sâmbătă, august 19, 2017

TERORISMUL ȘI IDEOLOGIILE

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME
   

CÎT VA MAI ÎNCĂLZI ȘARPELE LA SÎN 
ȘI CÎT VA MAI SACRIFICA EUROPA  
PE ALTARUL PROPRIEI PROSTII? 
  
Ultimul bilanț al atacului terorist de la Barcelona: cel puțin 14 morți și peste 130 de răniți (unii în stare foarte gravă), la care se adaugă 1 mort și 6 răniți de la Cambrils (la 120 de km de Barcelona), precum și cîteva zeci de dispăruți. Victimele sînt din 34 de țări (România avînd și ea 3 răniți).
Urmează trei zile de „doliu național”, după care prostia europeană se va mobiliza, „corectă politic”, în așteptarea unui nou atac. Și tot așa, cu convingerea că Islamul reprezintă o „religie a păcii”, că „civilizația moarte n-are” și că marele ei dușman rămîne... Donald Trump.  
Iar românii – pe care mizeria îi face imuni la ei acasă – vor fi la rîndul lor mîndri că sînt europeni și că la București s-ar putea să se ridice cea mai mare moschee din lumea creștină.  
(Dacă aveți nedumeriri, o să vă lămurească intelectualii noștri subțiri de ce nu trebuie să ne temem de nici o invazie și de ce „Europei” n-ai ce-i face, oricît ai omorî la ea!) 
  
Răzvan CODRESCU


P. S. Sînt tot mai insistent și mai insinuant întrebat: „Și ce crezi dumneata, mă rog, că ar fi de făcut?!”. În numele lui Dumnezeu, nu-i vorba de ce „cred” eu, ci de ce, în mod tot mai evident, REALITATEA IMPUNE DE LA SINE (dacă nu ești cretin sau autist):
1) Paza militarizată a frontierelor europene: nu mai intră nimeni sub motiv de „refugiat” din lumea musulmană!
2) Cei intrați în ultimii 3 ani vor fi adunați și cantonați în lagăre militarizate, apoi trimiși eșalonat de unde au venit (sau în țări musulmane dispuse să-i primească).
3) Instituirea pedepsei cu moartea pentru orice acte sau tentative dovedite de terorism.
4) Reponsabilizarea oficială a organizațiilor religioase musulmane cu privire la fanatismul propriilor credincioși.
5) Constituirea în regim de urgență a unei coaliții internaționale pentru eradicarea manu militari a Statului Islamic. 

vineri, august 18, 2017

„ARATUL CU PLUGUL ÎN MARE”

SUMARUL BLOGULUI 
   
Am primit și dau mai departe... 


