sâmbătă, februarie 25, 2017

O CAPODOPERĂ A „LITERATURII DE SERTAR”

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME



Acest roman al doctorului Corneliu Dida (1942-2008) – încheiat în 1987 – a văzut mai întîi lumina tiparului în 1994. El face parte dintr-un proiect epic mai amplu, de ambiții epopeice, pe care autorului nu i-a fost dat să-l împlinească. Dar chiar și așa, cartea rămîne rotundă în sine și relevantă, constituind probabil cel mai bun roman scris pînă azi pe tema rezistenței anticomuniste și a întregii noastre tragedii istorice din inima secolului XX. Dincolo de siguranța scriiturii, de forța personajelor și de dinamica ideilor, avem de-a face cu fresca unei lumi în toată tulburătoarea ei complexitate. Spațiul concentraționar de la Valea Nistrei, în care converg toate firele epice, este „ocheanul” prin care ni se dezvăluie această lume în dureroasă prefacere. Sigur, accentul cade pe rezistența anticomunistă, în toate ipostazele ei: grupurile de rezistență din exil (de la care pornește desfășurarea epică), închisorile și lagărele de muncă din țară, partizanatul din munți, dar și rezistența cotidiană, să-i zicem domestică, a unei umanități ce încearcă să-și salveze condiția în pofida tuturor dramelor cu care se confruntă, pe dinăuntru și pe dinafară. (Răzvan Codrescu)

miercuri, februarie 22, 2017

ÎNTRE SPITAL ȘI BISERICĂ (I)

