luni, august 20, 2018

DE PE BLOGUL D-LUI PAUL SLAYER GRIGORIU

SUMARUL BLOGULUI


DEMASCAREA EȘUATĂ 
SAU DESPRE PRESĂ, ISTORIE 
ȘI MINISTERE ALE ADEVĂRULUI

Colecţii de clişee. Se revarsă peste noi zi de zi şi falsifică o realitate în care adevărul şi minciunile, fragmentele de adevăr şi contururile mincinoase ne cufundă într-o confuzie în care ni se dictează subtil ce să credem – ca la un minister fictiv, dar atît de profetic din romanul 1984 al lui George Orwell.
2018 – Anul Centenarului României Mari, dar şi al sfîrşitului unui război care a înecat lumea în sînge nevinovat. Astăzi se poartă alte războaie. Şi în care nici măcar acel atît de van simţ al onoarei nu mai există, pentru că lacheii, voluntarii sau cei din linia întîi nu-şi mai asumă riscuri: no skin in the game, cum ar spune gînditorul contemporan Nassim Nicholas Taleb, a cărui lectură v-o recomand cu căldură.
Oliver Jens Schmitt este un istoric, autor, printre altele, al unei biografii a lui Corneliu Zelea Codreanu despre care specialiştii spun că, deşi reia fără discernămînt mai toate clişeele, este una dintre cele mai bine documentate. Nu acelaşi lucru se poate spune despre recentul articol publicat de acelaşi în Neue Zürcher Zeitung şi reluat entuziast de mai mulţi „drept-gînditori“ de pe la noi. „Că a fost vorba despre fascişti sau comunişti – Biserica Ortodoxă Română a fost mereu slujitoarea puterii”, se intitulează cugetările lui Schmitt din prestigioasa publicaţie elveţiană. Cugetări care reprezintă, aşa cum spuneam, o colecţie de clişee.
„Ca şi în alte ţări majoritar ortodoxe, BOR a umplut cu iscusinţă golul identitar lăsat în urmă de comunism şi a revenit astfel din nou în centrul vieţii politice”, scrie concis, reportericesc şi fără dubii domnul Schmitt.
Keith Hitchins este un istoric american, specializat în Europa de Sud-Est şi în România. A publicat cîteva volume impresionante, traduse şi la noi şi apărute la Humanitas, despre istoria românilor în general şi despre cea modernă în special. Este cu totul remarcabilă înţelegerea şi cunoaşterea fină a detaliilor tehnice şi a nuanţelor de orientare politică, spirituală şi ideologică din evoluţia românilor din ultimele veacuri. Aproape că ne doare cînd vedem cît de bine a înţeles un străin realităţile pe care cei de acasă le sucesc după bunul lor plac. O simplă lectură, fără a lua notiţele atît de complicate pentru omul contemporan grăbit, arată un lucru pe care cercetarea documentelor îl întăreşte însutit: identitatea românilor a fost determinată în bună parte de apartenenţa la Ortodoxie. Singurele două elemente de unitate în veacurile de fărîmiţare politică au fost limba şi Biserica, aceasta jucînd de multe ori rolul de frunte politic în eforturile românilor de a se emancipa ca naţiune liberă, suverană şi unitară, dincolo de diviziunile statale. Evident, în aceste condiţii, nu a avut de umplut nici un gol identitar, de vreme ce a fost piatră de temelie a acestei identităţi pe care comunismul nu a făcut decît să o nege, în primă fază – mai rar discutată, pentru că unii dintre specialiştii de astăzi se trag din făuritorii ei, iar alţii se sperie de asemănarea dintre internaţionalismul lor de astăzi şi cel propovăduit de aceiaşi făuritori –, pentru ca apoi să o maimuţărească. Recunoaştem, în agitaţia contemporană, dificultatea lecturii a cîteva mii de pagini, care ar putea lămuri problema îndeajuns, cu trimiteri bibliografice necesare. Şi înţelegem că între două postări pe reţelele de socializare este mult mai la îndemînă un articol de ziar. Ne oferim chiar să le sărim în ajutor celor interesaţi – şi, evident, dezinteresaţi şi oneşti – prin citate concise referitoare la subiectul dezbătut.
Confundînd rolurile, domnnul Oliver Jens Schmitt trage concluzia din faptul că Sinodul nu a ieşit în stradă împotriva dictaturilor carlistă, militară şi comunistă, că Biserica le-a sprijinit pe acestea. Discuţia este mult prea lungă pentru a putea fi dezbătută în amănunt aici. În paranteză fie spus, nici una dintre acestea nu poate fi catalogată drept fascistă, dar un titlu frumos scuză o minciună elegantă. Numai că orice cititor onest de istorie – nu mai vorbim despre istoricii profesionişti – va recunoaşte tertipul ieftin: scoaterea din context a unor fapte şi judecarea lor după tiparele societăţii contemporane. Sînt amintiţi clericii care au colaborat cu Securitatea, nu se spune nimic despre miile de preoţi, călugări şi credincioşi arestaţi şi ucişi în temniţele comuniste. Despre părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa vestea a ajuns pînă la Casa Albă, ceea ce l-a şi salvat. Numai domnul Schmitt şi lăudătorii domniei sale nu au auzit despre el şi, implicit, nici despre celelalte mii de mărturisitori care au plătit cu sîngele lor rezistenţa – nu armată, nu în stradă, ci în duhul propriei credinţe – în faţa comunismului. Şi care astăzi întîrzie să fie canonizaţi, tocmai pentru că „drept-gînditorii” se tem că astfel ar putea să iasă la iveală, în sfîrşit, autoritatea morală imensă şi meritată a Bisericii, care merge dincolo de greşelile şi trădările unor membri. Unul dintre aceşti mărturisitori este de altfel chiar Dumitru Stăniloae, descris ca mentor al Patriarhului Daniel şi ca „teolog influent conservator-naţionalist”. Nimic despre faptul că vorbim despre unul dintre cei mai mari teologi creştini ai secolului XX, recunoscut ca atare inclusiv de omologii apuseni, dintre care este suficient să-l amintim pe Jürgen Moltmann. Nimic despre anii de închisoare comunistă, care ar strica, desigur, portretul de biserică colaboraţionistă descris de istoricul contemporan, ocazional autor de articole la ziar. Doar eticheta infamantă de „naţionalist”.
Curios este faptul că ceea ce în trecut era o adevărată marotă a presei de stînga, antisemitismul, nu este menţionat decît fugar. Explicaţia este destul de simplă – dacă pînă mai ieri luptătorii pentru libertate se prefăceau mari iubitori de evrei şi dragostea de patrie, numită şi naţionalism, era odioasă în general, dar permisă dacă patria respectivă se numea Israel, astăzi îşi dau arama pe faţă. Stînga corect politică, pro-migraţie în masă, anticreştină şi relativistă este ea însăşi adversara ireconciliabilă a unui stat tradiţionalist ca Israelul – lucru uşor vizibil, printre altele, din reacţiile isterice la ultimele măsuri politice ale administraţiei Trump. Nu ar fi rău nici pentru prietenii noştri localnici care se grăbesc să-l ridice în slăvi pe domnul Schmitt tocmai din cauza aşa-zisului antisemitism al Bisericii, să afle că se fac fraţi cu cei care urăsc cu adevărat Israelul – fie el istoric, spiritual sau politic.
Iarăşi se vorbeşte despre desfiinţarea Bisericii greco-catolice şi aşa-zisele beneficii ale „majoritarilor ortodocşi” de pe urma acestei măsuri. Domnul Oliver Jens Schmitt nu poate fi acuzat de neştiinţă, de vreme ce domeniul domniei sale de specialitate este tocmai istoria acestei părţi a Europei. Faptul că nu pomeneşte nimic despre înşelăciunea practicată de puterea austro-ungară prin care s-a făcut aşa-numita „uniaţie”, de sutele de biserici ortodoxe „rechiziţionate” de greco-catolici în acel moment şi de tunurile abătute asupra locaşurilor ortodoxe de aceiaşi protectori austro-ungari nu poate fi catalogat decît ca rea-voinţă. La fel şi ignorarea soluţiei propuse cu peste 20 de ani în urmă de (pe atunci) Arhiepiscopul Bartolomeu Anania, şi pusă în practică în multe locuri unde au avut loc litigii: biserica – clădirea – este a comunităţii, ea trebuie să hotărască dacă vrea să aparţină de Biserica Ortodoxă sau de cea Unită.
Încet-încet se ajunge însă şi la miezul problemei: aşa-zisa influenţă rusă. Ilustrată şi printr-o fotografie de la o întîlnire oficială între patriarhii celor două Biserici autocefale, ideea vasalităţii româneşti faţă de vecinul de la Răsărit este susţinută cu argumentul forte al campaniei pentru modificarea constituţiei în spiritul familiei tradiţionale. Aceasta ar fi, conform autorului articolului, „în cel mai pur spirit rusesc”. Iată şi cuiul lui Pepelea, iubiţi cititori! Democraţia este minunată atunci cînd slujeşte intereselor „drept-gînditorilor”; altfel, cînd majoritatea îşi cere în mod legitim un drept, o definiţie consfinţită de tradiţii şi moravuri existente cu mii de ani înainte de existenţa Rusiei însăşi, trebuie demascată ca fiind manipulată de la Moscova. Din fericire, după cum spuneam, domnii care au îmbrăţişat articolul cu pricina nu au apucat să citească alte scrieri prea groase, altfel pesemne că i-ar fi acuzat şi pe autorii Noului Testament – unde se vorbeşte despre aceste probleme, definindu-se fără echivoc poziţia oricărui creştin în privinţa lor – de subordonare faţă de Kremlin.
Ar mai fi multe de spus, însă simt cum îmi irosesc timpul şi pe al cititorilor mei, oricum puţin numeroşi. Articolul domnului Oliver Jens Schmitt este atît de subţire, încît nici nu m-aş fi obosit să-l pomenesc dacă nu aş fi văzut entuziasmul contagios pe care l-a trezit în pătura noastră „luminată”, de la jurnalist la biciclist cu baghetă.
În concluzie ni se spune că în România a reapărut de curînd spiritul lui Ceauşescu, iar Biserica ar avea un rol în acest lucru. Ce putem observa mult mai lesne este că se conturează în Europa foarte clar ceea ce Alain Besançon numeşte „anatomia unei stafii” – stafia lui Marx, care de la Trier, unde a fost celebrat cu fast, nu a făcut decît un salt pînă în paginile lui Neue Zürcher Zeitung. Nu putem noi, cei mărunţi, să apărăm o Biserică pe care, dacă alegem să o credem, „nici porţile iadului nu o vor birui”. Dar încercăm, pentru a cîta oară, să-i convingem pe dragii noştri apărători orwellieni ai ministerului adevărului că nu tot ce zboară se mănîncă.

