marți, iunie 30, 2015

30 IUNIE: SFÎNTUL IERARH GHELASIE DE LA RÎMEȚ

SUMARUL BLOGULUI


La Mănăstirea Rîmeţ din județul Alba (cu hramul Sfinții Apostoli Petru și Pavel, ctitorită în secolul al XIV-lea, distrusă de tunurile generalului austriac Bukow în 1762 şi refăcută după Marea Unire din 1918) se păstrează vie tradiţia vieţuirii în aceste locuri a unui sfînt ostenitor cu numele de Ghelasie (nume înscris în pisania originară a mănăstirii), cîndva arhipăstor al românilor din Ardeal. Canonizarea sa oficială s-a făcut de către Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la 20 iunie 1992, iar la 29 iunie (acelaşi an) a fost încununată de o ceremonie solemnă ce a avut loc chiar la Rîmeţ (unde există pînă astăzi Izvorul Cuviosului Ghelasie şi unde se păstrează şi o parte din moaştele sale: capul izvorîtor de bună-mireasmă, adus de ape, în chip minunat, pînă în Sfîntul Altar şi săvîrşitor de numeroase minuni şi vindecări). Ziua de pomenire a sfîntului este 30 iunie, iar în biserica nouă a mănăstirii sînt înfățișate scene din viața sa, pe temeiul tradițiilor locale. (R. C.)


Racla cu moaștele Sfîntului Ghelasie  de la Rîmeț

Iată primul condac și primul icos din Acatistul Sfîntului Ierarh Ghelasie de la Rîmeț:

Condacul 1
 
Preafericite Părinte Ierarhe Ghelasie, prinos de mulţumire îţi aducem noi, nevrednicii, pentru folosinţele ce le dobîndim de la tine neîncetat. Şi, ca unul care ne izbăveşti de tot necazul cu rugăciunile tale, primeşte de la noi cîntare sfîntă: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Ghelasie, părintele nostru!

Icosul 1
 
Îngerii cîntînd cu bucurie Te-au primit pe tine, Sfinte Ierarhe Ghelasie, că îngereşte pe pămînt ai vieţuit şi turma duhovnicească ţie încredinţată bine o ai păstorit, ca să dobîndeşti veşnică bucurie în ceruri. Pentru aceasta primeşte de la noi smerite cîntări:  
Bucură-te, cel ce ai fost ca un înger în trup, 
Bucură-te, cel ce ai fost îmbrăcat cu harul arhieriei,  
Bucură-te, că lui Dumnezeu cu rîvnă ai slujit,  
Bucură-te, că trupul cu postiri și privegheri ţi l-ai înfrumuseţat,  
Bucură-te, că sufletul cu virtuți ţi l-ai împodobit,  
Bucură-te, cel ce eşti împreună vorbitor cu îngerii,  
Bucură-te, că pentru Biserica lui Hristos jertfă te-ai adus,  
Bucură-te, că prin rugăciunile tale duhuri necurate ai izgonit,  
Bucură-te, că pe cei stăpîniţi de demoni i-ai tămăduit,  
Bucură-te, că apă din pămînt ai izvorît,  
Bucură-te, lauda cea preaiubită a călugărilor,  
Bucură-te, podoabă sfinţită a meleagurilor Rîmeţului,  
Bucură-te, Sfinte Ierarhe Ghelasie, părintele nostru!

 Sfînta Mănăstire Rîmeț

luni, iunie 29, 2015

MAI ESTE AMERICA O DEMOCRAȚIE?

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME

Am primit și dau mai departe...