SUMARUL BLOGULUI 

   
O CONVORBIRE CU 
DR. PAVEL CHIRILĂ
  
Desigur, aţi fost botezat, ca toţi românii ortodocşi, la vîrstă foarte mică. Dar, de fapt, cînd şi cum aţi descoperit credinţa ortodoxă? 
Munca la Spitalul de Urgenţă m‑a ajutat să descopăr limitele medicinei şi neputinţa doctorului. Am lucrat un timp la salonul cu tentativele de sinucidere, în 4 martie 1977 eram de gardă şi am văzut toate ororile cutremurului, tot în gărzile mele au fost două mari intoxicaţii colective (alcool metilic şi acid azotic) cu zeci de victime; toate acestea m‑au ajutat să‑mi pun întrebări la care nu se poate răspunde cu ajutorul raţiunii şi nici cu argumentele profesiunii medicale. 
A fost un moment în care mi‑am pus întrebarea (tipică pentru intelectualii cîrcotaşi) care confesiune creştină este cea adevărată. 
Am înţeles că Sfînta Scriptură este Cartea Cărţilor, este textul fundamental pe care trebuie să ne bazăm viaţa creştină. Dar am văzut că atît ortodocşii, cît şi catolicii, protestanţii şi neoprotestanţii argumentează frumos cu texte biblice, deşi învăţătura lor de credinţă este deosebită de cea ortodoxă. 
Această constatare m‑a determinat să caut calea „istorică“ pentru a mă lămuri, adică am vrut să văd care dintre învăţăturile de credinţă vine neschimbată din secolul I. Aşa am descoperit minunata şi sublima Ortodoxie. Şi pînă astăzi zic la fel ca Paul Evdokimov: „Cînd merg duminica la Sfînta Liturghie sînt bucuros că mă rog aşa cum se ruga Sfîntul Ioan Gură de Aur în secolul IV şi că Sfîntul Ioan Gură de Aur se ruga aşa cum mă rog eu astăzi“. 
Această manifestare a credinţei pe verticală este fascinantă şi îţi dă o certitudine sfîntă că eşti în adevăr. 
Dacă simţi firul roşu al celor 2000 de ani de Ortodoxie, coloana infinită care urcă spre veşnicie, simţi că orizontala manifestărilor de credinţă îţi foloseşte doar ca să nu te clatini. 
În acelaşi timp, simţi nevoia acută să îmbrăţişezi această coloană.  
Ştiu că aţi avut un duhovnic foarte mare. Ce calitate a lui v‑a impresionat foarte mult? 
Smerenia desăvîrşită. Regret că nu pot atinge măsura lui. Toate sfaturile pe care mi le‑a dat au fost bune foarte; aceasta pentru că Duhul Sfînt vorbeşte prin duhovnicii smeriţi, iar de la cei mîndri se retrage discret. Cred că acesta este cel mai important criteriu atunci cînd trebuie să ne alegem un duhovnic. 
L‑am întrebat odată cum pot să cunosc un episcop bun, de mare nădejde pentru Biserică. Mi‑a răspuns aşa: „Vezi de cine îi este frică, de Dumnezeu sau de oameni“. 
Aţi primit sfaturi importante de la duhovnicii mari? 
Cei mai mari duhovnici sînt, de regulă, monahi. Ei au exerciţiul ascezei şi dacă sînt şi smeriţi Duhul Sfînt vorbeşte prin ei. L‑am cunoscut bine pe Părintele Arsenie Papacioc. Cu puţină vreme înainte de trecerea la cele veşnice l‑am vizitat; nu mai mult de cîteva minute, căci era bolnav, căzut la pat, cu un trup neputincios dar cu un spirit viu. 
- Părinte, spuneţi‑mi un cuvînt de folos. 
- Da, fii atent: trebuie să priveghezi şi să fii tare în fiecare clipă, căci în fiecare clipă poţi cădea! Dar să‑ţi mai spun ceva pentru vremurile care vin: Noi creştinii nu putem dansa după orice lăutar. 
După evenimentele din ’89, aţi fondat şi deschis Aşezămîntul CHRISTIANA. Cum a fost primită înfiinţarea unui aşezămînt medical‑creştin? 
Aşezămîntul CHRISTIANA a trezit atitudini contradictorii încă de la înfiinţare. La scurt timp după fondarea Asociaţiei CHRISTIANA, am mers la Patriarhul României să‑i spun intenţia de a deschide un spital creştin care să aplice şi să promoveze conceptul de medicină creştină şi unde să lucreze şi monahii specializate. Alături era un episcop care pe loc a replicat şi a spus că nu e bine, deoarece misiunea maicilor era una singură: rugăciunea. 
Nu m‑am smintit de acest răspuns, pentru că duhovnicul meu şi alţii mi‑au spus că a fi soră medicală‑maică sau doctor‑maică e acelaşi lucru cu a avea orice altă ascultare în mănăstire. 
Am găsit mai tîrziu o frază scrisă de Cuviosul Paisie Velicikovski, care sună aşa: „Singurul motiv pentru care poate lipsi un monah de la Sfînta Liturghie este îngrijirea unui frate bolnav“.  
Mergînd apoi mult prin mănăstiri, am văzut diferite ascultări binecuvîntate de maica stareţă, ca de pildă: păzitul porcilor şi al oilor, confecţionarea de pulovere şi covoare, munca la grădina de zarzavat, călugări care mergeau cu o tăbliţă de gît să colecteze fonduri prin tîrguri şi la hramuri, vînzătoare de obiecte bisericeşti, maici „la palat“, maici „la maica stareţă“, „şoferul mănăstirii“ etc. Toate acestea sînt importante, dar îngrijirea bolnavilor – cu nimic mai prejos. 
În al doilea rînd, cînd am văzut o astfel de intervenţie, m‑am dus cu gîndul la Sfînta Scriptură şi mi‑am dat seama, o dată în plus, cît de preţioasă era pentru Mîntuitorul vindecarea bolnavilor şi cît de generoase sînt pasajele noutestamentare care descriu bolile şi vindecările. Iar, pe de altă parte, opera Sfîntului Vasile cel Mare nu poate fi contestată. 
Prea Fericitul Părinte Patriarh a venit împreună cu alţi ierarhi la deschiderea Spitalului CHRISTIANA şi au binecuvîntat această lucrare. Timp de patru ani au venit mereu; eu am spus tot timpul că Aşezămîntul CHRISTIANA este un aşezămînt ortodox şi aşa – chiar dacă nu era finanţat de Biserică – mă bucuram să spun şi lumea să înţeleagă că este al Bisericii. Prin personalul ortodox, preot, Sfînta Liturghie, prezenţa maicilor – eu chiar cred că a fost un spital ortodox. 
Mai tîrziu, cînd aşezămîntul a fost distrus (sau, mai bine zis, în timp ce se lucra la distrugerea lui) şi eu am suportat cele mai dureroase calomnii şi defăimări, ierarhii au fost mai rezervaţi. 
ÎPS Bartolomeu, om care a făcut puşcărie politică şi care a ştiut ce înseamnă să fii acuzat pe nedrept, m‑a sunat într‑o zi şi mi‑a oferit tot sprijinul. 
Asociaţia CHRISTIANA a organizat multe manifestări ştiinţifice şi culturale. Primul simpozion a avut ca temă ,,Funcţiunile arhitecturii mănăstireşti“, pornind de la faptul că intenţionaţi să construiţi un spital‑mănăstire sau spital‑biserică. Ce vă amintiţi de la acel simpozion?  
În condiţiile anului ’90, a fost emoţionant. Era prima dată cînd puteam să ne întîlnim, să ne manifestăm şi să ne spunem părerile, după atîţia ani de propovăduire ateistă.  
Totuşi, un renumit pictor bisericesc a spus într‑o intervenţie la acel simpozion, că ierarhul trebuie să se priceapă la arhitectura şi pictura Bisericii, ca să nu păţim ca la Agapia.  
A doua zi, unul dintre participanţi a mers la Prea Fericitul şi i‑a spus că a apărut o asociaţie nouă făcută de un doctor şi care a organizat un simpozion unde au fost criticaţi ierarhii...  
Prea Fericitul l‑a întrebat pe un preot al cetăţii cu bun renume, care a fost la simpozion. El i‑a spus: ,,Nu a fost chiar aşa rău, Prea Fericirea Voastră“.  
Şi viaţa a mers înainte.  
Am avut la un moment dat intenţia să publicăm un album cu icoanele făcătoare de minuni din România, prin Editura CHRISTIANA. 
Am identificat, la vremea aceea, cred, 11 icoane faţă de care există o mare evlavie populară. Am cerut acordul episcopilor să le reproduc. Toţi mi‑au aprobat şi s‑au bucurat, cu excepţia unuia singur, care mi‑a scris o scrisoare neplăcută (urîtă), spunîndu‑mi că nu concepe să facem afaceri cu icoane. I‑am răspuns că Asociaţia CHRISTIANA este filantropică, nu este un SRL, vrem să facem doar misiune cu ele şi, în plus, noi, cei care am studiat aici, în România, nu ne pricepem atît de bine la afaceri precum cei care au studiat în… 
Ulterior, acelaşi ierarh, peste mai mulţi ani, m‑a certat în public, de faţă cu alţi clerici şi ierarhi (probabil că aşa se simte dînsul mai bine), acuzîndu‑mă pe nedrept că sectarizez Biserica. Această acuzaţie am considerat‑o cea mai mare jignire care mi s‑a adus vreodată.  
Nu m‑am smintit nici de data aceasta, nici cînd mi‑am dat seama că era mai bine să fie preocupat de colegii din Sinod care, chiar în zilele acelea, co-liturghiseau sau se împărtăşeau cu catolicii... 
Regret că trec anii şi acest ierarh continuă să mă certe din cînd în cînd. I‑am făgăduit că – prin porunca duhovnicului meu– nu îi voi aduce niciodată atingere sau critici publice. Sper să avem, cîndva, o relaţie mai bună. (Va urma) 
  