Paul S. GRIGORIU

sâmbătă, august 18, 2018

INTERMEZZO LIRIC: EV ADAMIC (II)

SUMARUL BLOGULUI



Cîrpim un vis cu altul, dar viața nu ne iese
și ne uităm adesea, cu sufletul mîhnit,
cum vremea se-ngustează și tot ce am iubit
dispare fără urmă în gura beznei dese.

E moartea la-ndemînă mereu și pe alese,
pe cînd din pomul vieții gustatul e oprit,
iar Dumnezeul nostru, cel unul și-ntreit,
ca un paing, pe cruce, o altă pînză-și țese.

Străini de tine, Doamne, și văduviți de rai,
pierim pe limba noastră, de singuri și de vii,
doar șarpele se ține de tot ce sîntem scai,
de parcă umbră firii de-a pururi ne-ar veni...
Ne ești pe lume-atîta cît vrei ca să ne ai?
Și te avem atîta cît vrei ca să ne fii?

Răzvan CODRESCU

joi, august 16, 2018

CONSTANTIN BRÂNCOVEANU (1654-1714)

SUMARUL BLOGULUI


VIAŢA ŞI MUCENICIA
UNUI VOIEVOD AL CRUCII

Orice s-ar spune despre Constantin Brâncoveanu, cuvintele nu se pot ridica la înălţimea jertfei sale. Renunţînd în numele lui Hristos la toate alternativele salvatoare în logica veacului, el a optat neabătut pentru logica veşniciei, murind nu o dată, ci cu fiecare dintre odraslele tăiate sub ochii lui, propria moarte fiind, în cele din urmă, cel mai uşor de îndurat. Prin proporţii şi prin detalii, monstruozitatea comisă pe malul Bosforului în ziua de Sfînta Maria mare a anului 1714 reprezintă un caz unic în istoria europeană şi poate că numai tragedia de mai tîrziu a Romanovilor aproximează un termen de comparaţie. Vodă Brâncoveanu rămîne icoana supremă a jertfelniciei mărturisitoare. Şi dacă în cetatea apoteotică a Noului Ierusalim „împăraţii pămîntului“ vor aduce dinaintea lui Dumnezeu „slava şi cinstea neamurilor“ (cf. Apocalipsa 21, 24-26), atunci în fruntea cetei noastre se va afla negreşit Sfîntul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu.

