miercuri, iunie 28, 2017

ECCE HOMO (HOMINI LUPUS)!

SUMARUL BLOGULUI
  
Adrian Papahagi: „Iată omul care va guverna România de centenarul Marii Uniri și în anul în care țara noastră va deține președinția UE. Fabulos!”. 


Criteriul a rămas același ca și acum 6 luni: disponibilitatea personajului (de paie) la obediență față de Liviu Dragnea și gașca lui penală. Restul nu contează: nu doar partidul (un PCR mai mic), dar nici țara (un Teleorman mai mare). De data aceasta, din păcate, pare să se fi pretat la acest joc impur și președintele Iohannis. Cît despre noul guvern, se pare că se va păstra exact ce a fost mai prost în cel anterior, după același criteriu. Petre Daea, moș Meleșcanu sau Olguța Vasilescu rămîn de neînlocuit. Sevil Shhaideh e pusă de pază, ca și în cazul lui Grindeanu (care n-a fost cuminte și a pățit-o). Pînă și jubilația mîrlei a devenit aproximativă. Toată lumea vede sau măcar simte cacealmaua, dar se pare că nu mai avem resursele unor reacții semnificative – nici la nivelul de jos, nici la nivelul de sus. Stare tipică de popor larvar, care-și merită pînă la urmă soarta. (R. C.)

luni, iunie 26, 2017

AFR: NOI, ANIMALELE ÎNJUGATE!

SUMARUL BLOGULUI 

Am primit și dau mai departe... 

 
În noiembrie se împlinesc 100 de ani de la Revoluţia bolşevică, un subiect asupra căruia intenţionăm să revenim spre sfîrşitul anului. Deja se scrie mult asupra subiectului şi mai în fiecare săptămînă dăm peste recenzia unei noi cărţi privind subiectul. Opiniile diferă de la autor la autor. În general, însă, publicaţiile occidentale comentează cu o oarecare nostalgie pe marginea acestei teme. Şi asta poate nu ar trebui să ne surprindă, avînd în vedere că revizionismul istoric e în vogă astăzi. Cu excepţia Germaniei de Est, occidentalii nu au avut parte de tirania comunistă, ceea ce explică tendia lor de a romantiza comunismul. Se afirmă în unele recenzii, printre linii, că experimentul comunist, bine intenţionat la început, zic autorii, a fost aplicat greşit, iar apoi denaturat de Stalin şi ceilalţi tirani roșii ai secolului XX. Cert e că scriitorii occidentali nu au înţeles comunismul înainte de 1989 şi nu îl înţeleg nici azi, o dovadă recentă fiind elogiile aduse lui Fidel Castro (prilejuite de moartea acestuia anul trecut) de unii membrii ai Parlamentului European. Din nefericire, lipsa de înţelegere a comunismului se răsfrînge şi asupra tinerilor. Tineretul occidental de pe ambele maluri ale Atlanticului devine tot mai interesat de comunism, iar numărul simpatizanţilor acestuia este în creştere. De fapt, cu cîteva luni în urmă un grup de tineri americani simpatizanţi ai comunismului au vandalizat monumentul de comemorare a victimelor comunismului ridicat de Administraţia Bush în urmă cu aproximativ un deceniu.
   
Stînga europeană iubeşte  
Coreea de Nord 

Un comentariu publicat chiar deunăzi de un ziar din Suedia atrage atenţia, exact aşa cum facem noi azi, că stînga europeană încă nu a abandonat comunismul şi simpatizează cu regimurile comuniste contemporane. Unul dintre ele, despre care comentăm astăzi, e comunismul din Coreea de Nord. Redăm un paragraf din comentariul suedez intitulat „Stînga încă sprijină regimul din Pyongyang” (Left still supports Pyongyang): The glorification of the regime în North Korea by certain sections of the left in the West is increasingly incomprehensible. With reference to North Korea the Communist Party [in Sweden] writes among other things: We admire North Korea's firm stand against imperialism and for peace and reconciliation on the North Korean peninsula. The Revolutionary Communist Youth organisation adds: The North Korean example shows that despite everything socialism is the superior system”. It's staggering that in 2017 there are still people in the West who see conciliatory aspects in a regime armed with nuclear weapons that keeps its own people imprisoned and tortures and starves them. The left's misguided path is evident in its support for dictatorships like the one that has just murdered Otto Warmbier... (restul articolului poate fi citit aici). 
Ignorarea comunismului ori romantizarea lui nu sînt lucruri potrivite, comunismul fiind cel mai diabolic sistem politic cunoscut omenirii, un experiment secular şi secularist care a falimentat şi nu trebuie repetat. Romantizarea lui este unul dintre motivele pentru care, sugerăm noi, se scrie atît de puţin despre comunismul contemporan, dar mai ales despre cel nord-coreean. Pe lîngă lipsa de interes, e extrem de dificil pentru jurnalişti ori cercetători să viziteze Coreea de Nord, iar informaţiile care parvin de acolo sînt filtrate, cenzurate, distorsionate, deci dificil de interpretat cu acurateţe. Autocenzura constituie un impediment în plus, jurnaliştii occidentali ştiind că, dacă publică negativ despre comunismul nord-coreean, nu vor mai obţine vize pentru Coreea de Nord (nici ei, dar nici trusturile mass-media pentru care lucrează). 
  
Animale înjugate
  
Mai puţin cunoscut cu privire la comunismul nord-coreean este însă faptul că, la fel ca şi în Uniunea Sovietică, Europa de Est şi România, în Coreea de Nord există o mişcare intelectuală dizidenţă. Aproape invizibilă, dar există. Dacă Uniunea Sovietică l-a avut pe Aleksandr Soljenițîn, iar România pe Paul Goma, Coreea de Nord îl are pe scriitorul cunoscut în Occident sub pseudonimul de Bandi, care înseamnă „licurici” în coreeană. Din motive uşor de înţeles, numele real a lui Bandi nu a fost divulgat. În 2013, un manuscris a lui de 743 de pagini, scris de mînă pe coale de hîrtie de calitate inferioară şi legat cu sfoară, a ajuns în Coreea de Sud. Experţii spun că a fost primul manuscris de acest gen care a fost scos pe furiş din Corea de Nord. Titlul cărţii este Acuzarea şi conţine şapte nuvele care descriu viaţa oamenilor de rînd din Coreea de Nord. Autorul îşi numeşte concetăţenii „maşini care vorbesc, animale înjugate”. Cartea a fost tradusă în 18 limbi, iar în martie a fost publicată prima ediţie în limba engleză din Statele Unite, cu titlul The Accusation: Forbidden Stories from Inside North Korea („Acuzarea: povești interzise din Coreea de Nord”). Aşteptările legate de publicarea în traducere engleză a cărţii lui Bandi sînt la fel ca și cele care au prilejuit publicarea cărţii lui Soljenițîn, Arhipelagul Gulag: conştientizarea lumii cu privire la atrocităţile comunismului din Coreea de Nord. 
Felul cum manuscrisul a fost scos din Coreea de Nord e o poveste aparte. În 2012 grănicerii chinezi au interceptat o femeie care fugise din Coreea de Nord şi au vrut să o trimită înapoi. Autorităţile sud-coreene au plătit autorităţile chineze ca să nu o trimită înapoi, iar ulterior femeia a ajuns în Coreea de Sud. Pe parcursul interogărilor a dezvăluit că Bandi e o rudenie de-a ei şi că înainte de a pleca din Coreea de Nord şi-a vizitat rudeniile, să-şi ia rămas-bun de la ele. Bandi, unul dintre verişorii ei, a rugat-o să ducă manuscrisul cu ea, dar, de teamă, femeia a refuzat. A divulgat autorităţilor sud-coreene numele autentic al lui Bandi şi unde poate fi aflat. Un agent sud-coreean deghizat în turist a trecut în Coreea de Nord şi l-a contactat pe Bandi. Bandi i-a înmînat manuscrisul, iar agentul sud-coreean l-a dat, la rîndul lui, unui om de afaceri care cumpăra şi distribuia în Occident operele comuniste ale liderilor comunişti nord-coreeni. Astfel, printre volumele numeroase ale lui Kim Il-Sung, împachetate cu grijă pentru a fi scoase din Coreea de Nord, s-a strecurat şi manuscrisul cărţii lui Bandi, ajungînd în Coreea de Sud. 

Occidentul nepăsător
   
Casele de editură din Coreea de Sud au refuzat să publice manuscrisul, avînd îndoieli privind autenticitatea lui ori existenţa reală a lui Bandi. La urma urmelor, pînă în 2013 nimeni nu mai pretinsese să fi redactat un manuscris anti-comunist în Coreea de Nord. Existenţa reală a lui Bandi nu putea fi divulgată, de teamă să nu fie executat de autorităţile comuniste. Datele făcute publice despre el au fost şi încă rămîn puţine. Ştim că s-a născut în 1950 şi că o vreme a fost membru în Alianţa Scriitorilor Coreeni, o breaslă a scriitorilor coreeni comunişti de genul celor care au existat şi în Romaia comunistă înainte de 1989.  
În 2014, manuscrisul a fost publicat pentru prima dată de o publicaţie conservatoare sud-coreeană on-line, fără a atrage însă interesul ori atenţia Occidentului. Dar coreenii care doreau publicarea manuscrisului au insistat pe lîngă diferite case de editură din Occident să-l publice. În 2014, manuscrisul a fost publicat în franceză de o casă de editură din Franţa, prima limbă străină în care cartea a fost publicată. Au urmat apoi alte traduceri, inclusiv în Statele Unite, în martie. Cu toate acestea, cartea lui Bandi nu a devenit un best-seller, cîştigul din drepturile de autor al lui Bandi ajungînd la doar $10.000. Motivul ar putea fi ceea ce am afirmat mai devreme: lipsa de interes a Occidentului faţă de atrocităţile comunismului şi romantizarea lui.  
Doar un număr limitat de persoane au avut acces la manuscrisul original a lui Bandi. Fotografierea lui e interzisă, de teamă că autorităţile nord-coreene vor folosi scrisul de mînă ca să încerce identificarea autorului şi să-l execute. Din acelaşi motiv, datele geografice şi numele persoanelor din manuscris au fost modificate, cu toate că se presupune că ele sînt fictive.  
Mai mulți scriitori nord-coreeni din exil au examinat şi ei manuscrisul, ajungînd la concluzia că e autentic. Manuscrisul conţine expresii tipic nord-coreene, care ar fi putut fi cunoscute doar unui scriitor nord-coreean crescut la ţară.  
Care sînt subiectele unora dintre nuvelele lui Bandi? O nuvelă descrie viaţa unei femei al cărei soţ a fost dus într-un lagăr al dizidenţilor politici, iar ei i s-a impus să ţină un discurs public elogios la adresa liderilor comunişti, iar o altă nuvelă descrie tristeţea unui tînăr a cărui mamă a murit fără ca lui să-i fie emisă autorizaţia de călătorie pentru a merge să o îngroape. O recenzie a cărţii, făcută de New York Times, poate fi citită aici).