Discutam recent cu un prieten despre dezastrul (socialist, da) din Venezuela. La noi, în afară de site-urile marxiste şi reprezentanţii lor televizaţi, care tot încearcă să spele fața socialismului/comunismului pe ideea că a fost „prost aplicat, de aia a eşuat”, subiectul Venezuela e ca şi inexistent. La fel ca America Latină, pe care publicul românesc o cunoaşte cel mult prin intermediul telenovelelor, fotbalului şi al Buena Vista Social Club/Hasta Siempre Comandante Che Guevara (Ura! Luaţi o bască şi-un tricou cu Che!). 
Bref, să fim oneşti: pentru noi Argentina, Mexic, Cuba, Brazilia, Venezuela, Columbia, Chile sau oricare țară latinoamericană e totuna: o lume îndepărtată, exotică, fotbalistică şi literar interesantă (Llosa, Márquez, Carpentier, Borges, Allende, Coelho etc). Instituţional, politic, nimeni nu ia în serios continentul ăla. Deşi... aşa subpopulată cum este (nici 700 de milioane), America Latină rămîne un studiu de caz (patologic) cel puţin la fel de interesant ca fotbalul şi telenovelele. 
Carevasăzică ce şi cum să discuţi/dezbaţi într-un vid referenţial? Totuşi, dacă ar fi să încep să înţeleg de undeva continentul ăla, aş începe de aici: 
1. Memoria focului – Eduardo Galeano. Lucrarea lui Galeano, influent scriitor şi jurnalist uruguayan, a fost tradusă la noi încă din anii ‘80, la fel ca Venele deschise ale Americii Latine – cartea de căpătîi a răposatului Hugo Chavez. De ce? Simplu: omul era comunist, anticapitalist şi anti-nordamericanist pasional, deci numai bun de tradus în România socialistă.  
Cunoscînd această cheie de lectură – adică avînd rezervele cuvenite faţă de viziunea militantului comunist şi anti-SUA Galeano –, Memoria focului devine un ghid onest de înţelegere a nebuniei şi eşecurilor acelui continent, de la epoca precolumbiană, trecînd prin conquista şi pînă în anii ‘80. Din multele sute de pagini de eseuri aşezate în ordine cronologică şi distribuite geografic pe toată aria continentului (scrise cu talent şi umor, ce-i drept), se înţelege relativ uşor ecuaţia acelei lumi, de tip A plus B = C. Unde A ar fi melanjul de culturi precolumbiene bizare, naive şi rudimentare, B – cucerirea hispanică şi C – rezultatul de azi: catolicism marxist (vezi Teologia liberării, papa Francisc) pe drog, revoluţionarism terorist, mama natură, sex şi tango-samba. Unde, desigur, Satana nord-americană şi capitalismul sînt de vină pentru toate.  
2. Simón Bolívar, zis El Libertador – la care voi reveni, poate, cînd şi dacă vom vorbi mai mult despre Venezuela.  
Bietul Simón Bolívar a încercat în prima jumătate a secolului 19 să „revoluţioneze” regiunea – Venezuela, Columbia, Ecuador, Peru, Panama şi Bolivia de azi. A încercat să o elibereze de sub dominaţia Spaniei şi să o modernizeze instituţional, aşa cum înţelesese el din Epoca europeană (dar mai ales englezească) a luminilor şi modelul revoluţionar nordamerican – oarecum neclar ce înţelesese, fie vorba-ntre noi, judecînd după fapte şi rezultate.  
Abia spre spre sfîrşitul vieţii lui tumultoase – în care, de prea multe bătălii revoluţionare, a ajuns pe rînd vicerege, preşedinte şi dictator – Simón Bolívar, bonav şi amărît, a înţeles, în sfîrşit: „America [Latină] este neguvernabilă. Cei care servesc revoluţia ară cu plugul în mare. Singurul lucru de făcut e să emigrezi”, îi scria unui prieten cu vreo lună înainte de a muri. 
Deşi au trecut aproape două secole de atunci, observaţia lui continuă să se verifice în toate tentativele de modernizare democratic-liberală a acelei Americi. Ţineţi minte cuvintele lui Simón Bolívar cînd primiţi ştiri despre „succesul” chavismului în Venezuela, al peronismului în Argentina, al castrismului sau guevarismului în Cuba şi, în general, al tuturor „revoluţiilor” democratice de pe continentul ăla, eşuate fără greş în regimuri tradiţional corupte de Stînga, Stînga, Stînga... 
3. Bolivia. Evo Morales, cocaină şi Iisus răstignit pe seceră şi ciocan pentru papa Francisc.  
Evo Morales este din 2006 preşedintele Boliviei. O ţară unde agricultorii cei mai de succes sînt los cocaleros. Nu, cocalero nu înseamnă cocalar, ci cultivator de coca – plantă din care se extrage cocaina, da.  
Evo este, totodată, şi un entuziast socialist, un antiimperialist/ anticolonialilst – împotriva Satanei SUA, desigur – şi mare susţinător al drepturilor populaţiei băştinaşe, el însuşi fiind etnic Aymara (neamurile şi culturile bizare despre care vorbeşte Galeano în volumul despre epoca precolumbiană). De aceea Evo a fost ales al 80-lea preşedinte bolivian (primul care a cîştigat alegerile boliviene cu o majoritate absolută după vreo 40 de ani, la o prezenţă la vot de peste 83%; un fel de Iliescu 1990): pentru că este un entuziast al sociaismului, al cultivării de coca şi al etnicilor indigeni. Alegría!  
După cîştigarea primului mandat prezidenţial, Morales a fost încoronat Apu Maliku (Lider Suprem) al poporului Aymara (băştinaşii bolivieni), i-a mulţumit pentru victorie zeiţei Pachamama şi a declarat că „prin unitatea poporului vom pune capăt colonialismului [SUA, da, aceeaşi Satană imperialistă] şi modelului neo-liberal”.  
N-a glumit: Bolivia are o economie rudimentară, bazată pe extracţia de resurse naturale, fiind, printre altele, şi al doilea cel mai mare deţinător de rezerve de gaz natural din America de Sud. Cum a ajuns preşedinte, Evo s-a gîndit că statul ar trebui să preia controlul asupra industriei hidrocarburilor, aşa că a crescut imediat (printr-un Decret Suprem) impozitul pe profit pentru companiile petroliere de la 18% la 82% (un fel de naţionalizare peste noapte). Probabil după modelul şi indicaţiile bunilor lui prieteni Hugo (Chavez) şi Fidel (Castro), Viva la revolución! 
Alte realizări notabile ale lui Evo ar fi că administraţia lui a devenit cea mai puţin prietenoasă cu SUA din toată istoria Boliviei (Satana americană şi capitalistă, repet); că a reuşit să convingă ONU să scoată de pe lista drogurilor planta de coca şi a expulzat totodată din ţară şi DEA-ul nordamerican (Drug Enforcement Administration) ca să cultive şi exporte bolivienii în linişte şi pace materia primă pentru cocaină. De asemenea, în 2009, la Copenhaga, la Conferinţa ONU privind schimbarea climatică, Evo a găsit vinovatul pentru încălzirea globală: capitalismul, aţi ghicit. 
În fine, despre Evo ar mai fi multe de spus în spiritul punctelor 1 şi 2, în special al „aratului cu pugul în mare”, vorbă lui Simón Bolívar. Dar mă opresc aici şi închei cu un document fotografic la fel de semnificativ:  
În iulie 2015, argentinianul Jorge Bergoglio aka papa Francisc a vizitat capitala La Paz, ocazie cu care preşedintele Morales i-a făcut cadou o sculptură în lemn reprezentîndu-l pe Iisus răstignit pe o seceră şi un ciocan dispuse în cruce. Bon, Evo ca Evo, nici o surpriză: el se roagă la Pachamama, e lider suprem aymara şi comunist, pardon, socialist. Dar Jorge, actualmente liderul spiritual al peste jumătate din lumea creştină, ce a făcut? A zîmbit uşor stingherit – nu-i comod să fii demascat aşa, planetar şi pe înţelesul oricui – şi a luat acasă cadoul, lăsînd altul în schimb. Mă întreb ce-ar fi făcut în situaţia asta predecesorii Papa Ioan Paul al II-lea sau Benedict al XVI-lea ... Sigur, ei nu erau, că Jorge, adepţi ai Teologiei liberării (de creştinism, bineînţeles), adică ai catolicismului marxist. Dar totuşi ... Iisus răstignit pe seceră şi ciocan... Cît de cretin, pardon, creştin să fii sau să nu fii?! 
Pe această notă dilematică, vă las să admiraţi fotografia, reflectînd la ecuaţia politico-instituțională şi cultural-bolivariană a continentului latinoamerican. Cred că Evo Morales, reales de încă două ori după 2006, sau Jorge, iezuitul marxist, spun cel puţin la fel de mult ca venezueleanul Maduro sau predecesorul Chavez. 

Ioana HÎNCU

miercuri, august 16, 2017

JERTFA BRÂNCOVENILOR ȘI IDENTITATEA EUROPEI

SUMARUL BLOGULUI 

 
Aducerea aminte a trecutului este una dintre condițiile care fac din noi, oamenii, ființe culturale, nu doar biologice. După cum trecutul a fost trăit, zi de zi, ca prezent marcat de evenimente de intensitate diferită, comemorarea urmează, ca o umbră, retrăirea emoțională a acestora. 

Memento tragic 
  
Turcii au procedat cu cinismul indus de Coran (spre control, citez doar două poziții în care este pe larg argumentat războiul sfînt: cap. 2, vers.190-194, și cap 8, vers. 13-18; de obicei cuvîntul capitol este prezentat netradus: sura). Au luat din București, de la Curtea Domnească, familia în captivitate, în Vinerea Mare, iar osînda, după luni de torturi în temnițele de la Istanbul, s-a efectuat de Sîntă Măria Mare, ziua de naștere a Domnitorului (împlinea 60 de ani) și ziua onomastică a Doamnei sale (Maria Brâncoveanu). Au asistat plenipotențiari străini (evident din țările creștine; istoriografia nu cunoaște vreo notă de reproș, dacă nu de protest). În fața lui au fost decapitați un boier, Văcărescu, și cei patru fii, de la cel mai mare la cel mai mic. Trupurile tuturor au fost aruncate în Mare. [...] 