Steaua Brâncovenilor

Brâncoveanu Constantin, boier vechi şi domn creştin, cum îl pomeneşte memoria folclorică, martirizat de turci în inima Stambulului, lîngă Marele Serai, şi, din 1992, numărat oficial cu sfinţii [1], a văzut lumina zilei la 15 august 1654, sub cerurile Oltului, în satul Brâncoveni, ca fiu al boierului pămîntean Matei („Papa“) Brâncoveanu şi al soţiei sale Stanca (sora domnitorului Şerban Cantacuzino, cel sub care s-a lucrat Biblia de la Bucureşti, apărută însă abia în 1688, la începutul domniei nepotului său Constantin), fiind cel mai de seamă român care a purtat vreodată numele Sfîntului Împărat Constantin cel Mare.
Rămas orfan de tată la vîrsta de doar un an, micul Constantin a fost crescut şi educat de unchiul său Constantin Cantacuzino Stolnicul, mare cărturar (autor cu rigori ştiinţifice – din cu totul altă stofă decît vechii cronicari, anticipîndu-l îndeaproape pe eruditul Dimitrie Cantemir – al unei Istorii a Ţării Româneşti, din păcate neterminată), învăţînd de timpuriu, printre altele, greaca, latina şi slavona. N-a avut darul scrisului, dar a fost un om cultivat şi cu ales simţ artistic, reflectat cu prisosinţă în ctitoriile sale de mai tîrziu, puternic individualizate prin sinteza bizantino-renascentistă numită stil brâncovenesc [2]. Mai ales în timpul celor aproape 26 de ani de domnie, avea să fie, după Ştefan cel Mare şi Sfînt, al doilea ilustru ctitor de biserici, mănăstiri, aşezăminte şi palate din epoca voievodală. Marelui bizantinolog Charles Diehl, bunăoară, Mănăstirea Horezu (sau Hurezi, după vechile hrisoave), ansamblu monastic în stil curat brâncovenesc, unde se află şi vestitul „Foişor al lui Dionisie“ [3], i se părea „cel mai frumos edificiu din întreaga Românie“.
În strînsă legătură cu zelul ctitoricesc, a încurajat şcoala şi tiparul, iar el este cel care l-a promovat (dacă nu l-a şi adus în ţară, cum s-a crezut vreme îndelungată), de pe la 1690, pe viitorul Mitropolit Antim Ivireanul (din 1992 cinstit ca Sfînt Ierarh Martir, cu prăznuire în 27 septembrie) – întemeietorul mănăstirii bucureştene cu hramul Tuturor Sfinţilor (1715) care-i poartă numele şi unde avea să se închege, peste mai bine de două secole, luîndu-şi-l drept precursor, faimoasa grupare cultural-spirituală cunoscută sub numele de „Rugul Aprins“) –, poate cea mai puternică personalitate teologică şi culturală a secolului al XVIII-lea muntenesc. Născut în Georgia/Gruzia (numită de cei vechi şi Iviria), pe la 1650, cu numele de botez Andrei, fusese luat rob de către turci încă de foarte tînăr şi dus la Istanbul, pentru ca apoi, nu se ştie cum, să ajungă în Ţara Sfîntă şi să fie răscumpărat de Patriarhia Ierusalimului şi tuns monah, sub numele de Antim, la Sfîntul Mormînt, unde va fi aprofundat teologia şi artele mănăstireşti (mai ales caligrafia şi broderia), precum şi mai multe limbi (greaca, turca, araba), dobîndind aprecierea Patriarhului Dositei Notara (la al cărui sfat se pare că a venit în părţile noastre, spre 1689, întîi la Iaşi, apoi la Bucureşti). Aici va deprinde şi meşteşugul tiparului, pentru care va ajunge vestit în tot Răsăritul ortodox şi chiar în lumea arabă. Sub protecţia Brâncoveanului, se împămînteneşte la noi, deprinzînd graiul ţării ca nimeni altul şi ajungînd mai întîi Episcop de Rîmnic (1705), apoi Mitropolit al Ungrovlahiei (1708). Rămîn destul de obscure adevăratele pricini (politice, desigur [4]) pentru care, începînd din 1711, cei doi viitori sfinţi au intrat într-un conflict păgubos pentru amîndoi. Fapt este că în toamna anului 1716, din pricina atitudinii sale antiotomane şi a ostilităţii faţă de domnitorul fanariot Nicolae Mavrocordat, vlădica Antim moare şi el cu moarte de martir: „lucrat“ la Patriarhia Ecumenică (patriarh era pe atunci Ieremia III), este caterisit şi condamnat la surghiun (Mănăstirea Sfînta Ecaterina, în Sinai), dar turcii din escortă îl ucid pe drum şi îi aruncă trupul în apele rîului Tungia, din părţile Adrianopolului (astăzi: Edirne)...
Cazul vlădicăi Antim este grăitor: ca domn, se pare că Brâncoveanului nu i-au fost pe deplin fideli decît membrii imediaţi ai familiei sale (doamna, odraslele, cumnatul Ianache). Căsătorit încă din 1674 cu Marica (pe care memoria posterităţii a reţinut-o mai mult sub numele de Maria Doamna), nepoata lui Antonie Vodă din Popeşti, au avut împreună patru fii (Constantin, Ștefan, Radu și Matei) şi șapte fiice (Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Anca, Bălașa și Smaranda), iar averea lor, încă de dinaintea domniei, era, se spune, una fabuloasă (moşii, palate, bijuterii, bani depozitaţi în bănci din Apusul Europei [5] etc.). Doamna, îndeosebi, i-a fost una pe măsură, deopotrivă devotată, energică şi abilă, versată cu mondenităţile şi intrigile politice ale epocii, altminteri o altă Marie prin sufletul căreia „a trecut sabie“ şi care şi-a purtat cu vrednicie creştină crucea pînă la capăt (s-a stins în 1729) [6].


Măreţie şi declin

Rafinamentul cultural-artistic era dublat în cazul lui Constantin Brâncoveanu de un simţ practic şi de o abilitate politică ce l-au propulsat spre tron oarecum de la sine şi l-au ajutat să se menţină în scaun timp de peste un sfert de secol (1688-1714), într-o perioadă în care, de regulă, domniile erau scurte şi nesigure.
La alegerea sa ca domn, Brâncoveanu joacă abil (şi aşa va şti să joace şi mai departe): „Şi îndată ce sosi acolo, ziseră cu toţii [boierii cei mari ai ţării]: Logofete, noi cu toţii poftim să ne fii domn... El zise: Dar ce aş vrea eu cu domnia, de vreme ce ca un domn sînt la casa mea? Nu-mi trebuieşte să fiu. Iar ei ziseră: Ne rugăm, nu lăsa ţara să intre alţi oameni, sau răi, sau nebuni, să o strice, ci fii!“ (Anonimul Brâncovenesc). Alesul se lasă rugat, firitisit, împins de la spate, ţine un şiret discurs demagogic, simulînd dezinteresul, dar nu întîrzie să le ceară boierilor jurămînt de credinţă şi să trimită la Poartă după caftan. În epocă, nu era în Ţara Românească boier pămîntean pe măsura lui, iar asta o ştiau şi prietenii, şi duşmanii, ceea ce îl făcea şi admirat, şi pizmuit, numai bun de bîrfit (cronicile munteneşti stau mărturie şi-s greu de întrecut [7]), dar şi de intrat în legendă [8]. Il Principe Constantino Brancovani – îşi amintea, între atîtea altele, secretarul său evreo-italian, Anton Maria del Chiaro (cf. Storia delle moderne rivoluzioni della Valacchia, Veneţia, 1718) [9]sapeva pelar la gazzuola senza farla gridare („ştia să jupoaie oaia fără s-o facă să behăie“). El a întărit puterea domnească în raport cu boierimea, a reorganizat sistemul fiscal, a lărgit şi a strîns relaţiile cu vecinii şi s-a străduit să facă un fel de echilibristică destul de riscantă la răscrucea marilor imperii.
Duplicitatea sa politică (în special faţă de turci şi de ruşi) avea să ajungă însă la scadenţă către 1711 (anul marii confruntări ruso-turce de la Stănileşti [10]), ceea ce i-a adus mazilirea în primăvara lui 1714, cînd a fost dus cu întreaga familie la Istanbul şi a fost închis la Yedikule (Şapte Turnuri), iar averile i-au fost confiscate de către Înalta Poartă (care le rîvnea demult, receptivă la toate trădările, de care Brâncoveanu a avut parte din plin, inclusiv dinspre rudele apropiate).
Pe 15 august 1714, de praznicul Adormirii Maicii Domnului şi chiar în ziua cînd voievodul împlinea 60 de ani, a avut loc execuţia sa publică, în prezenţa sultanului (Ahmed III), a mărimilor otomane şi a corpului diplomatic din Istanbul. Se împlinea astfel vedenia pe care una dintre fiicele sale, Stanca, în pragul morţii ei (1713), o avusese (pe peretele din faţa patului de suferinţă): tatăl său tîrît în lanţuri, de un pîlc de păgîni, spre supliciul final. Principala acuzaţie era (pe lîngă imputările anterioare de cîrdăşie antiotomană cu ruşii şi habsburgii) aceea că „adunase multe bogății și arme pentru a se opune și a pregăti o răscoală, gata să-şi dea pe faţă intenţia de a domni în chip absolut independent“ (cum notează cronicarul turc Mehmed Raşid). Presupunîndu‑se că avea mulţi bani în băncile din Apus şi comori ascunse pe aiurea, a fost ispitit cu răscumpărarea prin aur a vieţii şi a domniei [11], nu fără condiţia lepădării de legea creştinească şi trecerii la mahomedanism. A refuzat demn şi şi-a sfătuit în acelaşi sens şi odraslele („Iată, toate avuțiile și orice am avut, am pierdut! Să nu ne pierdem încai sufletele... Stați tare și bărbătește, dragii mei! Să nu băgați seamă de moarte. Priviți la Hristos, Mîntuitorul nostru, cîte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit. Credeți tare întru aceasta și nu vă mișcați, nici vă clătiți din credința voastră...“, după relatarea lui Gheorghe Şincai din Hronica românilor şi a mai multor neamuri) [12]. A fost martirizat ultimul, după ce a asistat la decapitarea, pe rînd, a sfetnicului şi cumnatului său Ianache Văcărescu, apoi a celor patru fii (cu totul nevinovaţi), astăzi pomeniţi de Biserică laolaltă cu el.
S-au păstrat destule relatări înfiorate ale unor martori oculari.
Călătorul francez Aubry de La Motraye (aflat în slujba regelui Carol al XII-lea al Suediei) notează: „Gîdele i-a pus pe toţi să stea în genunchi, la o oarecare depărtare unul de altul, şi să-şi scoată căciulile de pe cap. Şi după ce le-a îngăduit să facă o scurtă rugăciune, a tăiat mai întîi, dintr-o singură lovitură de sabie, capul clucerului, [...] şi apoi al fiului mai mare. Dar cînd ridică sabia ca să taie capul celui mai tînăr, în vîrstă de 16 ani, acesta, cuprins de frică, ceru să i se cruţe viaţa, primind în schimb să se facă musulman. Atunci, tatăl său, dojenindu-l şi îndemnîndu-l mai bine să moară de o mie de ori, dacă s-ar putea, decît să se lepede de Iisus Hristos, numai pentru a trăi cîţiva ani mai mult pe pămînt, acesta [Matei] îi spuse gîdelui: Vreau să mor creştin, loveşte! – şi îndată gîdele îi reteză capul, ca şi celorlalţi. În sfîrşit, îl decapită şi pe tată“.
„Apoi l-a tăiat şi pe domn, chinuindu-l mult. Capul rămase atîrnînd de trup, şi aşa a murit“, relatează Baronul Hochepied, comentînd apoi: „De care neauzită tiranie crudă s-au mirat nu numai creştinii, dar şi între turci s-au observat murmurări mari, toţi blestemînd aceasta şi strigînd că este o sălbăticie neomenoasă şi care nu s-a mai auzit în această ţară [13]. Nu numai că era duminică în ziua cînd s-a împlinit această execuţie crudă, dar era şi marea sărbătoare pe care o serbează grecii în cinstea Maicii Domnului sau Înălţării Fecioarei. Lucrul pare a-l fi făcut înadins vizirul spre a-şi arăta dispreţul pentru creştini...“.
Goltz, ambasadorul polonez la Constantinopol, ţine să sublinieze unicitatea cazului: „Niciodată istoria nu a avut parte de un atît de sîngeros măcel şi lumea întreagă se înfioară încă de groaza de a fi văzut pe acest sărman principe, după ce şi-a petrecut cea mai mare parte a zilelor în bogăţiile şi slava lumii, dîndu-şi în final duhul sub tăişul sabiei, înotînd în sîngele întregii sale familii“.
Ca barbaria păgînească să fie deplină, capetele le-au fost purtate în vîrfuri de sulițe pe uliţele cetăţii, iar trupurile le-au fost azvîrlite în mare. Pescuite într-ascuns de către dreptcredincioşi, şi-au aflat o vreme odihna în insula Halki (în vechea mănăstire ridicată de împăratul bizantin Ioan al VIII-lea Paleologul şi restaurată chiar pe banii Brâncoveanului, cu vreo zece ani înainte de tragicul său sfîrşit), de unde Doamna Maria (ce a aflat despre toate în închisoare [14]) a izbutit, tot într-ascuns, să le aducă acasă în 1720, îngropîndu-le, cu prudentă discreţie, la Biserica Sfîntul Gheorghe Nou din Bucureşti, ctitorie a marelui voievod (sfinţită la 1707) [15].