ALIANȚA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA
Str. Zmeica nr. 12, sector 4, București
Tel. 0741.103.025; Fax 0318.153.082
office@alianta-familiilor.ro



sâmbătă, iunie 24, 2017

RIDENDO CASTIGAT MORES (LIII)

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

Am primit și dau mai departe...


luni, iunie 19, 2017

DESPRE LITERATURĂ ȘI GULAG

SUMARUL BLOGULUI 
  

Literatura ca recuperare  
a unei memorii istorice interzise
  
De ce nu există încă în literatura română marele roman despre comunism, așa cum există în literaturile altor țări est-europene? Scriitorul George Ardeleanu are răspunsuri edificatoare în privința literaturii noastre de toate genurile care s-a scris cu referire la regimul comunist. (D. Ș.) 

Daniela Șontică: Există o bogată memorialistică referitoare la închisorile comuniste; de asemenea, multă poezie scrisă în spațiul concentra­ționar din România. Încă nu a apărut marele roman scris în limba română despre comunism. Care este explicația? 
George Ardeleanu: Într-adevăr, cel puţin în primul deceniu de după 1990, memoriile, jurnalele, autobiografiile, în general ceea ce se numeşte literatură confesivă, în care ficţiunea este obnubilată de document (de cele mai multe ori direct experimentat), detronează romanul; nu doar ceea ce se numea romanul politic, ci romanul în general. Faptul este explicabil la noi – şi în general în literaturile est-europene aflate timp de decenii sub te­roarea Gulagului –, deoarece astfel de texte sînt o formă de recuperare a unei memorii istorice interzise. 
Să recapitulăm puţin: în perioada aşa-zisului „dezgheţ ideologic” dintre 1965 şi 1971, dar şi ulterior, pînă la prăbuşirea comunismului, se bucură la noi de succes romanul politic, scris cumva cu aprobarea Puterii. Exemple consacrate: Galeria cu viţă sălbatică de Constantin Ţoiu, Feţele tăcerii, Vocile nopţii și Orgolii de Augustin Buzura, Păsările și Racul de Alexandru Ivasiuc, Cel mai iubit dintre pămînteni de Marin Preda etc. În unele dintre acestea se dezvăluie într-o anumită măsură ororile „obsedantului deceniu” şi se schiţează, într-un discurs de tip esopic, parabolic, aluzii şi la contemporaneitatea imediată, drept care ele sînt percepute de public ca acte subversive. Să ne amintim, de pildă, ce impact a avut Cel mai iubit dintre pămînteni, publicat în 1980! Pentru mine, de pildă, format în a doua perioadă a comunismului, deci neavînd idee despre ce se întîmplase în anii ‘50, acest roman a constituit efectiv o revelaţie. Evident, termenii de comparaţie erau istoria sau presa, totalmente falsificate ideologic. Îmi amintesc că pentru a cumpăra ediţia a doua a romanului, din 1984, am stat... două zile la coadă (am detaliat această întîmplare în volumul Şi eu am trăit în comunism, coordonat de Ioana Pîrvulescu la Humanitas). 
Ei bine, apariţia după 1990 a unor cărţi precum Închisoarea noastră cea de toate zilele de Ion Ioanid, Jurnalul fericirii de N. Steinhardt, Ostinato, Gherla, Patimile după Piteşti de Paul Goma, Fenomenul Piteşti de Virgil Ierunca, Evadarea tăcută şi Evadarea imposibilă de Lena Constante, Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara, 20 de ani în Siberia de Aniţa Nandriş-Cudla etc., etc. şi compararea acestor cărţi cu romanul politic despre care vorbeam pun sub semnul întrebării subversivitatea acestuia din urmă. Nu vreau să se înţeleagă că doresc să culpabilizez, post-bellum, romanul politic (la urma urmei atît s-a putut atunci!); vreau să spun însă că se produce inevitabil o modificare de percepţie pentru public, o schimbare de impact, mutaţie prin care respectivul roman alunecă într-un plan secund… 
Probabil că o asemenea mutaţie antrenează destinul romanului în general, în primul deceniu de după 1990, de aici detronarea sa de către literatura memorialistică. De ce nu avem încă un mare roman despre comunism? Poate că, pentru cei care au preferat să-şi mărturisească experienţele carcerale – şi nu doar pentru ei – în volume de memorii, „ficţionalizarea” unor asemenea experienţe cutremurătoare ar fi constituit o formă de „frivolitate” şi de „impudoare”. 
Şi totuşi, cărţile lui Paul Goma pe care le-am amintit, dar şi altele (cum ar fi Culorile curcubeului ‘77), sînt veritabile romane. Paul Goma ficţionalizează sau, hai să spunem, literaturizează destul de mult plecînd de la experienţele povestite de alţii sau trăite direct de el, regizează secvenţe dramatizate, recurge la naraţiuni concentrice care se intersectează, la serii analogice, la un discurs colocvial şi parantetic, la ironie şi mult, mult umor, chiar şi cînd îşi descrie supliciile la care a fost supus el însuşi. 
Să nu uităm apoi de cîteva romane onorabile apărute în ultimul timp, avînd ca subiect universul carceral id est memoria traumatică a comunismului, cum ar fi Matei Brunul de Lucian Dan Teodorovici sau, într-o anumită măsură, Toate bufniţele de Filip Florian, Punct şi de la capăt de Gabriel Chifu, Urma de Adrian Alui Gheorghe, scrise, iată, de scriitori ai generaţiilor ‘80 sau chiar 2000, deci de scriitori care n-au experimentat direct perioada anilor ‘50.  
Acum depinde ce înţelegeţi dumneavoastră prin „marele roman scris în limba română despre comunism”. Dacă luăm ca punct de referinţă Arhipelagul Gulag al lui Soljeniţîn (laureat totuşi al Premiului Nobel), da, putem spune asta (mai ales în ceea ce priveşte impactul), însă tot la fel de bine putem întreba la rîndul nostru: care este, în general, marele roman al literaturii române?  
D. Ș.: Vă rog să faceți o comparație între literatura de Gulag de la noi şi cea din celelalte țări est-europene. Cum ne situăm? 
G. A.: Sincer, n-am iniţiat pînă acum un asemenea demers comparativ şi mi-ar fi imposibil să fac acest lucru într-un interviu inevitabil limitat ca spaţiu şi într-un interval de timp destul de scurt. Un asemenea demers ar putea constitui subiectul unei cercetări doctorale de anvergură. Pot, în schimb, să recomand excepţionala carte a Ruxandrei Cesereanu, Gulagul în conştiinţa literară românească (la origine, chiar o teză de doctorat), în care se face, printre altele, un asemenea demers comparativ între „modelul” sovietic şi literatura Gulagului românesc, cu taxinomiile de rigoare (proza realistă despre Gulag/ antiutopii, alegorii, parabole – pentru literatura Gulagului rusesc – realismul atroce/ romanul obsedantului deceniu/ antiutopii şi alegorii – pentru modelul românesc). Desigur, trebuie să trecem în revistă traducerile la care am avut acces şi aici, în primul rînd, tot cărţile-cult ale Gulagului sovietic: Arhipelagul Gulag, Primul cerc, Pavilionul canceroşilor, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici (singura apărută la noi înainte de 1990, din cîte îmi amintesc, într-un număr al revistei Secolul 20 – în acest moment nu pot verifica informaţia) de Aleksandr Soljeniţîn, Povestiri din Kolîma de Varlaam Şalamov (n-am înţeles de ce unii îi percep pe Soljeniţîn şi Şalamov într-o relaţie „concurenţială”), cele două volume de memorii ale Nadejdei Mandelştam – Fără speranţă şi Speranţă abandonată, Viaţă şi destin de Vasili Grossman, Şi se întoarce vîntul de Vladimir Bukovski, cele două cărţi de memorii ale Evgheniei Ginzburg – Destin în bătaia vîntului şi Ocna… ce binecuvîntare – traduse anul trecut la Corint. Mult mai puţin din alte literaturi central şi est-europene: Scrisori din închisoare a polonezului Adam Michnik (care, deşi conţine scrisori concepute într-un spaţiu carceral, nu e propriu-zis o carte despre Gulag, ci despre totalitarism, în general), romanele lui Milan Kundera, trimiţînd la cîteva momente din istoria Cehiei comuniste, cu precădere la Primăvara de la Praga şi la reprimarea acesteia (Insuportabila uşurătate a fiinţei, Cartea rîsului şi a uitării, Viaţa e în altă parte), caricatura totalitarismului din Palatul viselor a albanezului Ismail Kadare, Ediţie revăzută a maghiarului Péter Esterházy (întemeiată pe lectura dureroasă a dosarului de informator al tatălui)... Aaa, să nu uităm excelentul roman Întuneric la amiază al britanicului de origine budapestană Arthur Koestler… 
În ceea ce ne priveşte, fără să fiu animat de elanuri naţionalist-protocroniste, cred că stăm destul de onorabil, de facto… Şi la noi, şi în cărţile amintite se înregistrează, de la un caz la altul, trepte diferite în relaţia document – memorie – literaturizare. Din nefericire, însă, literatura Gulagului românesc nu se bucură de aceeaşi notorietate internaţională precum textele amintite, iar aici vina este în altă parte
D. Ș.: Prin memoriile acelei perioade sinistre, cititorii sînt chemați să nu uite asemenea monstruo­zități. S-ar putea constitui aceste mărturii în probe pentru un proces al comunismului? Altfel spus, mai speră cineva într-un asemenea proces? 
G. A.: Desigur! Însă memoriile singure nu sînt probe suficiente în sens juridic, susceptibile fiind de subiectivitate. Tocmai de aceea a fost necesar să se constituie o comisie prezidenţială pentru Analiza Dictaturii din România (coordonată de Vladimir Tismăneanu), care a elaborat Raportul final, publicat în 2007 la Humanitas. Din păcate, condamnarea comunismului s-a făcut mai degrabă în plan teoretic şi simbolic şi mai puţin la nivel practic. Avem cazurile proceselor celor doi torţionari Alexandru Vişinescu şi Ion Ficior (am înţeles că ar mai fi şi altele pe rol), însă e prea puţin şi prea tîrziu. Atît torţionarii, cît şi victimele au părăsit sau părăsesc încet-încet scena acestei lumi. E suficient să amintesc, referindu-mă la victime, cazul Procesului Noica-Pillat din 1959-1960, al cărui recurs în anulare a avut loc în... 1997, cînd mai mult de jumătate din intelectualii care fuseseră în boxa acuzaţilor în 1960 părăsiseră această scenă… 
D. Ș.: Care sînt cărțile pe care le recomandați unui cititor care dorește să fie edificat în privința fenomenului totalitar din România?  
G. A.: Păi, în primul rînd cele apărute după 1990, menţionate în a doua parte a răspunsului de la prima întrebare. La care aş adăuga Fortul 13, Secretul fortului 13 şi La capăt de drum de Marcel Petrişor, Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii şi versuri din închisoare de Demostene Andronescu, Piteşti de Dumitru Bacu, La început a fost sfîrşitul de Adriana Georgescu, Ia-ţi boarfele şi mişcă! de Oana Orlea (interviu realizat de Mariana Marin), Am făcut Jilava în pantofi de vară: convorbiri cu Ioana Berindei (realizate de Lavinia Betea), Jurnalul unui jurnalist fără jurnal de I. D. Sîrbu şi multe altele. Dar şi cărţile unui Marius Oprea (Bastionul cruzimii: o istorie a Securităţii [1948-1964] şi Şase feluri de a muri) ori Anatomia mistificării a lui Stelian Tănase. Şi, last but not least, pentru totalitarismul comunist în general, Cartea neagră a comunismului (coord. Stéphane Courtois ș. a.). 
D. Ș.: Cît de interesați sînt studenții de azi de literatura care tratează teme din regimul totalitar amintit? 
G. A.: Să ştiţi că, din fericire, sînt destul de interesaţi. Eu ţin la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti un curs opţional cu tema Literatură şi Gulag. Scriitori în procese politice. Scriitori în arhivele Securităţii, care încă se bucură de o deosebită audienţă, deşi studenţii actuali sînt născuţi după 1990, deci nu mai au nici un fel de legătură biografică directă cu totalitarismul comunist. Informaţiile despre comunism le parvin prin diferite filtre, foarte diferite între ele; ei sînt prinşi între multe discursuri contradictorii şi „concurenţiale” despre comunism: anticomunism/ discurs nostalgic („înainte era mai bine”)/ discursul indiferenţei („trecutul nu contează, ci doar prezentul şi viitorul: ce job am, ce maşină îmi cumpăr, unde îmi petrec concediul etc.”) şi, cel mai pervers şi mai periculos, discursul prin care se echivalează procesele de corupţie actuale cu procesele staliniste din anii ‘50 (în excelenta carte a Svetlanei Aleksievici, Vremuri second-hand, sînt înregistrate mult mai multe categorii de „voci” şi de raportări atît la comunism, cît şi la perioada post-sovietică). O astfel de suprapunere de discursuri, un astfel de „duel” al perspectivelor, este de natură să genereze multe confuzii, iar tinerii actuali doresc să afle cum a fost de fapt…
  
