vineri, ianuarie 20, 2017

AVERTISMENTE

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME
  
  
Încă din 10 august 2014 (Corriere della Sera), un arhiepiscop romano-catolic irakian, Amel Shimoun Nona (n. 1967), care și-a pierdut dieceza (Mosul) sub presiunea Statului Islamic, avertiza Occidentul creștin:   
„Suferinţele noastre de astăzi sînt preludiul suferinţelor voastre. Creştinii apuseni şi răsăriteni vor suferi în viitorul apropiat. [...] Încercaţi să ne înţelegeţi. Principiile voastre liberale şi democratice nu valorează nimic aici. Trebuie să regîndiţi realitatea Orientului Mijlociu, deoarece primiţi cu braţele deschise în ţările voastre un număr tot mai mare de musulmani. Şi voi sînteţi în pericol. Trebuie să fiţi tari şi curajoşi în decizii, chiar cu costul contrazicerii principiilor voastre. Voi gîndiţi că toţi oamenii sînt egali, dar Islamul nu spune că toţi sînt egali. Valorile voastre nu sînt valorile lor. Dacă nu veţi înţelege aceasta suficient de rapid, veţi deveni victime ale inamicului pe care l-aţi primit în casele voastre...”. 

Pe 29 septembrie 2015 (Riposte laïque), un avertisment în același sens venea chiar din partea unui reprezentant de bună-credință al lumii islamice, Sami Aldeeb Abu-Sahlieh, director al Centrului de Drept Arab și Musulman:  
„Dacă Europa nu vrea să se sinucidă pe plan civilizațional, ea trebuie să știe că refugiații musulmani, primiți în ultima vreme cu miile, pun învățăturile Coranului și ale lui Mahomed deasupra drepturilor omului și a oricărei alte legi. 
Pornind de la acest adevăr, țările occidentale care primesc refugiați musulmani trebuie să-i avertizeze că aceste învățături islamice nu-și au locul pe teritoriul lor și că doar legile votate de parlament trebuie respectate. 
Acest avertisment trebuie făcut în scris și fiecare refugiat trebuie să se angajajeze, tot în scris, că va abandona învățăturile Islamului contrare drepturilor omului și legilor țării de primire. Încălcarea acestui angajament va duce la retragerea dreptului de azil și la expulzarea imediată din țară. 
Aceste țări trebuie să arate, negru pe alb, normele islamice care intră în conflict cu drepturile omului și legile țării de primire, astfel încît totul să fie clar. Ele trebuie să-i învețe pe copiii solicitanților de azil că normele islamice contrare drepturilor omului și ale țării gazdă nu sînt valabile în aceasta. 
În plus, acestea trebuie să controleze strict moscheile, care au devenit, din păcate, cuiburi de teroriști în toate țările occidentale. Fiecare imam care predică normele islamice contrare drepturilor omului și legilor țării trebuie să fie expulzat și moscheea sa închisă. 
Mai bine să superi la început, decît să regreți la sfîrșit… și să vezi țările occidentale devastate. Trebuie realizat, în sfîrșit, că învățăturile Islamului sînt cauza distrugerii țărilor din care provin acești refugiați… și că aceste învățături vor distruge și țările de primire, dacă ele nu le vor interzice pe teritoriul lor...”.
  
Și iată că în 9 ianuarie 2017 (La Fede Quotidiana), un avertisment tranșant formulat vine chiar din partea unui cardinal italian, Carlo Liberati, oarecum în răspărul liniei adoptate oficial de Biserica Romano-Catolică:  
„În 10 ani de acum încolo toți vom fi musulmani din cauza prostiei noastre. Italienii și europenii trăiesc fără frică de Dumnezeu, într-o societate ateistă, cu legi care ignoră valorile și morala creștină. 
Toată această decadență morală și religioasă favorizează Islamul. Credința creștină a slăbit. Bisericile sînt goale. În plus, ei fac copii iar noi nu. Sîntem în plin declin. [...] 
Noi îi ajutăm fără întîrziere pe imigranți, în timp ce o mulțime de italieni săraci sînt forțați să caute mîncare prin tomberoane. Trebuie să inițiem programe de ajutorare a italienilor în primul rînd. [...] 
A da bani imigranților care bîntuie prin orașele noastre nu este doar greșit, ci este un act care se va întoarce împotriva noastră pe termen lung. Imigranții vor fi încurajați să nu muncească și se vor obișnui să fie întreținuți de noi...”.
   
