miercuri, iunie 20, 2018

„CE CULOARE ARE CIUMA...”: O CONVORBIRE PE FACEBOOK

SUMARUL BLOGULUI

Postez și aici, la sugestia mai multor prieteni, o convorbire înjghebată în subsolul de comentarii al unei postări de pe Facebook.
Postarea cu pricina a fost următoarea:

DACĂ E SĂ FACEM COMPARAȚII...

Nu știu cîtă pertinență poate avea compararea celor două imagini, dar nu trebuie uitat că diferența esențială este alta: în prima imagine e aproape numai populația Bucureștiului, ieșită în stradă din proprie inițiativă, pe cînd în a doua imagine e o populație pestriță adusă cu japca de prin toată țara. (Nu mai vorbesc de raportul dintre cantitatea și calitatea umană...)


Iată și convorbirea respectivă, scoasă dintre celelalte comentarii (numeroase și destul de inegale):

RĂZVAN CODRESCU: Ceea ce s-a întîmplat pe Arena Națională nu are nici o legătură cu așa-zisa mișcare #rezist, decît în mintea obsedaților acefali intrați la o idee fixă și care văd „rezistenți” peste tot, cum vede năucul cai verzi pe pereți. Pe Arena Națională, 20000 de bucureșteni normali la cap și sinceri admiratori ai Simonei Halep au huiduit o țoapă – nu pentru inepțiile pe care le-a debitat pionierește cu două seri înainte, ci pentru indelicatețea manifestată față de Simona Halep chiar în ziua evenimentului.
CRISTI JOANTĂ: „Așa zisa”?...
RĂZVAN CODRESCU: Da, „așa-zisa”, pentru că mai mult de jumătate din cei care ies în stradă n-au nici o legătură cu ea (decît în anumite minți înfierbîntate).
CRISTI JOANTĂ: De acord că mulți nu au legătură, nu știu dacă jumătate , dar, cu toate astea, nu e o „asa-zisă” mișcare... Și cred ca ei au mințile cele mai înfierbîntate... sau ce or avea în capetele lor seci.
RĂZVAN CODRESCU: Nu știu să vă spun, cap cu cap. Poate Dumnezeu să știe. De partea cealaltă, a „ciumei roșii”, vi se pare că ar fi capete mai puțin seci?
CRISTI JOANTĂ: Absolut, nu. Dar nu despre asta mi se pare că era vorba. Și de ce neapărat partea cealaltă, a ciumei roșii? Cred că știți la fel de bine ca și mine că, în afară de cretinii #rezist și adepții ciumei roșii,  mai există și alte categorii de oameni. Care gîndesc cu capul lor... și care nu se lasă înregimentați de clișee, sloganuri, ajutoare de la stat și mai știu eu ce altele.
RĂZVAN CODRESCU: Mai rămîne ca ei să se vadă și să se audă.
CRISTI JOANTĂ: De existat, există. Și știți la fel de bine ca și mine. Cu ajutorul lui Dumnezeu se vor face auziți într-o bună zi.
RĂZVAN CODRESCU: Doamne, ajută!
MARCO JURA: Eu îi critic și pe unii, și pe alții, de aia nu mă suportă nimeni. Dacă zic rău de Johannis, mă aplaudă pesedeii, dar mă hulesc admiratorii președintelui. Dacă zic rău de PSD, îmi aud ,;de bine” din cealaltă parte. Curios e că intelectuali sînt și unii, și alții, dar trag la rame în sens opus.
RĂZVAN CODRESCU: Pentru că refuzăm înțelepciunea minimală că nu te poți lupta cu toți dușmanii deodată. Trebuie luați pe rînd, începînd cu cei mai învechiți în rele, și nu strică abilitatea de a te folosi conjunctural de unii împotriva altora. Dacă vreau să scap de „ciuma roșie”, nu strig împotriva celor care strigă împotriva ei. După ce am terminat cu un rău, încep lupta cu celălalt. E o strategie elementară, iar în lipsa ei nu facem decît să ne paralizăm reciproc și să întreținem boala, ba chiar devenind tovarășii ei de drum.
MARCO JURA: La punctul ăsta a greșit și Codreanu, că i-a băgat pe toți corupții la un loc și nu a pactizat cu nici o parte. Exceptînd un acord cu Maniu, atît. Și, ca să nu fie dubii, nu pun vreun semn de egalitate între mine și el, că nu e cazul, ci doar iau exemplu.
MARCO JURA: Nu spun o noutate dacă afirm că acest #rezist nu e o făcătură națională, ci e importat, avînd rădăcini în învățăturile lui Marx sau Stalin. În România ele nu pot fi scoase (încă) la iveală, deoarece trebuie să le dea unora senzația că ar fi de dreapta. Deși nu e mare lucru să dăm vălul la o parte și să vedem că lupta împotriva patriotismului, a Bisericii, a obiceiurilor, susținerea mișcării LGBT, și altele, numai de dreapta nu sînt.
RĂZVAN CODRESCU: Așa este. Dar hai să terminăm întîi cu urmașii vechiului marxism (care a făcut răul cel mai mare acestei țări, de la Gheorghiu-Dej și Ana Pauker pînă la Liviu Dragnea și Viorica Dăncilă, via Ceaușescu-Iliescu), iar apoi vom continua lupta cu noul marxism (care deocamdată trebuie lăsat – și chiar sprijinit pe alocuri – să lucreze împotriva vechiului marxism, căruia singuri se vede de 28 de ani că nu-i putem veni de hac)!
CRISTI JOANTĂ: Noul marxism e mult mai violent decît ceea ce numiți dumneavoastră urmași ai vechiului marxism. Iar pe Dragnea et co nu îi văd ca pe urmași ai bolșevicilor de care vorbiți. Îi doare pe ei undeva de ideologii etc. Sînt doar niște afaceriști. Iar să te faci frate cu dracu’ nu mi se pare o soluție. Nici practică și nici morală.