Săptămîna trecută a fost dat publicității raportul anual al Departamentului de Stat al SUA despre situația drepturilor omului în România. Raportul citează in extenso din ONG-urile seculariste ca să tragă autoritățile române de urechi pentru „discriminarea homosexualilor”, lipsa „educației sexuale” din școli și insuficienta disponibilitate a contraceptivelor din fonduri publice (asta în timp ce România se află într-o situație demografică disperată, iar guvernanții nu au făcut absolut nimic, de 25 de ani, pentru a preveni o asemenea amenințare majoră). Cam atît respect au autoritățile obamiste pentru o țară aliată: cît să citeze, din vîrful buzelor, oficinele lui Soros, care nu reprezintă pe nimeni în afară de interesele stăpînilor lor. 
La puține ore după ce ni s-a explicat că avem probleme cu democrația, Curtea Supremă a Statelor Unite (SCOTUS), interpretul final al legii constituționale federale, a găsit de cuviință să dea, în cauza Obergefell contra Hodges, o decizie conform căreia legile statale care interzic „căsătoria” între persoane de același sex sînt contrare Constituției. Ca efect, „căsătoria” între persoane de același sex a devenit legală pe tot cuprinsul SUA. 
Probabil nici cei mai înfocați partizani ai „familiilor” de homosexuali nu cred că cel de-Al 14-lea Amendament al Constituției federale, adoptat în 1868 (!), conține într-adevăr un „drept la căsătorie între persoane de același sex”. A pretinde așa ceva este o insultă pentru oricine nu are maioneză mucegăită în loc de creier. Decizia fost luată pe criterii pur ideologice: judecătorii – oricum numiți printr-un mecanism politic de președintele Statelor Unite în așa fel încît să-i reprezinte interesele – au cedat presiunii strivitoare a lobby-ului homosexual, sprijinit de mass-media și de sute de corporații care au intervenit în Obergefell. 
Așa opinează nu neapărat autorul acestor rînduri, cît însuși judecătorul-șef al SCOTUS, Chief Justice Roberts, care scrie în opinia separată a minorității completului: „Dacă sînteți printre numeroșii americani – de oricare orientare sexuală – care favorizează expansiunea căsătoriei unisex, sărbătoriți cu toate mijloacele decizia de astăzi. Sărbătoriți atingerea unui țel dorit. Sărbătoriți oportunitatea de a avea o nouă expresie a angajamentului față de un partener. Sărbătoriți disponibilitatea noilor beneficii. Dar nu sărbătoriți Constituția. [Decizia] nu a avut nimic de-a face cu aceasta. 
Pentru americanii care cred în libertăți, în lege și în Constituție, în autoguvernare, în America profundă care s-a născut din acestea, decizia de vineri este un pas înapoi uriaș. Și asta pentru că, dincolo de hotărîrea în sine și de interpretarea Constituției, un aspect mult mai grav se întrezărește din însuși modul în care s-a rezolvat disputa Obergefell: judiciarocrația ia oficial locul democrației în cea mai importantă țară democratică din lume (sau care așa se pretinde). 
31 dintre cele 50 de state ale SUA și-au înscris în constituțiile proprii, negru pe alb, definiția căsătoriei ca fiind exclusiv uniunea între un bărbat și o femeie. Prin referendumuri organizate între 2005 și 2010, din conservatorul Texas pînă în ultra-liberala Californie (da, și acolo!) cetățenii americani au spus NU așa-ziselor „căsătorii” unisex. Nici măcar un singur referendum din cele 31 nu a fost cîștigat de lobby-ul homosexual. NICI UNUL! 
Cu toate acestea, în anii care au urmat, diverse curți de judecată au erodat aceste acte de voință populară și suveranitate – noțiuni care în SUA înseamnă cu mult mai mult decît în Europa – prin anularea multora dintre referendumuri, iar vineri, 26 iunie 2015, prin forța decizională incontestabilă și inatacabilă pe care o are, Curtea Supremă a eliminat, în integralitatea lor, rezultatele  acestor referendumuri, făcînd în plus caduce orice încercări similare pe viitor. 
Curtea, mai exact majoritatea de 5, și-a impus opinia prin forță brută, decizînd acolo unde ar fi trebuit să rămînă exclusiv domeniul cetățenilor, respectiv al reprezentanților aleși ai acestora. La fel ca în urmă cu 42 de ani, cînd aceeași Curte a considerat că în Primul Amendament, despre dreptul la viața privată, s-ar ascunde un… „drept la avort”, anulînd astfel toate legile pro-life în vigoare în SUA și deschizînd drumul spre mai mult de 40 de milioane de avorturi (conform deciziei Roe contra Wade și a celei subsecvente Doe contra Bolton, în SUA avortul este legal, teoretic, pe toată durata sarcinii). 
Întrebarea pe care vă invit să ne-o punem, din postura de cetățeni ai unei națiuni aliate cu SUA, este simplă: Mai poate o țară în care un comitet de 9 oameni – nealeși, atenție, ci numiți politic! – substituie decizia sa celei luate de cetățeni să se numească democrație? Dar să le dea altora lecții de nerespectare a drepturilor omului? Și încă: Poate această țară să ne apere pe noi, românii, în caz de agresiune militară, așa cum a promis, cînd nu se mai poate apăra nici pe ea însăși de agresiunea clicii neo-marxiste care o sufocă din interior? 
Să lăsăm judecățile noastre de valoare și să le ascultăm din nou pe cele ale judecătorilor „minoritari”, care au votat contra cererii petiționarilor homosexuali din cauza Obergefell. 
Judecătorul Antonin Scalia consideră că însăși Curtea – din care face parte și el! – este o… amenințare la adresa democrației: „Hotărîrea de astăzi afirmă că, pentru cele 320 de milioane de americani, decisivă este o majoritate a celor 9 (nouă) judecători ai Curții Supreme. Opinia […] este cea mai amplă extensie de pînă acum (și cea mai amplă extensie imaginabilă) a pretinsei puteri a Curții de a crea libertăți pe care Constituția și Amendamentele sale neglijează să le menționeze. Această practică de revizuire constituțională de către un comitet de 9 persoane […] răpește oamenilor cea mai importantă libertate care le-a fost conferită prin Declarația de Independență și cîștigată în Revoluția de la 1776: libertatea de a se autoguverna”. 
În aceste condiții, faptul că mai există oficiali americani integri nu poate constitui decît cel mult o consolare. „Nu există nici o instanță, nici o lege, nici o decizie și nici formulări care să schimbe adevărul simplu că mariajul este uniunea între un bărbat și o femeie”, a declarat procurorul general al Texasului, Ken Paxton, într-o intervenție, vineri, după anunțul Curții Supreme. În Texas este în vigoare, prin Constituție, interdicția „căsătoriilor” unisex. Mai bine zis, a fost. „Cei 5” au transformat actul de voință populară în hîrtie de șters la dos! 
Ce-ar mai fi de spus? Poate doar că, de vineri începînd, nu mai poți vorbi despre democrație fără să simți, stînjenit, că joci fără voia ta într-un film prost. Care se va termina probabil și mai prost.

Bogdan I. STANCIU  


P. S. De vineri, caut asiduu o reflectare similară sau măcar o abordare a subiectului democrație vs judiciarocrație în presa online românească. Nimic. Nothing. Rien. Nada. Nicht. Nula na nula. Toate trompetele au tăcut.

duminică, iunie 28, 2015

DIN POVESTEA LUMII PE DOS

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME

Am primit și dau mai departe...