Toate acestea nu sînt de „comentat”, ci de meditat cu toată gravitatea. Cîtă vreme nu va fi prea tîrziu... (R. C.)

 Mons. Carlo Liberati

miercuri, ianuarie 18, 2017

IANUARIE 2017: MOȚA-MARIN 80

SUMARUL BLOGULUI 

Am primit și dau mai departe... 


MANIFESTĂRI 
COMEMORATIVE 
ÎN SPANIA 

Flăcările revoluției ateo-comuniste, care au încins Rusia începînd cu anul 1917, au tins ulterior să cuprindă cu voracitate și restul continentului european. Dacă în anii imediat următori expansiunea bolșevică a putut fi oprită, pe fondul tulburărilor sociale și politice din Spania anilor ’30 ai secolului trecut lumea a asistat la o nouă tentativă, de o virulență extremă, de a răsturna fundamentele și valorile tradiționale care au definit civilizația creștină europeană. Reprezentanții unei ideologii barbare și violente, cu sprijin consistent din partea regimului de la Moscova, au însîngerat teritoriul Spaniei prin nenumărate crime și orori. Pe lîngă incendierea, profanarea sau demolarea a peste 1000 de biserici, mănăstiri, monumente sacre,  un număr imens de preoți, călugări, călugărițe și creștini militanți, în frunte cu 13 episcopi, au fost uciși de autoritățile republicane în urma unor simulacre de procese sau pur și simplu asasinați. Dintre aceștia, Biserica Catolică a beatificat oficial deja 1523 de persoane (alte sute de dosare fiind în studiu), prin acte succesive ale ultimilor trei Papi. 
Amintim aceste detalii pentru că sîntem încredinţaţi că şi Biserica Ortodoxă Română, prin declararea anului 2017 drept an omagial al apărătorilor Ortodoxiei în timpul prigoanei comuniste, va începe să facă la rîndul ei paşi concreţi în vederea canonizării cît mai multor martiri ortodocşi români, care şi-au dat viaţa mărturisindu-L pe Hristos. 
În orice caz, fără acest substanţial şi violent caracter antireligios al uneia din tabere, războiul civil din Spania nu poate fi perceput în adevăratele sale dimensiuni. Contemporanii săi au înţeles la vremea aceea foarte bine: era vorba în primul rînd de o înfruntare între duşmanii ireductibili ai creştinătăţii, de o parte, şi apărătorii ei, de cealaltă. 
Iată de ce un asemenea asalt furibund la adresa valorilor creștine nu a lăsat indiferentă nici lumea românească. Un grup simbolic de șapte români, membri ai Mișcării Legionare, au hotărît să arate prin faptă solidaritatea creștinilor din România cu frații lor atît de crunt prigoniți  de la celălalt capăt al continentului european. „Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos! Se clătina aşezarea creştină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători?!” – avea să scrie Ion Moța înaintea plecării în Spania, spre sfîrșitul anului 1936. La rîndul său, Vasile Marin scria: „N-am făcut actul acesta din disperare sau aventură, ci perfect lucid. Era o datorie de onoare care apăsa pe umerii generaţiei noastre. L-am făcut cu acelaşi drag ca şi cînd ar fi fost vorba de ţara mea”. 
Acum 80 de ani, pe 13 ianuarie 1937, cei doi români, Ion Moța și Vasile Marin, cădeau pe cîmpul de luptă de la Majadahonda, în apropierea Madridului, pecetluindu-și gestul de solidaritate cu sîngele jertfei supreme. Martiriul lor a avut în țară un ecou covîrșitor. De-a lungul traseului spre București, sicriele cu trupurile lor neînsuflețite au fost întîmpinate și salutate de mase uriașe de români. Înmormîntarea s-a constituit într-o apoteoză a acestor sentimente de identificare la nivel naţional cu jertfa celor doi, pe lîngă miile de români prezenţi slujind şi sute de preoţi şi cîţiva ierarhi ai Bisericii Ortodoxe. Ecourile ei au depăşit cu mult rîndurile adepţilor sau simpatizanţilor legionari, reverberînd în sufletele tuturor celor care au simţit româneşte şi creştineşte. 
Nici zece ani mai tîrziu, România avea să cadă în robia bolșevică, revenindu-i doar exilului păstrarea memoriei primilor martiri anticomuniști, atît de încărcată din perspectivă simbolică. Astfel, în anul 1947, pe locul unde au căzut Ion Moța și Vasile Marin, legionarii din exilul spaniol au ridicat în memoria lor o cruce de piatră. An de an, jertfa celor doi era comemorată pe acel loc de românii din lumea liberă (legionari și nelegionari), împreună cu reprezentanți ai statului spaniol din acele vremuri. În anul 1970, folosind fonduri strînse exclusiv din donații, legionarii exilați ridică la Majadahonda, lîngă vechea cruce de piatră, un impresionant monument de beton zidit sub semnul crucii, adică semnul sub care și-au dat viața cei doi martiri ai creștinătății. Comemorările au continuat an de an în jurul datei de 13 ianuarie, străjuite fiind de atunci încoace de această ctitorie impunătoare. 