RĂZVAN CODRESCU: Vechiul marxism nu se mai manifestă atît ideologic (ba chiar mimează, după caz, fie democrația, fie naționalismul), cît comportamental: este vorba de un anumit tip uman ieșit din vechiul activist de partid, adevăratul „om nou” lăsat moștenire de comunism: șmecher, hoț, incult, mitocan, naționalist la modul demagogic sau patriotard, fără nimic sfînt (chiar dacă dispus la un anumit populism ortodoxist, exploatabil electoral), musai antioccidental (Occidentul e iadul capitalist, fără nuanțe și fără excepții), inerțial prorus, obsedat de confiscarea dictatorială a puterii, pe care nu o poate înțelege și exercita decît ca mafie „de partid și de stat” (aceste noțiuni în mintea lui se suprapun și se confundă), „noi și-ai noștri” trecut din registrul caragialesc în registrul marxist-leninist („Cine nu-i cu noi e împotriva noastră”). Aceste jeguri sinistre ale istoriei (care ar fi rămas niște nimeni de prin coclauri, dacă n-ar fi existat comunismul) se folosesc, ca și înaintașii lor, de prostia maselor populare, a poporului menținut în sărăcie și incultură pentru a fi cît mai lesne manipulat. Sînt puternici pentru că, dincolo de faptul că nu se împiedică în nici un fel de scrupule, au moștenit structurile și osînza vechiului PCR și vechii Securități. Iliescu este adevăratul lor tătuc postceaușist, care le-a asigurat succesiunea și prosperitatea după 1989 sub paravanul „democrației originale” și care le-a și rămas președinte de onoare (căci altă onoare nu cunosc). Ei au pus mîna, treptat, pe toate pîrghiile economice, politice și chiar instituționale, atît la nivel central, cît mai ales la nivel local, dar au trebuit, conjunctural, să mimeze, cu dinții strînși, și un anumit europenism democratic, pe care în realitate nu dau doi bani și de care încearcă să se debaraseze din mers, pe măsură ce își simt tot mai mult sacii suiți în căruță. Intelectualii – mai greu manipulabili – sînt adversarii lor odioși de 70 de ani încoace, „dușmani ai poporului” care trebuie, pe cît posibil, marginalizați și discreditați în ochii mîrlei majoritare (iar, dacă se lasă, cumpărați și folosiți ca „tovarăși de drum”). „Domnul”, „intelectualul” e tot ce urăște mai visceral „ciuma roșie”, al cărei principal efort și pariu, de 28 de ani încoace, este să întrețină mentalitatea proletară a lui „Noi muncim, nu gîndim”, la care se reduce pînă la urmă întregul mecanism al dictaturii (fie fățișe, fie camuflate). Nu-i de nici o mirare că pentru ei nostalgicii lui Ceaușescu sînt oricînd preferabili așa-zișilor „tefeliști” și că se hrănesc abject din toate inerțiile gloatei, pe ale cărei voturi iresponsabile și-au construit o „legitimitate” perversă, pe care o întrebuințează discreționar pentru strictele lor interese prezente, într-un dispreț total atît față de trecutul, cît și de viitorul țării. Aceasta este „ciuma roșie”, emanația fetidă a vechiului marxism, blestemul istoric de sub care n-am fost încă vrednici să ieșim și care ne-a adus în cea mai mare fundătură a istoriei noastre. Iar dacă nu înțelegem asta nici măcar în ceasul al doisprezecelea, atunci chiar că ne merităm soarta.
CRISTI JOANTĂ: Analiza dumneavoastră este foarte pertinentă... dar ce ne facem cu noul marxism, mult mai visceral și intolerant? Și ei, la fel ca și ceilalți, se folosesc tot de prostia maselor, de astă dată „educate”, care aruncă cu noroi în tot ce este românesc și chiar sfînt nouă: țară, Biserică, tradiții... absolut tot le pute! Și vor o țară ca afară. Mi se par, prin prisma agendei pe care o au, mai periculoși decît vechii comuniști. În plus, nu m-ar mira ca, la un moment dat, să își dea mîna... Presupun că nu mă bănuiți de vreo simpatie fesenistă, dar prefer baba care se roagă în fața icoanei, incultă și fără dinți (cu atît va rămîne Liicheanu în istorie, dacă va rămîne), tefelistului cool, venit și el tot de la coada vacii, dar care e european și occidental și căruia îi pute tot ce e românesc. Asta ca să lămurim puțin și „calitatea umană”.
RĂZVAN CODRESCU: Nu știu dacă babele știrbe mai sînt și rugătoare (retorica asta îmi place și mie), iar eu, făcînd portretul unui dușman, nu ignor pe celălalt (ba chiar aș îndrăzni să spun: pe ceilalți). Mereu va fi un dușman cu care să ne luptăm, iar pe măsură ce Apocalipsa se apropie, dușmanii vor fi din ce în ce mai mulți și mai perverși. Ține de discernămîntul nostru să nu luptăm cu un dușman făcînd jocul altui dușman, ci să-i ajutăm să se mănînce între ei, pînă ce, vorba lui nea Petrache [Petre Țuțea], „vor rămîne cîți am botezat eu”. Problema este că deocamdată (ca să nu zic de 28 de ani) noi, la dreapta, nu reușim să alcătuim un front unitar, ci, încet-încet, am ajuns mai degrabă „tovarășii de drum” ai național-comunismului deghizat în pseudo-democrație populistă. Dumnezeu să ne lumineze, că întunericul e mare de tot – și în afara, și înlăuntrul nostru. Iar dacă Dragnea și Dăncilă sînt pariul nostru „salvator” cu istoria, atunci aproape că îmi vine să mă dau cu legebetiștii (ca în bancul ăla care circulă pe Facebook: - Unde te duci, fiule? - La miting, tată. - Sper că ești gay”...). Vai de capul nostru unde am ajuns, mîncîndu-ne între noi, de la vlădică la opincă, și lăsînd să se puiască sub ochii noștri și relele vechi, și relele noi, de nu mai știi dacă ciuma e roșie sau albastră!
CRISTI JOANTĂ: Da, retorica asta e frumoasă... dar nu e doar retorică, în principiu e o realitate. De ce dreapta nu a reușit să facă un front comun (deși acum se încearcă ceva), știm la fel de bine și eu, și dumneavoastră... Nu, Dragnea și restul nu sînt pariul nostru, cel puțin nu al meu. Cît despre ideea de a-i face să se mănînce între ei, nu scriați chiar dvs mai sus că noii marxiști trebuie chiar sustinuți? Cît despre ciumă, nu e nici roșie , nici albastră... la bază.
RĂZVAN CODRESCU: Iată că noi nu reușim să ne lămurim unii pe alții, iar ciuma – roșie, albastră, neagră... sau cum o fi ea – merge triumfal înainte! Se pare că la stînga interesul e mai mare decît ura, iar la dreapta ura e mai mare decît interesul. Dar avem o retorică frumoasă...
CRISTI JOANTĂ: Eu cred că în mare parte sîntem lămuriți. Dar ne cam place retorica. Că e frumoasă, nu? Și ne mai cunoaștem între noi. Cred că tot la stînga e și ura mai mare. Dreapta suferă de șefie și prea multe idei. Cel puțin asta văd eu de 28 de ani.
RĂZVAN CODRESCU: Nu știu de ce suferă, dar e bolnavă tare. Iar după 28 de ani mă tem că vorbim despre o boală cronicizată. Rămîne de văzut doar cu cine murim de gît.
CRISTI JOANTĂ: De acord.