Bruce / Caitlyn Jenner ("Call me Caitlyn")


NEBUNIA LUI JENNER

Șocul transgenderismului a devenit un ritual anual. Acum un an Eurovision ne-a şocat cu prezenţa femeii cu barbă care, culmea, a cîştigat marele premiu. În toamnă, Conchita a făcut turul Naţiunilor Unite la New York şi a pozat cu Secretarul General al ONU care zîmbea cu gura pînă la urechi. În iunie anul acesta Bruce Jenner, fostul atlet american, s-a transformat din bărbat în femeie. În anii 60 ai vieţii! Ştirea a făcut înconjurul lumii la viteza unui click de mouse, şi singurele persoane care probabil încă nu ştiu că Jenner şi-a mutilat genitalele pentru a deveni femeie sînt cei care nu au acces la internet, nu citesc ziarele ori nu li s-a spus de către cei care au auzit ori citit. Întrebarea, însă, este cît timp va mai trece pînă cînd vom înceta să fim şocaţi, ne vom obişnui cu transgenderismul, vom fi desensibilizați faţă de această practică barbară şi vom zice: „De ce nu?”, „La urma urmelor, sînt şi ei oameni”, ori binecunoscutul refren „Cu ce mă afectează asta pe mine? Nu mă interesează!”. Acestea au fost atitudinile faţă de avort, homosexualitate, pornografie, eutanasie, suicidul asistat, avortul selectiv, infanticid, avortul post-natal şi alte manifestări depravate şi dezumanizante ale vremurilor noastre. Îndrăznim să pronosticăm ca în nu mulţi ani majoritatea occidentalilor vor confirma, prin sondajele de opinie care fără îndoială se vor face, că majoritatea simplă, iar apoi majoritatea covîrşitoare a occidentalilor privesc mutilarea genitalelor pentru schimbarea sexului biologic ca pe un act „normal şi moral”. Tot mai puţini vor fi aceia care vor obiecta, vocifera ori dezaproba practica aceasta dezgustătoare. În final, şi noi, românii, la rîndul nostru, ne vom obişnui cu astfel de practici greţoase occidentale, aşa cum ne-am obişnuit şi cu celelalte păcate sociale care ne distrug naţiunea şi pe care le-am importat din Occidentul „progresist”.  
Dar, la urma urmelor, transformarea fizică a sexului uman dintr-un sex biologic în altul e o maladie, o nebunie pe care mass-media, Hollywood-ul, Eurovision-ul şi marile cotidiene occidentale o promovează şi o vor normaliza în timp. Numim nebunia aceasta nebunia lui Jenner. Iar după ce vom fi îndoctrinați de mass-media cu nebunia lui Jenner, nebunia se va transforma în „drept al omului”, sub pretext ca  e o formă de „exprimare sexuală” (sexual expression), o formulă folosită în publicaţiile occidentale de jurisprudenţă. Prezicem că în timp tribunalele, instituţiile europene şi CEDO inclusiv vor recunoaşte dreptul fiinţei umane de a se mutila şi de a se transforma în ceva diferit. E vorba deci de un aspect mai larg, acela al nebuniei autonomiei personale, o autonomie fără limite, care se exprimă la nivele multiple, bizare şi iresponsabile. O autonomie personală care are consecinţe. Toate negative. Consecinţe cu impact imediat, dar mai ales cu impact de lungă durată. Implicaţiile financiare sînt imediate şi evidente. Companiile de asigurări ori fondurile publice acoperă majoritatea covîrșitoare a acestor proceduri. Deja în Statele Unite şi Brazilia unele tribunale au emis decizii care constrîng autorităţile să plătească, din fonduri publice, cheltuielile aferente schimbării sexului biologic pentru întemniţaţi. Cazul cel mai notoriu în America e cel al trădătorului Chelsea Manning, găsit vinovat de Curtea Marţială de trădare pe vremea războiului din Irak. Ajuns în închisoare, s-a transformat din bărbat în femeie. Pe cheltuiala contribuabililor. Şi-a schimbat numele în numele feminin de „Chelsea”. La fel şi în Marea Britanie, unde schimbarea sexului a devenit o modă la puşcăriaşi, tot pe cheltuiala contribuabililor.

Cultul lui Jenner
 
În doar cîteva zile, nebunia lui Jenner a devenit un cult. Milioane şi milioane de pămînteni deja se închină acestui cult. Începînd cu primele zile ale lui iunie, cînd poza barbatului-transformat-îin-femeie Jenner a fost publicată în Vanity Fair şi apoi pe tot mapamondul, lumea occidentală s-a împărţit în două tabere: cei care fac parte din Cultul lui Jenner şi cei care nu. Noi, cei care nu facem parte, sîntem ostracizaţi, numiţi înguşti la minte, medievali, descreieraţi, obstacole în calea progresului. Iar cei care se închină sînt oameni „luminaţi”, „toleranţi” şi de treabă. Jenner şi-a schimbat numele din „Bruce”, care denotă un bărbat, în „Caitlyn”, care denotă o femeie. Mai nimeni nu îndrăzneşte, în mass-media, să folosească numele original a lui Jenner – adică Bruce Jenner. Media a devenit politically correct şi face referinţe la Jenner doar ca fiind femeie şi cu numele lui nou. Sîntem, deci, confruntaţi cu o „jennermanie” fără limite. La fel ca şi mişcarea homosexuală, acum mişcarea pentru „drepturile” persoanelor transgender a devenit intolerantă faţă de cei care gîndesc ori exprimă opinii diferite. În zilele după care Jenner şi-a anunţat mutilarea genitatelor, organizaţia americană GLAAD, care promovează homosexualitatea, a lansat un program special de depistare a persoanelor influente din Statele Unite care refuză să îl numească pe Jenner femeie ori îi spun „Bruce” în loc de „Caitlyn”. O dată identificate, aceste persoane apar pe „lista neagră” a intoleranţilor şi a celor înguşti la minte. Toţi cei care se închină Cultului lui Jenner, remarca un jurnalist de la The Spectator, trebuie să creadă că „Bruce Jenner e o femeie, totdeauna a fost femeie, chiar şi atunci cînd trupul îi producea spermă, ori impregna femeile cu materialul lui genetic, şi chiar [în 1969] cînd a alergat decatlonul în grupul bărbaţilor” [Bruce Jenner îs a woman and has always been a woman, even when she was producing sperm, impregnanting women and winning gold medals în men's sports] (Brendan O'Neill, The Spectator, 2 iunie 2015, „The Cult of Caitlyn confirms that there îs nothing progressive în transgender politics”: http://blogs.spectator.co.uk/culturehousedaily/2015/06/call-me-caitlyn-or-else-the-rise-of-authoritarian-transgender-politics/).