(Din Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă,  
Întîmplări din Biserică şi Spital.  
Dialog consemnat de Răzvan Codrescu,  
Ed. Christiana, București, 2014, pp. 35-71) 














Mai puteţi citi pe acest blog:
  
* Dr. Pavel Chirilă: Vindecarea (texte de Dr. Pavel Chirilă şi Răzvan Codrescu) 
* Lămuriri principiale despre Proiectul Aiud (cu un interviu dat de Dr. Pavel Chirilă) 
* Prigoana cea dinăuntru (Cazul Părintelui Gheorghe Calciu) 
* Antologia Punctelor cardinale (XC) – Dr. Pavel Chirilă, "Conceptul de medicină creştină" 

duminică, februarie 19, 2017

A MURIT LIDIA STĂNILOAE

SUMARUL BLOGULUI 
  
  
Vineri 17 februarie 2017, la ora 8 fără 20 dimineața, s-a stins din viață, în Germania (unde emigrase încă din 1984, lucrînd o vreme în cadrul Universității de la Freiburg), Lidia Stăniloae (căs. Ionescu), fiica în vîrstă de 83 de ani a marelui teolog Dumitru Stăniloae (1903-1993). 
Născută la Sibiu, pe 8 octombrie 1933, a urmat – între 1951 şi 1955 – cursurile Facultăţii de Fizică (Secţia Fizică Atomică) a Universităţii din Bucureşti, unde a fost una dintre cele mai apreciate studente ale vestitului academician Horia Hulubei, terminînd cu o strălucită lucrare de diplomă despre teoria fisiunii nucleare (o noutate în România acelei vremi). A rămas să lucreze în cadrul Facultăţii de Fizică (fiind în același timp și cercetător la Institutul de Fizică Atomică), dar la arestarea tatălui său (1958) a fost dată afară și obligată să trăiască în marginalitate (părintele a fost repus în libertate în 1963). Căsătorită, în 1959 a dat naștere unicului său fiu, Dumitru Horia Ionescu („Dumitraș”, mai tîrziu absolvent de studii teologice în Grecia și publicist ocazional, cu bun condei și aleasă cultură). Traducătoare din Rilke și poetă ea însăși (Versuri, Munţii şi Locul unde aştepţi, iar mai în urmă – 2003, la Editura Trinitas din Iași – Întîlnire cu Dumnezeu, volum prefațat chiar de ilustrul ei tată: „O poezie a căutării lui Dumne­zeu şi a întîlnirii mistice cu El”), și-a început cariera literară relativ tîrziu, în 1970, iar perioada cea mai rodnică din punct de vedere publicistic a avut-o după 1989 (romanul Raiul inocenților în 1991, lucrarea memorialistică Lumina faptei din lumina cuvîntului în 2000, Memoriile unui fugar în 2009, romanul Moștenitoarea în 2012, ultimele trei titluri apărînd la Editura Humanitas, care a dat și o nouă ediție a Filocaliei traduse și adnotate de părintele Stăniloae, iar mai în urmă, în 2014, La bursa adevărului ultima ei carte antumă). În 2006 i-a apărut și un roman istoric în limba germană, Zahringerblutt, avînd ca temă înființarea orașului Freiburg (1120). 
În anul 2013, declarat de Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române „An comemorativ al părintelui Dumitru Stăniloae” (110 ani de la naștere și 20 de la moarte), Preafericitul Părinte Patriarh Daniel i-a oferit fiicei marelui teolog Diploma şi Medalia omagială Părintele Dumitru Stăniloae, iar în anul următor avea să-i acorde Ordinul Crucea Maria Brâncoveanu. 
Chiar în toamna lui 2016 am trecut pe la Vlădeni (jud. Brașov) și am vizitat Casa Memorială „Dumitru Stăniloae” (inaugurată, cu sfeştanie şi pomenire, în prezenţa PF Părinte Patriarh Daniel şi a ÎPS Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, în 2009, după mai mulţi ani de tatonări şi stagnări), reper major al Ortodoxiei transilvane şi româneşti. Cred că renovarea și reamenajarea casei ca muzeu a fost una dintre marile împliniri și bucurii ale Lidiei Stăniloae din tîrziul vieții (o viață în care și-a făcut în mod exemplar datoria față de personalitatea și memoria părintelui, cu care e acum rugătoare dentro dal ciel della divina pace). 
Înmormîntarea a avut loc miercuri 22 februarie 2017, la Mănăstirea Cernica (unde-i odihnesc și părinții). Dumnezeu s-o odihnească în pace, cu tot neamul ei cel adormit. (Răzvan Codrescu) 

Părintele Stăniloae și fiica sa Lidia, pe la jumătatea anilor 70

Ca pe un omagiu de pomenire, redau mai jos interviul acordat jurnalistului Răzvan Bucuroiu și apărut în numărul din mai 2010 al revistei Lumea Credinței (pp. 23-28), căreia i-a fost constant colaboratoare și sprijinitoare, alături de fiul ei. 