luni, iunie 18, 2018

TOLEDO SUB ASEDIUL MINCIUNII

SUMARUL BLOGULUI

Alcázarul din Toledo

Sin novedad en el Alcázar...

Acum cîteva săptămîni am fost la Toledo, iar asta, în afară de enorma statisfacţie a vederii admirabilelor urme ale superbei istorii spaniole (a nu se uita că superb vine dintr-un cuvînt latin care însemnează „trufaş”, chiar dacă în română s-a pierdut în cele din urmă orice nuanţă peiorativă), mi-a procurat şi cîteva surprize neplăcute legate de istoria Alcázarului.
Există unele realităţi legate de această istorie, care nu sînt contestate, credeam eu, de nimeni, nici măcar de vreunul dintre ultra-corecţii politic ai zilelor noastre. Alcázarul este o cetate medievală construită pe locul unui palat roman, refăcută de Carol I al Spaniei (Carol Quintul) şi Filip al II-lea şi trecută pînă în 1936 prin mai multe stricăciuni şi reparaţii. În 1936, în timpul Războiului Civil, naţionaliştii, retraşi în Alcázar şi conduşi de colonelul Moscardó, au fost asediaţi de republicani între 21 iulie şi 27 septembrie 1936, republicanii fiind deja susţinuţi masiv de Stalin şi de comuniştii de aiurea. Venind din sud, chiar din Africa, la începutul ofensivei sale care avea ca ţintă Madridul, generalul Franco a spart asediul şi i-a salvat pe militarii şi foarte mulţii civili care au rezistat în Alcázar. Însă, chiar dacă rămăsese necucerită sub tirurile de artilerie republicane, cetatea fusese sever deteriorată.
Sînt, desigur, multe de spus despre asediu, dar mă rezum la a aminti simplist aceste fapte de notorietate, pentru că în legătură cu asta, de fapt, a venit surpriza cea mare.
Aveam la mine un ghid turistic publicat de National Geografic, alcătuit de o anume Fiona Dunlop, ghid tipărit în traducere la noi de grupul de firme care funcţionează, culmea, sub denumirea „Adevărul”. La o primă vedere, părea o lucrare de gen bine pusă la punct, de la care eu nu aştept în realitate decît o orientare printre mărunţişurile pentru care, ca turist, nu vreau să pierd timpul căutîndu-le. Se întîmplă de regulă ca un astfel de ghid, bine ales, să te servească excelent. Iar National Geografic mi se părea că sună bine.
După ce am vizitat tot ce se putea din Alcázar şi i-am povestit fiicei mele tot ce ştiam despre asediu – pentru că, în mod cert, dacă urmăreai numai ce spune audioghidul, fotografiile şi planşele, puteai pleca de-acolo fără să înţelegi prea mult –, am zăbovit în grădina castelului şi mi-am aruncat ochii şi pe ce zicea Fiona Dunlop, girată de National Geografic şi tradusă, poate caragialeşte, de vechiul nostru „Adevērul”. Şi, între altele, am găsit următoarele despre cetatea Alcázar:
„...incendiile succesive din secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea au devastat-o pînă în temelii. O altă distrugere s-a petrecut în timpul Războiului Civil, cînd armatele lui Franco au instituit un asediu şi au bombardat-o timp de zece săptămîni”. Indicaţia bibliografică este: Spania, Fiona Dunlop, colecţia „National Geografic Traveler”, Editura Adevărul Holding, p. 242, Buc., 2010, proiect susţinut de ColonHelp (conform copertei a patra).


Înţeleg şi, pentru că m-am obişnuit, nu mă tulbură motivele, chiar dacă neelegante, care i-au făcut pe curatorii Alcázarului să nu indice în nici un fel mormîntul lui Moscardó, ba, mai mult, să ţină capela închisă astfel încît cu greu să poţi observa cine e acolo. Înţeleg de ce ignoră în texte şi imagini eroismul naţionaliştilor, mai ales pe cel al lui Moscardó, care a refuzat, la fel cu Guzmán el Bueno în secolul al XIII-lea, să cedeze şantajului, astfel că adversarii i-au ucis mişeleşte fiul. Înţeleg de ce ignoră atrocităţile republicanilor. Înţeleg de ce expun, fără jenă şi cu comentarii favorabile, un steag folosit de republicani, roşu, cu seceră şi ciocan, cu o lozincă internaţionalistă pe ruseşte şi în litere chirilice. Nu sînt şocat de ele cum nu sînt şocat de insinuarea bizară că Franco a intervenit în Toledo din interes propagandistic. Înţeleg şi de ce în istoriografia contemporană şi acceptată se susţine simplist că şi naţionaliştii, şi republicanii au comis violenţe echivalente, deşi naţionaliştii nu au comis nimic care măcar să se apropie de faptele republicanilor care au violat şi ucis călugăriţele şi preoţii căzuţi sub mîna lor, pentru simplul motiv că Îi slujeau lui Hristos, sau au dezgropat şi profanat cadavre demult înhumate doar pentru că aparţineau clerului. Înţeleg toate astea, pentru că sînt obişnuit cu variile fente ale istoricilor de sub vremi.
Dar e cu totul tulburător să citeşti la edituri cu nume pretenţioase o minciună atît de înfiorătoare cum că Alcázarul din Toledo a fost distrus cu tunul de Franco, care l-a asediat timp de zece săptămîni! Asta e cum ai spune, de exemplu, că „la Waterloo Napoleon i-a bătut de le-a sunat apa-n cap la englezi şi la prusaci” sau, ceva mai elaborat, că „în lagărele naziste evreii s-au ucis între ei ca să-i compromită pe germani pînă la venirea lui Mesia – prima sau a doua, după caz”. Fireşte, astăzi sîntem bine feriţi de ultimele două tîmpenii, dar nu mulţumită unei rigori morale şi în nici un caz datorită acelui surogat jalnic şi impotent care e numit „deontologie”, ci pentru că nimeni, oricît de mizerabil, nu are vreun interes să se lanseze în astfel de afirmaţii.
Nu uriaşa minciună în sine m-a tulburat. Nu m-a tulburat nici faptul că ne minte Adevărul sau National Geografic. Ci m-am tulburat pentru că am redevenit, la fel ca în comunismul de dinainte de 1990, captivul unui sentiment de revoltă neputincioasă în faţa grosolăniilor dictate ideologic, în faţa răstălmăcirilor cotidiene la care în comunism puneau umărul atît de mulţi oameni care nici măcar nu erau activişti de partid profesionişti. Oameni care, compromişi de acele mizerii, au găsit totuşi puterea imorală sau amorală să contribuie în multe registre la construirea ideologiei sui generis a superbului capitalism post-comunist din România de după 1990.
Abureala ideologică în sine nu este atît de supărătoare. Şi cred că asta vine din faptul că ideologia este în fibra ei – de cele mai multe ori, dacă nu întotdeauna – o abureală. Supărătoare este minciuna asupra faptului concret, în lucrarea sau în referinţa istorică.
În istoriografia comunistă se minţea masiv. Lucian Boia, cel care în post-modernitatea românească are aura rostitorului de adevăr incomod, a recunoscut că în comunism, ca istoric, el însuşi a minţit, şi a mărturisit că apoi, o dată cu sfîrşitul comunismului, şi-a promis solemn sieşi că nu va mai face asta niciodată. (Zic „Doamne, fereşte-l!”, cînd mă gîndesc la ce cunoaşteri sau re-cunoaşteri abrupte l-ar putea împinge vreo altă masivă schimbare politică de proporţia celei de după 1989...) Şi am crezut şi eu, ca şi simpaticul, competentul şi mobilul istoric Lucian Boia – el făcător, iar eu numai consumator de texte şi vorbe de largă răspîndire – că am scăpat cu toţii măcar de blestemul minciunii grosolane vis-à-vis de faptul istoric. Dar, aflat în mica grădină a Alcázarului toledan, mi-a îngheţat sîngele în vine, constatînd contrariul.
Şi, culmea, mistificarea faptului istoric concret se datorează şi azi unei ideologii care, camuflată sau nu, este tot de extracţie marxistă şi demonică. Pentru că este evident că demonul lui Marx nu doar că a continuat să bîntuie neîncetat fascinatul Occident frankfurtian, ci că golemul marxist îi munceşte eficient şi în toate felurile pe proşti şi pe deştepţi de-a valma. În folosul cui, n-aş putea să spun. Şi, de fapt, mi se pare că, în absolut, nu e nimeni care să se folosească de pe urma chestiei ăsteia.
În cele din urmă, poate că ceea ce a scris Fiona Dunlop nu este decît gafa unei autoare specializate în turismul halelilor, nicidecum în turism cultural. Pentru că cele mai apreciate două producţii ale Fionei Dunlop (asta dacă nu cumva internetul mă înşeală copios, caz în care lucrurile devin încă mai grave) sînt o cărţulie despre tapasurile spaniole şi una despre bucătaria nord-africană a Medinei.
Şi cred că, în contextul tuturor omisiunilor, inversiunilor şi perversiunilor la care se dedă lumea din care facem parte, ceva perfid lucrează prin unii oameni care, uneori, nici nu consimt la aceasta. În felul ăsta, o persoană ca Fiona Dunlop ajunge să devină incapabilă să reproducă realitatea istorică aflată probabil dintr-un compendiu de istorie serios, pentru că ceva irepresibil o face ca, inconştient, să o redea întoarsă pe dos. Asta dacă nu cumva cel culpabil de perversiune este, în aceiaşi termeni, cel care „traduce” pentru... Adevărul.
Şi mă întreb dacă cititorii care nu sesizează un astfel de fals nu sînt şi ei deja confiscaţi de rezultatul aceluiaşi dresaj şi dacă nu cumva, în cazul în care textul ar fi fost corespunzător realităţii istorice, nu l-ar fi corectat politic chiar ei în mod automat inversîndu-l pe linia sinuoasă dintre retina, cortexul şi inima lor.
Iar dacă este aşa, în faţa nebuniei şi întunericului cele mai din afară, de acum înainte nu vom mai avea de spus decît: Sin novedad en el Alcázar...