Transableism

Transgenderismul e însă doar începutul unui lanţ al multor păcătoşenii moderne ale omului. Vă introducem astăzi un termen şi mai radical, bizar şi bolnav – acela al „transableismului”. E un termen relativ recent, care încă nu se găseşte în dicţionare. E o noţiune mai largă, care include transgenderismul şi denotă o boală a minţii. În categoria transableismului intră oamenii care doresc să-şi schimbe ori să-şi elimine anumite părţi ale trupului pe motiv că nu se simt confortabil cu ele. Exemple de transableism, toate deja cunoscute medicinei şi psihologiei, sînt multe. Amintim cîteva cunoscute nouă din materialele  publicate în buletinul informativ AFR de marţi: persoane care doresc un picior de lemn în loc de unul normal; ori un singur picior în loc de două, cerînd amputarea celuilalt picior. Ori persoane care cer amputarea ambelor picioare pentru că ei (ori ele) prefera o viaţă într-un cărucior de handicapați decît să umble pe propriile picioare. (Ne întrebăm dacă au existat astfel de fiinţe umane înainte de apariţia căruciorului pentru handicapaţi!) La fel privind mîinile: una în loc de două, ori una de lemn şi una normală. Ori persoane care prefera un sigur ochi în loc de doi. Ori ochi de culori diferite. Ori trei ochi în loc de doi. Şi lista continuă. Pe scurt, transableismul denotă o stare a minţii la persoanele care doresc să se transforme dintr-o persoană sănătoasă într-o persoană handicapată. O dismorfie, cum o numesc psihologii. Astfel de persoane cred că natura a „intenţionat” ca ele să fie handicapate şi cer societăţii să îi transforme din persoane fizic sănătoase în persoane handicapate. Dezmembrarea intenţionată a trupului e o nebunie. Una chiar mai mare decît nebunia lui Jenner, dar şi cu implicaţii financiare extraordinare. Cine va avea grijă de astfel de persoane după mutilare?

McHugh împotriva transgenderismului
 
Ce zic experţii despre astfel de persoane? Cum explică ei boala minţii pe care noi o numim „nebunia lui Jenner”? Recomandăm opiniile lui Paul McHugh, care 40 de ani a fost profesor de psihiatrie la Johns Hopkins University în Baltimore, Maryland. Transgenderismul e direct conectat cu ideologia de gen, afirmă el. Ideologia de gen a apărut o dată cu revoluţia sexuală şi afirma că sexul biologic e o „alegere” proprie (a se citi „autonomie personală”), nu un dat al firii ori unul biologic. Treptat, ideologia de gen a prins teren, iar în anii 1980 au început să apară primele cazuri de bărbaţi care au vrut să se transforme în femei sub influenţa ideologiei de gen. Apoi au urmat femeile doritoare să fie bărbaţi. Iar în primul deceniul al noului mileniu au urmat adolescenţii, iar în ani recenţi copiii minori, care încă nici măcar nu merg la grădiniţă!  
McHugh numeşte nebunia lui Jenner „autoginefilia”,  o boală a persoanelor care sînt atrase nu de persoane de sex opus ori de acelaşi sex, ci de ele însele. Persoane care se simt stimulate sexual gîndindu-se că sînt persoane de sex opus. Autoginefilia, zice McHugh, se poate vindeca cu psihoterapie şi medicamente. Consecinţele negative ale nebuniei lui Jenner doar se vor multiplica, zice McHugh. În primul rînd, transgenderismul e o boală contagioasă. Copiii şi adolescenţii sînt captivaţi de ideologia de gen şi transgenderism. Li se pare un lucru normal şi îşi exprima sentimentele părinţilor lor, care se iau cu mîinile de cap. În al doilea rînd, la persoanele transgender nu se poate vorbi de o adevărată schimbare a sexului. Sexul biologic se schimbă, dar persoana rămîne tot ce a fost înainte. Un bărbat transformat într-o femeie prin proceduri chirurgicale e asemenea unui cadavru vopsit şi împăiat, care în sicriu pare o persoană prinsă într-un somn adînc. Bărbaţii transformaţi în femei, zice McHugh, sînt bărbaţi feminizaţi, iar femeile care se transformă în femei, sînt femei masculinizate. În al treilea rînd, adăugă el, în loc ca astfel de persoane să dobîndească linişte sufletească, ele devin şi mai nelinişte. În Suedia, de exemplu, rata suicidului la persoanele transgender e de 20 de ori mai mare în comparaţie cu aceea a persoanelor normale.(Paul McHugh, Public Discourse, 10 iunie 2015: „Transgenderism: A Pathological Meme” – http://www.thepublicdiscourse.com/2015/06/15145/). Iar un alt studiu indică faptul că aproape 40% dintre persoanele care îşi schimbă sexul se sinucid (detalii: Daniel Payne, The Federalist, 16 iunie 2015: „Left Resorts to «Gaslighting» Tactics în Transgender Debate” – http://thefederalist.com/2015/06/16/left-resorts-to-gaslighting-tactics-in-transgender-debate/); vă recomandăm şi un articol, publicat în New York Times pe 16 iunie, privind chinurile prin care adolescenţii trec pentru a-şi schimba sexul: http://www.nytimes.com/2015/06/17/nyregion/transgender-minors-gender-reassignment-surgery.html?_r=0).  
Pentru a accepta transgenderismul trebuie să ne schimbăm gîndirea. Trebuie să acceptăm că realitatea pe care o vedem în jurul nostru este o farsă, un fals, o falsă percepţie a simţămintelor noastre. Să acceptăm „filosofia” că un bărbat poate fi femeie dacă vrea, ori are libertatea să aleagă să fie femeie. Să acceptăm nebunia ca normalitate şi normalitatea ca nebunie. Trebuie să fim cît se poate de îngrijorați cînd o minoritate infimă caută să influențeze înspre rău minţile inocente ale copiilor ori pe cele naive ale adolescenţilor.