INTERVIU CU DOAMNA LIDIA STĂNILOAE (2010) 

Doamna Lidia Stăniloae Ionescu, fiica Părintelui Dumitru Stăniloae (1903-1993), este om de ştiinţă, dar şi una dintre vocile alese ale poeziei creştine româneşti (a se vedea, între altele, Lidia Stă­niloae, Întîlnire cu Dumnezeu, cu un studiu introduc­tiv de Părin­tele Dumitru Stăniloae, Trinitas, Iaşi, 2003). Socoteşte ca pe cea mai nobilă datorie a vieţii să cultive memoria ilustrului său tată şi să vegheze destinul postum al operelor acestuia. Stabilită de multă vreme în Germania, ţine însă permanentă legătură cu lumea de acasă, unde revine destul de des. În luna aprilie 2010, a răspuns cu prisos de bunăvoinţă solicitării noastre de a ne acorda interviul de mai jos, în exclusivitate pentru revista Lumea Credinţei, pe care am avut bucuria să aflăm că o cunoaşte şi o citeşte cu cel mai viu interes.  (R. B.)

„Occidentalilor le lipseşte  
fiorul neînţelesului”

Doamnă Lidia Stăniloae, cum este să porţi zilnic „povara” acestui mare nume? Obligă sau inhibă? 
Nici una, nici alta. Devine o stare naturală. Aşa a fost de cînd eram copil. M-am născut între cărţi. Îi întrebam, cu naivitatea vîrstei, pe ceilalţi colegi: „Tăticul tău ce carte scrie acum?”. Mergeam la tipografie cu tata, luam şpalturile, le corectam... Asta a fost viaţa noastră. Tragic a fost că, ulterior, am fost despărţiţi multă vreme; dar şi mai tragic a fost cînd au murit părinţii mei. Le-am simţit lipsa enorm: şi eu, şi fiul meu Dumitraş. Ştiam că totdeauna puteam găsi la ei un sfat de calitate. 
Dacă ar fi să concentrăm într-o definiţie – deşi definiţiile exclud multe din realităţile vieţii –, care este măreţia sau unicitatea operei tatălui dvs? 
Asta v-ar putea-o spune mai degrabă un teolog... Eu nu sînt teolog. Dar pentru un om care crede, este foarte important să citească opera lui. Acest om poate să vadă că teologia, credinţa chiar, nu sînt o chestie formală. Am mai aflat, din opera tatei, că sînt nişe lucruri fundamentale, pe care ori ţi le însuşeşti, ori nu! Trebuie să mergi în fondul lucrurilor şi să vezi că nimic din ceea ce se spune în cărţile sfinte nu contrazice nici „cuceririle știinţei”, nici realitatea actuală, nici psihologia umană. Totul se împleteşte. Perfect, chiar.  
Cred că opera Părintelui Stăniloae ne-a ajutat să scăpăm şi de cealaltă dublă  extremă: basm  şi superstiţie, de care este legată, în mod fals, de multe ori, credinţa românilor. 
Exact, sînt lucruri atât de concentrate şi de clare, de raţionale – în măsura în care putem să folosim cuvîntul „raţional”... Da, opera tatei exclude zona de basm, de „folclor”: „Vai, dragă, ce preot bun cu barbă lungă şi care spune şi săvîrşeşte tot felul de minunăţii!”. Religiozitatea, d-le Bucuroiu, este un lucru foarte serios, care merge în adînc şi care nu poate fi explicată nu noţiunile noastre. Aici e greutatea. Fiecare ştiinţă are vocabularul ei. Pentru teologie, însă, vocabularul pe care-l avem este de multe ori impropriu, pentru că noi nu putem să înţelegem exact, de pildă, noţiunea aceasta: bunătatea lui Dumnezeu. Am avut odată o discuţie foarte plăcută cu d-l Mihai Şora, care-mi spunea: „Cum pot eu să spun că Dumnezeu e bun? Eventual, un măr e bun! O ceapă, da, poate fi şi ea bună! Dar bunătatea lui Dumnezeu este cu totul altfel decît ne închipuim noi”. Sau infinitul, d-le Bucuroiu. Noi avem o noţiune absolut imprecisă despre infinit...  
Dar e şi firesc! Finiţi fiind, limitaţi, ca fiinţe pămînteşti, avem o noţiune „finită” despre infinit! 
Absolut adevărat! Nu percepem infinitul în realitatea lui. Pînă şi în matematică, ştiinţă care operează cu noţiuni abstracte, se spune că se tinde spre infinit... Nimeni nu spune că se atinge infinitul. Noi spunem că Dumnezeu este infinit, dar oare cum e infinitul acela? Atunci teologia a recurs la această metodă a apofatismului: o afirmaţie prin negaţie. Spunem, în consecinţă, că Dumnezeu nu e bun, e altfel decît ştim noi ceea ce e bun. Metoda aceasta e mai „sănătoasă” şi ne fereşte de multe afirmaţii hazardate, care nu se potrivesc realităţilor dumnezeieşti.  
Apofastimul parcă se simte mai „acasă” în teologia Răsăritului... 
Occidentalii merg mai mult pe aprofundarea în sens filozofic. Ei operează cu noţiuni filozofice... 
Şi cu multe categorii... 
Da, împart, clasifică. Ăsta este stilul lor. Le lipseşte fiorul neînţelesului. Noi, orientalii, pe de o parte înţelegem, pe de altă parte nu înţelegem – sau nu pînă la capăt. Dar trebuie să îţi dai seama de asta...
Cum a sărit gena intelectuală de la teolog – tatăl dvs. – tocmai la fizician, profesia dvs.? 
Nu e atît de mare ecartul. Ştiinţa îţi dă o anumită stringenţă în gîndire, o rigoare în exprimare. Am constatat asta cînd am început să scriu. Este o mentalitate greşită că ştiinţa ar fi una şi teologia alta. Sînt foarte mulţi mari fizicieni foarte credincioşi. Un fizician adevărat, care percepe lumea în profunzimile ei, nu se poate să nu-şi dea seama că există o forţă supremă care orînduieşte lucrurile. Iată, cazul fizicianului Weizsäcker, fiul marelui teolog... Sau Max Planck, Louis de Broglie... Tata a adus pe vremuri din Occident cartea unui fizician care s-ar traduce prin „Trei într-Unul”, în care demonstra existenţa Sfintei Treimi... 
Ştim că Părintele Stăniloae era fascinat de realitatea Sfintei Treimi... 
Ne depăşete această relaţie de mare iubire între persoanele treimice, relaţie care se reflectă şi asupra omenirii. Catolicii tocmai aceste raporturi le-au înţeles greşit, între persoanele Sfintei Treimi, căci ei prin dogma Filioque micşorează cumva poziţia Duhului Sfînt, care ajunge astfel „dependent” de Tatăl, dar şi de Fiul.
  