Lucian D. POPESCU


sâmbătă, iunie 16, 2018

O MINCINOASĂ ȘI OPERA EI

















Prima definiţie de dicţionar a operei este aceea de „acţiune conştientă îndreptată spre un anumit scop”[DEX 1996:722].
Ca urmare, opera poate să fie bună sau rea, poate avea scopuri bune sau rele etc.
M-am ferit, cît am putut, de-a lungul anilor, de a face reclamă operelor îndreptate spre rău, mai ales atunci cînd intenţia rea din spatele lor era vădită. Chiar şi critica începe să devină, de la un punct încolo, inutilă pentru contracararea unor asemenea produse. Ca atunci cînd un film sau o scriere mustesc de rasism, de fanatism împotriva unei religii, a unui popor sau a unei persoane, de afirmaţii subiective sau/şi total fanteziste etc., etc.
De ce aş scrie împotriva unor asemenea opere? Ca să le fac reclamă? Cel care este om corect va vedea răutatea autorului, răutatea şi nedreptatea din opera sa. Iar cel care nu este corect oricum nu vrea să recunoască adevărul, nici dacă este în faţa lui.
Şi Republica România de astăzi are, ca toate regimurile bolnave, „artişti de curte”, „filosofi de curte”, „cronicari de curte” etc., oameni care sug şi ei, prin supunere faţă de clasa politică, din şuvoiul de bani stors de politicieni la popor. În toate epocile au existat asemenea (ne)oameni care, conştienţi sau nu de limitele talentului lor, dar categoric limitaţi moral, au slujit puterea în schimbul avantajelor: bani, funcţii, promovare şi altele asemenea.
Scriitori mediocri – şi chiar mult sub-mediocri – au fost (şi sînt) promovaţi de felurite regimuri pentru că le slujesc (aparent) interesul. La fel se întîmplă şi cu anumiţi muzicieni, jurnalişti, filosofi, cineaşti etc.
Ce rost are – mi-am zis mereu – să critici mizeriile pe care le produc?
Pe de-o parte, totdeauna ei ajung la groapa de gunoi a istoriei, oricît de lăudaţi şi promovaţi ar fi de regimul căruia îi aparţin.
Pe de altă parte, conduşi de principiul „cine nu ne laudă ne urăşte”, nu pot înţelege o critică, oricît de îndreptăţită şi delicat făcută, decît drept „agresiune” la care trebuie să răspundă extrem. Sînt asemenea mafioţilor idioţi care îşi arogă dreptul de a-i ataca pe alţii dar se sufocă de indignare dacă aceştia se apără şi ripostează. (Pentru a vedea asemenea cazuri priviţi bine Parlamentul, Preşedinţia şi Guvernul Republicii România; de aproape trei decenii ne tot oferă nenumărate exemple.)
Soluţia mea a fost să încerc să prezint adevărul în domeniile în care l-am putut cunoaşte; încercînd să mă feresc de orice poate să pară măcar „atac la persoană”. Astfel încît şi cei care doresc adevărul să-l poată găsi, dar şi cei care au promovat minciuna să aibă loc de întoarcere, de îndreptare.
Aşa cum era de aşteptat, această purtare nu m-a ferit de atacuri dintre cele mai abjecte, de tot felul de denigrări nu foarte rar de-a dreptul demente, de tot felul de minciuni.
Ca singură pildă, o conferinţă în care atrăgeam atenţia asupra faptului că e greşit să dăm vina pe alte naţionalităţi sau etnii pentru starea României – aceasta e în mîinile noastre şi de noi depinde – a fost prezentată de nişte neo-comunişti drept o conferinţă în care aş fi învinuit celelalte naţionalităţi sau etnii pentru starea României! Adică exact pe dos decît spusesem, ceea ce se putea verifica uşor pe înregistrări.
Dar cine mai este interesat de surse, cîtă vreme bîrfa, vorbirea de rău, calomnia, sînt atît de interesante şi de dorite?
Totuşi, iată, sînt oameni de bună-credinţă ce nu renunţă la încercarea de a îndrepta lucrurile, de a scoate adevărul la iveală. Chiar şi împotriva scriitorilor de curte ai Statului mafiot de astăzi.
Cu mult curaj, drd. Florin Duţu analizează o carte ce pretinde a-l prezenta pe Părintele Arsenie Boca, dar care în realitate este o denigrare a acestuia şi a altora. Analiza – spre deosebire de carte – este făcută serios, ştiinţific, indicîndu-se sursele reale, cadrul legal şi dîndu-se toate elementele necesare pentru a se cunoaşte adevărul. O sinteză excepţional de bine realizată, critica d-lui Florin Duţu dezvăluie rapid răutatea din spatele cărţii şi lipsa de onestitate a autoarei acesteia.
Nivelul de monstruozitate al falsificării făcută de autoarea cărţii (Tatiana Niculescu) se poate măsura prin calomnierea, în aceeaşi lucrare, a Mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului. Acesta, care a salvat de la deportare şi moarte zeci de mii de Evrei din Transilvania sudică (românească) în timpul regimului Antonescu, acesta, care a organizat salvarea a mii şi mii de Evrei din nordul Transilvaniei (ocupat de Unguri), este „prezentat” cititorilor prin intermediul unor materiale pornografice bolşevice! Dovedite ca falsuri şi a căror preluare drept „surse” constituie o încălcare a legii şi o lipsă totală de moralitate. Dar se vede limpede că inaugurarea de către Uniunea Europeană a statuii satanistului Karl Marx a dezlănţuit pătimaşa iubire de Comunism a multora! Pentru Tatiana Niculescu, precum şi pentru mulţi alţi îndoctrinaţi comunist, afirmaţiile ocupaţiei sovietice în România şi ale regimurilor bolşevice create de această ocupaţie constituie adevăruri absolute, superioare realităţii, oricît ar fi aceasta de clar documentată.
Insinuările murdare, plagiatul, falsificarea surselor „citate”, preluarea drept „surse credibile” a zvonurilor adunate şi înflorite de informatorii Securităţii (sau pur şi simplu născocite de aceştia) – iată cîteva din mijloacele prin care se construieşte caricatura prezentată drept portret de către autoarea amintită. Cel puţin în această operă jurnalista care a scris-o se dovedeşte a fi o mincinoasă; asta pentru că preluarea şi perpetuarea minciunilor se face sistematic, dovedind intenţia. Mai mult, există minciuni ce aparţin direct autoarei, după cum dovedeşte cu surse (reale) d-l Florin Duţu.
Departe de a fi prima lucrare de acest fel a Tatianei Niculescu, opera de calomniere a Părintelui Arsenie Boca se înscrie pe linia unei cerinţe politice neocomuniste: duşmanii de clasă trebuie „demascaţi”, adică, mai cinstit spus, trebuie acoperiţi cu mizerii. Iar primii duşmani de clasă ai Neocomunismului sînt aceiaşi cu cei ai Comunismului: clericii şi credincioşii ortodocşi, mai ales cei care s-au distins ca vieţuire şi operă.
Cu titlul „Tatiana Niculescu romanţează şi falsifică biografia Părintelui Arsenie Boca”, materialul semnat de Florin Duţu încearcă o regăsire a adevărului. O regăsire a adevărului despre felul în care se scrie o lucrare serioasă, despre felul în care se documentează o lucrare serioasă, despre felul în care se scrie biografia unui om. Pentru cine este interesat de corectitudine, de adevăr, mai ales pe subiectul Arsenie Boca, articolul trebuie citit. Dumnezeu să îl întărească pe autor şi să dea autoarei operei calomnioase pocăinţă. (Da, ştiu, nu este o încheiere trendy, nu se potriveşte cu veacul neo-marxist în care ne aflăm!)