Din păcate, mai ales în ultimul sfert de veac, monumentul a atras mereu ura și furia unor semeni orbiți de ură ideologică și animați de un spirit de distrugere. A fost profanat în repetate rînduri, mai ales prin graffiti, dar înaintea fiecărei comemorări s-au depus eforturi pentru a-l aduce într-o stare decentă. În ultimii ani chiar a fost curățat complet înainte de fiecare comemorare. Din păcate, vechea cruce de piatră, anterioară monumentului, a fost distrusă definitiv în anii 2002-2003, iar pe soclul ei de granit se înalță acum o cruce din fier. 
Şi în acest an, tradiția manifestărilor comemorative în memoria celor doi martiri a continuat neabătută. Sîmbătă 14 ianuarie a avut loc comemorarea de la monument, în cadrul căreia, după slujba religioasă de pomenire, s-au rostit și cuvîntări evocatoare. Şirul discursurilor l-a început pr. Marius Vișovan, după care s-a dat citire (de către Sorin Olariu) unui cuvînt din partea lui Dan Boghiu, unul dintre ultimii veterani legionari care au participat la construcţia monumentului aflaţi încă în viaţă. A vorbit de asemenea Miguel Menendez Piñar, președintele Asociației pentru Custodierea Monumentului Moța-Marin. În cadrul comemorării s-au rostit şi mesaje din partea altor grupări: a cuvîntat un reprezentant al Partidului Naţionalist Francez şi s-a dat citire unui mesaj venit din partea naţionaliştilor din Ucraina. 
În după-amiaza aceleiași zile a avut loc conferința „Espíritu Majadahonda. El legado de una generación”. Au ținut să evoce spiritul Majadahondei și testamentul unei generații: Blas Piñar Gutiérrez – avocat și general de brigadă al Armatei Spaniole, José Luis Jerez Riesco – avocat, președinte de onoare al Asociației pentru Custodierea Monumentului Moța-Marin, Manuel Andrino – șeful național al Falangei Spaniole, Pedro Pablo Peña – șeful Alianza Nacional, Fernando Maqueda - șeful național al Juventudes Falangistas de España, părintele Marius Vișovan – reprezentantul Fundației Profesor George Manu. Organizator şi moderator – fiind și cel care a rostit cuvîntul de deschidere şi de încheiere – a fost Călin Gabor, de asemenea reprezentant al fundaţiei noastre. 
Vorbitorii au evocat în mod convingător, fiecare în felul său, cu elocvenţă, cu patos sau cu emoţie, semnificaţia jertfei lui Ion Moţa şi Vasile Marin, ale cărei ecouri nu pot fi reduse doar la contextul acelei epoci, ci au o însemnătate deosebită pînă în ziua de azi, cînd valorile tradiţionale – credinţa şi naţiunea – sînt discreditate şi puse sub semnul întrebării. 
A doua zi, duminică 15 ianuarie, la Biserica „Sfîntul Ioan Casian” din Guadalajara (în apropierea Madridului) a avut loc Sfînta Liturghie, după care s-a ţinut parastasul pentru Ion Moța și Vasile Marin, dar şi pentru Mihai Eminescu, cu toţii simboluri ale identităţii noastre româneşti. Alături de preotul paroh Emilian Geabănă a slujit pr. Mircea Bejenar (venit în Spania din partea Fundaţiei George Manu), care a ţinut şi predica. Rostită în cuvinte clare şi pătrunzătoare, cu formulări inspirate şi elocvente, care au scos în evidenţă însemnătatea jertfei celor doi neomartiri pomeniţi, ea a mers la inimile tuturor celor prezenţi. 
A urmat un eveniment cu caracter evocator al jertfelor anticomuniste aduse de poporul român în toate împrejurările, în contextul în care Biserica Ortodoxă Română a dedicat anul 2017 printre altele și „apărătorilor Ortodoxiei în timpul prigoanei comuniste”. Sub titlul „Modele de jertfă pentru Hristos” s-au prezentat cu această ocazie o serie cărți editate de Fundația George Manu și Editura Evdokimos, închinate unor eroi și martiri din temnițele comuniste din România. În cuvîntul său rostit cu acest prilej, Bogdan Munteanu, redactor-şef al revistei Permanenţe, a conturat ideea nevoii de asemenea modele jertfelnice cu care să ne putem identifica sufleteşte, pentru că fără repere morale întrupate în atitudini demne şi mărturisitoare, sau fără repere culturale şi spirituale pe această linie, nu poate exista o conştiinţă a propriei identităţi, atît de necesară fiecărui neam în parte. 