Arsenie Boca şi adevărata 
poveste a Filocaliei

Doamnă Lidia Stăniloae, care este povestea Filocaliei şi care este aportul Părintelui Arsenie Boca la această lucrare duhovnicească şi culturală? 
S-au vehiculat foarte multe poveşti legate de acest lucru. Tata a fost de la început fascinat de Sfinţii Părinţi. El a fost în Grecia, la studii, împreună cu viitorul Episcop Nicolae Popoviciu, al Oradei. Au stat la Athena şi acolo au intrat în contact direct cu opera Sfântului Grigorie Palama, despre care tata a scris şi o carte. A călătorit şi în Sfântul Munte Athos, unde a înţeles, o dată în plus, că sursa adevăratei culturi teologice, dar şi a întregii spiritualităţi stă în opera Sfinţilor Părinţi. De atunci a început să traducă intens, frenetic. Aportul Părintelui Arsenie Boca a fost acela de a fi scris după dictarea tatei. Tata scria foarte urît. Scria zi şi noapte şi îl durea mîna. Era obosit. Sigur că şi Părintele Arsenie fusese la Athos şi intrase în contact cu spiritualitatea Părinţilor, însă nu chiar aşa cum s-a afirmat adesea că l-ar fi influenţat pe tata să traducă Filocalia. Este cu totul inexact. Tata era profesor, iar Părintele Arsenie i-a fost student şi aşa au rămas toată viaţa, în aceste raporturi, şi nu invers – de „mentor” al tatălui meu. Gîndul de început i-a aparţinut tatei, care a fost, pe parcurs, din ce în ce mai fascinat de comorile pe care le găsea acolo. Cînd a ajuns la Sfîntul Maxim Mărturisitorul, în volumul II, a avut o revelaţie: aceste scrieri trebuie puse la îndemîna oamenilor, cît mai repede şi cît mai mult! Atunci Părintele Arsenie, care venea des la noi în casă, s-a oferit să scrie el – făcuse şi facultatea de Belle Arte – după dictare. Avea un scris regulat, foarte frumos. 
Ei bine, în vara lui ‘44, cînd au început bombardamentele, ne-am refugiat în satul mamei – Şura Mare, lîngă Sibiu. Acolo a venit şi Părintele Arsenie, iar preotul din sat le-a pus la dispoziţie două camere din Căminul Cultural: într-una dormea Părintele Boca, într-alta lucrau toată ziua. Tata venea de la trei case distanţă, în zori, şi lucrau fără odihnă până seara. Asta a durat vreo lună de zile. Contribuţia uriaşă a Părintelui Arsenie e fost că a popularizat această traducere. Prin faima lui, în zonă, a făcut ca această carte să fie cumpărată de foarte mulţi creştini. Prin asta a venit şi o rezolvare materială a problemei familiei noastre. Ulterior, însă, relaţia dintre ei s-a întrerupt... 
Din ce motiv? 
Tata a dorit ca Părintele Arsenie, atunci când a plecat la Prislop, să facă acolo o mănăstire de călugări. Şi chiar am văzut cu ochii mei întrevederea. Era prin 1947-48. Părintele Arsenie voia, cu orice chip, să fie mânăstire de maici, iar tata a spus că nu, categoric trebuie să fie de călugări. I-a mai spus să adune acolo cîţiva tineri înduhovniciţi, cultivaţi, care să traducă şi să facă şi o muncă de pastoraţie în zona Haţegului, unde nu mai existau mănăstiri. Părintele Boca a zis nu, a plecat şi cu asta relaţiile lor s-au încheiat.