Biserica şi transgenderismul
 
Culmea, Jenner se identifica ca fiind creştin. Se spune că într-o vreme mergea regulat la biserică. Are ceva Biserica de spus privind subiectul? Nu a luat mult timp Bisericii occidentale (Anglicane şi Luterane) să capituleze în fața presiunilor homosexualilor, să-i accepte şi să se acomodeze cu mofturile lor. Credem că aceste Biserici vor capitula şi mai repede în fața presiunilor persoanelor transgender şi ale aliaţilor acestora. Biserica Anglicană deja discută posibilitatea de a re-boteza persoanele transgender după schimbarea sexului. Cu alte cuvinte, dacă Maria a fost botezată ca fată şi i s-a emis un certificat de botez care să o identifice cu un nume femeiesc şi sex feminin, după ce se transformă în bărbat cere să fie botezată din nou şi să i se emită un certificat de botez nou, cu un nume de bărbat şi cu sex masculin (detalii: http://www.theguardian.com/society/2015/may/21/proposal-for-transgender-baptism-to-go-before-church-of-england). 
În final, însă, aşa cum spunea recent un rabin, transgenderismul e incompatibil cu Tora şi, deci, cu Scriptura. Căci transgenderismul înseamnă mutilarea genitalelor, o practică pe care Biblia o interzice (cf. Deuteronomul 23, 1) Transgenderismul e incompatibil şi cu învăţăturile Noului Testament (cf. Matei 19, 4). Omul de la zidirea lumii a fost făcut bărbat şi femeie (cf. Facerea 1, 27), iar bucuria vieţii este că el să-şi trăiască viaţa în trupul dat lui de Dumnezeu. După ce Jenner şi-a anunţat schimbarea sexului, Cardinalul Cordileone din San Francisco a emis un comunicat în care le reaminteşte creştinilor această realitate şi că în viitor e foarte probabil că revoluţia sexuală să inventeze noi forme de identităţi sexuale. Similară a fost şi reacţia lui Russell More, unul dintre liderii creştini ai Americii: toţi oamenii sînt păcătoşi şi înstrăinaţi de Dumnezeu, dar mutilarea intenţionată a genitatelor e o formă extremă şi deliberată de înstrăinare a omului şi mai mult de Dumnezeu și de sine însuși.

18 iunie 2015


ALIANȚA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA
Str. Zmeica nr. 12, sector 4, București
Tel. 0741.103.025 Fax 0318.153.082
www.alianta-familiilor.ro

office@alianta-familiilor.ro

vineri, iunie 26, 2015

PARLAMENTUL RUȘINII: PROSTIE? TICĂLOȘIE? LAȘITATE? SAU TOATE LA UN LOC?

SUMARUL BLOGULUI  
INDICE DE NUME

Am primit și dau mai departe...

Mai dă-i în puii mei de sfinți!