A consemnat 
Daniela ȘONTICĂ 
(Ziarul Lumina)
 

duminică, iunie 18, 2017

RIDENDO CASTIGAT MORES (LII)

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

MINTEA ROMÂNULUI CEA DE PE URMĂ?

(Sursa: Viorel Miu)

vineri, iunie 16, 2017

DIN „ORTODOXIA CA STIL DE VIAȚĂ”

SUMARUL BLOGULUI 
  
Dr. Pavel Chirilă cu Ierom. Teofan Munteanu, în Sfîntul Munte Athos
  
VIAȚA MONAHULUI ORTODOX. 
CALEA DESĂVÎRȘIRII CREȘTINE
   
Numele „creștin”, hristianos în limba greacă, dă mărturie despre omul căruia Hristos îi este pildă și chip de viețuire, într-atît încît Apostolul Pavel, marele convertit creștin, va ajunge să spună: M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine (Galateni 2, 20).  
Creștinismul îl angajează pe om într-un stil de viață diriguit de anumite valori (porunci-virtuți evanghelice), de anumite precepte, care nu se rezumă la o simplă etică, la o conduită morală. Moralismul este golit de miezul duhovnicesc viu, pe care spiritualitatea răsăriteană, ortodoxă, l-a păstrat neschimbat, după predania Părinților: chemarea omului către îndumnezeire și putința pregustării vieții dumnezeiești încă de pe pămînt. A fi moral este, așadar, prea puțin pentru un creștin. Dumnezeu îi „poruncește” omului să fie desăvîrșit, să fie sfînt, asemenea Lui, să fie dumnezeu după har.  
Făgașele vieții duhovnicești sînt felurite. Putem vorbi, așadar, despre mai multe căi ale întîlnirii omului cu Dumnezeu și chipuri de dobîndire a îndumnezeirii. Avînd în vedere formele de viețuire statornicite astăzi, ne vom opri la această categorisire sub forma triadei: căsătorie, celibat și monahism.  
Căsătoria, viața în însoțire, este cunoscută încă din vechimea istoriei. Adeseori vedem că ea este numită și chipul vieții celei după fire, înțelegînd prin aceasta firea omenească după căderea în păcat. Căsnicia, așa cum ne descoperă numele grecesc, syzygia, este calea împreună-purtării jugului mîntuirii (syn+zygos). 
Celibatul, dimpotrivă, presupune o trăire în afara nunții (a-gamia), la nivel individual, nu con-jugal. Celibatul nu le era străin nici filosofilor Antichității, mulți dintre ei, care au simțit nevoia unei slobozenii de a se dedica mai deplin idealurilor lor, practicîndu-l.  
Cunoaștem, de altfel, faptul că o dată cu răspîndirea creștinismului, noii convertiți alegeau în număr mare să trăiască în feciorie, afierosindu-se Domnului. Acesta este acel „celibat” al începuturilor, care o dată cu exodul Părintelui monahilor, Sfîntul Antonie cel Mare, din zonele locuite în inima deșertului egiptean, unde, așa cum arată imnografia, „a înflorit pustia precum crinul”, va fi preambulul „instituției” monahismului de mai tîrziu.  
Monahismul – călugăria este, așadar, o cale de viețuire aparent asemănătoare celibatului. Dacă spunem că numele este prin el însuși o definiție, lămuritoare, limba greacă ne arată că monahos este „cel singur”, cuvînt derivat de la monos, „unul”. Părinții punctează, însă, specificul acestei însingurări: monahul petrece singur cu Cel Singur. Este calea retragerii din lume pentru a trăi în chipul cel mai deplin viața evanghelică, dumnezeiasca viață, nu numai la nivelul poruncilor, ci și al sfaturilor date de Mîntuitorul: Mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor şi vei avea comoară în cer; şi apoi, luînd crucea, vino şi urmează Mie (Marcu 10, 21).  
Viața monahală este numită viață mai presus de fire, chip de viețuire îngerească. Sfîntul Ioan Sinaitul, în Scara dumnezeiescului urcuș, vorbește despre călugăr drept „cel ce, în trup material fiind, petrece în treapta, rînduiala și starea ființelor netrupești”. Monahismul este numit, prin urmare, și cin îngeresc, tagmă în care cel ce dorește să se afierosească Domnului este primit prin slujba unei tunderi. S-au statornicit în timp anumite rînduieli ale săvîrșirii acesteia, care astăzi au rămas cunoscute ca trepte ale unui urcuș: rasoforia, călugăria – primirea schimei mici, respectiv schimnicia – marele chip îngeresc. 
Tot trei sînt și voturile pe care un monah făgăduiește să le împlinească și care definesc cel mai bine specificul acestui chip de viețuire: fecioria, ascultarea și neagoniseala – sărăcia cea de bună voie. Dacă fecioria și neagoniseala sînt virtuți proprii și vieții în celibat, ascultarea, spun Părinții, este însuși miezul călugăriei, ea neputînd fi împlinită în chip desăvîrșit în lume.  
Totuși, și cu privire la primul dintre aceste voturi, monahul nu este simplu spus un celib, un necăsătorit. Viața monahală este asimilată unei vieți nupțiale. Hristos, Împăratul Slavei și Mirele Bisericii, devine Mirele monahului. În rînduiala tunderii, cel ce urmează a fi primit în cinul călugăresc ia paramanul și mantia spre „logodirea marelui și îngerescului chip”. Se vorbește despre logodnă și nuntă deoarece esența vieții monahale este iubirea, atît de frumos cîntată de Sfîntul Simeon Noul Teolog în imnele sale, Imnele dragostei dumnezeiești, în care Hristos este numit „Cel Preaiubit”, „Cel Dorit” [1].  
Am putea spune că fecioria este pentru monah pecetea unei altfel de însoțiri, care iese atît din „firescul” vieții de căsătorie, cît și din „nefirescul” solitudinii de celibat. Mitropolitul Ierotheos Vlahos, scriind despre lucrarea de rugăciune a monahului în pustia Sfîntului Munte, notează: „Monahii desființează noaptea, de vreme ce viața monahală le desființează pe toate. Viața monahală desființează moartea – căci nunta duce viața mai departe, dar, totodată, duce și moartea mai departe: o viață nouă ce se naște, în cele din urmă se va și stinge. Însă moartea încetează să mai amenințe omenirea în viața trăită în feciorie. Viața unui monah este începutul veșniciei, al vieții celei adevărate, de aceea el trăiește realitatea eshatologică, chipul îngeresc de viață. (…) Monahul aparține unui alt veac” [2]. 
Sărăcia de bună voie pe care monahul o făgăduiește este semn al desăvîrșitei lepădări și semn al strîmtorimii căii pe care o alege. În slujba primirii marelui chip îngeresc, a schimniciei, Episcopul sau Preotul care săvîrșește tunderea i se adresează viitorului schimnic cu aceste cuvinte: „Cunoaște că din ziua de astăzi vei fi răstignit și omorît lumii prin lepădarea cea desăvîrșită. Pentru că te lepezi de părinți, de frați, de femeie, de copii, de rudenii, de prieteni, de cei iubiți, de cei obișnuiți, de gîlcevile cele din lume, de griji, de agoniseli, de averi, de deșartă și zadarnică dezmierdare și slavă; și ai a te lepăda nu numai de cele înainte zise, ci încă și de al tău suflet, după glasul Domnului ce zice: «Cel ce voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie»” [3]. 
Această sărăcie privește, de altfel, viața călugărească în ansamblul ei, ca dor al dezlegării din chingile materiei. Toate cele din afară nu reprezintă pentru un monah scopuri în sine, iar orice prisos – confortul, abundența, luxul – este lepădat, dată fiind înrobirea pe care o aduce față de cele materiale. Studiind evoluția patristică a cuvîntului monah, cercetătorii au surprins faptul că aceasta reflectă progresiv toate exigențele renunțării evanghelice: „După ce a însemnat «singur» în sensul de celibatar, el a ajuns să exprime și voința de unificare a inimii și vieții prin izgonirea a tot ceea ce distrage, împrăștie și divizează, adică a tuturor bunurilor pămîntești și a grijilor omenești. Această voință de sustragere totală de sub stăpînirea lumii pentru a aparține cu totul lui Dumnezeu e cea care i-a împins în cele din urmă pe monahi în singurătatea deșertului îndepărtat” [4].  
S-a scris mult și despre părințenia duhovnicească. Cuvîntul Apostolului Pavel este, în fapt, cel al unui părinte către copiii săi: … de aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos (I Corinteni 4, 15); O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, pînă ce Hristos va lua chip în voi! (Galateni 4, 19). 
În monahism nu sînt stăpîni și robi, ci Părinți și fii, Părinți și ucenici veniți să afle calea mîntuirii. În majoritatea apoftegmelor Patericului, ucenicul se adresează Starețului: „Avva, spune-mi un cuvînt!”. Intrarea în viața monahicească presupunea și presupune, în virtutea aceleiași Tradiții vii, predarea în mîinile unui Părinte ce are cuvintele vieții: „«Αvva» apare mai cu seamă drept bărbatul cuvîntului, purtătorul de cuvînt al lui Dumnezeu. Primii anahoreți ai deșertului au devenit părinți, meritîndu-și și justificîndu-și titlul de «avva» tocmai prin faptul că dădeau acest cuvînt, un cuvînt de viață” [5]. 