Prieteni şi ucenici
  
Care au fost oamenii la care a ţinut cel mai mult Părintele Dumitru Stăniloae? 
La Părintele Vişoi! Era un preot modest, bun, cucernic, de la Biserica Răzvani, din Bucureşti. Acest preot fusese arestat multă vreme pentru că dăduse adăpost unor fugari căutaţi de poliţia politică. Acolo slujea el după eliberare, n-avea nici un fel de voce „de tenor”, aşa cum era la Domniţa Bălaşa, ca la operă, dar slujea împreună cu tata şi slujba lor era foarte frumoasă. Erau amîndoi înalţi, slabi, cu părul alb, fără voce, dar când ieşeau în faţa altarului... Tata glumea şi spunea că dacă şi pe vremea lui s-ar fi intrat la Teologie pe criterii de voce, n-ar fi fost niciodată primit... Erau amîndoi ca nişte sfinţi. Tata l-a luat duhovnic pe acest preot curat şi bun. 
A ţinut mult şi la Donald Allchin, un preot anglican şi profesor la Oxford. Acest om l-a invitat prima oară pe tata în Anglia, să ţină conferinţe. Era de o candoare absolută şi, cînd rîdea, avea o figură de copil. Important: se bucura de succesul celorlalţi şi era apropiat de Ortodoxie. La înmormîntarea tatei, a fost singurul străin care a venit. Încă trăieşte, dar e foarte bătrîn. 
Alte nume? 
Da, profesorul Papilian, de la Cluj. Celebrul profesor de anatomie fusese ateu în tinereţe. Strîngea studenţii duminica, la disecţii, tăia cadavre şi-i întreba: „Unde vedeţi voi sufletul aici? Nu e nimic!”. După aceea s-a convertit, a devenit un foarte bun creştin. Apoi poetul Vasile Voiculescu, faţă de care tata nutrea o imensă afecţiune. Ştiu că poetul o ducea foarte greu, iarna nu avea lemne, era mizerie mare. Stătea toată ziua în pat, că îi era frig, şi scria, chipurile să se încălzească. Odată a venit la tata foarte agitat: „Ce să fac, părinte? Căutând lemne, am găsit la noi în pod o vioară, un hârb. Când ne-am uitat mai atent, am constatat că e un Stradivarius! Nu ştiu cum o fi ajuns acolo... Şi aici apare dilema: cei de la Uniunea Compozitorilor mă întreabă dacă nu vreau să le-o vînd lor. Dar, părinte, pot să fac eu una ca asta? Pot să vînd ceva ce nu-mi aparţine?!”. Vedeţi ce curăţenie putea avea omul acela? 
Bun, şi Părintele ce i-a răspuns? 
„Vinde-o liniştit, domnule Voiculescu, şi cumpără-ţi lemne, nu e nici un păcat în cazul acesta!”. Era o mare afecţiune între ei. Apoi a mai fost Părintele Benedict Ghiuş, care i-a fost şi asistent la facultate. Un om de o mare calitate şi distincţie. Ce vreau însă să subliniez este faptul că tata s-a bucurat totdeauna extraordinar de mult de succesele lor! 
Ucenici a avut? 
Da. Spre deosebire de alţi profesori iluştri... el a avut mulţi învăţăcei. Bunăoară, părintele Ion Bria, cel de la Geneva, care a murit acum nişte ani. Apoi Patriarhul Daniel, care a fost unul dintre cei mai buni studenţi ai tatei. Părintele Fer, din nordul Ardealului, care îşi făcea doctoratul la tata şi care a murit în ‘77, la cutremur. Tata l-a regretat extrem de mult. Părintele Dumitru Popescu, care a murit şi el de foarte curînd... 

Traiul în duh filocalic
  
De care sfînt se simţea cel mai apropiat tatăl dvs.? 
De Sfîntul Maxim Mărturisitorul, de scrierile lui. Dar şi de Sfîntul Grigorie Palama. Eram copil şi pe biroul tatei era o litografie la care mă uitam adesea. Pentru mine, devenise cumva de-al casei! Erau amîndoi aceşti sfinţi prezenţi concret în casa noastră. Ce mult îi iubeam! Tata pătrunsese atît de mult în aceste scrieri filocalice, încît alături de mama (pe care mulţi o consideră sfîntă) ajunseseră să trăiască în duh filocalic. Ei au ales, fără nici o ostentaţie, modul filocalic de a trăi. 
Care dintre calităţile poporului român le aprecia cel mai mult? 
Bunătatea, dar şi spiritul de comuniune pe care îl are neamul românesc. Înainte vreme se trăia împreună, în mod comunitar, şi în necazuri, şi în bucurii. Acum ne-am mai „europenizat” puţin... Pentru tata, însă, satul a rămas instanţa supremă sub aspectul comportamentului comunitar şi moral. 
Ce-l deranja cel mai mult la poporul român? 
Lipsa de corectitudine şi de punctualitate. Era un om de o probitate extraordinară. Mărturisea că ceea ce îl făcea să roşească era „dictonul”: „Să faci ce zice popa, nu ce face popa!”. Îl supărau şi cei care aveau o credinţă trucată, de cabotini. Îi displăceau profund falşii sfinţi, falşii evlavioşi, cei ostentativi... 
În final, un cuvînt pentru cititorii revistei Lumea Credinţei? 
Îi invidiez pe cei care au citit-o de la început! Este o revistă foarte bună, pe linia dreptei credinţe (precizez asta pentru că unii „pravoslavnici” mai calcă şi pe de lături), este o revistă în care se vorbeşte şi se trăieşte în spirit adevărat ortodox. Sînt lucruri extrem de interesante acolo, şi de concepţie, şi de informaţie –, multe lucruri pe care nici eu nu le ştiam. O recomand tuturor s-o citească! Am şi împrăştiat-o prin Occident, pe la cunoscuţi, care ne întreabă tot timpul cînd mai vine şi la ei. Oricum, eu şi băiatul meu dorim să devenim colaboratori ai acestei reviste. Asta, dacă acceptaţi... 
Doamnă, sînt extrem de onorat! 