Politrucii din Casa Poporului
ne rescriu istoria


Cineva s-a vrut ironic: ieri, 24 Iunie, în ziua Naşterii Sfîntului Ioan Botezătorul, care este şi zi de întemeiere a Legiunii Arhanghelul Mihail (1927), Camera Deputaţilor a adoptat – cu 302 voturi pentru, trei abţineri şi nici un vot contra – aşa-numita "lege antilegionară". Proiectul legislativ a trecut fără opoziţie, anul trecut, prin Senat, iar acum prin Cameră.
Deşi legea cu pricina loveşte în principal în legionari şi în negaţioniştii Holocaustului, ea lezează, de fapt, ceva mult mai important: dreptul nostru, al tuturor, la libertatea de exprimare – un drept constituţional. Pe scurt, legea spune că despre cei care au fost fascişti (iar acum legionarii sînt asimilaţi fasciştilor, prin lege, nu prin vreo cercetare istorică serioasă) nu se poate scrie/vorbi decît dezaprobator, acuzator. Nu contează faptele care pot fi probate, documentele din arhive, mărturiile unor supravieţuitori, concluziile unor cercetători ai fenomenului care au fost mai aproape de "epicentrul" său din punct de vedere cronologic şi spaţial, având acces, prin urmare, la resurse la prima mînă etc. Contează numai decizia politică asupra istoriei: "Istoria trebuie scrisă aşa cum vrem noi!". 
În aceste condiţii, va fi foarte problematic să mai aducem în discuţie numele unor mari cărturari din perioada interbelică. O vom putea face numai dacă îi vom înjura, în nici un caz pentru a le recunoaşte vreun merit sau, Doamne-fereşte, să-i elogiem şi să ni-i luăm drept repere culturale. Nae Ionescu, Ţuţea, Eliade, Cioran, Noica, Radu Gyr şi atîţia alţii ca ei sînt puşi din nou la index, ca în vremea comuniştilor. 
De asemenea, vom fi împiedicaţi să-i cinstim pe cei consideraţi sfinţi ai închisorilor comuniste şi care au fost legionari (sau asimilaţi legionarilor – ca membrii Frăţiilor de Cruce), ori au primit eticheta de legionari în procese politice. Deci nu numai Părintele Gheorghe Calciu, Părintele Iustin Pârvu, Părintele Arsenie Papacioc (mari duhovnici, cărora li se roagă azi mulţi români, la mormântul cărora se fac pelerinaje masive şi care sînt veneraţi ca sfinţi) şi alţii din aceeaşi generaţie sînt astăzi puşi sub interdicţie publică. Dar nu vor mai putea fi canonizaţi nici Părintele Arsenie Boca, închis ca legionar, deşi nu a fost, sau Ieroschimonahul Daniil de la Rarău (scriitorul Sandu Tudor, martirizat în temniţa Aiudului), care are şi el dosar de legionar, deşi le-a fost adversar declarat.
Cu alte cuvinte, nu se comite un singur abuz (nu ai voie să vorbeşti decît după dictare despre o categorie de români), ci cel puţin două: dosarele politice fabricate de Securitate sînt luate drept surse demne de încredere şi folosite pentru o nouă condamnare a sfinţilor, martirilor şi eroilor noştri.
În fine, să nu uităm că textul legii a fost inspirat de către Institutul "Elie Wiesel" (care, sub conducerea lui Alexandru Florian, fiu al ideologului marxist Radu Florian, şi-a făcut o misiune din a lovi în tot ce este românesc, inclusiv în Biserica Ortodoxă Română, vînînd ani la rînd eroi, martiri şi sfinţi), iar proiectul a fost depus la Parlament de către un grup de liberali, în frunte cu Crin Antonescu (o figură jalnică a politicii dîmboviţene, care numai liberal nu s-a dovedit prin tot ce a făcut ca politician) şi George Scutaru (un parlamentar aflat în ancheta DNA). Mai mult, proiectul a primit un ajutor de la vicepreşedintele Comisiei Juridice a Camerei Deputaţilor, Ciprian Nica, un turnător la Securitate dovedit, care şi-a convins colegii să voteze un amendament la lege prin care era definit legionarismul ca fascism.
Dacă mai există o brumă de conştiinţă românească la nivelul conducerii acestei ţări, aceea s-ar putea afla la un neamţ, anume Klaus Iohannis, care poate respinge legea de la promulgare, pe motiv de neconstituţionalitate. Dacă trece şi de el, Avocatul Poporului se poate sesiza din oficiu, sau poate fi sesizat şi, la rându-i, să ceară intervenţia Curţii Constituţionale. Dacă nici asta nu se va întîmpla, Dumnezeu cu mila! Poate a venit vremea pentru noi eroi, martiri şi sfinţi.


miercuri, iunie 24, 2015

INTERMEZZO LIRIC: POEM RĂZLEȚ

SUMARUL BLOGULUI 



Păreau că fi-vor toate aceleași și mereu, 
iar moartea o poveste de adormit bătrînii,
și mă simțeam în pielea mea tînără un zeu.

Păcatul, ca o limbă firească a țărînii,
suna atît de dulce și negrăit de viu 
în carnea mea, trufașa, și-n ochii mei, păgînii.

N-aveam de cer vreo rîvnă să aflu și să știu,
ci rai destul pămîntul mi se părea să fie, 
într-un devreme care nu cunoștea tîrziu.

Cine-mi era asemeni sau pe aproape mie?
Și care fruct pe lume mi-era să-l gust oprit, 
cînd mă simțeam și unic, și plin de semeție?

Ignoră începutul că-l paște un sfîrșit
și-așa ne este viața de vană amăgire 
că ne-ntrebăm la urmă ce-nseamnă-a fi trăit...

Și-atît din noi rămîne pe vrejul ei subțire
cît vis am pus în toate și cît n-am pregetat 
să luăm în spate crucea, iubire cu iubire.

Doar Dumnezeu e șansa de-a fi cu-adevărat.

Răzvan CODRESCU

sâmbătă, iunie 20, 2015

PROIECTUL DE LEGE «ANTILEGIONAR»

SUMARUL BLOGULUI  
INDICE DE NUME 

Am primit și dau mai departe...


Stop-cadru dintr-un dialog eșuat:
d-l Marcel Petrișor și d-na Zoe Rădulescu
la Comisia Juridică a Parlamentului