De la oseminte la moaşte

Dacă în 1914 s-a descifrat inscripţia de pe candelă, confirmîndu-se tradiţia necropolei brâncoveneşti de la Sfîntul Gheorghe Nou, în 1932 s-a făcut prima deshumare şi analiză ştiinţifică (celebrii profesori Mina Minovici şi Francisc Rainer certificînd apartenenţa osemintelor), iar în 1934 a avut loc un parastas festiv la Patriarhie şi o mare procesiune pe străzile Bucureştiului, „de faţă fiind capul de atunci al ţării, Regele Carol II, cu membri ai familiei sale, Sfatul Ţării, înalţi ierarhi, clerici, monahi şi foarte mulţi credincioşi“, procesiune „cu nimic mai prejos de cele din Bizanţul imperial de altădată“ (după cum îşi aminteşte părintele profesor Nicolae Şerbănescu, pe atunci elev în ultima clasă de seminar).
Pe fondul Anului Comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni, decretat de Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la împlinirea a 300 de ani de la moartea lor martirică, între 12 şi 15 mai 2014 osemintele lui Constantin Brâncoveanu au fost redeshumate, validate din nou de specialişti în istorie, arheologie şi antropologie şi devenite în mod oficial sfinte moaşte (reaşezate într-o raclă de argint aurit lucrată în atelierele Patriarhiei Române, fără a se mai pune problema reînhumării).
„Noi, toţi care am fost prezenţi la deschiderea sicriului, am trăit un moment foarte emoţionant. Pregătirea pentru aşezarea în raclă este una specifică Sfintelor Moaşte şi a fost făcută de Preasfinţitul Părinte Varsanufie Prahoveanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor [16]. Astfel, osemintele domnitorului au fost spălate cu Agheasmă Mare, cu vin curat, cu ulei, şi unse cu Sfîntul şi Marele Mir, pregătit o dată în an, în Joia Mare. Este o pregătire demnă de toată cinstea. Apoi osemintele se pun într-o pînză de in, fiind un acoperămînt rezistent, aşezate după structura anatomică. Capul se pune distinct într-o pînză specială. După ce au fost aşezate în racla de argint, o porţiune mică rămîne acoperită cu geam, în dreptul mîinii. De acum nu mai vorbim de oseminte, ci de Sfinte Moaşte, şi ele vor rămîne în biserică [la îndemînă pentru închinare]“, a spus părintele Ionuţ Corduneanu, vicar administrativ patriarhal.
Miercuri 21 mai 2014, de praznicul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena (hramul istoric al Catedralei Patriarhale), a avut loc la Bucureşti, după oficiul liturgic săvîrşit în Altarul de vară al Catedralei Patriarhale de un sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi, în frunte cu Patriarhul Daniel, o nouă mare procesiune cu moaştele brâncoveneşti, urmînd acelaşi traseu cu al celei din 21 mai 1934 (cînd osemintelele domnitorului fuseseră reînhumate solemn): Catedrala Patriarhală – Dealul Mitropoliei (cu oprire la Crucea brâncovenească) – strada Bibescu-Vodă – bulevardul Unirii – strada Sfinţii Apostoli (cu oprire la Biserica Domniţa Bălaşa, ilustru aşezămînt brâncovenesc) – strada Palatul Justiţiei – strada Gheorghe Danielopol – strada Poenaru Bordea – strada Operetei – bulevardul Naţiunile Unite – Calea Victoriei – bulevardul Regina Elisabeta (cu oprire la Universitatea Bucureşti [17]) – bulevardul Ion C. Brătianu – Biserica Sfîntul Gheorghe Nou (unde racla cu moaştele Sfîntului Voievod Martir a fost aşezată în baldachinul special amenajat).
Ceea ce s-a numit „Întoarcerea Brâncovenilor“ [18] a reprezentat poate cel mai important eveniment bisericesc din România anului 2014: după trei veacuri, osemintele voievodale devin oficial Sfinte Moaşte şi, scoase din tainiţa mormîntului, stau la îndemînă, spre închinare, oricărui drept­credincios, în racla de argint aurit de la Biserica Sfîntul Gheorghe Nou, ctitoria brâncovenească de la Kilometrul Zero al Bucureştiului, hărăzit să fie, cu voia lui Dumnezeu şi purtarea de grijă a Patriarhiei Române, şi Kilometrul Zero al veşniciei româneşti.