Această legătură strînsă, în virtutea faptului că ascultarea față de Stareț, de Părintele duhovnicesc înseamnă ascultarea față de Dumnezeu Însuși, reglementează statornicirea ucenicului într-un monahism adevărat, fără primejdia înșelărilor și a curselor vrăjmașului. Vorbim despre dreapta-socotință a Bătrînului și despre supunerea cu smerenie și cu dragoste a celui ce prin mărturisirea gîndurilor, prin spovedanie, însă și prin întreaga petrecere alături de Părintele său, este zidit prin cuvînt, fiind inițiat în tainele luptei cu gîndul – esența școlii monahicești. Viața călugărească – duhovnicească – nu cunoaște calapoade, reguli fixe și strîmte, aceasta fiind, în fapt, principala ei caracteristică și însăși măreția ei. Postul, nevoința, pravila rugăciunii, toate aspectele vieții sînt reglementate în virtutea legăturii personale dintre Stareț și ucenic, nefiind aceeași măsură pentru toți. În mănăstire tot lucrul se împlinește cu blagoslovenia mai-marelui. 
În studiul său Viața cotidiană a Părinților deșertului în Egiptul secolului IV, Lucien Regnault sublinia: „Dacă există un domeniu în care Părinții deșertului au un renume bine stabilit, acesta e cel al regimului alimentar, sau mai degrabă al restricțiilor alimentare” [6]. Însă mai presus de post, mai presus chiar și de rugăciune, Părinții pun ascultarea, după însuși cuvîntul Avvei Antonie: „Am văzut unii care și-au topit trupurile lor cu nevoința și, pentru că n-au avut dreaptă socoteală, departe de Dumnezeu s-au făcut” [7]. Putința ascultării desăvîrșite, „oarbe”, așa cum mai este ea numită, reprezintă tocmai ceea ce diferențiază călugăria de viața duhovnicească trăită în lume. În acest sens, observația lui Lucien Regnault este edificatoare: „Profesiunea monahală nu e o meserie ca toate celelalte, e o situație care ocupă toată viața. Douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru, anahoretul trebuie să viețuiască, trup și suflet, Evanghelia la modul integral, cu alte cuvinte trebuie să se lepede de toate părerile sale de rău, să respingă duhurile rele și gîndurile pe care acestea le sugerează, să se lepede de sine însuși, de toate bunurile și plăcerile pămîntești spre a se consacra în întregime căutării lui Dumnezeu pe urmele lui Hristos. Fie că e vorba de asceză sau de luptă duhovnicească, de rugăciune sau de practicile corporale sau spirituale, el are nevoie să fie sfătuit, ajutat, încurajat” [8]. O sentință scurtă, dar concisă arată că „mîntuirea stă întru mult sfat”. 
Ca viață de post și de rugăciune, închinată Domnului, viața monahală cultivă înfrînarea, asceza (askisis în limba greacă, „exercițiul”), exersarea în virtute. În studiul citat mai sus, vedem că aceste cuvinte ale Părinților, care astăzi ni s-au păstrat sub forma Patericelor – cuvintele Bătrînilor –, acopereau orice aspect al viețuirii omului, în îndoita sa alcătuire: trup și suflet. Părinții duceau o viață mistică – în înțelesul tainei, tainică – dar nu erau „mistici”. Ne este, cunoscută, de altfel, din paginile Patericului înfierarea ereziei efhiților, a celor care propovăduiau un creștinism legitimat doar prin rugăciune, desconsiderînd orice aspect legat de viața trupului. 
Chiar și cea mai austeră viață în deșert angaja împlinirea anumitor nevoi ale subzistenței: locuință, vestimentație, hrană. Indiferent de specificul tradițiilor sau de măsura duhovnicească a eremitului (amplasamentul grotei sau chiliei, calitatea și numărul veșmintelor, austeritatea regimului alimentar și „îndulcirile” sale), de referință rămîne un anumit tipic de viață călugărească, ce va cunoaște mai tîrziu o dezvoltare și o statornicire într-o formă scrisă. Avem în vedere feluritele regulamente, pravile de viețuire, tipicele marilor Părinți (Pahomie, Macare, Benedict, Ioan Casian, Sava etc.). 
Deșertul, spațiu prin excelență propice unei viețuiri solitare, era și el o comunitate de viață, așa încît cercetarea vieții anahoreților impune și cunoașterea anumitor realități sociale: primirea vizitatorilor, regulile ospitalității, mîngîierile trupești și duhovnicești, întîlnirile, ieșirile și călătoriile, convorbiri și discuții. Mai mult, s-a întocmit și un bestiar ce cuprinde fiarele sălbatice cu care adeseori Părinții deșertului se întîlneau sau conviețuiau. Patericul vorbește chiar și de „servicii reciproce” între fiare și anahoreți. 
Amintind imaginea pomului care adeseori răsădit nu prinde rădăcini, Părinții nu încurajau mutarea din loc în loc. Părinții, în marea lor majoritate, rămîneau statornici locului lor de sihăstrie și, totodată, nu practicau ceea ce am numi astăzi viață socială, în sensul socializării moderne. „Week-end-ul comunitar” despre care vorbește Lucien Regnault pentru a evidenția Liturghiile obștești și agapele la care Părinții luau parte sîmbăta și duminica nu însemna o slăbire a încordării pe care monahul o trăia și o trăiește înăuntrul chiliei sale. 
În limba greacă, cuvîntul kelli, chilia desemnează, totodată, și „celula”, spațiul de locuit specific unei închisori. Această observație l-a făcut pe același L. Regnault să noteze: „În limbajul actual, cuvîntul chilie sau celulă evocă numaidecît camera dintr-o închisoare în care un criminal este închis, izolat și privat de contactele cu ceilalți oameni. Și într-adevăr, în ochii egipteanului care iubește în chip deosebit aerul liber și relațiile cu semenii, chilia unui pustnic putea apărea ca o adevărată carceră. Părinții deșertului aveau conștiința acestui fapt, dar scoteau din el reflecții salutare” [9]. 
Chilia – o a doua Biserică sau „cuptorul Babilonului” în care monahul duce „luptele evlaviei” – presupune o rînduială a șederii, limba greacă desemnînd șederea în chilie printr-un verb pe care în română l-am traduce drept „a sta bine în chilie”. Buna ședere prevede o viață de rugăciune și de muncă, o alternanță între cele două. Rugăciunea este însoțită de lectură, de cugetarea la cuvintele Scripturii, dar și de un lucru al mîinilor, sfințit și el de „rugăciunea cu care se mîntuiesc monahii”: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul. 
Lucrul mîinilor, rucodelia cea dintru început a Părinților, era o muncă ce se desfășura tot înlăuntrul chiliei: împletirea coșurilor, a rogojinilor, confecționarea de ciururi, plase, caligrafia ș.a. În timp, de la anahoretismul sau semianahoretismul începuturilor, monahismul a cunoscut și alte forme de organizare, ajungîndu-se, astfel, de la viața eremită, de pustnicie, la cea trăită în sînul unei chinovii. În schituri, în mănăstiri sau în marile lavre slujirea monahului presupune împlinirea unei ascultări. Munca – ascultarea – călugărească este desemnată în limba greacă drept „slujire”, diakonima. O dată cu creșterea comunității de monahi, tipicul viețuirii obștești a adus cu sine și o diversificare a acestei slujiri: la bucătărie, la trapeză – locul servirii mesei, la bolniță – spitalul mănăstirii, la arhondaric – locul de găzduire a pelerinilor, la biserică – paraclisierie etc. 
Viața în marile chinovii presupune, de altfel, și un fast liturgic ce nu se limitează numai la spațiul lăcașului de rugăciune, biserica. La trapeză frații sînt îndemnați să arate aceeași așezare lăuntrică, de evlavie, cu care sînt datori și în biserică. Masa este luată în sobor, la răstimpuri rînduite, fiind ceea ce numim liturghia după Liturghie. Aceeași conștiință liturgică însoțește întreaga activitate desfășurată în mănăstire, astfel încît între ceasurile de rugăciune în biserică – slujbele zilnice – și muncă sau orice activitate trupească (odihnă, masă etc.) nu există o ruptură, ci o împletire de rugăciune. Rugăciunea sfințește lucrul și locul. Lucien Reugnalt sublinia, cu privire la practica rugăciunii neîncetate, adeseori rostită cu voce: „Părinții deșertului au fost adeseori zugrăviți ca niște ființe revenite la starea de sălbăticie, la condiția de animal sau plantă, executînd ca niște roboți o muncă monotonă și recitîndu-și ca niște mori de rugăciune invocațiile lor continue”. Autorul revine, însă, pentru a corecta această imagine deformată: „Dacă Părinții au putut popula deșertul făcîndu-l atît de rodnic, ei au reușit aceasta nu numai împletind coșuri și recitînd versete din psalmi sau alte cuvinte ale Sfintei Scripturi; ci pentru că aveau în același timp o profunzime și o intensitate a vieții duhovnicești pe care numai cu anevoie ne-o mai putem imagina” [10]. 
Monahul, ca plinitor al chemării către desăvîrșire, ascunde o taină, care nu poate fi redusă la unul dintre stilurile de viață. Ortodoxia nu este numai un stil de viață, ci însăși viața, nu este o filosofie de viață, ci firescul, firea omului. Monahismul, ca făgaș al vieții duhovnicești ce năzuiește către desăvîrșire, a antrenat însăși lupta cu firea, în măsura în care, în chip liber, omul își închină Ziditorului său libertatea cu care a fost dăruit. În monahism se împlinește taina unei inimi rănite de dragostea lui Dumnezeu, Care El Însuși are o „dragoste nebună față de om” (Sfîntul Nicolae Cabasila). Viața călugărului suportă numeroase definiții, prin prisme felurite – liturgică, euharistică, kenotică (deșertarea de sine și tăierea voii) etc. –, însă, concentrîndu-le, am putea spune în încheiere: călugăria este o viață de iubire pentru cel ce a ales să nu pună nimic mai presus de dragostea de Dumnezeu. 