Fără îndoială însă că momentul cel mai încărcat de emoţie l-a constituit şirul de cuvîntări ţinute de către trei veterani, pătimitori şi mărturisitori în temniţele comuniste: Marcel Petrişor, Dionisie Stoenescu şi Demostene Andronescu. Cu multă trăire şi putere de convingere, ei au vorbit despre valori, despre idealuri, despre duşmanii acestora, comunismul şi masoneria, expresii ale spiritului satanic, de pe urma cărora au avut de suferit şi ei, ca reprezentanţi ai unei generaţii de români demni şi conştienţi de rosturile lor. Cu acest prilej a avut loc şi un dialog cu credincioşii prezenţi în biserică. S-a explicat faptul că tocmai din pricina acestui conflict între viziunea spirituală asupra lumii, bazată pe credinţă şi nobleţe sufletească, pe respectul scînteii divine din sufletul omenesc, şi cea materialistă, atee, consumistă, pentru care omul nu e decît un atom, un număr sau o marfă, reprezentanţii primeia, legionarii, au fost mereu prigoniţi, discreditaţi, calomniaţi. S-au evocat şi momente grele din perioada detenţiei, s-a amintit de hrana lăuntrică pe care au constituit-o deopotrivă rugăciunea şi poezia, cele două coloane pe care s-a sprijinit rezistenţa sufletească a celor întemniţaţi. Vibraţia rostirii a emoţionat pînă la lacrimi întreaga asistenţă, care a simţit instinctiv că în spatele retrăirii acelor amintiri se ascunde de fapt un dramatism nepereche şi un munte de suferinţă. Cei trei veterani, deşi la o vîrstă înaintată, au reuşit prin prezenţa şi cuvîntul lor să încălzească sufletele tuturor celor prezenţi, stîrnind la final o sinceră efuziune de dragoste şi totodată de respect pentru jertfa şi suferinţa lor, cît şi a celor care azi nu mai sînt printre noi. 
Ziua a continuat cu o agapă, un bun prilej pentru românii veniți din depărtări să schimbe gînduri între ei, dar și să înfiripe relații cu românii care acum locuiesc pe pămînt spaniol, fizic departe de patria-mamă, dar simbolic atît de aproape de un loc sfințit cu sîngele primilor martiri români care au căzut împotrivindu-se molohului comunist, care nu peste multă vreme avea să înghită întreaga Românie. 

 

luni, ianuarie 16, 2017

DANTE, «PARADISUL», CÎNTUL V

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME 

Divina Comedie a lui Dante Alighieri 
în noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu


După ce am publicat traducerea Infernului (2006) și am încheiat traducerea Purgatoriului (2013), căreia îi rămîn dator cu notele și comentariile, am avut din ce în ce mai puțin timp pentru lucrul la Divina Comedie. În tot acest răstimp, n-am mai apucat să traduc decît primele patru cînturi din Paradis, postate deja pe blog. Le adaug acum, mai tîrziu decît promisesem, și traducerea Cîntului V (care ne introduce în al doilea cer – după cel al Lunii, cel al lui Mercur).