Sensul martiriului
  
Dacă Brâncoveanu și-ar fi păstrat capul turcindu-se, dacă boierii s-ar fi turcit păstrîndu-și averile (situația s-a consumat din Egiptul coptic pînă în Albania catolică, de unde le-au și venit drept căpetenii pașale), Europa secolului al XVIII-lea, recte Austria și Rusia, ar fi avut în față, pe Carpați, nu descendenți ai romanilor rătăciți quasi bimilenar, ci neofiți islamici care ar fi cîntat cu pasiune „Și-au plecat olteni la coasă, ilailailaila” = nu există nici un Dumnezeu în afară de Allah (La ilaha illa Allah, la ilaha illa Allah – psalmodierea musulmană)... 

Ion UNGUREANU

 

marți, august 15, 2017

MARELE PRAZNIC MARIANIC

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME
  
Procesiune la Ierusalim, de Adormirea Maicii Domnului


PROCESIUNI ŞI PELERINAJE ORTODOXE 
DE ADORMIREA MAICII DOMNULUI
  
Poate fi moartea o sărbătoare? O întrebare deloc uşoară... Marele praznic al Adormiririi Maicii Domnului (15 august), prin care este comemorată strămutarea la ceruri a Maicii Vieţii, ar putea fi un răspuns... Că Maica Domnului a fost luată la Sine de Fiul ei, o mărturisesc Apostolii înşişi. Aceştia, prin dumnezeiască minune, au fost prezenţi la măreţul eveniment de la Ierusalim, cu excepţia Sfîntului Apostol Toma – ce va ajunge abia la cîteva zile după Adormirea Maicii Domnului. Şi, dorind Toma să-şi ia rămas-bun de la Preasfînta Fecioară, a mers împreună cu ceilaţi Apostoli la Mormîntul acesteia. Atunci, deschizînd ei mormîntul, au băgat de seamă cu toţii că trupul Născătoarei de Dumnezeu nu se mai afla acolo, fiind înălţat la Cer de către Fiul său cel preaiubit...
Da, pentru cei care cred în Înviere, moartea poate fi o sărbătoare. Marile pelerinaje de Adormirea Maicii Domnului, de pe tot cuprinsul Ortodoxiei, mărturiesc limpede despre acest fapt... 

Ierusalim – Mormîntul 
Maicii Domnului 
  
Mormîntul Maicii Domnului din Grădina Ghetsimani este situat într-o peşteră de la poalele Muntelui Măslinilor, în imediata apropiere a cetăţii, fiind cercetat zilnic de pelerini din întreaga lume. În fiecare an, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, la Ierusalim are loc o  impresionantă ceremonie religioasă, la care participă mii (uneori chiar zeci de mii) de pelerini ortodocşi. Procesiunea porneşte de la  Sfîntul Mormînt al Mîntuitorului. Întîistătătorul Bisericii Mormîntului Maicii Domnului, îmbrăcat ca pentru slujirea Sfintei Liturghii, poartă pe braţe, în chip solemn, icoana Adormirii Maicii Domnului. În fruntea procesiunii se află arhierei, sute de preoţi şi călugări din toate ţările ortodoxe. Mulţimea credincioşilor străbate în cîntări duhovniceşti – cel mai adesea în rusă, română şi greacă – întreaga cetate a Ierusalimului, pînă la Mormîntul Maicii Domnului. După ce se aşază icoana Adormirii Maicii Domnului la Mormînt, se slujeşte, în zori de zi, Sfînta Liturghie arhierească.
   
Praznicul  Lavrei Pecerska
   
Lavra Sfintei Adormiri a Maicii Domnului a Peşterilor din Kiev – acesta este numele complet al vestitului loc de nevoinţă duhovnicească de pe malul Niprului. Mănăstirea a fost întemeiată în anul 1051, de către Sfinţii Antonie şi Teodosie, doi monahi ruşi de la Muntele Athos. În scurtă vreme de la fondarea sa, lavra va deveni inima ortodoxiei Rusiei kievene. La Pecerska îşi are reşedinţa astăzi Mitropolitul Vladimir al Bisericii Ortodoxe Ucrainene (Patriarhia Moscovei). Sutele de sfinţi din peşterile de aproape ori de departe aşa cum sînt numite de monahi grotele în care s-au nevoit şi unde îşi au moaştele schimnicii de odinioară – atrag necontenit, pe tot parcursul anului, pelerini din Rusia, Ucraina ori Belarus. Hramul Lavrei Pecerska – Adormirea Maicii Domnului – se bucură de o cinstire aparte în rîndul pravoslavnicilor răsăriteni. De praznic, pe lîngă miile de credincioşi ortodocşi, participă la slujbă zeci de ierarhi ruşi şi ucraineni, precum şi înalte oficialităţi ale statului vecin. 
  
Putna - Ierusalimul  
neamului românesc 

Mănăstirea Putna, înălţată în cinstea Adormirii Maicii Domnului de către Sfîntul Voievod Ştefan cel Mare (al cărui mormînt se află în biserica mănăstirii), este unul dintre cele mai de seamă centre de pelerinaj din întreg arealul românesc. La slujbele de hram din ziua Adormirii Maicii Domnului participă, an de an, zeci de mii de pelerini – nu doar din ţară, ci şi din Basarabia, Bucovina ori Maramureşul istoric. Putna a fost supranumită de către poetul nostru naţional, Mihai Eminescu, „Ierusalimul neamului românesc”. Începînd cu privegherea din ajunul sărbătorii, la slujbe iau parte, de asemenea, înalţi ierarhi ai Patriarhiei Române, oficialităţi de rang înalt din cadrul statului român – şi, nu de puţine ori, însuşi Patriarhul BOR.
  
Închinare la icoana făcătoare de minuni de la Nicula

Mănăstirea Nicula 
  
De celebrarea celei mai importante sărbători a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, la Mănăstirea Nicula, din judeţul Cluj, participă, în fiecare an, peste o sută de mii de credincioşi. Mănăstirea datează din cea de-a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Aici este păstrată o vestită icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, zugrăvită de  preotul Luca din Iclod, la anul 1681. Icoana a lăcrimat, vreme de 26 de zile, între 15 februarie şi 12 martie 1699, minunea fiind consemnată de mai multe documente imperiale habsburgice şi hrisoave bisericeşti. Astfel, în anul 1713, guvernatorul Transilvaniei, Sigismund Korniş, va lua icoana la castelul său din Benediug, pentru a se convinge că din ochii Maicii Domnului se preling lacrimi adevărate. Împreună cu Ioan Vaner, comandantul garnizoanei Dej, şi căpitanul Gontz Ruszkay, va semna  un proces verbal – întărit fiind acesta cu jurămîntul celor trei martori – despre minunile icoanei. O înaltă comisie bisericească va întocmi, de asemenea, un proces-verbal – cu dovezi şi declaraţii sub jurămînt a 27 de martori care au văzut cu propriii lor ochi lăcrimarea Maicii Domnului. În 1736, va apărea prima lucrare despre icoana făcătoare de minuni de la Nicula: Historia thaumaturgae virginis Claudiopolitanae. Dezvoltarea picturii pe sticlă, în Ardeal, în secolul al XVII-lea, este strîns legată de hramul Mănăstirii Nicula; localnicii, de marele praznic al Adormirii Maicii Domnului, vînzînd miilor de pelerini sosiţi la sărbătoare „creaţii proprii” cu chipul Maicii Domnului înlăcrimate.
   