(Cap. 17 din vol. Ortodoxia ca stil de viață, semnat de Prof. Dr. Pavel Chirilă, Ieromonah Teofan Munteanu, Dr. Mădălina Popescu, Dr. Dragoș Matei, în curs de apariție la Editura Christiana din București) 

[1] Cf. Pr. Prof. D. Stăniloae, Studii de teologie dogmatică ortodoxă, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 1991. Pentru traducerea în grai vechi românesc, v. Isaac Dascălul, Ale Dumnezeieștilor Cîntări Iubirile (Manuscrisul 59, Biblioteca Mănăstirii Neamț), Editura Predania, București, 2008. 
[2] Mitropolit Ierotheos Vlahos, O noapte în pustia Sfîntului Munte, trad. Călin Cosma, Maxim Monahul, Radu Hagiu Editura Predania, București, 2011, p. 194. 
[3] Rînduielile călugăriei, slujba înmormîntării călugărilor și regulamentul monahal, Curtea de Argeș, 2002, p. 48. 
[4] Lucien Regnault, Viața cotidiană a Părinților deșertului în Egiptul secolului IV, trad. diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2004, pp. 35-36. 
[5] Ibidem, pp. 21-22. 
[6] Ibidem, p. 89.. 
[7] Ibidem, p. 147. 
[8] Ibidem. 
[9] Ibidem, p. 107. 
[10] Ibidem, pp. 133-134.
 

marți, iunie 13, 2017

O CONVORBIRE CU PĂRINTELE STĂNILOAE

SUMARUL BLOGULUI 
  

În primăvara anului 1993, cu cîteva luni înainte de trecerea sa la Domnul, Părintele Dumitru Stăniloae primea un grup de tineri de la Liga Tineretului Ortodox din Braşov, cu aceeaşi generozitate cu care o făcea cu toţi aceia care-l cercetau bătînd la uşa „chiliei” sale din strada Cernica.  
Părintele Stăniloae, teologul cel mai de seamă pe care l-a dat lumii neamul românesc, era înainte de toate un adevărat trăitor; viaţa sa se caracteriza prin smerenie şi simplitate, în pofida faptului că stăpînea un discurs teologic academic care pe mulţi i-ar fi putut arunca în braţele demonului mîndriei. Viaţa şi opera Părintelui Stăniloae constituie un model, o călăuză spre mîntuire pentru generaţiile de azi, ca şi de mîine, pînă la sfîrşitul veacurilor. 
În cele ce urmează, vă invităm să vă împărtăşiţi din acest adevărat testament al Părintelui, pe care-l reprezintă această convorbire, din care reiese şi o latură a personalităţii sale care pînă acum, a fost accentuată poate mai puţin: aceea de luptător. 

Să vorbim despre ştiinţă şi credinţă: ştiinţa ne lasă închişi în descrierea legilor diferitelor existenţe, dar nu vrea să ştie că aceste legi trebuie să fie de la Cineva mai presus de legi. Ea nu explică nimic, descrie numai; descrie mai mult legile lucrurilor materiale. În secolul XIX se credea că poate să cunoască şi cele spirituale, dar nu le poate cunoaşte. Psihologia este cea mai slabă dintre ştiinţe, pentru că vrea să reducă la cîteva legi viaţa spirituală a omului; omul este o mare taină.  
Eu sînt o mare taină faţă de celălalt, deşi mă deosebesc de alţii şi fiecare se deosebeşte de alţii; fiecare este o taină de necuprins, de nedefinit. Fiecare este o taină, fiecare este mereu nou, fiecare este altfel decît altul, aşa că nu poţi să reduci viaţa persoanei la o ştiinţă precisă, aşa cum pretinde ştiinţa. Persoana e o mare taină, de altfel şi lucrurile, fiecare sînt taine… Ce însemnează acest „este”, „a fi”… cine poate să spună?… Cioran nu-şi pune nici o problemă, deşi e lăudat – văd – foarte mult; la el totul e nimic, totul e de dispreţuit, nici măcar nu-şi pune problema lui „este”: ce-i aceasta „este”?… Problema nu o poate rezolva nici antropologia sau paleontologia; nu cred că omul a ieşit din maimuţă: cu cît mă duc mai în trecut, cu atît văd un om superior celui de astăzi. Avea o înţelegere a tainei, a lucrurilor tainice omul de dinainte. Cei ce au scris Biblia sînt cu mult mai înţelepţi decît cei de astăzi; sînt în stare oamenii de astăzi să scrie aşa ceva?… Cine poate întrece pe cei care au scris cărţile Bibliei?… Cu cît te duci mai în urmă, cu atîta dai de oameni mai înţelepţi. Ce-a ajuns ştiinţa asta a Occidentului? Unde a ajuns? A ajuns la o practică a aşa-zisei tehnici a civilizaţiei: au dezvoltat cele materiale, dar cele spirituale...  
Am fost astăzi la Cernica şi am trecut pe la marginea oraşului; sînt nişte blocuri cu totul lipsite de simţul esteticului, de simţul spiritualului, sînt nişte mormane, aşa, în care nu mai este omul, a dispărut omul. Şi cum te simţi cînd te duci în natură, ce gîndire se dezvoltă în tine… Ce gîndire are Occidentul faţă de gîndirea pe care o avea poporul nostru de la sate?… Ce gîndire are?… Catolicismul susţine că în Taină nu e energia necreată, ci că e o graţie creată; atunci Hristos nu este în Taină şi, ca urmare, au venit sectele şi au spus: „Ce ne mai trebuie Taine?”. Și au rămas cu discursuri; fiecare cu discursul lui. Pe cînd tainele te unesc, sînt aceleaşi, şi noi sîntem o unitate pentru că avem tainele şi pentru că le cunoaştem: poporul cunoaşte tainele toate… intelectualii nu mai recunosc nici o taină, parcă ştiu tot: nu ştiu nimic. Trebuie să recunoşti taina; fiecare lucru, chiar lucrul material, este o taină; cu atît mai mult o persoană este o taină… De aceea Ortodoxia a păstrat creştinismul de la început, mai vechi decît catolicismul, şi a păstrat sentimentul acesta al tainei; şi ce superficialitate trăieşti cînd mergi prin oraşele acestea cu blocurile lor, cu tehnica lor, şi ce sentiment avea în suflet ţăranul cînd făcea o fîntînă… căci el ştia că dincolo de astea toate sînt o taină mare… Pe cînd ăştia cred că nu mai e nimic decît atîta: tehnica aceasta. Şi ce prost te simţi, ce strîmtorat te simţi în mijlocul lor!... Nici nu-şi pun întrebarea despre sensul lucrurilor; dacă nu-i decît lumea aceasta, cu dependenţele ei, cu legile ei, totul e fără sens. Dacă oamenii mor rînd pe rînd definitiv, apar alte generaţii şi mor definitiv, ce sens mai văd ei? Nici unul. Nu-i nici un sens în alt plan, superior acestuia.  
Lumea aceasta e foarte complexă, cine-o pătrunde?… Şi chiar dacă o pătrunzi, nu te satisface dacă nu recunoşti ceva mai presus de ea. Nu te satisface; nu mă mîntuieşte lumea aceasta.  
Persoana e o mare taină, o taină care mă înalţă, îmi dă o bucurie… De-aş avea toată lumea, dacă n-ar fi o persoană atentă faţă de mine aş fi cel mai nenorocit om. Numai dacă am o persoană care-i atentă faţă de mine, numai atunci mă simt fericit. Deci ce mare lucru este persoana! Cine-o poate defini?… Știinţa nu cred că mai poate pretinde astăzi că poate defini persoana. De fapt, unde a ajuns lumea?… Nu mai are nici o înţelegere a tainei; cei mai dinainte de noi aveau altă înţelegere.  
Cred că e veche omenirea, mult mai veche, dar nu ieşită din maimuţă: nu ştiu cine spunea de nişte gene care au apărut deodată într-un ins avînd 47 de gene în loc de 46, şi acela a fost omul, dar cum a apărut?… Sigur că nu L-a văzut nimeni pe Dumnezeu cum face pe om: cum adună pămînt şi îi face trupul şi îi suflă suflare de viaţă şi aşa mai departe. Dar e o taină apariţia omului: omul nu a putut apărea aşa, din animal, din maimuţă. Este cu totul altceva: e raţiunea asta prin care judecă toate, prin care este conştient de toate. Au şi animalele o raţiune, dar e o raţiune-obiect; omul e o raţiune-subiect. Este adevărat că sînt şi animale care parcă au afecţiune, sînt cîini, pisici, chiar în flori, în plante e ceva care parcă e un fel de simţire, dar o simţire inconştientă; e altceva. Are şi cîinele o afecţiune faţă de stăpînul său, dar nu e totuşi raţiunea care gîndeşte la viitor, care le vede pe toate în armonia lor.  
Eu cred că apariţia omului este o taină şi în taina aceasta e o taină supremă – spune Sfîntul Grigorie de Nyssa: „Nu se poate să fi fost cîndva cînd n-a fost nimic”. Nu se poate… Unii oameni de ştiinţă spun că n-a fost nimic şi a apărut din nimic; nu se poate să fi fost cîndva cînd n-a fost nimic; or, Acesta Care a fost totdeauna, Care a fost fără început, n-are cauză. Toate au o cauză: de la Acela sînt; în Acela sînt cauzele tuturor, deci trebuie să fie perfect, trebuie să fie desăvîrşit, trebuie să fie conştient, trebuie să fie deasupra legilor, trebuie să fie Absolutul, de nesupus legilor. Acesta este Dumnezeu, Care are puterea să facă din nimic, nu din Sine, că dacă ar fi din Sine ar fi toate perfecte, ori nu pot fi din El; nu pot fi nici dintr-o materie preexistentă, pentru că în acest caz n-ar fi perfect El; trebuie să fie Cineva din veci perfect şi absolut, desăvîrşit, iar datorită complexităţii Lui, El trebuie să aibă caracter de persoană, nu se poate să nu aibă caracter de persoană. Şi nu poţi să gîndeşti persoana fără persoană; deci iată Treimea… Trebuie să fie o persoană care iubeşte. Nu se poate să ai altă persoană pe care să nu o iubeşti, sau una de care să nu vrei să fii iubit; nu poţi… Totdeauna vrei să ai o persoană care să te iubească şi tu o iubeşti pe ea; şi ce iubire mai înaltă şi mai curată este decît cea între Tată şi Fiu; şi dacă sînt numai doi care se iubesc în veci, iubirea lor e perfectă cînd împreună iubesc pe al treilea; nu se pot mărgini; şi fiecare din ei are o bucurie mult mai mare cînd are şi pe altul care se bucură de celălalt. Tatăl are pe Duhul, Care se bucură împreună cu El de Fiul, Fiul are pe Duhul, Care se bucură împreună cu El de Tatăl. Aşa că învăţătura despre Treime apare inevitabil. 
„N-a fost cîndva cînd n-a fost” e cea mai întemeiată ştiinţă… Ştiinţa nu spune nimic despre originea lumii: ştiinţa este foarte mărginită. Credinţa vede realitatea, vede că nu poate să fie lumea aceasta de la ea. Trebuie să fie Cineva perfect şi fără început. Aceasta este cea mai sigură ştiinţă. Credinţa este adevărata ştiinţă. Mi-a spus un doctor: „Eu nu cred în Dumnezeu; eu ştiu de Dumnezeu…”. Nu e vorba de o credinţă în Dumnezeu, ci de ştiinţă; adevărata ştiinţă. Şi cred că Occidentul acesta va ajunge la un mare fiasco dacă nu se opreşte. Poate să ducă la sfîrşitul lumii cu această civilizaţie tehnică, care nu-şi pune problema tainei.  
Nu-mi dă nimic, nu-mi explică nimic această ştiinţă atee, fără Dumnezeu; absolut nimic. Dar nu vrea să recunoască că totul este o taină… este o taină… Aceasta e ştiinţa adevărată, să ştii că există o taină a tuturor lucrurilor. Şi taina supremă este Dumnezeu, dar o taină de care eşti sigur; taina pe care o constaţi în mod sigur; şi cred că dacă omenirea s-ar mai putea maturiza, ar trebui să revină la această înţelegere a tainei lucrurilor, a neputinţei ştiinţei de a explica ceva. Ştiinţa ne scrie legile… Ei, şi ce-i cu asta? Ne scrie nişte legi practice, de care te foloseşti în aplicarea lor: cum să faci case, să faci diferite lucruri; dar ce-şi poate explica? Și ce poate crea?… Tot lucruri moarte. Este o moarte tehnica aceasta. Poate că se potriveşte cu ceea ce se spune la Apocalipsă, că se vor înmulţi Gog şi Magog – aceste mulţimi străine de Dumnezeu – şi vor rămîne puţini cei ce vor trăi cu adevărat credinţa, cei care vor fi cu adevărat credincioşi.  
Şi iată respectul pentru cei ce au fost, că lucrurile cele mai minunate le-am moştenit din trecut, de la generaţiile trecute: lucrurile spirituale, spiritualitatea.  
Credinţa este ştiinţa adevărată, şi ştiinţa adevărată este ştiinţa tainei, care răspunde pe de altă parte aspiraţiei omului de a cunoaşte la infinit: niciodată nu poţi să cunoşti ceea ce este în taină complet, trebuie să înaintezi la infinit în această cunoştinţă; şi asta corespunde aspiraţiei omului. De aceea Ortodoxia este mult mai înaltă decît Occidentul acesta, care nu ştie de taină şi care a redus creştinismul la ceva foarte apropiat de ştiinţa aceasta mărginită.  
Intrînd în Occident, creştinismul a intrat într-o lume barbară. În Răsărit a intrat într-o lume care depăşise toate posibilităţile filosofiei, care nu satisfăceau. Evanghelia a venit cu Taina Persoanei, pentru filosofie era o esenţă acolo… dacă e esenţă, totul trebuie să fie impersonal şi supus unor legi uniforme... Or, nu-i aşa: de unde sînt persoanele care sînt atît de variate?… Fiecare este alta şi e taina libertăţii în persoane. Creştinismul a venit într-o lume care depăşise toate aceste faze. Pe cînd în Occident a ajuns la nişte barbari... Spunea un protestant: „Noi n-am întîlnit nimic creştin decît ««să nu furi» şi «să nu ucizi». Înainte furau şi ucideau”. Atîta ştiu ei din creştinism, şi ce înalt este creştinismul!… Poate fi depăşit de vreo doctrină, de vreo gîndire?… Poate fi depăşită Evanghelia lui Ioan?… Aş vrea să lucrez, dacă îmi ajută Dumnezeu, la o carte despre Hristos în Epistolele Sfinţilor Apostoli. Este extraordinar; atîta bogăţie, atîta profunzime, este inepuizabil! Ce-s toate filosofiile pe lîngă Epistolele Sfîntului Apostol Pavel?… Cioran spune că a fost epileptic… – poate un epileptic să creeze aşa ceva?… –, că a nesocotit marile filosofii ale Antichităţii. Ce-mi explică marile filosofii ale Antichităţii?… Ce-mi explică Platon?… Și ce-mi dau filosofiile occidentale? Filosofii atee, care, însuşindu-şi acest spirit, că nu există taină, spun că Dumnezeu e distant. Un Dumnezeu fără rol în viaţa noastră nu este… Filosofie atee… Și cîţi oameni se hrănesc cu filosofiile acestea şi pretind că ei cugetă!… Pe cînd Evanghelia hrăneşte de generaţii şi va hrăni pînă la sfîrşitul lumii. Acesta este creştinismul adevărat. Şi aici e credinţa: credinţa este sesizarea tainei lucrurilor; şi taina supremă este persoana, şi e persoana care iubeşte… Credinţa, care-i adevărata ştiinţă. Adică nu poţi despărţi ştiinţa de credinţa adevărată: ştiinţa care n-are credinţă nu-i ştiinţă. Însă la cei vechi găsim mai multă înţelepciune. 