PARADISUL 

Cîntul V
  
Beatrice lămurește din ce cauză frumusețea ei devine tot mai strălucitoare (a se vedea mai ales finalurile cînturilor al treilea și al patrulea) și îi dă răspuns lui Dante la întrebarea pe care acesta o formulase sfios în finalul cîntului anterior (vv. 136-138): dacă se poate răscumpăra, în cumpăna judecății divine, prin alte fapte bune încălcarea silită a unor legăminte/juruințe asumate în fața lui Dumnezeu. Făgăduința cu care te legi înseamnă sacrificiul benevol al celui mai mare dar făcut omului de Dumnezeu: liberul arbitru. În principiu, nu trebuie să-ți calci juruința, dar problema are diferite nuanțe (Biserica însăși, posesoare legitimă a autorității spirituale simbolizate prin cele două chei – de argint și de aur – pomenite în Purgatoriu, IX, 117, dă uneori dezlegări ce ar părea să contrazică principiul), drept care poetul este invitat „să mai stea puțin la masă” (sedere un poco a mensa), adică să mai rabde unele explicații suplimentare, căci hrana grea a adevărului nu e ușor de mistuit. Ea îi atrage atenția asupra diferenței dintre acțiunea care e obiectul contractului (și care poate suferi schimbare, în anumite condiții) și contractul însuși, adică jurămîntul în sine (care trebuie cu sfințenie și în orice caz împlinit). Sfatul către creștini este să nu se joace cu jurămintele (ajungînd de rîsul evreilor care-și păzesc cu strictețe legea lor), iar ca exemple de rea întrebuințare a jurămîntului sînt evocați Ieftae (v. Judecători, cap. 11) și Agamemnon, il gran duca degreci, „craiul mare-al grecilor” (v. Cicero, De officiis, III, 25, pe care-l urmează Dante în referința lui). Încheiate explicațiile, privirile le sînt răpite de strălucirea orbitoare a celui de-al doilea cer (aici: secondo regno, „a doua-mpărăție”), cel al lui Mercur, unde sălășluiesc sufletele binefăcătorilor rîvnitori de faimă și onoare și unde, îndată ce pășesc, sînt întîmpinați de un mare alai de duhuri luminoase (ce-și exprimă bucuria că Dante le va oferi posibilitatea să-și reverse iubirea asupra lui: Ecco chi crescerà li nostri amori, „E cel ce-o da iubirii spor în noi”), dintre care unul (ce vom vedea în cîntul următor că-i al împăratului Justinian) intră în dialog cu Dante.
  