Adormirea Maicii Domnului –  
hramul oraşului Smolensk
  
Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Smolensk – a cărei construcţie a durat mai bine de un secol – a fost sfinţiă în 1772. Conform unei legende locale, Napoleon Bonaparte, în 1812, după ce a cucerit Smolenskul, a intrat în Catedrala Adormirii Maicii Domnului din centrul oraşului şi, impresionat de interiorul şi odoarele  acesteia, a jurat în faţa Sfântului Altar că dacă vreun soldat francez se va atinge de vreun obiect din catedrală va fi ucis pe loc, de chiar mîna sa. Pînă în 1941, Catedrala a adăpostit faimoasa icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului Smolenskaia, ce va dispărea fără urmă în vremea ocupaţiei germane din cel de-Al Doilea Război Mondial. La hramul oraşului sosesc, anual, mii de pelerini din întreaga Rusie; un sfînt epitaf cu icoana Adormirii Maicii Domnului este aşezat – în noaptea din ajunul praznicului – deasupra uşilor împărăteşti ale catedralei, fiind atins cu adîncă evlavie de către şirurile nesfîrşite de credincioşi. 
  
De la Bacikovo la Troian
   
Mănăstirea Bacikovo – închinată Maicii Domnului – este situată la aprox. 25 km sud de oraşul Plovdiv. A fost întemeiată la anul 1083 de către doi mari demnitari bizantini de origine gruzină: Grigorie Bakuriani şi fratele său Abasie. Este a doua mănăstire ca importanţă din Bulgaria, după Rila. Faima lavrei se datorează mai ales unei vechi icoane gruzine a Maicii Domnului – mare făcătoare de minuni. Mănăstirea dispune de peste două sute de locuri de cazare, total insuficiente, însă, pentru marele praznic al Adormirii Maicii Domnului, cînd  miile de pelerini sosiţi la Bacikovo nu-şi pot afla acoperiş nici măcar în orăşelul cel mai apropiat (Asenovgrad) – toate pensiunile şi hotelurile din zonă fiind ocupate cu mult timp înainte de sărbătoare. Un al doilea mare hram de Adormirea Maicii Domnului este, în Bulgaria, cel al Mănăstirii Troian – unde, de asemenea, se află o vestită icoană făcătoare de minuni a Născătoarei de Dumnezeu.
   
Iviron Maica Domnului,  
ocrotitoare a monahilor
  
Mănăstirea Iviron a fost întemeiată în secolul X, de către un general bizantin de origine georgiană – Ioan Iviritul (care, mai apoi, s-a călugărit împreună cu cei doi fii ai săi). Vreme de mai multe secole aceasta a adăpostit monahi georgieni. Lavra ocupă locul al treilea în ierarhia mănăstirilor athonite. Emblematică pentru Iviron rămîne, însă, icoana făcătoare de minuni, din secolul IX, Panaghia Portaissa (Portăriţa). Hramul cel mare al mănăstirii este Adormirea Maicii Domnului. Privegherea de toată noaptea din ajunul praznicului Născătoarei de Dumnezeu şi Liturghia din cea de-a doua zi sînt considerate unice ca fast în întreaga Ortodoxie, mulţi pelerini fiind convinşi că la Iviron celebrarea trecerii de pe pămînt la cer a Maicii Domnului preface cu adevărat moartea în tainic şi luminos praznic ceresc. 
  
Gheorghiţă CIOCIOI
(text apărut inițial în Lumea credinţei, august 2011)


Hram la Sîmbăta de Sus, cu părintele Arsenie Boca tînăr 


Mai puteți citi pe acest blog:
* La Adormirea Maicii Domnului (Sf. Ierarh Martir Antim Ivireanul) 
* Luna Maicii Domnului: Femeia şi Cuvîntul (un text de Paul Evdokimov) 
* Acatistul Bunei Vestiri (al lui Daniil Sandu Tudor) 
* Mariologie ortodoxă (un text de Panayotis Nellas) 
* Din poezia religioasă spaniolă (Pero López de Ayala) 

duminică, august 13, 2017

AFR: UMAN ȘI POST-UMAN

SUMARUL BLOGULUI 


ZOLTAN ISTVAN ȘI DISCIPOLII LUI
  
Românii (şi australienii) îl au pe John Săvulescu, iar maghiarii (şi americanii) pe Zoltan Istvan. Sînt două persoane puţin cunoscute în spaţiul românesc, dar bine cunoscute la nivel internaţional prin aspiraţiile lor şi mai ales prin influenţa pe care fiecare o exercită în domeniul în care activează. Săvulescu şi Istvan au multe în comun, dar şi multe care îi diferenţiază. Amîndoi îl ispitesc pe homo sapiens, dar din perspective diferite. Îl tentează cu perfecţiunea, dar în timp ce Săvulescu promite perfecţiunea în trupul în care el s-a născut, Istvan i-o promite într-un corp transuman, robotic, făcut din cabluri, metale şi materiale plastice. Săvulescu oferă un trup uman care poate trăi o viaţă lungă şi în perfectă sănătate, dar cu caracteristici şi performanțe predeterminate şi pînă acum nemaicunoscute lui. La polul opus, Istvan îi oferă tranziţia din trupul uman într-unul post-uman şi, în final, imortalitatea.
  