Răzvan CODRESCU

(din vol. Cartea mărturisitorilor. 
Pentru o istorie a învrednicirii românești, 
ediția a doua, revăzută și adăugită, 
Ed. Manuscris, Pitești, 2018, pp. 13-20)


[1] Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărît canonizarea Martirilor Brâncoveni în şedinţa sa din 19-20 iunie 1992, stabilind ca dată de pomenire ziua de 16 august.
[2] Expresie culminantă a stilului muntenesc, caracterizată mai cu seamă prin bogăţia şi desăvîrşirea tehnicilor ornamentale. Relieful se accentuează şi apare chiar o tehnică nouă atît în sculptarea pietrei (minunat atestată, chiar la Bucureşti, de balustrada pridvorului de la Stavropoleos, de pildă), cît şi în prelucrarea artistică a lemnului (tîmple, jilţuri etc.). În sculptura ornamentală a epocii brâncoveneşti predomină, sub influenţa Orientului, motivele vegetale (acantul, vrejurile de viţă sau floarea-soarelui), dar nu lipseşte nici figurarea unor personaje biblice (Moise, Aaron, Samson luptîndu-se cu leul, cei 4 evanghelişti) sau a unor chipuri de îngeri. Tot acum se conturează un tip nou de coloană, derivată din cea corintică, dar cu capiteluri mai puţin dezvoltate, în care se simte influenţa original asimilată a Renaşterii apusene.
[3] Ridicat ceva mai tîrziu, prin grija vrednicului egumen Dionisie Bălăcescu (1725-1753) şi prin neîntrecuta măiestrie a pietrarului Iosif, şi care le-a plăcut atît de mult Regelui Carol I şi Reginei Elisabeta (Carmen-Sylva) încît au cerut să li se construiască şi la Castelul Peleş unul asemănător.
[4] Nu fără legătură cu episodul Stănileşti (vezi mai jos).
[5] Viena, Veneţia, Amsterdam.
[6] Pentru portretul ei în eternitate, cf. mai ales Doamna Maria Brâncoveanu. Tainica biruinţă a lacrimilor, Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni, Constanţa, 2008.
[7] Un Radu Popescu nu se codea să scrie: „Constantin-vodă nici o bunătate sufletească n-au arătat în viaţa şi domnia lui pentru ca să se laude, ci mai vîrtos iaste a se huli pentru multe fapte rele ce au aflat în domnia lui, care au rămas la cei după urmă greutate şi blestem. Avea o lăcomie mare peste măsură, şi greutate şi blestem i-au rămas şi lui. Obiceiurile cele bune ale ţării, care cu multă socoteală şi osteneală le-au făcut acei bătrîni, toate le-au stricat şi le-au făcut după cum i-au plăcut lui“. Dacă ar fi să dăm crezare cronicarului, „cumplitul“ voievod „altă grijă nu avea, numai să se primble pre la sate, pe la vînaturi, pe la vii, pe vremea culesului viilor“...
[8] „Că mulţi au noroc în lume, dar nu în toate, că unii au noroc de cinste, iar nu de feciori, şi de bogăţie, şi de stat frumos, şi de altele, alţii au noroc de feciori, iar nu de cinste, şi de bogăţie, şi de altele, şi tot au şi lipsă de unile, iar acest domn în toate a avut noroc, bogat, frumos la chip, la stat, vorba lui frumoasă, cu minte mare, rude multe, fii, feate din destul, gineri, nurori aşăjderea, cinste mare şi în boieria lui, şi în domnia lui... Şi acest domn ar fi putut să zică cuvintele lui Solomon, că orice i-au pohtit inima lui nu i-au lipsit“ (Anonimul Brâncovenesc).
[9] Deschiderea (prudentă) spre Occident şi relaţia sa cu acest Anton Maria del Chiaro, mai tîrziu mason notoriu, au dus la recenta speculaţie abruptă că şi Constantin Brâncoveanu ar fi fost iniţiat în masonerie, aspect pe care l-am discutat critic în altă parte (cf. „Constantin Brâncoveanu între Ortodoxie şi Masonerie“, în Aldine, an XII, sîmbătă 6 octombrie 2007).
[10] Eveniment care a dus la instaurarea regimului fanariot, mai întîi în Moldova, apoi şi în Ţara Românească, turcii nemaiavînd nici o încredere în domnii pămînteni. Deşi, spre deosebire de Dimitrie Cantemir (ireductibilul său rival, care l-a încondeiat în Istoria ieroglifică), ezitase să se implice de partea ruşilor şi rămăsese în expectativă, aşteptînd să vadă de partea cui va înclina balanţa, soarta „Corbului“ a fost mai vitregă decît soarta „Inorogului“: dacă, după înfrîngerea muscalilor, Cantemir s-a refugiat în Rusia şi a trăit pînă la moarte (1723) ca apropiat al ţarului Petru cel Mare, capul lui Brâncoveanu va cădea în 1714, el plătind mai ales trădarea rudei sale Toma Cantacuzino (care luptase de partea ţarului, cucerind Brăila).
[11] S-a vorbit de 20.000 de pungi cu galbeni!
[12] Iată ce scrie şi Del Chiaro: „Cînd Brâncoveanu îl văzu [pe gealat] că se apropie cu sabia în mînă, făcu o scurtă rugăciune şi se adresă fiilor săi cu următoarele cuvinte: Fiii mei, fiţi curajoşi! Am pierdut tot ce aveam în această lume; cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sîngele nostru“.
[13] Fapt confirmat, între alţii, şi de Del Chiaro: „... căci înşişi turcii se îngroziseră de atîta nedreptate“, marele vizir temîndu-se chiar de o eventuală răscoală a norodului.
[14] Del Chiaro: „În ce chinuri se zbătea nenorocita Doamnă cînd i se aduse vestea uci­derii iubitului ei soţ şi a scumpilor ei fii, îşi poate oricine imagina! Eu, care în patru ani neîntrerupţi am avut onoarea de a fi în intimitatea acestor prinţi, nu-mi pot aminti această teribilă tragedie fără a vărsa lacrimi“. Doamna, cu restul familiei, a fost închisă la Bostangibaşa, timp de încă şapte luni. Apoi, răscumpăraţi cu 100 de pungi de galbeni, li s-a dispus surghiunul în Caucaz, pe ţărmul Mării Negre, abia în toamna lui 1716 îngăduindu-li-se întoarcerea în ţară (unde s-a reuşit, treptat şi anevoie, recuperarea unor rămăşiţe din uriaşa avere, iar cu ajutorul împăratului german Carol VI, a banilor depuşi la Viena).
[15] „Voievodul Martir Constantin Brâncoveanu îşi pregătise locul de veci în pronaosul de la Hurezi, dar modul în care şi-a aflat sfîrşitul a schimbat hotărîrea iniţială. Abia în 1720, Doamna Maria Brâncoveanu a reuşit să aducă în ţară trupul soţului ei, pe care l-a îngropat în pronaosul de la «Sfîntul Gheorghe Nou» din Bucureşti, sub o lespede fără de nici o însemnare, pentru ca nu cumva turcii să prindă de veste. Doar deasupra mormîntului a aşezat o candelă cu inscripţia: «Aceasta candelă ce l-au dat Sti. Gheorghe cel Nou luminează unde odihnesc oasele fericitului domn Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod şi este făcută de Doamna Măriei Sale Maria, care şi Măria Sa nădăjduieşte în Domnul, iarăşi aici să i se odihnească oasele. Iulie 12, leat 7228 [1720]». Inscripţia a fost descifrată abia în anul 1914 de către Virgil Drăghiceanu...“ (Enciclopedia Ortodoxiei româneşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010, p. 128).
[16] Acum Arhiepiscop de Rîmnic.
[17] Vechea locaţie a Colegiului Sfîntul Sava, fondat în 1694 şi sprijinit de Constantin Brâncoveanu la îndemnul unchiului său Constantin Cantacuzino Stolnicul, sub denumirea de Academia Domnească de la Sfîntul Sava.
[18] Cf. broşura color Bucureşti, 21 mai 2014: Întoarcerea Brâncovenilor. Cronica ilustrată a unei procesiuni, Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2014 (în care se regăseşte şi o variantă mai scurtă a textului de faţă).