Mihai-Andrei ALDEA



vineri, iunie 15, 2018

INTERMEZZO LIRIC: NICICÎND MAI TRIST...

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME




Nicicînd mai trist în veșnicia lui
n-a fost Mihai, Cuvîntul nostru Unul:
mai dă-ne, Doamne, îndărăt Nebunul,
căci am ajuns de-atîți cuminți sătui!

Nici el în cer tihnit cu duhul nu-i,
nici noi în trup nu mai rodim vreunul,
ci s-a ales din neamul nostru, bunul,
doar scîrna-n care fată viermii pui!

Să vină Cel Trimis a doua oară,
cu îngerii dreptății după el,
și verbul lui de foc de-odinioară
s-aprindă-n noi mistuitorul zel
de-a nu lăsa nici dragostea să moară,
nici visul să rămînă mititel!

Răzvan CODRESCU

joi, iunie 14, 2018

RIDENDO CASTIGAT MORES (LXXIX)

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME


DAR NU IMPOSIBIL...

marți, iunie 12, 2018

LA SĂVÎRȘIREA UNUI ALES MĂRTURISITOR

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME


PĂRINTELE ARHIMANDRIT MINA DOBZEU:
CU STEINHARDT ŞI DINCOLO DE STEINHARDT


I

Născut la 29 iulie 1912, Nicu-Aureliu Steinhardt a fost deţinut politic între 1960 şi 1964. A fost botezat în închisoare de părintele Mina Dobzeu, iar înainte de a se călugări, devenind monahul Nicolae de la Rohia (16 august 1980), a redactat Jurnalul fericirii (apărut postum, în 1991 [1]), de mai multe ori confiscat de Securitate, care l-a urmărit permanent pe autor (dosarul său, păstrat în arhivele C.N.S.A.S., însumează 11 volume şi peste 8000 de pagini!). S-a stins la 30 martie 1989, fără a şti, probabil, că turnătorul său cel mai abject nu fusese altul decît unul dintre prietenii cei mai apropiaţi... [2]
Cum a ajuns în închisoare, la sfîrşitul „obsedantului deceniu“, un om de blîndeţea lui N. Steinhardt (şi evreu pe deasupra)?! Ne-o spune el însuşi, pe larg, în Jurnalul fericirii (probabil cartea cea mai citită din toată memorialistica închisorilor, tradusă deja în şapte limbi), şi, pe scurt, într-o Autobiografie din 1987, din care citez:
„Domnul însă lucrează în chip tainic şi umblă pe căi misterioase. În 1959, grupul de prieteni căruia aparţineam de cîţiva ani a început să fie arestat, primul dintre noi fiind filosoful Constantin Noica.
Îndemnat cu putere de tatăl meu (căci mi se acordaseră trei zile de răgaz), ba şi beştelit pentru a fi primit să reflectez trei zile [3], şi învrednicindu-mă de harul Domnului, am refuzat să fiu martor al acuzării, am fost arestat, judecat în cadrul «lotului mistico-legionar Constantin Noica – Constantin [Dinu] Pillat» şi osîndit la doisprezece ani muncă silnică pentru crima de uneltire împotriva orînduirii socialiste a Statului.
Atunci n-am mai şovăit şi toate aprehensiunile şi subtilităţile mele mintale au dispărut ca prin farmec. Eram sigur că nu voi rezista doisprezece ani şi că voi muri în puşcărie. Nu voiam să mor nebotezat.
Domnul din nou mi-a venit în ajutor. În prima celulă în care am intrat la Jilava, primul om care mi-a vorbit a fost un ieromonah basarabean, Mina Dobzeu [4]: de îndată ce i-am destăinuit dorinţa mea, nu a stat mult pe gînduri. Acolo, la Jilava, în camera 18 de pe secţia a doua (unde în două rînduri cursese sînge), am primit Sfîntul Botez (15 martie 1960). Părintele Mina a ţinut să dea botezului acestuia, care s-a asemuit mult unui hold-up, un caracter ecumenic şi i-a poftit la mica ceremonie clandestină pe cei doi preoţi  greco-catolici aflaţi în celulă. Am fost botezat – valabil – în mare grabă cu apa dintr-un ibric cu smalţul sărit. Naş l-am avut pe un coleg de lot, fost director de cabinet al mareşalului Antonescu, Emanuel Vidraşcu“.
După eliberarea din închisoare (1964), N. Steinhardt îşi consolidează statutul de convertit, iar în 1980 apucă drumul mănăstirii, devenind monahul Nicolae de la Rohia [5].