1 De eu te-ncing în flăcări de iubire 
mai mult decît se vede pe pămînt 
și copleșesc lumeasca ta privire, 
4 nu te mira, căci toate-acestea sînt 
din văzul cel desăvîrșit purcese,
ce se-adîncește-n binele cel sfînt. 
7 Văd de pe-acum cum razele își țese
în mintea ta lumina pururi vie, 
ce-i singură izvor iubirii-alese; 
10 iar altceva iubirea de v-o-mbie, 
nu-i decît tot o rămășiță-a ei,
ce nălucește de-nțeles pustie. 
13 Cînd e-ncălcat un jurămînt, tu vrei
să știi de poate-o altă faptă bună 
să-i stea în cer iertării drept temei”. 
16 Așa-ncepu Beatrice-n cînt să spună; 
și ca și cel ce-a șovăi nu știe,
la fel urmă pe-a vorbei sfîntă strună: 
19 „Din cîte Domnu-n marea-i dărnicie
a rînduit făpturii cu dreptate, 
cea mai de preț și mai asemeni sie 
22 a fost deplina voii libertate; 
doar cele ce-s făpturi cugetătoare
au fost și sînt cu-aceasta înzestrate. 
25 Acum pricepi, de cugeți, cît de mare
e prețul juruinței, dacă-n tine 
se face voia ce și Domnu-o are; 
28 căci cînd cu cerul este omul bine, 
comoara-aceea-n jertfă se preface,
iar jertfa se-mplinește chiar prin sine. 
31 Deci ce-ai putea tu da în schimb sau face?
Vrînd alt folos să scoți din ce-ai jurat, 
ar fi ce-i bun cu-n furt să se împace. 
34 Ce-i mai miezos ți-e-acum învederat; 
Biserica dînd însă dezlegare,
parcă-n răspăr cu cîte-am cuvîntat, 
37 mai șezi puțin la masă, cu răbdare,
căci hrana grea, spre bună mistuire, 
nevoie încă de-ajutor mai are. 
40  Aminte ia de cîte-ți fac vorbire 
și le reține, căci știință nu-i
de nu păstrezi cîte ai prins de știre. 
43 Pe două lucruri va temei să pui
în jertfa-aceasta: pe ce-oferi din tine 
și pe ce-n chip de juruință spui. 
46 Aceasta ștearsă nu-i decît de-i bine 
plinită; și eu cred că despre ea
te-am lămurit mai sus cum se cuvine. 
49 De-aceea la evrei se resimțea
nevoia juruinței, deși știi 
c-al jertfei dar să-l schimbi se mai putea. 
52 Al doilea-n schimb, ce drept materie-l ții, 
poate sau nu rămîne ca atare
și nu-i păcat de-n loc cu altul vii. 
55  Dar nimeni să nu-și schimbe din spinare
povara după plac, de două chei, 
de-argint și de-aur, nu-i deschid zăvoare; 
58 schimbarea ca sminteală să o iei 
cînd ce ai părăsit nu se cuprinde
ca patru-n șase-n noul tău temei. 
61 Căci orice lucru preț să aibă tinde
pe cît prin firea-i trage la cîntar 
și nu îl poți cu-altă măsură vinde. 
64 Pe ce jurați luați seama așadar: 
fiți credincioși, dar nu fiți strîmbi la gînd,
precum Ieftae-ntîi cu-al jertfei dar, 
67 ce-n loc să zică: «Rău făcui», ținînd
la ce-a jurat, mai rău greși; atare 
și craiul mare-al grecilor pe cînd 
70 de mila Ifigeniei fecioare 
făcu să plîngă proști și învățați
la vestea-acelei jertfe-ngrozitoare. 
73 Nu vă pripiți, creștini, să vă jurați:
nu fiți ca pana-n vînt, nici nu vă pară 
că-n orice apă-i rost să vă spălați! 
76 Noul și Vechiul Testament vi-s doară, 
precum și Sfîntul Scaun, îndreptar:   
cu-acestea mîntuirea se măsoară. 
79 De pofta rea vă-ndeamnă-n sens contrar,
voi oameni fiți, nu prostănace oi, 
de rîsu-oricărui jidov tipicar! 
82 Nu fiți ca mielul ce se dă-napoi, 
să sugă țîța mamei și, zglobiu,
de capul lui se vîră în nevoi!”. 
85 Așa-mi grăi Beatrice, precum scriu;  
apoi și-ntoarse cu nesaț privirea 
spre-naltu-n care-i totul mult mai viu. 
88 Cu chip schimbat și încetînd vorbirea, 
smeri și-a minții mele lăcomie,
ce și-altor taine le rîvnea vădirea; 
91 și cum săgeata, pînă să se-ație
al coardei tremur, către țintă-o ia, 
la fel și noi spre-a doua-mpărăție. 
94 Acolo-așa voioasă doamna mea 
mi se vădi-ntr-a cerului splendoare
că și planeta parcă-n plus ardea. 
97 Iar dacă steaua se schimbă-n dogoare,
ce să mai zic de mine, ce-s prin fire 
în fel și chip făptură schimbătoare! 
100 Cum într-un iaz cu lină văluire 
spre ce-i de-afară peștii trag puhoi,
luînd totul drept fireasca lor hrănire, 
103 așa văzui în fața noastră-un roi
de străluciri, și se-auzea din toate: 
„E cel ce-o da iubirii spor în noi”. 
106 Și cum se-apropiau acele gloate, 
vedeai că-s chip al sfintei bucurii,
în propria lumină-nveșmîntate. 
109 Ce-ai zice, cititorule, de-aci 
mi-aș încheia-nceputa relatare? 
Ce mult să afli restul ți-ai dori! 
112 Deci poți pricepe singur cît mare 
mi-era dorința s-aflu starea lor,
de cum i-avui sub ochi pe fiecare. 
115 „O, cel pe care veșnicul sobor
te-a hăruit să vezi ce-n ceruri este, 
cît tu în trup ești încă luptător, 
118 noi de lumina slăvilor celeste 
sîntem aprinși; să ne cunoști de vrei,
ți-om da de noi pe îndelete veste”. 
121 Așa un duh cucernic dintre ei
mă agrăi; iar Beatrice: „Spune 
ce ai de spus și crede-i ca pe zei!”. 
124 „Eu bine văd ființa ta că-și pune 
lumina haină și izvoare-i sînt
chiar ochii tăi, în focul voii bune; 
127 dar nu știu cine ești, demn suflet sfînt,
nici de ce șezi în strălucirea care 
orbește văzul nostru pe pămînt”. 
130 Așa-i spusei luminii arzătoare  
ce m-agrăise-ntîi, iar ea spori
în strălucire încă și mai tare. 
133 Ca soarele ce-n razele lui vii
se-ascunde singur cînd a lui vipie 
ajunge norii groși a-i risipi, 
136 la fel, cu-al ei prisos de bucurie, 
se-ascunse-n propriu-i foc figura sfîntă;
și-așa din taina-i întăinată mie 
139 mi-a fost răspuns cum cîntu-n urmă cîntă...