A consemnat 
Răzvan Bucuroiu


 

sâmbătă, februarie 18, 2017

RIDENDO CASTIGAT MORES (XLVII)

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME 
  
Am primit și dau mai departe...

 
L'hiver sur l' ulitza

A-nceput de ieri să cadă
Cîte-un rrom, pe urmă doi.
Franţa pusă e pe sfadă
Şi ni-i dă pe toţi grămadă,
                               Înapoi.

Nu e cuşer. Dar e bine
Pentru Franța de acum;
Taberele-s toate scrum,
Dar năvalnic vuiet vine
                              De pe drum.

Sunt ţigani şi balabuste,
Vin la Otopeni ţipînd
Şi se-mping, şi sar rîzînd,
Şi se-mpiedică de fuste,
                             Vrînd-nevrînd.

Cei mai mari, acum, din sfadă,
Stau pe-ncăierare puşi,
Cei mai mici, de foame-aduşi,
Se scîncesc şi stau grămadă
                             Lîngă uşi.

Colo-n colţ, acum răsare
Un ţigan mai mărunţel,
Chinuindu-se să care
O sacoşă mult mai mare
                            Decît el.

Opt cercei cu dînsul are,
Cinci brăţări şi-un portofel,
De la nişte trecătoare,
Pe sub turnul ăla mare,
                            Zis Eiffel.

Altul, zău, cu dînsul n-are
Nici bagaje, nici nimic,
Doar un lanţ, cu-o cruce mare,
Care saltă în mişcare
                            Pe buric.

Trei ţigănci cu burta mare
Şi cu rochii fistichii
Nu au loc ca să coboare,
C-alăptează fiecare
                           Doi copii.

Un reporter vine-n grabă
Să le ia un interviu
Şi se-nvîrte în pustiu
Pînă cînd răspunde-o babă,
                           Cam tîrziu.

Se-oţărăşte rău bătrîna
Către cel cu microfon
Şi-l înjură francofon,
Fi'ncă nu mai e româna
                           De bonton.

Zice: „Merde, cam mare graba,
N-am făcut nimica rău;
Uite-aici, îţi spune baba,
Ne băgară pe degeaba
                           La bulău.

Şi degeaba ne-au dat banii,
Că mai şmecheri suntem noi.
Într-un an sau maxim doi,
Ne întoarcem, toţi ţiganii
                           Înapoi.

Nu e mare socoteală
Că acasă ne-aţi trimis,
Ne-adunăm la repezeală
Şi să vezi atunci ciordeală
                          La Paris!”. 

  



joi, februarie 16, 2017

DE LA STÎNGA LA DREAPTA

SUMARUL BLOGULUI 
  

  
«VĂ DĂM BANII ÎNAPOI,  
NUMAI SĂ SCĂPĂM DE VOI!»
   