II

Pînă în 1991, cînd a apărut postum Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt, ieromonahul Mina Dobzeu abia de era cunoscut în mediul monahal sau în cel al foştilor deţinuţi politici. O dată cu Jurnalul fericirii, numele său avea să capete o tîrzie popularitate, ba chiar şi o aură de legendă: botezătorul din închisoare al lui N. Steinhardt – harismaticul evreu convertit la Ortodoxie şi devenit călugăr în inima Maramureşului. Totuşi popularitatea sa n-a ajuns atît de mare încît să nu se întîmple ca un redactor postmodernist de la Observator cultural să-şi informeze acum cîţiva ani cititorii că la cutare colocviu N. Steinhardt va fi prezentă şi Mina Dobzeu...
Încrucişarea drumului său cu cel al lui N. Steinhardt pare a-i fi marcat fatal viaţa, privîndu-l într-un fel de autonomia propriei persoane. Cînd spui Mina Dobzeu, toată lumea avizată se gîndeşte reflex la N. Steinhardt. Iar monahul cu ochi albaştri nu părea deloc deranjat, ci mai degrabă onorat, desigur şi dintr-un lung exerciţiu al smereniei. De altfel, el însuşi se făcea bucuros con-lucrător al acestei anexări identitare, fiind gata oricînd să relateze, cam cu aceleaşi cuvinte, irezistibila poveste a celuilalt, în a cărui plasă de paing îngeresc îi plăcea să se simtă prins, cu voia Domnului, ca o gîză cuminte.
Mina Dobzeu – trecut la Domnul pe 7 iunie 2018, către ora 3 după-amiază, în chilia sa din cadrul Mănăstirii „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” de pe lîngă Catedrala Episcopală din Huși – a fost, într-adevăr, înainte toate, botezătorul lui N. Steinhardt, dar încă prea puţini ştiu că nu a fost numai atît. Schiţîndu-i acest portret sumar şi respectîndu-i propria opţiune, voi da şi eu prioritate episodului cu pricina, dar fără a mă rezuma la el şi fără a-l îneca în comentarii superflue.
Relatarea neobişnuitului botez este una dintre secvenţele-cheie din Jurnalul fericirii; îmi voi îngădui, de aceea, nişte citate mai lungi, pentru că niciodată nu va putea vorbi cineva mai îndreptăţit decît Steinhardt însuşi despre contextul şi actanţii acelui ceas de graţie divină:
„Botezul, hotărît pentru ziua de cincisprezece [15 martie 1960], are loc aşa cum stabilisem. Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: la întoarcerea «de la aer», cînd caralii sînt mai ocupaţi, cînd agitaţia e maximă. Trebuie să lucrăm repede şi să acţionăm clandestin în văzul tuturor [...] Eu unul nu voi ieşi la plimbare. (Lucru uşor, deoarece m-a ros bocancul şi am o umflătură purulentă pe laba piciorului drept. La infirmerie n-am izbutit să fiu dus, cu toate că mă prezint în fiecare dimineaţă la raport. Doctorii Răileanu şi Al. G. [Sergiu Al-George] mă tratează aplicîndu-mi pe «bubă» un ştergar muiat în apa viermănoasă din ciubăr. Cu o zi înainte un plutonier mi-a spus că «nici mort» nu mă duce la medicul oficial. Căile Domnului, ocolite.) [...] Cînd puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducînd în rînd de cîte doi balia, ciubărul, tineta şi un «rezervor» cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră – e o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare – şi o umple cu apa viermănoasă proaspăt adusă în «rezervorul» cu apă purtat de el şi de un alt deţinut. Vin la capul meu şi cei doi preoţi greco-catolici şi naşul. Naş mi l-am ales cu vreo cîteva zile mai înainte pe Em. V. [Emanuel Vidraşcu], fost avocat şi profesor, bun cunoscător de latină şi greacă, trimis în judecată pentru a fi redactat ordinul de zi «Vă ordon, treceţi Prutul!». V. a fost directorul de cabinet al lui Ică [Mihai Antonescu] şi a purtat cu maşina la tipografie faimosul ordin pe care pentru nimic în lume orgoliosul şi altminteri foarte cultul general Antonescu nu ar fi îngăduit altcuiva să-l scrie în numele său [...].
Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum, cînd celulele, pe rînd, sînt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puţin probabil. La repezeală – dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stînjeneşte dicţia desluşită – părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă în cap şi pe umeri conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid.
Trecem apoi, oarecum liniştiţi, oarecum uşuraţi – hoţul care nu e prins în fapt e om cinstit – la patul unuia din preoţii greco-catolici: e lîngă tinetă şi balie (am coborît cu toţii de la cucurigu) şi acolo recit crezul (ortodox, după cum fusese stabilit). Reînnoiesc făgăduinţa de a nu uita că am fost botezat sub pecetea ecumenismului. Gata! Botezul, în asemenea împrejurări, e perfect valabil şi fără de cufundare în apă, şi fără de mirungere. (Dacă voi ajunge să scap din închisoare cu bine, urmează, pentru taina mirungerii, să mă prezint la un preot al cărui nume îmi este dat de părintele Mina [6]; numele acesta aveam să-l uit şi apoi să mi-l reamintesc)...“ (ed. 2008, pp. 167-169).
Proaspătul botezat mărturiseşte a fi trăit o stare de jubilaţie unică (explicînd, probabil, în foarte mare măsură, şi titlul jurnalului de mai tîrziu): „Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce înseamnă Botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. S-ar zice că de fiecare dată asediatorii urcă mai sus şi lovesc mai cu poftă, cu precizie. Va să zică este adevărat: este adevărat că Botezul este Sfîntă Taină, că există Sfinte Taine. Altminteri fericirea aceasta care mă-mpresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge, n-ar putea fi atît de neînchipuit de minunată şi deplină. Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. În gură, în vine, în muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zîmbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze. Şi un fel de strat de aer blînd în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei. Un simţămînt de siguranţă absolută. O contopire mescalinică în toate şi o desăvîrşită îndepărtare în senin. O mînă care mi se-ntinde şi o conivenţă cu înţelepciuni ghicite. Şi noutatea: nou, sînt un om nou...“ (ibidem, pp. 170).
În afară de cel botezat, de botezător şi de naş, mai erau de faţă deţinuţii Alexandru Paleologu şi Sergiu Al-George, precum şi cinci preoţi neortodocşi (doi catolici, doi uniţi şi un protestant), „spre a da botezului un caracter ecumenic“.