John Săvulescu 

Născut în 1963 în Melbourne, Australia, românul Săvulescu e un nume dominant în bioetică. A fost student al australianului Peter Singer, iar actualmente e unul dintre cei mai devotaţi discipoli ai lui. La rîndul lui, Peter Singer, profesor la Universitatea Yale din Statele Unite, e, după cum se ştie, probabil cea mai influentă voce în domeniul bioeticii din zilele noastre, fiind cunoscut pentru postulaţia lui că dreptul la viaţă se dobîndeşte doar din momentul în care fiinţele umane născute devin conştiente de sine (self aware). Acest punct e determinat, în timp, de momentul în care copiii se recunosc în oglindă. Pînă atunci ei nu dobîndesc dreptul de a trăi şi jurisprudenţa nu are obligaţia să le recunoască un drept la viaţă din momentul naşterii. E de la sine înţeles că pentru Singer şi cei care gîndesc că el, inclusiv Săvulescu, copiii nenăscuţi nu au dreptul la viaţă, după cum nu îl au nici fiinţele umane care, din diferite motive, nu sînt conştiente de ele însele: unele persoane în vîrstă, cei debili, copiii născuţi cu malformaţii cognitive, cei suferinzi de boala Alzheimer etc. Adică nu puţine fiinţe acum în viaţă şi dintre care multe locuiesc cu noi în casele noastre: copii, părinţi, bunici ori alte rubedenii. Singer e unul dintre ideologii de seamă ai mişcării pentru eutanasie şi ai infanticidului de la începutul Mileniului III.  
Săvulescu a preluat multe dintre ideile lui Singer şi le promovează în numeroasele articole pe care le-a scris, cărţi pe care le-a publicat, dar şi în universităţile în care a conferenţiat, începînd din Australia şi pînă la Universitatea Oxford din Marea Britanie. E şi editorul influentei publicaţii Journal of Medical Ethics.  
Ideea fundamentală cu care Săvulescu e creditat e noţiunea de procreative beneficence, adică „bunăstarea procreativă”. Simplu şi pe înţelesul tututor, Săvulescu susţine că părinţii şi societatea în general au obligaţia să folosească tehnologia curent disponibilă pentru a afecta pozitiv dezvoltarea embrionului uman încă în uter. Scopul ultim este ca embrionul să se transforme în fiinţă umană perfectă, fără nici o meteahnă. Ea este modificată încă în uter pentru a-i ridica viitoarele performanțe fizice şi cognitive, cît şi prevenirea bolilor care debilitează omul după naştere. Iar embrionii care nu au şanse să devină sănătoşi, nici măcar prin intervenţii medicale şi tehnologie, trebuie anihilaţi înainte de naştere. Unele ţări scandinave au pus deja în practică doctrinele lui Săvulescu, Islanda dezvăluind nu demult că, la nivel de politică socială, avortează copiii nenăscuţi cu malformaţii, Danemarca dînd de înţeles, tot recent, că intenţionează să adopte o politică similară, iar Suedia că nu e cu mulţi paşi în urmă. 

Zoltan Istvan 
  
În contrast, Zoltan Istvan nu e preocupat de condiţia actuală a fiinţei umane, ci cu transformarea ei în fiinţă post-umană. Născut în Statele Unite în 1973, într-o familie de imigranţi maghiari, Istvan a fost o vreme reporter pentru National Geographic, apoi jurnalist şi futurist, iar în urmă a devenit un discipol fidel al transumanismului. Locuieşte în San Francisco, are doi copii, iar soţia lui lucrează la o clinică de avort. Cu timpul, pasiunea lui Istvan pentru transumanism l-a transformat într-una dintre vocile lui cele mai prolifice şi influente. Gîndirea transumanistă, însă, nu e uniformă, ci difuză şi pe alocuri contradictorie. Dar toţi transumaniștii au în comum o caracteristică distinctă: o credinţă oarbă, un optimism radical şi de neclintit că tehnologia poate transforma, şi cu siguranţă va transforma, în mod radical fiinţa umană, condiţiile noastre de viaţă, ne va modifica înspre bine şi în mod radical trupurile, minţile şi capacităţile. Vom deveni, zic ei, „animale şi mai evoluate”. Spre deosebire de Săvulescu, Istvan şi transumaniștii promit imortalitatea, soluţionarea problemei morţii şi a mortalităţii prin transformarea omului în fiinţă transumană. Nu demult New York Times a dedicat aproape 20 de pagini acestui om care are certitudinea că nu va muri, ci va birui moartea, dobîndind un trup nou, imortal, încă pe parcursul vieţii lui.
  
Campania prezideială  
a lui Zoltan Istvan 

În 2015 şi 2016 Istvan a candidat la preşedinţia SUA. New York Times l-a descoperit pe traseul campaniei în timp ce făcea călătoria lungă de la Oceanul Pacific (California) la Oceanul Atlantic (Florda), în toamna anului 2015. Călătoria a fost lentă şi l-a dus şi prin Arizona, New Mexico şi Texas. În Austin, Texas, a organizat, în prezenţa unui grup de transumaniști texani, un eveniment de campanie, Austin fiind cotat ca al doilea Silicon Valley al Americii. Întrebat de un jurnalist de la televiziunea locală dacă nu cumva vrea să se substituie lui Dumnezeu, Istvan a zis-o fără ezitări: „Da, ne jucăm de-a Dumnezeu”.
Întrebat ce l-a determinat să candideze la preşedinţia Americii, Istvan a mărturisit  că a fost dorinţa de a tehnologiza societatea, şi, în special, „transformarea omului însuşi în tehnologie, în maşini mai mult decît fiinţe umane”. Principalele idei ale platformei lui erau reconfigurarea istoriei, a lumii noastre într-o societate supratehnologizată, finanţarea masivă de către stat a ştiinţei şi tehnologiei care prelungesc viaţa şi crearea de fiinţe hibride umano-robotice. Majoritatea covîrşitoare a participanţilor şi fanilor lui Istvan erau bărbaţi tineri. Fetele tinere şi femeile lipseau aproape cu desăvîrşire, ele probabil nefiind pasionate de subiect ori, mai probabil, neinteresate de a fi în compania unor bărbaţi tineri cu capetele în nori. Din cînd în cînd fanii lui Istvan scandau, după cum era de aşteptat: Vote for Zoltan if you want to live forever! („Votaţi-l pe Zoltan dacă vreţi să trăiţi veşnic!”).  
Pe traseul lung şi adeseori anevoios, Istvan s-a oprit pe la diferite baze militare pentru a protesta împotriva arsenalului nuclear al Americii. Unui om cu vederi ieşite din comun îi stă bine şi un vehicul la fel de ieşit din comun. În sensul acesta Istvan nu a dezamăgit. A modificat o rulotă de 13 metri dîndu-i forma unui sicriu cu care încetişor a parcurs cei mai bine de 3000 de kilometri dintre cele două oceane, purtînd cu el două mesaje simple: (1) eliminarea morţii şi (2) candidatura lui la preşedinţia SUA. Jurnalistul de la New York Times l-a acompaniat pe Istvan pe parcursul a 600 de mile (950 de kilometri), din New Mexico pînă în Texas. Platforma electorală a lui Istvan era prezentată în cuvinte simple: „Platforma imortalităţii” şi „Tirania morţii asupra oamenilor”. Şi-a numit rulota immortality bus, adică „autobuzul nemuririi” şi a pus pe el inscripţii sugestive, de tipul Science wins over death, adică „Știinţa triumfă asupra morții”. Jurnalistul descrie rulota lui Istvan ca pe o rablă care consumă ulei şi care tot la 90 de minute trebuia oprită pentru a completa uleiul motorului. De la o vreme jurnalistul devenise îngrijorat că rulota s-ar putea prăbuşi într-o prăpastie (şi, ironic, transumaniștii ar putea muri) ori nu va putea trece munţii dintre New Mexico și Texas.