Familia Stăniloae cu Arsenie Boca

Arsenie Boca mi-a fost foarte apropiat ca student la Sibiu. Venea la mine şi stătea luni de zile uneori. După aceea s-a făcut călugăr, a stat în Bucureşti, pe la un frate al meu, pînă cînd a dat de această Zamfira... De-atunci n-a mai intrat în casă la mine. Şi de-atunci nu vă mai pot spune nimic despre el. Era o taină în el, era un om care spunea cu hotărîre, nu spunea cu ezitări, cum spun alţi oameni, şi cum şi eu îmi dau seama că nu pot defini lucrurile. El parcă le spunea în aşa fel că dădea o siguranţă omului care-l asculta. Avea ceva propriu; eu nu ştiu să fi pus într-un mod foarte complicat problemele; el le spunea într-un mod hotărît, aşa, fără ezitări. El avea un fel propriu al lui care impunea. Dar nu ştiu de ce n-a mai venit la mine.  
Corneliu Codreanu era şi el o figură foarte interesantă; şi atrăgea ca şi Arsenie Boca: avea ceva atractiv, ceva puternic, aşa: acelaşi spirit hotărît şi sigur; alegea o cale şi gata, mergea pe ea. Impresionau amîndoi prin forma lor hotărîtă de a fi. Era un dar al lor. Cred că e o oarecare asemănare între ei, parcă erau o piatră, o stîncă. Eu n-am avut această exactitate de a defini lucrurile, m-am legănat, aşa, în cunoaşterea adevărului. Eu am pus foarte mult preţ pe iubire, pe blîndeţe, pe bunătate, pe valorile Treimii; scrisul meu a atras, e adevărat, dar ca persoană n-am exercitat această atracţie pe care o exercitau Codreanu sau Arsenie Boca, şi nu ştiu cum e mai bine…  
Am fost solicitat după ’90 de nişte tineri să scriu ceva despre Ion Moţa: eu cred că Moţa, care era băiatul protopopului din Orăştie, era foarte creştin; şi el s-a dus într-adevăr ca să apere Occidentul de comunism. Pe Marin nu l-am cunoscut.  
Cu Nichifor Crainic am avut legături foarte strînse; eu redactam Telegraful Român şi ajungea la el. Iar el redacta Calendarul, Gândirea şi altele. Şi a venit pe la Sibiu invitat să ţină nişte conferinţe. A fost pe la Mitropolitul Bălan, am fost şi eu la masă cu el. Şi mi-a spus: „Ceea ce scrii în Telegraful să dezvolţi şi să-mi scrii în fiecare număr din Gândirea!” – atunci eu am scris, nu în fiecare număr. Şi am fost apropiat de el. Era un om foarte deschis, comunicativ. Nae Ionescu era mai închis, nu m-am apropiat de el şi nici el n-a căutat să se apropie de mine. Cred că era mai cald în credinţă Nichifor Crainic, e mai teolog propriu-zis; Crainic unea naţionalul cu moralul şi eu la fel; totdeauna creştinismul adevărat este şi moral. Şi naţionalismul adevărat, ideea de naţiune, de neam, nu poate fi decît o idee morală. Am scris asta în „Etica naţionalismului”, în Gândirea.  
Mircea Vulcănescu era un foarte bun credincios; el a fost legat de Nae Ionescu. Am citit eu ceva în tinereţe de el, despre antinomiile lui Kant aplicate creştinismului; foarte interesant, avea o gîndire originală şi era în acelaşi timp ortodox. Şi am auzit că, murind în închisoare, a cerut să nu fie răzbunat.  
Şi mai era Vasile Băncilă iarăşi; foarte credincios… Aceştia patru sînt credincioşi.  
Noica, o fi fost la început, dar acum, la sfîrşit, nu mi s-a părut a fi aşa, hotărît în credinţă. Nici el, nici Pleşu, plutesc aşa… Şi Liiceanu cred că-i tare străin de credinţă. A venit Liiceanu odată la mine, mi s-a părut că vine să intre într-o legătură spirituală şi să-mi ceară nişte studii. Da’ cînd în convorbire am ajuns la întrebarea ce program are, ce vrea să publice, zice: „Eu vreau să public cîte o lucrare despre fiecare filosof…”. „Şi de ce asta?”. „Păi ca să-i cunoaştem…”. „Păi mi se pare că îi prea cunoaştem, că nu ne cunoaştem pe noi, şi cred că ar trebui să ne cunoaştem pe noi mai mult”. Şi a plecat fără să intre în discuţie cu mine despre colaborare.  
Intelectualitatea română de astăzi s-a îndepărtat de Ortodoxie, asta am remarcat de multe ori; mi se pare că e cea mai îndepărtată intelectualitate de credinţa poporului. Ispita Occidentului, ştiţi… Poate că stînd multă vreme în legătură cu fanarioţii, la mijlocul secolului XIX, debarasîndu-se de ei, s-au aruncat în braţele unei Franţe care era atee (deşi francezii au unii gînditori şi poeţi creştini; dar la noi nu s-au dezvoltat prea mult nici Nae Ionescu, nici Crainic...).  
Eu cred că trebuie să rămînem în creştinismul de la început, poporul român s-a precizat ca popor român prin creştinism. Vedeţi Faptele Apostolilor, capitolul 16, 9-12, unde Sfîntului Apostol Pavel, fiind în Troia, are un vis în care i se arată un macedonean zicîndu-i: „Treci în Macedonia şi ne ajută; treci Bosforul şi te du, că se deschide o poartă nouă”. Şi a ajuns în Filippi, care era colonie romană – versetul 12. Deci noi avem creştinismul înainte de Roma; la Roma a mers Pavel abia după aceea, cînd este dus, legat şi închis. Căci are Epistola către Romani scrisă mai tîrziu; şi îl duc legat la Roma. Şi la Roma vreo 200 de ani nu s-a vorbit limba latină, ci limba greacă.  
El spune că aici era colonie romană. Iar noi avem termeni latini proprii, nu de la Roma, de dinainte de cei care s-au format la Roma. Eu zic că noi sîntem protolatinitatea. Nici o limbă nu este atît de latină ca limba noastră; este foarte apropiată de limba latină scrisă, aproape toate cuvintele… Şi avem cuvintele latine cele mai substanţiale, cele mai pline de sevă. De exemplu: „inima” este de la anima, noi spunem „Atotţiitorul”, traducerea exactă după Pantocrator, în Occident ei zic Atotputernicul: Atotputernicul e mai rece; Atotţiitorul parcă te îmbrăţişează. Noi zicem „Tată”, ei zic Pater; Tată parcă-i altfel… Noi zicem „Fecioară”, ei zic Virgo, mai fizic, aşa. Ei zic regnum – stăpînire, parcă mai lumeşte; noi zicem „împărăţie”, parcă mai plină de taină, de basm, aşa… împărăţie… Noi zicem „biserică” de la basiliki, adică clădirea împărătească; Hristos e Împăratul… Ei zic ecclesia... Iar toţi termenii aceştia au trecut la popoarele din Occident de la Roma, dar la noi nu. Şi ceva din duhul acesta răsăritean, de taină, se vede în toate cuvintele noastre. Noi nu le-am luat de la Roma; noi avem o limbă proprie; latină, dar proprie. Noi am fost protolatini, aici s-a format latinitatea. De altfel, caracterul nostru latin nu e străin de vechimea fiinţei noastre de traci: învăţatul vienez Tomaschek, în lucrarea sa Über die Bessen, tipărită la 1880, spune că besii erau tracii şi dincolo de Bosfor se numeau biti, iar capitala Bitiniei era Troia, de unde nepotul lui Priam, după ce grecii înving, pleacă (evident că nu singur, ci cu corăbii şi cu mulţime) şi întemeiază Roma. Eu cred că asta a fost protolatinitatea: a noastră, aici. După aceea a ajuns acolo intrînd în legătură cu nemţii, cu barbarii, cu toţi; deci latinitatea primă şi cea mai curată a fost aici. Sfîntul Apostol Pavel a tradus în limba asta, care se vorbea aici. De ce noi am rămas latini după ce am avut stăpînirea armatei romane vreo sută şi ceva de ani?… Aşa de repede îşi pierde un popor limba?… De ce n-au devenit latini grecii, sau cei din Asia Mică, sau cei din Egipt?… De ce numai noi?...  
Tracii aceştia se întindeau foarte departe, se întindeau dincolo în Bitinia, pînă în Frigia, şi s-au întins în toţi Balcanii, pe urmă pînă-n nordul Carpaţilor. Poate ansamblul împrejurărilor, sau poate nu ştiu ce fel al nostru de a fi prea îngăduitori, ne-a împuţinat aşa teritoriul. Grecii aproape că i-au desfiinţat pe macedoneni, sîrbii la fel, bulgarii la fel… Bălcescu spune că, atunci cînd a ajuns pe un vîrf de munte în Bulgaria, de jur-împrejurul lui erau numai români.  