III

Aceste pagini din Jurnalul fericirii le citisem şi le răscitisem cînd, prin 1998, am trăit emoţia de a-l cunoaşte pe părintele Mina Dobzeu în carne şi oase: un bătrîn frumos şi nesofisticat, parcă desprins din vechile paterice, cu o rîvnă misionară şi mărturisitoare încă vie, deşi poate puţin distonantă cu paradigma mai complexă a vremurilor noi. Ardea, mai presus de toate, de dragostea Basarabiei natale (s-a născut, cu numele de botez Mihail, la 5 noiembrie 1921, în părţile Lăpuşnei, la Grozeşti) şi era implicat sufleteşte ca nimeni altul în drama lui Ilie Ilaşcu şi a grupului său sălbatic prigonit [7]. Tocmai îi adresase lui Igor Smirnov acea teribilă şi memorabilă scrisoare, în care cerea, printre altele: „Dacă Ilie Ilaşcu e în temniţă grea, cu lanţuri la picioare şi cătuşi la mîini, lipsit de masă suficientă şi privat pe viaţă de libertate, sau condamnat la moarte, primiţi-mă pe mine, călugărul Mina Dobzeu, să fac schimb cu el. De! El să fie eliberat şi să rămîn eu să fac mai departe detenţia, că aşa se ajută oamenii între ei la nevoie...“.
Eram pe atunci redactor-şef al Editurii Anastasia, iar părintele Mina Dobzeu, spre entuziasmul maestrului Sorin Dumitrescu (care-l cunoscuse bine pe N. Steinhardt şi îi datora în mare măsură apropierea de Biserica Silvestru şi de părintele Galeriu), avea în traistă, neorînduite, dar proaspete, manuscrisele din care am croit, printr-o selecţie nu întotdeauna uşoară, micul volum memorialistic Trei strigări împotriva lui Antihrist. Istoria adevărată a pustnicului de la Brădiceşti (titlul – editorial – îi aparţine, aţi ghicit, maestrului Sorin Dumitrescu), apărut în 1999 în populara colecţie „Comorile Pustiei“.
Cine a fost legendarul Mina Dobzeu, părintele basarabean ce l-a botezat, în condiţii atît de neobişnuite şi sub semnul unei senioriale Ortodoxii ecumenice, pe marele „războinic întru cuvînt“? Cum a ajuns în închisoare şi cum s-a apropiat de atipicul N. Steinhardt? Care este istoria adevărată a vieţii şi a luptei lui mărturisitoare, dincolo de acest episod hipermediatizat? La toate aceste întrebări aflam răspuns în acele pagini oarecum stîngace, dar nu mai puţin revelatoare, parte dactilografiate, parte olografe (cu un scris mărunt, aproape feminin). Cred că am articulat şi diortosit volumul mai repede decît avea apoi să se tipărească. Astăzi e probabil mai anevoie de găsit şi de aceea îmi îngădui să-l descriu pe scurt, conştient de limitele lui, dar cu aceeaşi senzaţie pregnantă de a putea intui, dincolo de cuvinte, un autentic pariu existenţial întru Hristos.
Îmi amintesc că am aşezat, în loc de introducere auctorială, o autobiografie pe scurt (curriculum vitae) a părintelui arhimandrit, de prin 1995, ce conţinea şi o listă bibliografică (pe care, pe cît posibil, am ordonat-o cronologic). Urma mai ampla mărturisire a traseului său duhovnicesc, punctat de cele trei mari „lupte cu Satana“ (1948, 1959, 1986-1988), materializate în cele trei proteste – „strigări împotriva lui Antihrist“ – pentru care a suferit închisoare şi alte persecuţii din partea regimului comunist. Părintele mi se vădea şi ca un interpret al „semnelor“, multe pagini reprezentînd descrieri şi tîlcuiri ale unor „vedenii“ personale, sau interpretări sui generis ale textelor apocaliptice. Mai multe capitole povestesc întîmplări şi experienţe din anii de închisoare, inclusiv episodul botezului lui N. Steinhardt (mai zgîrcit decît ne-am fi aşteptat, dar cu sugestia implicită că lucrurile mari, cruciale chiar, sînt adeseori de o „clasică“ simplitate).
O semnificaţie aparte au cele şapte scrisori trimise lui Nicolae Ceauşescu (a se vedea capitolul „A treia strigare împotriva lui Antihrist“), într-o perioadă în care forţa de reacţie a Bisericii Ortodoxe părea aproape complet anihilată de totalitarismul ateu al regimului. Ideile sau şarjele verbale pot părea astăzi simpliste, dar angajarea e autentică, iar curajul aproape sinucigaş, oarecum din speţa „nebuniei pentru Hristos“ (a și fost arestat de altfel pentru ele, în 1988, timp de 8 luni). Nu cred să-i mai fi adresat cineva lui Ceauşescu (poate doar părintele Calciu, dar indirect, în cele Şapte cuvinte către tineri) rînduri ca acestea: „Cine vede raţiune în lucrurile omului şi nu vede raţiunea superioară în lucrurile naturii, acela este orb. Religiozitatea, prin simţul natural al omului, tinde spre această sursă a raţiunii supreme, îndreptîndu-se către ea aşa cum biologicul se îndreaptă, cu simţire şi dorinţă de viaţă, către soare – sursa fizică a luminii, căldurii şi energiei. Oare ce-i nefiresc aici? De ce vrei să omori ce-i firesc în om şi să-i impui în loc ateismul, ce nu-i firesc?“ (din scrisoarea a doua). Sau: „Dar acum ce vrem să facem din poporul acesta? Că îl defăimăm pentru credinţa lui strămoşească şi curată, şi-i desfiinţăm ziua de odihnă şi sărbătorile sfinte, şi-i predăm, în locul credinţei lui fireşti, ceea ce vrei tu – om păcătos! Credinţa poporului acestuia, care este un popor prin excelenţă creştin, are cunoştinţa şi conştiinţa existenţei lui Dumnezeu, afirmînd-o pe temeiurile raţiunii sănătoase şi lucide, şi n-are rost să i se predea ceea ce nu-i trebuie şi nu-i firesc...“ (din scrisoarea a cincea).
În loc de încheiere, îmi amintesc că am aşezat o epistolă-apel către ierarhii B.O.R., datînd din 1993, adevărat manifest duhovnicesc pentru dinamizarea vieţii şi slujirii ortodoxe („Pentru o Biserică dinamică“), ce-şi păstrează şi azi actualitatea [8].
Textele acestea, în simplitatea lor mărturisitoare, dezvăluiau atunci, la 10 ani de la moartea lui Steinhardt şi la 8 ani de la apariţia Jurnalului fericirii, amănunte interesante nu numai despre smeritele „aventuri“ (folosesc aici cuvîntul „aventură“ în sensul lui originar, de „risc existenţial“) ale autorului lor, ci şi despre contextul general al istoriei postbelice româneşti, dintr-o perspectivă mistică şi duhovnicească, cu ingenue accente vizionare şi apologetice, crescînd organic din marea Tradiţie a Răsăritului ortodox, dar cu tot zbuciumul apocaliptic al unui veac în care par a se fi împlinit cuvintele profetice ale Apostolului: „Căci va veni o vreme în care nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfete auzul – îşi vor îngrămădi învăţători după poftele lor, întorcîndu-şi auzul de la adevăr şi abătîndu-se către basme“ (II Timotei 4, 3-4).
Din taina pilduitoare a acestei lupte jertfelnice vor şti poate să se cuminece, întru Cuvîntul cel mai presus de cuvinte, cruciaţii şi rugătorii vremurilor noi. Un lucru rămîne cert: călugărul Mina Dobzeu, fără a avea altitudinea intelectuală a lui Steinhardt sau a celorlalţi din „lotul Noica“, pe lîngă care a gravitat în închisoare, şi-a binemeritat, prin întreg traseul unei vieţi de luptă propovăduitoare în numele lui Hristos, alegerea de sus ca botezător al viitorului monah legendar de la Rohia, dar şi o fatală posteritate alături de acesta, spre mereu înnoita preţuire a inepuizabilului „miracol ortodox“.

Răzvan CODRESCU

[1] La Editura Dacia din Cluj, cu o postfaţă de Virgil Ciomoş. De atunci a avut numeroase reeditări (cea mai bună este cea apărută la Polirom, Iaşi, 2008). Este în curs excelenta ediţie a operei integrale scoasă în colaborare de Mănăstirea Rohia şi Editura Polirom, ce beneficiază de competenţa şi vrednicia principalului monograf al autorului (Nicolae Steinhardt şi paradoxurile libertăţii. O perspectivă monografică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009), conf. univ. dr. George Ardeleanu, de la Universitatea Bucureşti
[2] Cf. George Ardeleanu, „Cine-l turna la Securitate pe N. Steinhardt?“, în Lumea Credinţei, an II, nr. 12, iulie 2004 (era vorba de poetul Ion Caraion, 1923-1986, deţinut politic între 1950-1955 şi 1958-1964, pe numele adevărat Stelian Diaconescu; ca turnător, avea numele de cod „Artur“).
[3] În Jurnalul fericirii relatează mai precis ce i-a spus Oscar Steinhardt: „Ce-ai mai venit acasă, nenorocitule?! Le-ai dat impresia că şovăi, că poate să încapă şi posibilitatea să-ţi trădezi prietenii. În afaceri, cînd spui lăsaţi-mă să mă gîndesc, înseamnă că ai şi acceptat. Pentru nimic în lume să nu primeşti a fi martor al acuzării. Hai, du-te chiar acum!“ (ed. 2008, p. 70). Şi încă: „Ţi-au spus să nu mă laşi să mor ca un cîine? Ei bine, dacă-i aşa, n-am să mor deloc [şi n-a murit]. Te aştept. Şi vezi să nu mă faci de rîs, zice. Să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni!“ (ibidem, p. 73).
[4] Deţinut politic între 1959 şi 1964, pentru că protestase împotriva Decretului 410/1959 (reforma abuzivă a vieţii mănăstireşti). Pentru mai multe detalii, cf. Arhimandrit Mina Dobzeu, Trei strigări împotriva lui Antihrist. Istoria adevărată a pustnicului de la Brădiceşti, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999 (colecţia „Comorile Pustiei“ – 29).
[5] A trecut în lumea drepţilor la 30 martie 1989.
[6] Mirungerea a avut loc la Schitul Darvari din Bucureşti.
[7] Nimeni n-ar fi bănuit pe atunci că Ilie Ilaşcu (care a avut ceasul lui de eroism autentic şi tragică măreţie) avea să eşueze, o dată eliberat, în cloaca vadimistă de dincoace de Prut...
[8] M-am bucurat s-o văd apoi retipărită în alte volume sau broşuri (mai bine sau mai rău îngrijite), alături de alte texte congenere, cu conţinut mai teologic şi mai duhovnicesc decît cele din volumaşul de la Anastasia, a cărui miză fusese una de ordin strict memorialistic.