APEL

Doamnelor şi domnilor deputaţi,

În curând veţi fi puşi în situaţia de a vă da votul asupra proiectului de lege PLx 193/2014 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii. Punctul esenţial al completării îl reprezintă interzicerea “organizaţiilor, simbolurilor şi faptelor cu caracter legionar”, precum şi incriminarea “promovării concepţiilor legionare”, termen adăugat în mod deliberat alături de “fascist, rasist şi xenofob”, în mod evident din pricina lipsei sale de suprapunere cu aceste concepţii deja incriminate de legislaţia actuală.  
Pentru noi, acest proiect de lege, care are în vedere o culpabilizare colectivă la scară istorică, denotă un caracter abuziv şi arbitrar. El nu este fundamentat nici pe o bază juridică (cum au fost procesele de la Nürnberg, care au condamnat regimul nazist şi structurile sale, dar care au scos legionarismul de pe lista inculpaţilor) şi nici pe o bază creată de o comisie imparţială de istorici, care să fi studiat fenomenul legionar pentru a ajunge la concluzia caracterului funciar criminal al acestuia. Suntem conştienţi că acest proiect de lege a fost impus la presiunile unui mic grup de interese format în jurul Institutului “Elie Wiesel” şi presupunem că mulţi dintre dvs. aţi avut de-a face cu asemenea presiuni constante, care au scopul de a impune în mod coercitiv o viziune deformată asupra istoriei şi identităţii naţionale a românilor, absolut identică cu cea promovată de bolşevismul totalitar al epocii staliniste. 
Suntem de asemenea convinşi că influenţa presiunilor venite din partea acestui grup de interese extrem de redus a covârşit (cel puţin pentru membrii Comisiei Juridice) argumentele din Apelul semnat de o serie de organizaţii civice şi de mii de români care sunt revoltaţi de acest proiect legislativ.   
Înainte de a vă da votul dvs., vă rugăm să reflectaţi asupra aspectelor anticonstituţionale ale acestui proiect de lege, care încalcă, fără nici un temei juridic, istoric şi legal, drepturile la libertatea conştiinţei, la asociere precum şi libertatea de exprimare.  
Vă atragem prin urmare atenţia de a nu vă lăsa induşi în eroare de faptul că dacă proiectul de lege a primit aviz favorabil în Comisia Juridică, el ar fi complet lipsit de lacune pe plan juridic şi legal. Menţionăm că dezbaterea care a avut loc pe data de 16 iunie a. c. în comisie a fost marcată de o superficialitate şi de o ignoranţă crasă privind noţiunile aflate în discuţie. Astfel, un amendament al Comisiei Juridice a propus formularea: Mișcarea legionară este considerată o organizație fascistă care a activat în perioada 1927-1941 sub denumirea de Legiunea “Arhanghelul Mihail”, Garda de Fier și Partidul Totul pentru Țară, bazată pe DEX ediţia 1998, ignorând faptul că în ediţia revizuită 2009 termenul de “legionar” este definit astfel: membru al mișcării social-politice de extrema dreaptă, reprezentată de partidul Garda de Fier; gardist, eliminându-se prin urmare atributul de “fascist”.
Dacă veţi vota favorabil pentru incriminarea  într-o formă sau alta a legionarismului, indiferent cu ce amendamente sau nuanţări, va trebui să fiţi conştienţi de faptul că tocmai veţi fi trecut repere fundamentale ale culturii româneşti precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Nae Ionescu, Ion Barbu, Radu Gyr etc., cel puţin moralmente, în rândul infractorilor de drept comun.  
Presupunând totuşi că vă veţi da totuşi votul dvs. pentru această monstruozitate juridică dar mai ales morală, să admitem că legea defineşte cu precizie termenii de “organizaţie legionară” sau “simbol legionar” pe care ar dori să îi incrimineze. Dar incriminarea “promovării concepţiilor legionare” are un caracter vag, imprecis şi pasibil de abuzuri nesfârşite. Însuşi acest statut de incertitudine, datorită lipsei unor repere şi limite clare în aplicare, are menirea de a induce nesiguranţă, de a promova intimidarea, restricţionând astfel în mod inadmisibil drepul fundamental la libertatea de expresie şi de conştiinţă garantată de Constituţia țării. 
În urma adoptării acesti legi se va institui cenzura? Vor fi cenzurate toate cărţile unor autori care au avut de-a face cu fenomenul legionar? Vor fi interzise scrierile memorialisticii concentraţionare şi ale rezistenţei anticomuniste, care de fapt reprezintă o contribuţie esenţială la istoria şi identitatea românească, sub pretextul că reprezintă “promovarea concepţiilor legionare”? Vor fi interzise scrieri precum “România în eternitate” a lui Mircea Eliade, “Schimbarea la faţă a României” de Emil Cioran sau “Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!” de Radu Gyr, sub acelaşi pretext? Cum se va proceda în aplicarea concretă a legii? Se va alcătui o “listă neagră” a cărţilor interzise şi una “albă” a celor “licite”? Care dintre martirii temniţelor comuniste vor avea dreptul la cinstire din partea noastră şi care nu? Se vor alcătui şi aici două categorii de liste? 
Ne facem prin urmare datoria de a semnala acest potenţial caracter abuziv al legii, de natură să încalce, fără nici un temei juridic sau istoric, drepturi fundamentale ale cetăţenilor României. 
Vă cerem ca atare: Respingeţi acest proiect de lege care nu serveşte nimănui, decât unei minorităţi interesate, dar nereprezentative la scara societăţii româneşti!   
Iar în cazul în care libertatea de conştiinţă vă impune a avea o altă opinie decât a noastră, vă solicităm să respectaţi principiul unui “lucru bine făcut”, cu interpretări clare şi cu norme de aplicare fără echivoc, pentru a elimina atât posibilitatea abuzurilor de încadrare, cât şi fenomenul de neisguranţă şi intimidare care ar proveni de aici, fapt ce ar avea consecinţe restrictive inadmisibile privind dreptul fundamental la libera exprimare.  
În ce ne priveşte, considerăm că un proiect de lege care nu răspunde cu precizie la întrebări precum cele ridicate mai sus, privind eventuala cenzură şi restricţii ale unor libertăţi cetăţeneşti, nu poate fi acceptat ca atare, fără amendamente semnificative. 
Cu toate acestea, ne permitem o sugestie pentru ca toate aceste dificultăţi să fie eliminate în modul cel mai simplu cu putinţă: neadoptarea acestui proiect de lege! 
În convingerea că veţi şti să daţi dovadă de responsabilitatea cuvenită în faţa poporului român şi a istoriei sale, vă asigurăm de întreaga noastră consideraţie.

Fundaţia “George Manu”
 
18 iunie 2015

joi, iunie 18, 2015

O RADIOGRAFIE EVREIASCĂ A «IUDEO-NAZISMULUI» (2)

SUMARUL BLOGULUI

Profesorul Israel Shahak

Prezentarea cărții 
Povara a trei milenii
de istorie și de religie iudaică 
a lui Israel Shahak
(urmare) 