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Dante, Infernul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)
* "Ce mai face traducerea Divinei Comedii?" (Purgatoriul, Cîntul XIX)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXII (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIII (versiunea Răzvan Codrescu)
* Intermezzo liric: Dante (Vita Nuova, XXVI)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIV (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, XXV (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVI (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVII (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVIII (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIX (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXX  (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXI (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXII (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXIII (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul I (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul II (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul III (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul IV (versiunea Răzvan Codrescu)

sâmbătă, ianuarie 14, 2017

PSEUDO-ARSENIE BOCA

SUMARUL BLOGULUI 
  
Am primit și dau mai departe... 


Cine se dă drept Arsenie Boca pe feisbuc? Oricine vrea! Și postează orice vrea, sub această etichetă: iconițe cât mai colorate, poze cu Mănăstirea Prislop, sfaturi duhovnicești, pricesne și acatiste culese de prin blogosferă, copilași în rugăciune, care adună ușor sute de like-uri. Și de redistribuiri (șeruiri), căci multe dintre aceste imagini sentimentaloide sînt asezonate cu îndemnul: „Pune-ți o dorință și dă mai departe!”, „Distribuie [mai departe – sic!] și vezi ce se va întîmpla!”.  
Așa cum domnul Jourdain nu știa că face proză, la fel și animatorul paginii „Arsenie Boca” nu știe, probabil, că incită la un act minor de magie – lanțul de dorințe piramidale, închinate, cum ar spune părintele Cleopa, „zeului norocului”! În care dorința de a obține un avantaj personal primează în fața credinței autentice și dezinteresate în Dumnezeu. Ceea ce nu-i decît o formă a superstiției și bigotismului.
Am primit de curînd o asemenea propunere, de la un „Arsenie Boca” virtual, de a aprecia o pagină dedicată „Preasfîntului părinte Arsenie Boca”! Ignoranța în materie de creștinism a autorului e crasă, de vreme ce nu știe că această titulatură în Ortodoxie îi este rezervată exclusiv Maicii Domnului (nici măcar „cel mai mare dintre cei născuți din femeie, Ioan Botezătorul”, nu e numit astfel)! Totuși, asta nu-l împiedică să posteze iconițe kitsch... 
Nu mai comentez că prin această pagină autorul își promovează un site de fotografie de nunți și botezuri. Nu c-ar fi un păcat promovarea afacerii, dar aceasta se putea face nemascat, mai adecvat și profesionist... Dar asta-i o altă chestiune... 
E plin netul de scamatori care se dau drept îndrumători duhovnicești, dar nu fac decît să paraziteze valorile autentice ale creștinismului și să dea apă la moară celor ce vor să-l denigreze. Trist e că asemenea imposturi facile, pe care oamenii serioși nici nu le bagă în seamă, au ajuns, prin insistența cu care se propagă și prin ușurința cu care sînt luate în serios, să compromită, în ochii celor cu credința mai slabă, imaginea unor mari personalități ale Ortodoxiei, precum cea a vrednicului de pomenire erudit și gînditor creștin, mărturisitor și învățător al neamului, care a fost părintele Arsenie Boca! 
Nu încurajați bigotismul și superstiția, nu susțineți asemenea pagini!
   

joi, ianuarie 12, 2017

CANCER POLITIC SAU CANCER MORAL?