Voluntarii de campanie 

Istvan şi-a găsit pentru campania prezidențială voluntari pe măsură, aceştia fiind, aproape în exclusivitate, tineri bărbaţi care împărtășeau idei transumaniste, cu interese şi scopuri similare. Erau tineri visători, idealişti şi stranii în gîndire şi comportament. Tineri obsedaţi ori frustraţi de natura finită a fiinţei umane, de mortalitatea ei. Tineri atei care aspirau să trăiască veşnic ori se simţeau înstrăinaţi de doctrina creştină a vieţii veşnice, rezervată şi promisă doar celor care cred în Dumnezeu. I-au spus jurnalistului că vor să se asigure că noua administraţie americană va aloca fonduri pentru cercetări ştiinţifice cu scopul de a prelungi viaţa. Erau tineri care doreau să trăiască veşnic, nu doar 500 de ani, cum promit transumaniștii. Unul dintre ei a mărturisit ce l-a determinat să se convertească la transumanism: teama de moarte. La 9 ani a căzut de pe bicicletă şi s-a temut că va muri. Spaima de moarte l-a făcut să îmbrăţişeze transumanismul. Unii dintre tineri proveneau din familii creştine conservatoare, dar erau nemulţumiţi că viaţa veşnică este interzisă celor care păcătuiesc în trup. Pentru ei nu există Dumnezeu ori dumnezei. Dumnezeul unic şi adevărat, în opinia lor, e ştiinţa (Science is the new God, the new hope – „Ştiinţa e noul Dumnezeu, noua nădejde”). Preocuparea lor ultimă e viaţa veşnică dobîndită prin ştiinţă, iar calea veşniciei e ştiinţă, nu credinţă. Providenţa e eliminată în favoarea credinţei în progresul ştiinţific. Creştinismul promite viaţa veşnică în afara trupului muritor, compus din carne, oase şi sînge, pe când transumaniștii promit o viaţă eternă într-un trup nou, clădit de homo sapiens din metale şi cabluri, adică tot materie. 
Tinerii transumaniști trăgeau nădejdea, asemenea lui Istvan, că ştiinţa va progresa atît de mult încă pe parcursul vieţii lor încît vor dobîndi imortalitatea. Jurnalistul îi găsea stranii pe aceşti tineri, ei abţinîndu-se de la consumul de carne, alcool, droguri, sex, tutun, fără să bea nimic decît apă. Consumau doar salate şi calorii puţine pentru a-şi prelungi viaţa, ca să ajungă la convertirea din fiinţe umane în fiinţe post-umane. În limbajul transumanist procesul acesta e cunoscut sub numele de longevity escape velocity. Tinerii voluntari ai campaniei lui Istvan îi păreau jurnalistului a fi mai mult călugări ascetici înstrăinaţi de lume decît tineri care doreau să-şi trăiască viaţa din plin. Erau şi abstinenţi, aşteptînd momentul din viitor cînd vor putea întreţine relaţii sexuale cu roboţi. În imaginaţia lor transumanismul nu e lipsit de sex, dar sexul transumanist e diferit de cel uman. Numit robosex, sexul transumanist consistă din relaţii sexuale cu  roboţi, ceea ce nu mai e, de fapt, doar de domeniul viitorului. Luna trecută, publicaţia britanică The Independent a publicat un articol privind această modă în extindere la tinerii japonezi (articol aici). Ni se spune că transumaniștii vor asambla roboţi, numiţi sexbots, în care vor pune inteligența artificială care-i va face capabili să întreţină relaţii sexuale. Întrebaţi de către jurnalist ce au împotriva sexului cu fiinţe umane, unul dintre tineri i-a spus că e riscant să întreţii relaţii sexuale cu fiinţe umane, pentru că ele sînt infidele, infectează cu boli venerice, poţi muri şi nu mai prinzi epoca veşniciei transumaniste. Merită, deci, să aştepţi. Presupusa răsplată, după cum se vede, e mare, tinerii transumaniști renunţînd la sexualitatea umană în nădejdea unei sexualităţi transumane perfecte și fără riscuri.  
Ironic, dar şi amuzant, traseul caravanei lui Istvan i-a pus pe tineri în contact cu realitatea şi gîndirea oamenilor de rînd. În Texas, pe parcursul a sute de kilometri de drum, au fost frapaţi de mesajele publicitare de tipul, Make America Great Again, Deport Obama, Don't Mess with Texas, dar mai ales de panoul publicitar al unei biserici: If you die today, where will you spend eternity? („Dacă mori azi unde îţi vei petrece veşnicia”?). Într-un motel texan au dat peste literatura religioasă despre eternitate. Pentru tinerii voluntari destinul lui homo sapiens este să-şi petreacă eternitatea în pămînt.
   
Drepturile roboţilor  
și ale transumanilor 
  
Florida, însă, nu a fost punctul final al campaniei lui Istvan. Din Florida, el urma să-şi conducă rulota pînă în Washington DC, cu intenţia de a posta, asemenea lui Martin Luther acum 500 de ani, „Declaraţia Drepturilor Transumaniste” pe poarta principală a clădirii Congresului American (Declaraţia poate fi citită aici). Notabil printre drepturi este ceea ce Istvan numeşte morphological freedom, adică „libertatea morfologică”, dreptul fiinţei umane şi post-umane la propria modificare. Scopul ultim al călătoriei lui, mărturisea Istvan, a fost să-i facă pe muritori să se întrebe dacă „e potrivit să folosim ştiinţa şi tehnologia pentru a aboli moartea şi a deveni o specie şi mai puternică?”.  
În 2014 Istvan a publicat o cărticică care îi enunţa ideile. Numită The Transumanist Wager („Pariul Transumanist”), volumul descrie un ţinut imaginar numit Transhumania, locuit în întregime de fiinţe post-umane care fac război cu tehnocraţii Statelor Unite. E uşor de ghicit cine cîştigă bătălia şi pariul. Istvan nu şi-a găsit o casă de editură care să-i publice cartea şi a publicat-o singur. Istvan se aseamănă unui profet. Oamenii trebuie convinşi cît mai devreme, zice el, că imortalitatea poate deveni o realitate pe parcursul vieţii lor. Dar dacă unii oameni preferă mortalitatea în locul imortalităţii? Dacă pentru ei frumuseţea vieţii e moartea, sfârșitul vieții într-un trup corupt şi expirat şi trecerea lor la adevărata viaţă? Astfel de oameni, zice Istvan, trebuie convinşi să gîndească la fel ca el.
   