Sibiu, 2004

duminică, iunie 10, 2018

PROVOCĂRILE CONȘTIINȚEI CREȘTINE

SUMARUL BLOGULUI

O APARIȚIE DE EXCEPȚIE
LA EDITURA LUMEA CREDINȚEI


Cuvînt înainte

Printr-un neobișnuit schimb de roluri, Teodor Baconschi mi-a cerut să scriu o predoslovie la dialogul său cu Răzvan Bucuroiu. Se cuvine îndeobște ca maestrul să prefațeze tatonările discipolului și să-i iscălească, indulgent, un soi de laissez-passer binevoitor, iar nu invers, astfel încît postura mea se îngînă cu impostura. Mă limitez așadar să aștern cîteva impresii, ca prim cititor al cărții, ca ascultător invitat pe o strapontină să asist la dialogul celor doi prieteni. Prelungesc astfel nenumăratele taifasuri în trei sau mai mulți la care am participat pe strada Tolstoi din capitală, și te invit și pe tine, bunul cititor, să ni te alături, asigurîndu-te că aici nu se poartă nici gulere scrobite, nici morga savantă sau moralizatoare.
După cum vei vedea cînd întorci pagina, cartea începe cu „dragă Doru”, căci interlocutorul lui Răzvan Bucuroiu nu este fostul ministru de Externe al României, ci un bun prieten și vechi coleg de întreprinderi culturale creștine. Este, fără îndoială, cea mai intimă dintre conversațiile purtate de Teodor Baconschi în ultimii ani, deși cartea nu se transformă într-o spovedanie autobiografică, ci rămîne un dialog elegant, despre spiritul veacului și duhul de dincolo de timp. După Legătura de chei, dialogul cu Armand Goșu despre mandatul în fruntea diplomației române (Curtea Veche, 2013) și Anatomia ratării (Humanitas, 2016), conversația cu Dan-Liviu Boeriu despre feluritele „tipuri și tare din România postcomunistă”, Teodor Baconschi se lasă antrenat de Răzvan Bucuroiu într-un soi de itinerarium mentis in Deum, a cărui încheiere depășește orizontul vremelnicelor noastre intrigi și interogații, „pentru a face loc simplității negrăite, acel vast tărîm pe care îl vom străbate, cu ochii deschiși, la capătul ostenelilor noastre”.
Deși vorbesc despre multe, de la naționalism la globalizare și de la corectitudinea politică la anticorupție, Teodor Baconschi și Răzvan Bucuroiu evită să zăbovească în malebolgiile politicii sau la patologiile veacului, pe care ne-am obișnuit să le deplîngem și să le disecăm ad nauseam, ci urcă, alene sau alert, treptele care conduc înspre lucrurile cu adevărat importante. În chip vădit, cei doi prieteni, trecuți bine de mezzo del cammin, nu au răbdare să se piardă în glose efemere, ci țintesc mereu spre miezul lucrurilor, astfel încît întregul dialog este, în cele din urmă, despre Dumnezeu și om, despre Dumnezeul-Om. Ceva esențial și definitoriu, spre folosul mai multora” se degajă din acest exercițiu peripatetic, iar cititorul, inevitabil captivat, se alătură tăcut dialogului și, astfel, „conversației neîntrerupte” prin care se articulează gîndirea și cultura, cum spune Horia-Roman Patapievici.
Discuția e animată, pe alocuri chiar cordial polemică, atunci cînd jurnalistul creștin asumă o poză mai autohtonistă, iar intelectualul și diplomatul îi opune un nesmintit europenism. Cînd primul schițează fuga în trăirism și critica intelectualismului, celălalt evocă joncțiunea dintre credință și rațiune. Cînd Bucuroiu pare să deplîngă în spirit tradiționalist derivele modernității, Baconschi sare în apărarea timpului ce ni s-a dat și construiește o întreagă pledoarie pentru „o hermeneutică integratoare”, sau „o nouă sinteză între gîndirea patristică și științele tari contemporane, în duhul lui Teilhard de Chardin.
Temperamentele complementare și stilul variat al celor doi prieteni asigură prospețimea și vioiciunea dialogului. Ambii sînt proteici, vii, imposibil de capturat într-o postură chircită, îmbîcsită, statică. Răzvan Bucuroiu are nerv gazetăresc și scharf lingvistic, știe să provoace și să surprindă, iar interlocutorul intră în horă, fandează și provoacă la rîndu-i, evitînd ca dialogul să se transforme în interviu. Deși eseistul cultivă solemnitatea rostirii, nu se sfiește, cînd subiectul sau ritmul o cer, să fie direct și percutant, așa cum Bucuroiu trece pe neașteptate, uneori, de la concizia gazetărească la efuziuni mistice demne de Pelerinul rus. Erudiția lui Teodor Baconschi e profundă, metabolizată, digerată și deci digestă, astfel încît acesta nu se pierde pedant în excursuri patrologice, ci vorbește în termeni accesibili omului din veacul XXI despre împietrirea inimii și ascensiunea continuă către Dumnezeu. El nu evită însă nici subiecte mai frivole, glisînd astfel cu grație de la sklerokardia și epektasis la prea puțin bizantinele iPod și rock’n roll.
La rîndul său, Răzvan Bucuroiu este capabil să treacă – deloc surprinzător pentru cei care îl cunosc – de la incisivitatea jurnalistică la năucitoare proze mistice, ca atunci cînd evocă o slujbă pentru viața fetiței lui, greu încercată într-o vreme: fiecare cuvînt al liturghiei, fiecare ectenie bătea la porțile sufletului, care se deschiseseră prin suferință. Au pătruns, nevămuite, toate cuvintele, a intrat Logosul întreg, liturghisitor. Tot alaiul de gesturi, de cîntări, de mirosuri și culori, tot – fără rest – a impregnat făptura noastră sleită de durere. Nu ne mai «apăram», nu ne mai zbura gîndul la toate deșertăciunile lumii, eram concentrați pe fiecare silabă și da!, atunci L-am cunoscut și L-am primit pe Dumnezeu în inimă. Ne-a năpădit o stare de «fericită întristare» care avea gustul raiului, sînt absolut sigur că acesta este!”.
Asemenea înălțimi cunoaște dialogul, astfel încît, pagină după pagină, cititorul este întărit în senzația că în conversație a mai coborît cineva – chiar El, Subiectul, „Logosul cosmic”, Cel ce dă sens oricărei vorbiri și oricărei relații între oameni. Căci nu deslușirea tarelor și tiparelor umanității de azi îi preocupă pe cei doi prieteni, ci lămurirea și limpezirea de sine, întru cele de sus. Iată de ce, chiar și cînd atinge coarde discordante, dialogul nu este polemică, ci agapă, împreună-rostire a doi creștini ortodocși, înscriși pe același drum al interogației salvatoare, în interiorul tradiției lor. Fără îndoială, această comuniune te va include și pe tine, „cititorul acestui dialog, care participi la el nu doar prin lectură, ci și printr-o comunitate vie de probleme existențiale”.

Adrian PAPAHAGI