleagă că știința e o religie care pretinde să cunoască, dar nu cunoaște adevărul” (science is a religion which pretends to but does not know the truth).
Știința nu dă răspunsuri întrebărilor elementare cu care s-au confruntat oamenii de-a lungul mileniilor: De ce existăm? De ce existăm pe planeta Terra și nu pe alta? De ce avem o conștiință? De ce ne gîndim și ne preocupă viața veșnică? De ce ne îndrăgostim? Ori, where did the inner standard or knowledge originate? (care e originea standardelor morale, ale cunoștinței? – p. 158).

Sohrab devine creştin

În timp, Sohrab conștientizează că mîndria personală mai mult ca orice îl împiedică să facă ultimul pas: convertirea la creștinism. Încetează să-i mai citească pe Marx și pe filosofii atei, așa cum făcuse pe vremea studenției, și începe să citească asiduu cărți care l-au influențat și îndrumat spre creștinism.
Citește The Five Books of Moses (Cele cinci cărți ale lui Moise”), volum publicat de Robert Alter în 2004. Citește și cartea lui Joseph Ratzinger Jesus of Nazareth, care, zice el, l-a influențat cel mai mult și din care a înțeles că the road to the fullest freedom ran through the Cross (drumul spre plinătatea libertății trece prin Cruce” – p. 167).
Colegii din biroul de la Londra îl influențează și ei pe Sohrab spre bine. Mulți dintre ei erau creștini tineri britanici, neo-protestanți, tineri cinstiți, care practicau abstinența, curățenia morală, nu foloseau droguri, alcool ori tutun, tineri care respectau tinerele, relațiile dintre tineri și tinere fiind curate.
În acei tineri Sohrab vede practica concretă și autentică a creștinismului. Dacă cărțile intelectualilor creștini i-au deschis mintea să priceapă adevărurile creștine, tinerii creștini practicanți i-au arătat fața reală a creștinismului autentic pus în practică.
Tinerii creștini îl invită pe Sohrab la bisericile lor. La început ezită, dar apoi acceptă. Îi plac slujbele bisericești. Începe să frecventeze și bisericile catolice din Londra. Se împrietenește cu un preot cu care poartă discuții lungi și aprofundate privind creștinismul și rolul central a lui Hristos în creștinism. În final, pe 19 decembrie 2016 se încreștinează, fiind botezat într-o biserică catolică.
Un alt eveniment pe care Sohrab îl discută, care l-a îndreptat și mai decisiv către creștinism, ține de zilele de la sfîrșitul anului 2016. A fost trimis la Istanbul de The Wall Street Journal să scrie un articol despre traficul de emigranți din Orientul Mijlociu și Asia în Europa. Fiind iranian, s-a infiltrat ușor într-o rețea iraniană care facilita trecerea ilegală a iranienilor din Turcia în Grecia. Cu acel prilej descoperă, între emigranți, un număr mare de iranieni convertiți la creștinism. Era copleșit observînd-și conaționalii citind Noul Testament și rugîndu-se lui Iisus.
Trăim în vremuri de răscruce. Vremurile se schimbă. Ceea ce nu e nou. Vremurile s-au schimbat pe parcursul a mii de ani. Dar adevărul etern pe care îl învățam din Sfintele Scripturi e dovedit din nou în aceste pagini finale ale cărții lui Sohrab: Hristos stă la răscrucea vremurilor. A fost de la început și va fi pînă la capăt.
Cartea lui Sohrab Ahmari poate fi cumpărată de la Amazon.

ALIANȚA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA
Str. Zmeica nr. 12, sector 4, București
Tel. 0741.103.025; Fax 0318.153.082
office@alianta-familiilor.ro