miercuri, august 15, 2018

15 AUGUST: SFÎNTA MARIA MARE

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

LA EDITURA LUMEA CREDINȚEI




Mai puteți citi pe acest blog:
La Adormirea Maicii Domnului (Sf. Ierarh Martir Antim Ivireanul) 
Luna Maicii Domnului: Femeia şi Cuvîntul (un text de Paul Evdokimov) 
Acatistul Bunei Vestiri (al lui Daniil Sandu Tudor) 
Mariologie ortodoxă (un text de Panayotis Nellas) 
Din poezia religioasă spaniolă (Pero López de Ayala) 

marți, august 14, 2018

MĂRTURIA „LA CALD” A UNEI TINERE SIBIENCE

SUMARUL BLOGULUI


Am participat la numeroase proteste în Sibiu. Mai bine spus, am participat la multe plimbări de seara cu scopul de a-mi exprima nemulțumirea vis-à-vis de clasa politică și de guvernul care nu mă reprezintă și am strigat adesea: „București, nu ceda, Sibiu-i de partea ta!”, însă a fost pentru prima dată cînd am scandat de la capitală. 
Prima dată cînd am înțeles ce înseamnă aprox. 100.000 oameni care își doresc o schimbare, sufocați de nenorociții care ne hotărăsc viitorul. Prima dată cînd am simțit că dragostea și devotamentul pentru neam și țară este mult mai puternic decît se vedea de acasă. Prima dată cînd am văzut oameni neînfricați, de toate vîrstele, pe biciclete sau cu cîini. Prima dată cînd am ieșit în stradă alături de oameni frumoși care se bucurau că pot fi acolo, fie ei bucureșteni, din provincie sau din diaspora... Și tot pentru prima dată cînd am văzut cruzimea jandarmilor.
Prima dată cînd mi-a fost frică la protest, prima dată cînd nu m-am simțit ocrotită de forțele de ordine, prima dată cînd am înțeles ce înseamnă diversiunea și instigarea, prima dată cînd am plîns la protest... Am plîns fiindcă a fost prima dată cînd am intrat în contact cu gaze lacrimogene și am inhalat acele gaze de cel puțin 6-7 ori, și în același timp am plîns de frustrare că trebuie să îndurăm mîrlănia asta!
Jandarmeria română a uitat cui a jurat credință și înțeleg că ordinele nu se discută, însă ce s-a întîmplat azi în Piața Victoriei a fost un act de inumanitate și nepăsare. S-au împrăștiat gaze în întreaga piață de la ora 18:00, în ciuda faptului că oamenii protestau pașnic. NU i-au scos din mulțime pe instigatori, ci din contra, i-au lăsat acolo (sau i-au pus acolo), pentru a se folosi de ei ca să împrăștie lumea. 
Au continuat să dea cu gaze, la modul aleatoriu, bubuiau ca niște petarde pe stadioane, lumea nu înțelegea de ce și din ce parte vin. 
Iar, de parcă nu ar fi fost suficient de strigător la cer, ajung acasă și, evident, dau drumul la TV. Ce văd?... Cîteva mii de protestatari pașnici care sînt supravegheați din prima linie de jandarmi pe cai, din a doua linie 4-5 cordoane de jandarmi blindați, iar în a treia linie, coloana dubelor. 
Și instigatorii???!!! 
Ce pot spune cu durere este că o fereastră a iadului s-a deschis azi în Piața Victoriei, iar acest fapt NU are voie să treacă nepedepsit!
Domnule Iohannis, vă rog respectuos, luați atitudine! Dacă nu sînteți la curent cu ce a fost și mai este azi în piață, întrebați-vă consilierii, fiindcă am senzația că ați cam uitat de noi! De noi, huliganii ăștia care încearcă să facă ceva, căci s-a cam întrecut măsura cu toată indiferența și bătaia de joc! De ce vă este teamă, Domnule Președinte?! Inspirați-vă de la protestatarii care îndură gazele și nu se dau în lături de la tunurile cu apă! Prea mulți răniți, prea multă violență!
Protestatarii de bună-credință continuau să ocupe piața gaz după gaz după gaz și tot ce ne încuraja să continuăm și să revenim erau cuvintele „Nu cedăm!”.
Nu există scuze pentru Jandarmeria Română și nu mă mulțumește o scurtă socoteală cerută de Klaus Iohannis!

Andreea BANEA



Autoarea textului (nu-i cea din fotografia de mai sus), absolventă de Litere (cu o lucrare de licență despre Thomas Mann), are 27 de ani și este nepoata veteranului de război și fostului deținut politic Gabriel Constantinescu (1921-2010), întemeietorul și directorul revistei Puncte cardinale (1991-2010), și strănepoata scriitorului sibian Paul Constant (1895-1981). (R. C.)

Bunicul și nepoata (2006)

duminică, august 12, 2018

O SERIE CARE SE APROPIE DE SFÎRȘIT

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME


LA EDITURA CHRISTIANA


A apărut penultimul volum (XVII) din seria „Vechiul Testament în tîlcuirea Sfinților Părinți”. Ultimulvolum - XVIII. Profeții mici - va apărea, sper, pînă la sfîrșitul acestui an. Între timp, s-a inaugurat și seria „Noul Testament în tîlcuirea Sfinților Părinți” (din care anul acesta a apărut volumul despre Matei).




vineri, august 10, 2018

... RRRAȚI AI DRACU’ DE INTELECTUALI...!

SUMARUL BLOGULUI

  
Cu toții sîntem imperfecți și avem defecte. Important este să avem și anumite calități, prin care să ne răscumpărăm măcar în parte defectele. Calitățile, dacă le avem, nu sînt anulate de defecte. La Călinescu, de pildă, „Cronicile optimistului” nu anulează „Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent”. Avem nevoie de oamenii mari, chiar cu tot cu defectele lor.
Mîrla e însă de altă părere. Nu de la comuniști, nu de la securiști, nu de la penali, nu de la analfabeți, ci de la intelectuali ni se trage! Nu mai are mîrla pace de ei, să-și mănînce micul și să-și asculte maneaua!
Ce să-i faci, ăștia-s intelectualii (știm încă de la popa Grama)! Eminescu? Un reacționar sifilitic! Creangă? Un răspopit! Sadoveanu? Un mason! Călinescu? Un colaboraționist! Lovinescu? Un impotent! Iorga? Un psihopat! Bacovia? Un degenerat! Nae Ionescu? Un curvar! Nichifor Crainic? Un bețiv („Ortodoxie cu țuică”)! Arsenie Boca? Un eretic (latura prea intelectuală l-a pierdut)! Steinhardt? „Un creștin în plus, dar nu un evreu în minus”! Ce să mai vorbim de ăștia mai recenți (Pleșu, „Liicheanu”, Patapievici, Baconschi, Papahagi, Neamțu, Cărtărescu etc.)?! Nu putem să ne dorim decît să scăpăm de ei, pînă la unul, ca să poată mîrla pură să facă istorie „creștină” și „națională”!
Așa și-au spus și comuniștii, la vremea lor. Ei au dovedit că nu-i imposibil să decapitezi națiunea, căci pretexte se găsesc mereu și oamenii sînt imperfecți, chiar și dacă sînt geniali. Cînd ești acultural (ca să nu zic anticultural), nu te mai interesează, de pildă, că Nae Ionescu a fost cine a fost, ci îți aduci aminte numai că era afemeiat și stipendiat de Malaxa! Asta am învățat de la comuniști și asta se vede că ținem musai să ducem mai departe!
E povestea noastră de 28 de ani (dacă nu de 70). Comunismul a vîrît elitele în pușcării, postcomunismul le-a înecat în flegme. Sîntem o națiune decapitată și a început să ne placă așa. Pentru elite, națiunea n-are decît un singur mesaj (proletar și democratic): „Hai sictir!”.