Transumanismul  
în armata americană
  
Amuzant? Nu tocmai. Transumanismul se conturează tot mai pregnant în minţile şi vieţile noastre. Îi tentează prevalent pe tineri, şi mai ales pe cei pasionaţi de tehnologie, îndeosebi bărbaţi. Transumanismul e deja şi pe mesele de proiectare ale celor care ne decid soarta. Şi, o dată cutia Pandorei deschisă, nu mai poate fi închisă. Am dat peste un exemplu grăitor într-un recent articol din The Atlantic: The Military is Altering the Limits of Human Performance („Armata modifică limitele performanţei umane”). Conform articolului, un obiectiv al armatei SUA este ca în funcţiile ei esenţiale, cum ar fi piloţii, de exemplu, soldaţilor să li se implanteze vectori ori senzori care să-i conecteze cu roboţi, pentru a le mări capacitatea de luptă şi acuitatea reacţiilor la pericole ori stimuli externi ostili. Vectorii şi senzorii sînt ataşaţi corpului şi transmit informaţii  roboţilor. Roboţii interpretează datele şi transmit înapoi corpului o capacitate mărită de rezistenţă şi de a reacţiona cu acurateţe. Astfel, un soldat va putea lupta şi se va putea concentra dincolo de capacitatea lui umană obişnuită, nu va obosi şi îşi va putea oxigena trupul mai mult şi mai uşor decît inamicii lui. Autorităţile militare americane speră să pună în practică aceste inovaţii pînă în 2020. Acesta, însă, e doar începutul (restul îl puteţi citi aici).

ALIANȚA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA 
Str. Zmeica nr. 12, sector 4, București 
Tel. 0741.103.025; Fax 0318.153.082 
office@alianta-familiilor.ro
 

vineri, august 11, 2017

RIDENDO CASTIGAT MORES (LVII)

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME


joi, august 10, 2017

HOMOFILIA SALVEAZĂ ROMÂNIA!

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME


„Aseară la România 9 a avut loc un linșaj mediatic al inițiativei cetățenești și al Coaliției pentru Familie. Nimeni dintre inițiatori nu a fost invitat. TVR încalcă toate normele elementare ale audiovizualului. Cea mai grotescă emisiune despre inițiativa celor 3 milioane de cetățeni români. Doar calomnii și mizerii cinice și infantil progresiste. Este înfricoșătoare mizeria slugărniciei televiziunii publice” (Mihai Gheorghiu).
Invitații emisiunii din 9 august au fost (în fotografie, de la stînga la dreapta): Dragoș Bucurenci, Florin Iaru, Iustina Ionescu (de la Accept), Vintilă Mihăilescu, Liviu Mihaiu, Andrei Găitănaru (la mijloc: „moderatorul” Ionuț Cristache).
O singură voce (prudentă) a normalității pierdute: Liviu Mihaiu. (R. C.)

marți, august 08, 2017

DANTE, «PARADISUL», CÎNTUL VII

SUMARUL BLOGULUI 
  
Divina Comedie a lui Dante Alighieri  
în noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu 

  
După ce am publicat traducerea Infernului (2006) și am încheiat traducerea Purgatoriului (2013), căreia îi rămîn dator cu notele și comentariile, am avut din ce în ce mai puțin timp pentru lucrul la Divina Comedie. În tot acest răstimp, n-am mai apucat să traduc decît primele șase cînturi din Paradis, postate deja pe blog. Le adaug acum și traducerea Cîntului VII.


PARADISUL 

Cîntul VII 

Împăratul Justinian, ce-i grăise lui Dante în Cîntul VI, se îndepărtează în tovărășia altor duhuri luminoase, înălțînd cîntec de laudă lui Dumnezeu (e un imn latinesc amestecat cu termeni evreiești): Osanna, sanctus Deus sabaoth, superillustrans tua claritate felices ignes horum malacoth! („Osanna [Slavă Ție], Sfinte Dumnezeule Sabaoth [al oștirilor], Care cu lumina Ta faci din înălțimi să strălucească focurile fericite ale acestor malacoth [corect: mamlacoth = regate]”. În urmă, Beatrice îi risipește lui Dante alte cîteva îndoieli, vorbindu-i despre moartea jertfelnică și răscumpărătoare a lui Hristos (și de ce Dumnezeu a ales această cale și nu alta), ca și despre mîntuirea și nemurirea sufletului omenesc (și de ce acesta stă sub alt regim decît celelalte făpturi din lumea văzută), și deslușindu-i mai ales de ce a fost necesară „răzbunarea” (vendetta) prin Hristos a „păcatului strămoșesc”, dar și „răzbunarea răzbunării” (căzută asupra celor ce l-au răstignit pe Cel ce personal n-avea nici o vină). Cîntul are și locuri destul de obscure, pe care m-am străduit – nu știu dacă am și reușit de fiecare dată – să nu le fac în traducere mai obscure decît în original.
  