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME 


Că PSD-ul este ceea ce este și face ceea ce face, pe linia de continuitate Iliescu-Năstase-Ponta-Dragnea, nu-i nici de mirare și nici de comentat (dacă nu ne propunem să pierdem timpul degeaba). Dar marșul triumfător al stîngii neocomuniste (deghizate în salopete social-democrate) nu ar fi fost posibil de-a lungul atîtor ani, în noile cadre democratice, fără sprijinul unui electorat troglodit și fără complicitatea unor părți însemnate din clasa politică sau din clasa intelectuală. Nu propria forță întreține politic PSD-ul, ci lipsa tot mai acută a unei opoziții credibile și viabile, asociată, nu o dată, cu cel mai abject oportunism. 
Dar dacă troglodeala mai poate încă reprezenta o circumstanță atenuantă pentru masa de votanți, nimic nu poate scuza ticăloșia unor politicieni – pretins democrați și anticomuniști – care se pretează să fie, în mod repetat, „tovarăși de drum” ai pesedismului (ajuns, astfel, să cîștige chiar și cînd pierde). Constanți clienți parazitari ai puterii stîngiste și ai mafiilor adiacente, ei n-au pus niciodată vreun principiu deasupra interesului (personal sau de gașcă), dar au întreținut butaforia unui pluralism democratic în măsură să ducă de nas și forurile europene, și pe „cetățeanul turmentat” de acasă. 
Dintre acești profitori fără scrupule ai scenei publice postdecembriste, două cazuri simptomatice s-au (re)ilustrat cu pregnanță în ambianța postelectorală de la cumpăna dintre ani: Călin Popescu-Tăriceanu (devenit trădătorul de profesie al oricărei iluzii de dreapta) și Victor Ciorbea („avocatul poporului” transformat – prin „autosesizare”! – în vajnic „avocat al diavolului”). Doi monștri morali produși nu de pepiniera pesedistă, ci de jalnica noastră „opoziție anticomunistă” întruchipată de așa-zisele „partide istorice”: Călin Popescu-Tăriceanu de către PNL (pe care are tupeul să pretindă a-l reprezenta încă), iar Victor Ciorbea de către PNȚ-CD (acum dispărut, practic, de pe scena politică). La bilanțul de aproape trei decenii al opoziției noastre „de dreapta”, unii ca aceștia sînt rămășițele ei funcționale. Tot restul nu este decît decor de carnaval. 
La prima vedere, problema pare una politică. La o analiză mai atentă, nu-i greu de observat că, de fapt, cei doi nu reprezintă, dincolo de retorica demagogică, nici un fel de poziții doctrinare sau ideologice, nici vreo atitudine civică efectivă, ci doar cel mai ordinar pragmatism proteic. În realitate, problema lor (și a lumii noastre în genere) nu este atît una de ordin politic, cît una de ordin moral. Or, cîtă vreme criteriile morale nu-și vor recăpăta ponderea cuvenită în conștiința publică, iar trădarea și efracția vor fi recompensate instituțional, nimic nu poate îndrepta viața noastră politică – nici dinăuntrul, nici din afara țării. Rectitudinea comportamentală este singura care ar putea defini esențial o dreaptă autentică, abia apoi în măsură să se impună și politic, pe mîna ei și a unui electorat responsabil, iar nu ca excrescență parazitară a stîngii dominante. Politicianismul lipsit de orice dimensiune morală, indiferent de etichetele sub care s-ar prezenta, nu poate duce decît la haos civil și la disoluție națională. România nu are un viitor decent decît în măsura în care va înțelege această miză și va refuza să-și mai îngrașe, la urne și nu numai, viermii de hazna. 

Răzvan CODRESCU

 

miercuri, ianuarie 11, 2017

CREȘTINISMUL ȘI PROVOCĂRILE ACTUALITĂȚII

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME
   
Cei eventual interesați, dar care nu au putut urmări la televizor (direct sau în reluare) emisiunea din 2 ianuarie la care am fost invitat de teologul Vasile Bănescu (Trinitas TV), pot viziona dialogul respectiv accesînd link-ul de mai jos. Punctul de pornire l-a reprezentat recent apăruta mea carte O introducere în creștinism (Editura Christiana, București, 2016), a cărei prezentare succintă o făcusem anterior și pe acest blog. (R. C.)