Pe de o parte avem luciditatea aceasta latină, cum nu o au slavii, dar avem pe de altă parte un sentiment al tainei, cum nu-l au nici francezii, nici spaniolii sau italienii. Şi la germani şi la englezi limba latină se folosea, dar nu a înfiinţat limba vorbită. La noi limba liturgică a înfiinţat limba vorbită. Şi de aceea şi cuvintele noastre au alt înţeles: noi nu spunem „convenţia”, noi spunem „cuviinţă”, şi ce deosebire mare este… Multe s-ar putea spune despre cum e de influenţată limba poporului: cînd au tradus în secolele XVI-XVII textele, cred că prea puţin au schimbat; cred că poporul şi-a menţinut limba lui vorbită; cred că Tatăl Nostru, Crezul, le-avea poporul dintotdeauna… Și sînt cuvinte latine, foarte puţine cuvinte slave sînt; n-am fost influenţaţi de slavi: „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul –Făcătorul, nu Creatorul, e altceva… – Făcătorul cerului şi al pămîntului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor” –unde-i cuvînt slav?… Aproape că nu e cuvînt slav, decît Duhul.  
Aici era normal să fie un popor unic, un popor de legătură între Orient şi Occident; noi unim luciditatea latină şi sentimentul de taină al Răsăritului. Cred că spiritualitatea poporului român este imprimată de Ortodoxie, nu s-ar putea înţelege altfel; i-am dat o pecete proprie, o pecete românească creştinismului; protolatinitatea noastră a pus o amprentă pe creştinism şi creştinismul a pus o amprentă pe românismul nostru. Avem luciditatea latină în Ortodoxie, pe care nu o au slavii şi nu o au grecii.  
Grecii sînt mai raţionalişti, mai reci, slavii sînt mai haotici, aşa. Cineva spunea că atunci cînd citeşti un text slav, trebuie să vezi ce e dedesubtul rîndurilor, nu ce e în rînduri.  
Slavii au un sentiment de ceva neluminat, întunecat. Noi sîntem un popor deosebit. La noi este o luminozitate în poporul nostru, e o cuviinţă, e o delicateţe, o blîndeţe, o bunătate, o generozitate, o căldură, o curăţie, sînt nişte virtuţi… Noi vorbim foarte mult de lumină, noi zicem şi lumii lumină; lume de la lumină… noi avem nişte adîncimi foarte clare, nişte adîncimi luminoase, lumina e adîncimea noastră… Basmele, iarăşi; e-atîta bunătate, atîta lumină în ele… Avem colindele, doinele sau dorul – cuvinte fără echivalenţă la alte popoare.  
Creştinismul nu a putut să prefacă aşa de mult pe slavi în felul lor slav de a fi, mai haotic; şi nici pe nemţi: nemţii, ca şi ruşii, au tot astfel de adîncimi întunecate, neclare, haotice; au rămas mai mult în ale lor, în miturile folclorului lor de dinainte de creştinism. La ei e ceva haotic, aşa; Tristan şi Isolda şi mai au ei lucruri de felul ăsta. Ruşii, la fel: n-au un folclor ca al nostru.  
Eu am scris în Reflecții despre spiritualitatea poporului român... Ce frumos, ce graţie şi seriozitate: ce minunat era portul fetelor de la sate! Și în acelaşi timp – cît de serios! Sînt încheiate la gît; şi ce cuvioase sînt jocurile de perechi… cîtă graţie! Veneau săsoaice la mine în sat, din Codlea, greoaie, hă… – rîdeam de ele… ce sprinteni sînt românii!…  
Trebuie să recultivăm portul românesc, doina românească; Blaga n-a văzut prea adînc: spaţiul mioritic deal şi vale; deal şi vale mai sînt şi la alte popoare, dar e o reflexiune a poporului nostru în doină, e o reflexiune cum nu e în nici o cîntare din Occident; cînd văd la televizor bîţîielile lor; nu-i o gîndire, nu-i o reflecție, nu-i o contemplaţie… Şi ne-a dus aşa intelectualitatea asta cu spiritul ei occidental superficial, cu individualismul acesta… Fiecare face naveta la oraş, devine muncitor, pe urmă îşi dă copiii la facultăţi, unde aceştia intră în legătură cu cultura asta atee a intelectualităţii, şi ne pierdem aşa…   
Intelectualitatea noastră a întors spatele credinţei poporului, e poate cea mai indiferentă intelectualitate faţă de părinţii noştri. Trebuie să sfîrşim cu aceasta, trebuie să avem o altă intelectualitate. Trebuie să ne apropiem de spiritualitatea neamului nostru. Din păcate, au distrus satele, în multe sate nu mai sînt decît nişte bătrîni, dar peste vreo zece ani nu-i vom mai găsi nici pe ei. Se golesc satele… Asta au voit, să distrugă spiritualitatea românească, creştinismul românesc. Cred că ar trebui să încreştinăm şi oraşele astea. Fiecare în jurul lui să facă ceva: întîi să se creeze o solidaritate creştină ortodoxă a tineretului; să se pornească cu scrisul, şi în vorbire, în altare. Mai sînt sate în anumite părţi unde se mai poate vedea acea delicateţe, blîndeţe, bunătate, comunicabilitate, căldură, curăţenie.  
Păcat că nici intelectualitatea noastră din trecut nu a reuşit să analizeze şi să trăiască cu adevărat în spiritualitatea poporului român. Nici Nae Ionescu şi nici Nichifor Crainic nu au făcut decît să rămînă la cărţi, o teologie a cărţilor, atît. Nae Ionescu făcea o speculaţie mai largă, mai personală…  
Deşi eu n-am avut parohie, am slujit Sfînta Liturghie în fiecare duminică, am predicat, eu zic că parcă simţi altă responsabilitate cînd eşti preot, dar nu este exclus să fii teolog bun şi în altă parte, fără a fi preot. Trebuie să fie şi o notă de sfinţenie în ceea ce spui. Cînd vorbeşti de Dumnezeu, nu poţi să nu reflectezi în ceea ce spui şi sfinţenia lui Dumnezeu, să se vadă că vorbeşti de o realitate care e alta decît cea a lumii acesteia, dar n-am prea văzut această notă a sfinţeniei nici în scrisul la Nae Ionescu, nici la Crainic, în scrisul lor... Dintre ucenicii lui Nae Ionescu numai Mircea Vulcănescu a fost creştin. Nici unul dintre ceilalţi n-a fost creştin. N-a creat o şcoală creştină. Mircea Eliade, Noica, puţin, aşa, dar n-au devenit creştini cu adevărat, nu ştiu… Cioran, tot aşa: a fost la şcoala lui, dar nu văd o şcoală creştină, de altfel ei îşi ziceau „trăirişti”… Da’ nu ştiu de ce n-a intrat creştinismul lui Nae Ionescu în ei, în afară de Mircea Vulcănescu, care a avut o personalitate a lui şi care ar trebui studiat; un teolog laic, nu preot. Dar nu s-au ridicat nici dintre preoţi teologi la noi, nu s-au prea ridicat... Nu ştiu, poate au fost prea ocupaţi cu viaţa liturgică. Nu le poţi face pe-amîndouă, ca să fii preot asta te reclamă în fiecare moment: trebuie să fii printre credincioşi, să îi înveţi, să îi sfătuieşti, să îi mîngîi. Părinţii Bisericii erau episcopi, dar n-aveau atîta administraţie cum au cei de astăzi: Sfîntul Ioan Gură de Aur citea în fiecare săptămînă Noul Testament, nu cred că făceau administraţie; Sfinţii Vasile cel Mare, Atanasie cel Mare, toţi marii teologi erau nu numai preoţi, erau episcopi.  
Din cauza faptului că ateismul făţiş s-a compromis prin comunism, acum iau diferite măşti creştine; şi mulţi se lasă amăgiţi. Spune Sfîntul Apostol Pavel: „În privinţa venirii Domnului nostru Iisus Hristos şi a adunării noastre împreună cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă clintiţi degrabă cu mintea, nici să vă spăimîntaţi – nici de vreun duh, nici de vreun cuvînt, nici de vreo scrisoare ca pornită de la noi, cum că ziua Domnului a şi sosit. Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi pînă ce mai întîi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încît să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dîndu-se pe sine drept dumnezeu. Nu vă aduceţi aminte că, pe cînd eram încă la voi, vă spuneam aceste lucruri? Şi acum ştiţi ce-l opreşte, ca să nu se arate decît la vremea lui. Pentru că taina fărădelegii se şi lucrează, pînă cînd cel care o împiedică acum va fi dat la o parte. Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale. Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase, şi de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mîntuiască” (II Tesaloniceni 2, 1-10). Deci se înmulţesc ăştia care nu par să fie atei, ci iau măşti de creştini, fel de fel de măşti, sub diferite forme, ba de yoga, ba de altele... Noi însă trebuie să păstrăm credinţa cea adevărată, credinţa dreaptă ortodoxă; Sfînta Treime, Fiul lui Dumnezeu Cel Care S-a făcut prunc şi Care S-a răstignit pentru noi şi a înviat... Trebuie mai multă carte creştină. Da’ uite, eu nu prea pot edita şi stau la Patriarhie cîteva cărţi de-ale mele de vreo 4-5 ani, şi-n alte părţi... Nu sînt bani… Însă Sfinţii Părinţi; Sfîntul Atanasie, Chiril, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie Palama, aceştia sînt marii noştri îndrumători, şi trebuie să-i actualizăm pe ei, ei au credinţa curată şi viaţa curată, şi adîncime, şi să arăţi toată mizeria filosofiilor ăstora şi alaltor doctrine: toate sînt nişte mizerii.