1 „Osanna, sanctus Deus sabaoth, 
superillustrans tua claritate
felices ignes horum malacoth!”,
4 Așa, cu unduiri armonizate,
îmi apăru cîntînd cel peste care
două lumini luceau îngemănate;
7 și cu-alte duhuri lin unduitoare,
asemeni unei jerbe de scîntei,
din văzul meu pieri în depărtare.
10 Eu, cu-ndoială, „Spune-i, spune-i ei”
ziceam în sinea-mi, „ce-așa dulce știe,
cînd sete-ți este, să îți dea să bei!”.
13 Dar cuviința-atît de sfîntă mie,
chiar doar în gînd de-mi vine Be sau ice,
îmi ațipea la loc dorința vie.
16 Puțin răbdă aceasta Beatrice
și prinse grai, cu-n zîmbet luminos,
ce chiar și-n foc ar face-un om ferice:
19 „Pe cît socot cu duhul meu mintos,
nu prea pricepi cum dreapta răzbunare
se poate pedepsi cu drept folos;
22 dar eu ți-oi da rîvnita dezlegare;
tu ia aminte, căci ce-ți spun ți-o fi
spre-nvățătură mult folositoare. 
25 Nevrînd să rabde frîul ce-l primi
spre propriu-i bine, cel nezămislit
pe sine și tot neamu-și osîndi;
28 drept care omenirea-n chip cumplit
zăcu prin veacuri rătăcită, pînă
Cuvîntul celui unul și-ntreit
31 s-a fost unit cu firea, ce-n țărînă
sta tot mai mult de el îndepărtată,
ca-n veșnica-i iubire să rămînă.
34 Acum la buna-nvățătură cată!
Firea cu făcătorul ei unită
fu bună la-nceput și-adevărată;
37 dar prin sminteala ei fu izgonită
din paradis, căci se-abătu cîndva
din calea vieții-n adevăr trăită.
40  Deci chinul dat prin cruce-a-l îndura,
de-i după firea luată la-ntrupare,
mai drept a fost ca orice altceva;
43 dar nedreptatea-a fost la fel de mare,
de-i după cel ce s-a lăsat ucis,
asupră-și luînd o fire ca atare. 
46 Luă două chipuri faptu-atunci comis:
Domnul și-iudeii au vrut aceeași moarte,
ce-a fost cutremur, dar și cer deschis. 
49 Vezi lesne-acum ce tîlc e dat să poarte
spusa c-o dreaptă răzbunare-avu
și ea de-o dreaptă judecată parte.
52 Dar simt că mintea strînsă o ai tu,
din gînd în gînd, și de alt nod, pe care  
aștepți la rînd să ți-l dezleg acu.
55  Tu-ți zici: «Ce-aud sînt să pricep în stare,
dar mai puțin mi-e limpede de ce
vru Domnu-această cale spre salvare?».
58 Atare hotărîre, frate, e
ascunsă minții care nu-i călită
în dragoste mai mult ca în orice.
61 Și fiindcă lumea nu-i prea dumirită,
văzînd c-așa-i, fără-a-nțelege bine,
ți-oi desluși dreptatea rînduită.
64 Divina bunătate, ce nu ține
vreo pizmă-n ea, arzînd, ne dă în dar
din veșnicia slavei ei depline.
67 Tot ce din ea purcede ca un har
n-are sfîrșit, căci sfînta ei pecete
rămîne-ntreagă-n primul ei tipar.
70 Tot ce din ea se cerne pe-ndelete
e slobod și în nici un fel nu zace
sub rînduiala lumii noastre biete.
73 Ce-i este-asemeni, ei mai mult îi place;
căci focul sfînt, ce dogorește-n toate,
mai viu în ce-i asemeni lui se face.
76 Folos din toate-aceste daruri scoate
făptura omenească; și-unul doară
de-i lipsă, bună a mai fi nu poate.
79 Păcatu-i deci acel care-o coboară
și-i dă alt chip decît supremul bine,
căci nu mai stă sub raza lui cea clară;
82 și-n vrednicia ei nu mai revine
de nu-mplinește ce-a pierdut prin vină,
plătind, pe drept, cu chinuri nu puține.
85 A voastră fire, cînd căzu în tină
prin primul om, de-această vrednicie,
ca și de rai, rămase-atunci străină;
88 și nu-i, de cugeți drept, alt chip să fie
acestea la un loc recăpătate
decît pe două căi știute ție:
91 ori Dumnezeu, în marea-i bunătate.
să ierte tot, ori omul să-și repare
el singur nebuneștile păcate.
94 Ia seama mai adînc prin cugetare
la sfatul cel de taină și te ține
de firul vorbei mele cu răbdare!
97 Cît lumea, omul n-ar fi-ajuns prin sine
să se îndrepte, neputînd în jos,
deplin smerit, atîta să se-ncline
100 pe cît în sus s-a semețit, fălos;
de-aceea nici nu-i e spre mîntuire
doar propria-i putere de folos.
103 Urmează că pe biata omenire
doar Dumnezeu putere-avea, pe-o cale
sau pe-amîndouă, s-o aducă-n fire.
106 Dar cum făptașu-i știe faptei sale
măsura și se bucură de ea
ca de un rod al milei lui totale,
109 divina bunătate, care-i cea
ce ține lumea, pe-orice cale vru
să-nalțe iarăși firea voastră rea.
112 Nici va mai fi vreodată, nici nu fu,
pe-o cale sau pe alta, faptă-atare
cu mila care dar vi se făcu:
115 căci Dumnezeu, prin jertfa lui cea mare,
cu omul mult mai darnic se vădi
decît de vinei i-ar fi dat iertare;
118 orice-alte căi n-ar fi putut plini
dreptatea dacă însuși Fiul său
nu se smerea luînd trupul cărnii vii.
121 Acum, spre-a stîmpăra tot dorul tău,
asupra unui punct cu-al meu cuvînt
a mă întoarce cred că n-ar fi rău.
124 Tu-ți zici: «Văd apă, aer, foc, pămînt,   
și toate-n cîte-acestea se îmbină,
că stricăcioase și-efemere sînt;
127 totuși și ele-s operă divină;
or, dacă ce s-a zis e-adevărat,
n-ar trebui să cadă în ruină».
130 Doar îngerii și-acest tărîm curat   
unde te afli, frate, poți să zici
că-n firea lor deplină s-au păstrat;
133 stihiile ce le-nșirași aici,
precum și tot ce-i făurit din ele,
cer altă lege-a firii să le-aplici.
136 Creată fu materia-n toate-acele, 
ca și puterea lor plăsmuitoare,
în cîte vezi în jur rotinde stele.
139 Iar de-animal sau plantă suflet are, 
din ce-i potență în materie vine,
prin mijlocirea razelor stelare;
142 în timp ce vouă milele divine 
nemijlocit un suflet vă inspiră,
ce și iubit, și iubitor devine.
145 Așa că învierea nu te miră
dacă socoți cum carnea omenească
făcută fu atunci cînd trup primiră
148 și duh întîii oameni să trăiască”.




Mai puteţi citi pe acest blog:


* Dante, Infernul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Purgatoriul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)






* "Ce mai face traducerea Divinei Comedii?" (Purgatoriul, Cîntul XIX)




* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXII (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIII (versiunea Răzvan Codrescu)

* Intermezzo liric: Dante (Vita Nuova, XXVI)

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIV (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Purgatoriul, XXV (versiunea Răzvan Codrescu)



* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVI (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVII (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVIII (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIX (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXX  (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXI (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXII (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXIII (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Paradisul, Cîntul I (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Paradisul, Cîntul II (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Paradisul, Cîntul III (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Paradisul, Cîntul IV (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Paradisul, Cîntul V (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Paradisul, Cîntul VI (versiunea Răzvan Codrescu)