Nu-i mai puțin adevărat că o anumită elită intelectuală, prea mîndră de deșteptăciunea ei și confundînd firescul cu banalul, n-a reușit, în acești aproape 30 de ani de postcomunism, să intre într-un dialog viu și într-o empatie reală cu publicul mai larg, ci s-a izolat tot mai mult în excelența ei sfidătoare. De aici și identificarea apriorică și generalizatoare a naționalismului cu populismul. România postdecembristă este și victima acestei prăpastii sufletești și comunicaționale căscate între „elite” și „vulg”, cu voie sau fără de voie, pe urmele toxice ale comunismului. Vina o poartă ambele părți, dar a „domnilor” e mai mare, căci de la ei și pretențiile sînt mai mari. Contextul a fost exploatat impur de populismul de stînga, cu toate consecințele în plan electoral.
Desigur, totul e „la liber”: fiecare vede ce-l duce pe el mintea și ce-l trage pe el inima. Pricepem ce vrem să pricepem (niciodată ce nu vrem) – și e loc pentru toți sub cerul lui Dumnezeu. În orice caz, se vede că nu-i vorbă goală aceea că „fiecare popor are conducătorii pe care-i merită” (în cazul nostru, cu toată recuzita mitologică de care se vor amuza probabil generațiile viitoare: „statul paralel” sau „perpendicular”, „conspirația #rezist”, „intelectualii lui Băsescu” și alte asemenea enormități propagandistice ale reziduurilor toxice ale comunismului). 28 de ani pierduți degeaba, mi se pare mie, numai ca să ne satisfacem – în perfecta continuitate a mentalității comuniste – complexele repulsive, de un primitivism gregar, față de „domni”, de „intelectuali” și de „străini”. Mai bine penali și agramați – că pe ei îi simțim cu adevărat „ai noștri, dintre noi, pentru noi”! Numele se schimbă, de la o generație la alta, dar paradigma este tot aceea a lui „Iliescu te votăm, te votăm tot neamul, ca să moară de necaz Rațiu și Câmpeanu” și a lui „Nu vrem bani, nu vrem valută, vrem pe Roman să ne fută!”. Înlocuiți numele de ieri cu numele de azi și bucurați-vă de „prezentul etern” al unei nații bine futute!