După cîștigarea alegerilor, socoteala lui Liviu Dragnea și a găștii sale din fruntea PSD (cu complicitatea ALDE, fieful pseudo-liberal al lui Călin Popescu-Tăricenu, fîșneț „tovarăș de drum” și parazit cronicizat al caracatiței roșii) a fost una elementară (din speța șmecheriei ieftine și vădind, dincolo de retorica demagogică, un dispreț suveran și față de popor, și față de instituțiile statului de drept): cu legitimitatea obținută democratic, cu o majoritate sigură în Parlament (250 la 215, fără a mai pune la socoteală și susținerea măcar parțială din partea UDMR și a minorităților) și cu o opoziție inanită, a sosit vremea să ne facem mendrele, salvîndu-ne pe noi înșine și pe amicii noștri penali, punînd DNA pe butuci și perfecționînd „legal” mașinăria jafului național; Europa are acum alte priorități, Iohannis nu e Băsescu (președintele „jucător”, căzut mereu în picioare) și va închide ochii sau va ceda pînă la urmă (că doar ne-a fost prieten de serviciu, și pe vremea lui Năstase, și pe vremea lui Ponta), intelectualitatea e lașă și oportunistă (cu toată infuzia ei de „sorosiști”), iar în ce privește masa populară, confuză și pauperă, o vom gîdila cu vorbe dulci și-i vom cîștiga bunăvoința cu cîteva pomeni bugetare (vedem noi cum ne descurcăm), fie dînd ceva în plus la pensii și la salarii (cît nici să mori, nici să trăiești), fie reducînd din taxe și impozite (că și așa birocrația e cam costisitoare).  
Iată însă că socoteala de acasă – făcută cu minte puțină și sub euforia unui succes electoral supraevaluat (căci 18% din totalul unui electorat mai mult de jumătate absent nu-i deloc vreo performanță legitimantă și vreo garanție de sprijin popular) – nu s-a potrivit cu cea din tîrg: Europa, cu toate altele ei probleme prioritare (Brexit-ul, criza refugiaților, extensiunea terorismului, tensiunile cu Rusia și cu noua putere americană etc.) s-a dovedit cît se poate de atentă și de reactivă (și la nivel politic, și la nivel mediatic), Iohannis s-a dovedit „mai Băsescu” decît l-ar fi crezut cineva în stare, elita intelectuală a dat în mod activ mîna cu strada, iar adevărata majoritate populară (și mai ales tineretul), care fie n-a votat PSD, fie (din scîrbă) nu s-a prezentat la urne, s-a mobilizat exemplar, amendînd prompt abuzurile de putere și răspunzînd simplu și concis măsurilor populiste (pe care au rămas să le invoce isteric și agramat, la poarta Cotrocenilor, doar o mînă de pomanagii expirați – care, nu contestă nimeni, sînt și ei „din popor”): VĂ DĂM BANII ÎNAPOI, NUMAI SĂ SCĂPĂM DE VOI! 
Toată politica postelectorală a PSD, timp de două luni, s-a bazat pe socoteli greșite și s-a tradus într-un șir de gafe sau impertinențe greu de calificat (de la propunerea ca premier a bietei Sevil Shhaideh și pînă la manevra tîlhărească din „marțea neagră”, cu tot ce-a urmat după ea). E și nu e de mirare, căci, cu baronul de Teleorman și cu acoliții lui promovați la vîrf, PSD-ul nici nu putea – măcar de ochii lumii – face mai mult sau mai bine. Niciodată în istoria ei România nu a avut un guvern atît de slab și de penibil, cîrpit din amatori semidocți și din lingăi de serviciu („Altă întrebare!”), numai ca un lider penal, neputînd ajunge el însuși premier oficial, să-și poată exercita prin ei mediocritatea dictatorială. 
Cu toate acestea, respectînd logica și regulile democrației (chiar și în favoarea celor care le sfidează în mod curent), nu se poate face abstracție de faptul că PSD-ul a ajuns democratic la putere și trebuie să guverneze țara pînă la viitoarele alegeri. Cum se va regla el interior, aceasta e treaba lui (și cred că în cele din urmă reglajul se va produce, pe fondul pierderii galopante de credit și de imagine, căci se pare că aproape 20 de filiale județene sînt deja ostile conducerii centrale și liniei adoptate în exercițiul puterii, primarul de la Iași fiind doar cel mai vocal). Rîde Dragnea de „chirici”, dar s-ar putea ca pînă la urmă tocmai „chiricii” să-i fie fatali (dacă partidul mai are instinct de supraviețuire). 
Ce putem face noi, din afară, este să fim în continuare cu ochii pe legislatori și pe guvernanți, să reacționăm civilizat, dar prompt la orice abuz de putere, să ne folosim cu inteligență de exigențele europene și de faptul că la Cotroceni se află – simpatizat sau nu – Klaus Iohannis, iar nu Victor Ponta. Și între timp să construim acea încă posibilă alternativă de dreapta fără de care riscăm să nu mai ieșim niciodată cu adevărat din condiția de periferie a Europei și de rușine a propriei noastre istorii. Rătăcim de trei sferturi de secol prin labirintul mocirlos al stîngii (fie ea „totalitară” sau „democratică”) și poate că ar fi mai mult decît oricînd cazul să facem trimitere în context, fie şi numai cu titlu meta­foric (cum obişnuia regretatul Laurenţiu Ulici), la „teorema matema­tică de rezolvare a labirintului, adică a o lua mereu spre dreapta”.
  
Răzvan CODRESCU

marți, februarie 14, 2017

RIDENDO CASTIGAT MORES (XLVI)

SUMARUL BLOGULUI 

Am primit și dau mai departe...
 
   
A young man named Donald  

Donald a cumpărat un cal cu 250 dolari de la un fermier, calul urmînd să-i fie adus a doua zi. În dimineața următoare, fermierul a venit acasă la Donald și i-a spus: „Îmi pare rău să vă aduc vești proaste, dar calul a murit”. 
Donald i-a răspuns: „O.K., dă-mi banii înapoi!”. 
Fermierul i-a zis: „Nu pot. I-am cheltuit deja”. 
Atunci Donald i-a zis: „O.K. Adu-mi calul mort!”. 
Fermierul a replicat: „Ce dracu' vrei să faci cu el?!”. 
Donald i-a răspuns: „Am să-l pun la o tombolă”. 
Fermierul și-a făcut cruce: „Cine naiba a mai auzit de o tombolă cu un cal mort?!”. 
Donald l-a liniștit: „Nu-ți face probleme! N-am să spun că este mort”. 
  
După o lună, fermierul s-a întîlnit cu Donald și l-a întrebat: „Ce s-a întîmplat, pînă la urmă, cu calul mort?”. 
La care Donald i-a explicat: „Am organizat o tombolă, am vîndut 500 de bilete la 5 dolari biletul și am făcut un profit de 2245 dolari”. 
Cu gura căscată, fermierul l-a întrebat: „Și nimeni nu s-a plîns?!”. 
Iar Donald i-a răspuns rîzînd: „Doar cîștigătorul tombolei, dar i-am restituit imediat cei 5 dolari”.
   
În prezent, Donald locuiește la Casa Albă.

Cîștigătorul tombolei...

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

De citit neapărat ultimul articol al d-lui Bogdan Munteanu: 

http://www.rostonline.ro/2017/02/o-saptamana-mai-tarziu-dezbinarea-la-romani/

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

LA MULȚI ANI,
DOMNULE IAMANDI!


Vasile-Jacques Iamandi (n. 14.02.1928)

„Un reper de verticalitate românească, veșnic tînăr, optimist și luptător. N-a stat nepăsător în nici un moment important al istoriei noastre recente. Pentru asta a suferit 9 ani în temnițele comuniste. Și n-a stat deoparte nici în această iarnă a rezistenței noastre, ci s-a adăugat protestatarilor din Piața Victoriei...” (Claudiu Târziu)