Cu Marian Munteanu, în ultimul an al vieții
  
Nu „fundamentalism”; legea strămoşească, legea românească, creştinismul primordial, creştinismul autentic, creştinismul neschimbat, creştinismul de la început… De ce…că Iisus Hristos e depăşit… Cum depăşit? Păi orice noutate în Occident însemnează o cădere de la o treaptă, la o treaptă mai de jos. Iisus Hristos e Alfa şi Omega, există vreun chip de om care să fie atît de nou model şi să nu-l poţi niciodată depăşi?… Hristos, El e Alfa şi Omega, fără început şi fără sfîrşit; oricît înaintăm în imitarea Lui, totuşi sîntem aşa de departe… Ce departe e omenirea de a fi ca Hristos! El e mereu nou, nouă-i bunătatea, mereu eşti mai nou în bunătate, dar acum mereu nu-i nici o noutate, e numai decădere: răul nu are nimic nou; şi Occidentul e ahtiat după acest nou, nou, nou, călcînd toate regulile în picioare, toate rînduielile. Noi trebuie să arătăm însă şi adîncimea, şi înălţimea lui Hristos. Au făcut ceva ruşii în Occident, dar nu aşa cum ar fi trebuit. Trebuie mai mult, mai mult să Îl descoperim pe Hristos.  
Cioran şi-a permis chiar să spună că îi admiră pe evrei pentru faptul că L-au ucis pe Hristos, că au dat dovadă de inteligenţă… ca să fie nou, ca să spună ceva nou. Adică toate nebuniile sînt noutate; şi seriozitatea, bunătatea… Şi-l lăudau şi toţi intelectualii ăştia: cel mai mare stil… dar ce, stilul te mîntuieşte?!… Spunea un scriitor şi poet francez: „Rugăciunea nu e mare stil; dar e superioară oricărei forme de poezie”. Cînd strig către Dumnezeu: „Doamne, ajută-mi”, sau „Doamne, ai milă de mine”… e altceva decît toată vorba ta poetică. Aşa că creştinismul este noutate continuă, pentru că niciodată nu ajungem la înălţimea la care este Hristos; totdeauna urcăm din treaptă-n treaptă şi tindem spre o asemănare, nu putem ajunge la perfecta Lui desăvîrşire dumnezeiască… El ne cheamă spre asta, căci spune: „Fiţi desăvîrşiți precum Tatăl vostru Cel din ceruri este”, iar Sfîntul Vasile cel Mare spune: „Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să se îndumnezeiască”, referindu-se, desigur, la o îndumnezeire după dar, nu după fire. Iată la ce este chemată omenirea!… Hristos e nou totdeauna… Şi s-a păstrat aşa în credinţa noastră, nu la secte, care s-au şi împărţit mereu. Din păcate, au apărut acum şi secte din Ortodoxie, la noi pînă acum nu a existat aşa ceva...  
Monahismul e o tradiţie dintotdeauna a noastră, ca şi tendinţa spre sfinţenie. În Occident e luptă, şi catolicismul a avut întotdeauna tendinţa să se lupte, să cucerească; şi cred că şi în Iugoslavia ei sînt de vină. Ortodoxia nu s-a impus niciodată prin forţă; s-a impus cu jertfă. Nu scot sabia împotriva altuia, ci primesc mucenicia. În caz de agresiune, mă apăr, dar nu atac şi nu cuceresc cu sabia. Mă apăr: Ştefan cel Mare şi Mircea cel Bătrîn, şi atîţia alţii, şi-au apărat Ţările; e absolut firesc şi e o datorie chiar. Sfinţenie, mucenicie, model de viaţă curată, generoasă, jertfelnică: aceasta e Ortodoxia noastră românească. Văd că occidentalii îi acuză pe sîrbi; nu, sînt mai vinovaţi ceilalţi. Eu citesc un ziar bisericesc grecesc care mereu scrie de răul pe care îl face Vaticanul.  
Eu nu prea sînt pentru ecumenism; a avut dreptate un sîrb, Iustin Popovici, care l-a numit pan-erezia timpului nostru. Eu îl socotesc produsul masoneriei; iar relativizează credinţa adevărată: de ce să mai stau cu ei, care au făcut femeile preoţi, care nu se mai căsătoresc, iar în America, Anglia şi alte ţări au legiferat homosexualitatea?!  
Familia e sfîntă. Sfinţii Părinţi au lăudat la fel de mult căsătoria ca şi monahismul. Pe de o parte se recunoaşte că Dumnezeu a creat omul bărbat şi femeie; omul întreg este bărbat şi femeie. Şi, de fapt, în căsătorie se depăşeşte plăcerea trupească; vin atîtea griji, o mînă de copii, ceea ce e trupesc este depăşit, dar totuşi este şi preţuirea asta; legătura completă. Eu cel puţin aşa am trăit-o… Nu mai e viaţa mea întreagă, nu mai e soţia mea; cîtă sensibilitate, cîtă iubire a unuia pentru altul!… Se poate scrie o carte despre sfinţenia în căsătorie… În Occident se destramă, nu mai există căsătorie; ăsta-i Occidentul… li se pare importantă homosexualitatea! Nu mai înaintează omenirea. În Suedia numai 3% se căsătoresc, trăiesc aşa… În Olanda îi vezi în doi, bărbat şi femeie împerechindu-se în vitrină. În America au legiferat homosexualitatea, drogurile. De fapt, unde-au ajuns ei?… N-au nici o înţelegere a tainei… Eu am scris, în Dogmatica mi se pare; Sfîntul Ioan Gură de Aur spune: „Omul întreg e bărbat şi femeie”. Bărbatul singur nu e om întreg; femeia singură nu e om întreg; numai împreună sînt omul întreg. Cît de împuţinat eşti după ce nu mai ai femeie… cît de neîntreg eşti!… Cine te iubeşte? Te iubeşte soţia cel mai mult; te iubeşte bărbatul cel mai mult; nu există altul care să te iubească aşa de mult… Nu mai socoteşti că ăsta e al meu, ăsta e al tău… atunci toate sînt comune. Acelaşi nume, toate lucrurile sînt comune, el are grijă numai de ea, ea are grijă numai de el… e imitaţia Sfintei Treimi într-un fel… e o fiinţă în două persoane. Toţi ceilalţi sînt destul de străini, chiar copiii; merg cu copiii lor acolo; dar soţia rămîne lîngă bărbat, bărbatul lîngă soţie, este o unitate deplină între unul şi altul.  
Oficializarea homosexualităţii poate fi acea urîciune apărută în faţa lumii din Apocalipsă; Sfîntul Apostol Pavel, în capitolul 1 din Epistola către Romani, vorbeşte despre asta: „Asemenea şi bărbaţii, lăsînd rînduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvîrşind ruşinea şi luînd răsplata cuvenită rătăcirii lor. Asemenea şi femeile lor au schimbat fireasca rînduială cu cea împotriva firii”. Noi trebuie să fim creştini şi să menţinem această rînduială, această unitate; nu mai eşti întreg… Treaba lor ce fac ceilalţi; noi trebuie să susţinem ceea ce este creştin şi să punem în aplicare creştinismul ortodox.  
Am scris în tinereţe un articol în Gândirea, pe care l-am inclus şi în cartea Ortodoxie şi românism, se chema „Cele două împărăţii”: era un rus, Vîşeslavţev, care spunea că în stat se uneşte ceea ce dumnezeiesc cu ceea ce e diavolesc; adică pe de o parte statul e menit să menţină o unitate în popor, iar pe de alta se foloseşte de sabie, de forme aspre. Şi eu spun că nu; statul este „Supuneţi-vă stăpînirii!” şi cred că trebuie militat pentru un stat creştin. Ca să se ajungă să se folosească cît mai puţin de metodele acestea aspre. Cred că merge prea departe cînd spune că într-un stat se uneşte divinul cu diabolicul; dar nu e ca Împărăţia Bisericii, în care nu e nici un fel de folosire a forţei. Ei, statul trebuie să înainteze spre această stare, dar nu poate ajunge acolo, căci noi înşine nu sîntem la măsura aceasta. De aceea Pavel spune: „Supuneţi-vă stăpînirilor!”, fără asta nu putem, căci sîntem într-o fază imperfectă, şi atunci ne trebuie şi statul, un stat care să folosească şi forţa, dar numai cît e strict necesar; ca nuiaua unui părinte. Dar trebuie să căutăm să avem statul cît mai creştin; şi statul românesc a fost înainte destul de creştin; nu intrase masoneria; acum… sînt interese individuale, masonerie, ateism… cîte şi mai cîte… Trebuie să milităm pentru un stat creştin; cît mai creştin. Citiţi vă rog articolul ăsta, „Cele două împărăţii”, şi „Despre etica naţionalismului”. Ei, v-am spus cîte ceva, așa... 

(Sursa: http://www.spiritromanesc.go.ro/Parintele%20Staniloae.html)

Cernica: mormîntul pe care numele a rămas scris greșit...