Răzvan CODRESCU



joi, august 09, 2018

DE LA FUNDAȚIA SFÎNTA IRINA

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME




miercuri, august 08, 2018

MARIAN STAN: RECITINDU-L PE MIRCEA ELIADE

SUMARUL BLOGULUI


„LA ȚIGĂNCI”
SAU DECONDIȚIONAREA PRIN EROS

Ne va fi dificil să găsim o altă realitate omenească pe care mentalitatea modernă s-o fi pervertit şi înjosit într-o asemenea măsură şi cu asemenea consecinţe. Şi dacă ne referim la înjosire, aceasta vrea să denunţe tocmai reducerea la inferior, închipuirea unor resorturi animalice acolo unde, de fapt, s-ar cuveni să vorbim despre un mister mult mai adînc. Lectorul va fi ghicit deja că avem în vedere sexualitatea.
Fie că ni se promite un iluzoriu paradis terestru, sau, dimpotrivă, sîntem ameninţaţi cu focul nestins al iadului, atît partizanii amorului liber, cît şi adversarii săi, mută discuţia într-un orizont unde nu se pot afla rosturile originare ale sexualităţii. Ambele tabere spun, în fond, acelaşi lucru. Căci, fie că ne lăsăm în voia instinctului, fie că încercăm a-l suprima în numele moralei, sexualitatea ţine de moştenirea – inevitabil grea – a animalităţii. Aşadar, nici un mister. Doar o chemare „naturală”, ce-şi găseşte rezolvarea în planul biologicului pur. Şi cum modernii au despre natură o concepţie aproape mecanicistă, putem spune că – în ceea ce-i priveşte – discuţia despre sex s-a încheiat înainte de a fi început. Căci argumentele – pro sau contra – scapă din vedere esenţialul.
Prea puţini sînt astăzi cei care mai ştiu să ghicească în sexualitate o cale de acces către misterul Unităţii primordiale. Desigur, taina aceasta se degradează „în îmbrăţişări animalice, se descompune şi se risipeşte în sentimentalisme idealizante sau în regimul domesticit al legăturilor conjugale socialmente autorizate. Şi totuşi, dacă în existenţa obişnuită se manifestă involuntar un reflex al unei transcendenţe TRĂITE, asta se întîmplă prin sex şi, cînd e vorba de omul comun, se întîmplă NUMAI prin sex” (Julius Evola, Metafizica sexului, Editura Humanitas, București, 2002, p. 449).
Profesorul Gavrilescu este un om obişnuit. Ca marea majoritate a oamenilor obişnuiţi, el pare a fi o victimă inocentă a circumstanţelor. Din pricina unor asemenea împrejurări nefaste, el o pierde pe Hildegard şi este nevoit s-o ia în căsătorie pe Elsa, împreună cu care duce o existenţă anodină şi mic-burgheză. Tot o întîmplare –  în plină caniculă, Gavrilescu pierde tramvaiul – îl aduce la poarta unui stabiliment rău famat.
Dus de mînă într-o „căsuţă veche, părînd pe jumătate părăginită”, Gavrilescu pătrunde într-o încăpere „ale cărei margini nu le putea vedea, căci perdelele erau trase şi, în semiîntuneric, paravanele se confundau cu pereţii”. Călcînd pe covoarele „din ce în ce mai groase şi mai moi”, gîndul îi fuge în trecut, la marea lui dragoste pierdută.
Însă cele trei fete – o ţigancă, o grecoaică şi o ovreică – propun un joc deconcertant: vor ca profesorul de pian să le ghicească pe fiecare în parte. Pentru a înţelege mai bine rostul acestei probe, amintim că sexualitatea corespunde sephirei Yesod, care, potrivit ezoterismului ebraic, este „Piatra cu strălucirea aurului descrisă de Iezechiel, un fel de prismă prin care Unu –fără – doi Se face Doi şi Multiplu în splendoarea Creaţiei emanată perpetuu de Slava Sa (Hod, cea de-a şaptea sefiră), şi întorcîndu-se perpetuu la Ea” (Annick de Souzenelle, Simbolismul corpului uman, Editura Amarcord, Timișoara, 1996, p. 127).
Nu e de mirare că Gavrilescu se dovedeşte incapabil a le ghici pe fete. Setea care-l chinuie la un moment dat este o metaforă pentru ataşamentul faţă de lumea numelor şi formelor (nama-rupa). Dacă profesorul se încăpăţînează să evoce nostalgic tinereţea şi iubirea pierdută, o face din teama de a trăi într-un prezent ce-I smulge cu violenţă toate certitudinile. Să nu uităm că – în cele din urmă – teama este şi ea o formă de ataşament.
Felele rîd de temerile clientului lor şi iau jocul de la început. După încă o tentativă eşuată de a ghici, fetele l-au prins într-o horă „pînă cînd nu-şi mai dădu seama de nimic”. Cînd se trezi, era îmbrăcat într-un costum ciudat, cu pantaloni largi, asemenea şalvarilor, şi o tunică scurtă, galben-aurie. Cum fata pe care el o crezuse ţigancă îi mărturiseşte că este grecoaică, Gavrilescu se pierde iar în trecut, evocînd plănuita călătorie de nuntă pe care urma să o facă în Grecia, împreună cu Hildegard.  Dar, „atunci s-a întîmplat ceva”. Profesorul nu-şi mai aminteşte decît că era „o zi teribilă de vară”, cînd a simţit arşiţa lovindu-l „ca o sabie în creştetul capului”. 
Încă de la începutul nuvelei ni se vorbeşte – în aceiaşi termeni – despre arşiţa care l-a întîmpinat pe colonelul Lawrence „undeva în Arabia”.  Căci „lovitura de sabie” nu e altceva decît „extragerea caldului Mercur solar din minereul lui Venus cu ajutorul Tartrului (care echivalează cu haosul, cu puterea dizolvantă a unor asemenea «arderi» simbolice) şi a Sării de amoniac, a cărei virtute contractantă, în opoziţie cu primul, ar putea avea aceeaşi semnificaţie ca şi sus-amintita lovitură de lance” (Julius Evola, Tradiţia Hermetică. Simbolismul ei, doctrina şi „Arta Regală”, Editura Humanitas, București, 1999, p. 172) Momentul propice unei astfel de operaţiuni alchimice este tocmai cel al uniunii sexuale, veritabilă „moarte activă”, moment în care forţa vitală poate fi surprinsă în stare nudă şi non-individuată.
„Lovitura de sabie” survine înainte ca uniunea sexuală să-şi împlinească rostul ei biologic, procreativ. Iată de ce în nuvelă lipsesc scene erotice stricto sensu.
Să nu anticipăm. Într-o primă etapă, Gavrilescu va folosi pianul doar pentru a se cufunda şi mai adînc în trecut. Fetele sînt conştiente de pericolul inerent unei asemenea atitudini. Pe măsură ce se lasă în seama sentimentului de self-pitty, şansele profesorului de a ghici sînt tot mai mici. Cele trei îi dezvăluie pe rînd răsplata de care ar fi avut parte dacă ar fi reuşit să ghicească. Chiar fără să înţeleagă şoaptele grecoaicei, el „auzea tot mai puternic piciorul ţigăncii lovind în covor cu un sunet surd, subpămîntean”.
De-acum, pianul nu mai este un simplu catalizator al nostalgiilor pernicioase. Melodiile pe care le improviza „îi veneau una după alta în minte, ca şi cum şi le-ar fi amintit după foarte multă vreme”. Iniţierea „muzicală” a lui Gavrilescu este o asumare plenară a clipei ce face cu putinţă anamneza, dar şi o anamneză ce permite accesul în prezent.
Rămas singur, profesorul îşi da seama că în jur se face întuneric. Rătăcirile sale într-o cameră cu geometrie variabilă unde paravane apar şi dispar instantaneu, jocul de-a v-aţi ascunselea cu fetele care – deşi nevăzute – par a fi mereu prin preajmă, căldura insuportabilă ce-l va face să-şi lepede pe rînd  hainele, panica stîrnită de acel „ceva care nu seamănă cu nimic cunoscut” , în sfîrşit, clipa cînd draperia se strînge în juru-i „ca un giulgiu” – toate acestea echivalează cu o coborîre în Infern. Accesul la un nivel superior de conştiinţă e posibil numai după ce regretele, dorinţele şi temerile noastre vor fi fost complet dizolvate. Este ceea ce alchimiştii numesc „Opera la Negru”. În contextul dat, nuditatea nu este decît un simbol al sus-amintitei despuieri. Nu trebuie să ne surprindă nici aluziile funerare, comparaţia dintre iniţiere şi moarte fiind des întîlnită în textele ezoterice.
Vom regăsi un Gavrilescu convalescent, povestindu-I matroanei peripeţiile prin care a trecut. Dacă – aşa cum am văzut – nuditatea este o metaforă pentru decondiţionare, înţelegem de ce profesorul „abia s-a lăsat îmbrăcat”. Orice veşmînt este de-acum superfluu. Jocul condiţionărilor îşi revelează brusc gratuitatea.
Ieşind în oraş, personajul este martorul unui viitor din care au dispărut aproape toţi cunoscuţii. Astfel, aude şi o poveste veche despre profesorul Gavrilescu, cel pe care „l-a căutat poliţia cîteva luni şi n-a putut să dea de el, nici viu, nici mort. Biata madame Elsa l-a aşteptat ce l-a aşteptat, şi pe urmă a plecat la familia ei în Germania” (Mircea Eliade, „La ţigănci”, din volumul de nuvele În curte la Dionis, Cartea Românească, București, 1981, p.45).
Deloc surprinzătoare, aşadar, decizia de a se întoarce la ţigănci, însoţit de un birjar melancolic. Observăm recurenţa motivelor funerare: pe lîngă birjă – vehicul psihopomp asimilabil dricului – sînt amintite florile rămase în curtea unei biserici de la „vreo înmormîntare”.
Pe drum către „ţigănci”, profesorul aţipeşte în birjă. Eliade găseşte ,astfel, o soluţie de continuitate între timpul  lumii „profane” şi tărîmul atemporal unde se va întoarce personajul.
Desigur, matroana îl recunoaşte imediat pe „muzicant”. Însă la ţigănci „nu mai e nimeni” decît „nemţoaica” care „nu doarme niciodată”. Nemţoaica – Hildegard – o întruchipează pe Shakti, agentul ubicuu şi polimorf al oricărei manifestări. După ce plăteşte o sută de lei – cifra simbolizează Eul Divin Creator pe plan cosmic – Gavrilescu este îndrumat să meargă pe coridor şi să intre pe cea de-a şaptea uşă. De prisos a mai vorbi despre semnificaţia ocultă a acestui număr. Tradiţia Hermetică afirmă că sînt necesare 7 distilări „pentru a obţine din şerpii de pe muntele Olimp «Apa Divină»”. Şapte sînt operaţiile succesive „ce duc la diferite stări ale Mercurului, simbolizate de diverse metale alchimice, pînă la starea de Aur (starea «celor-ce-sînt» dincolo de sferele schimbării şi ale devenirii)” (Julius Evola, Tradiţia Hermetică..., loc. cit.).
Gavrilescu se încurcă la numărat şi pătrunde pe o uşă aleasă „aleatoriu”, însă Hildegard îl aştepta acolo, pregătită să pornească împreună la drum. Tulburat de rezistenţa celor din urmă ataşamente şi temeri, profesorul ezită, amintind că nu mai are nici cunoscuţi, nici locuinţă. Drumul la care îl invită Hildegard e, însă, altul.
Cei doi urcă în birjă şi o pornesc agale „spre pădure”.
În tradiţia tantrică buddhistă, femeia poartă şi numele de Vidya, „care vrea să spună CUNOAŞTERE – într-o accepţiune ce se confundă adesea cu Prajna = Iluminare; cu alte cuvinte, femeia încorporează principiul care poate produce calitatea de Buddha a bărbatului” (Julius Evola, Metafizica sexului, ed. cit., p. 399). În tradiţia ezoterică occidentală, un rol similar este împlinit de „Madonna Intelligenza, Gnoza salvatoare, Sfînta Înţelepciune, care actualizează acel Intellectus Possibile în iubit” (ididem).
Unit cu Shakti a sa, Gavrilescu depăşeşte distincţia dintre planul manifestării (samsara) şi non-manifestat (nirvana) Deşi se află dincolo de lumea sensibilă, profesorul nu e „mort”. Să amintim că, luni întregi, autorităţile I-au căutat, zadarnic, cadavrul.
Dacă sînt tot mai puţini cei care ştiu să descopere în amor o modalitate de a cuceri nemurirea (a-mor), mulţi se încăpăţînează să vadă în deznodămîntul nuvelei o soluţie funerară stricto sensu. Trebuie să mărturisesc că logica lor este foarte „solidă”. Despre ei şi roadele acestui mod de gîndire aflăm zilnic în buletinele de ştiri TV. Dar, poate că, într-o bună zi, hăituiţi de caniculă, se vor opri şi ei la poarta unei case rău famate.

Marian STAN