IV. Povara istoriei (pp. 103-145)

Autorul începe prin a stabili patru epoci sau faze în istoria iudaismului (avertizînd că ele nu pot fi judecate toate cu aceeaşi măsură): 1) epoca vechilor regate ale Israelului şi Iudeei, pînă la distrugerea primului Templu (587 î. Hr.) şi exilul în Babilon, cînd societatea evreiască era încă destul de asemănătoare cu regatele semite învecinate, inclusiv sub aspect religios (“Ideile care aveau să devină tipice pentru iudaismul ulterior – în special cel segregaţionist – nu erau agitate decît într-un cerc restrîns de preoţi şi profeţi, a căror influenţă asupra societăţii depindea de sprijinul regelui” – pp. 103-104); 2) faza numită “a celor două centre” (Palestina şi Mesopotamia), după prima întoarcere din Babilon (537 î. Hr.) şi pînă spre anul 500 d. Hr. (adică pînă la închegarea definitivă a Talmudului), fază caracterizată “prin existenţa acestor două societăţi evreieşti autonome, amîndouă fundamental agricole, cărora «religia iudaică», aşa cum fusese anterior elaborată de un mic grup de preoţi şi cărturari, le-a fost impusă prin forţa şi autoritatea  Imperiului persan [v. Ezdra 7, 25-26]”, cînd în ambele centre autonomia şi ortodoxia evreiască s-au menţinut (cunoscînd doar eclipse temporare), dar cînd “mai ales după prăbuşirea Imperiului persan şi pînă spre anul 200 d. Hr., evreii care trăiau în afara celor două centre nu cunoşteau constrîngerile religioase iudaice”, ceea ce le-a şi permis “să creeze o literatură evreiască în greceşte”, ulterior “respinsă in toto de iudaism” (pp. 104-105); 3) faza definită de autor drept “iudaism clasic” (la care ne-am referit în prezentarea capitolelor anterioare şi despre care se va vorbi pe larg în continuare, constituind însăşi cheia de înţelegere a fenomenului iudaic pînă în ziua de azi) şi 4) faza modernă (caracterizată mai ales prin acţiunea de tip sionist), despre care se va vorbi iarăşi pe larg în încheierea capitolului. Profesorul Shahak adaugă această precizare: “Între a doua şi a treia fază (cea a iudaismului clasic) este un vid de mai multe secole: nu se ştie mai nimic din ce s-a petrecut cu evreii şi cu societatea evreiască în acest interval, iar cele cîteva informaţii avute la dispoziţie provin exclusiv din surse externe (neevreieşti)” (p. 106).
Lăsînd la o parte aceste “vremuri de întuneric”, autorul îşi îndreaptă atenţia asupra iudaismului clasic, căruia îi găseşte “trei trăsături fundamentale distincte” (v. p. 107 şi urm.). Mai întîi, societatea evreiască clasică nu mai cuprindea ţărani, bucurîndu-se de statutul destul de avantajos al unei minorităţi neţărăneşti, evreii făcînd parte, în ciuda persecuţiilor, din “clasele privilegiate” ale societăţii medievale şi post-medievale, chiar dacă istoriografia evreiască (mai ales cea de limbă engleză) “tinde să sublinieze exclusiv sărăcia evreilor şi discriminarea antievreiască”. Această tendinţă parţial mistificatoare este amendată cu promptitudine: “În unele momente, aceste fenomene au fost cît se poate de reale, dar chiar şi cel mai sărac dintre meşteşugarii, negustorii ambulanţi, intendenţii sau funcţionarii de birou evrei trăia incomparabil mai bine decît un şerb, mai ales în acele ţări ale Europei în care şerbia a persistat, într-o formă parţială sau deplină, pînă în secolul al XIX-lea: Prusia, Austria (inclusiv Ungaria), Polonia şi teritoriile poloneze anexate de Rusia. Este un fapt a cărui importanţă nu poate fi neglijată: înainte de începutul marilor migraţii evreieşti din timpurile moderne (spre 1880), marea majoritate a evreilor din lume trăia în aceste regiuni, funcţia lor socială cea mai importantă aici fiind să contribuie la oprimarea ţăranilor în folosul nobilimii şi al Coroanei [1].
Pretutindeni, iudaismul clasic a nutrit, faţă de agricultură ca meserie şi faţă de ţărănime ca clasă socială, o ură şi un dispreţ mult mai puternice decît faţă de ceilalţi «gentili» – o ură ce nu ştiu să aibă echivalent în celelalte societăţi. Această atitudine sare în ochi oricui posedă o oarecare cunoaştere a literaturii idiş sau ebraice din secolele XIX-XX” (într-o notă de subsol – 59 – sînt citaţi ca exemple Bashevis Singer şi Agnon, amîndoi laureaţi ai Premiului Nobel, apoi Bialik, “poetul naţional de limbă ebraică”, autorul celebrului poem Tatăl meu, în care îl evocă pe aceasta din urmă “vînzînd vodcă ţăranilor descrişi ca nişte animale”; or, adaugă Shahak, “acest poem foarte popular, studiat în toate şcolile israeliene, este unul dintre mijloacele de a transmite şi răspîndi pînă azi această atitudine antiţărănească”). 
O altă trăsătură ar fi aceea că societatea evreiască clasică depindea strîns de regi sau de nobilii investiţi cu puteri regale. Legile evreieşti îndreptate împotriva neevreilor (goim) “nu cunosc decît o singură excepţie: cînd «gentilul» este un rege sau un potentat al locului [paritz în ebraică, pooretz în idiş]. Unuia ca acesta i se aduc laude, se fac rugăciuni pentru el, se manifestă supunere în faţa lui, nu numai în cazul majorităţii treburilor civile, dar chiar şi în unele chestiuni religioase. După cum vom vedea, medicii evrei, cărora le este interzis să salveze viaţa unui «gentil» în zi de sabat, au ordin, dimpotrivă, să facă tot ce le stă în puteri pentru a-i îngriji pe regi şi pe cei puternici; acesta este şi principalul motiv pentru care regi şi nobili, papi şi episcopi au avut adeseori în slujba lor medici evrei. Şi nu numai medici, ci şi colectori de impozite şi de alte drepturi, sau (în Europa de Est) administratori de domenii: dacă aceştia erau evrei, se ştia că vor face tot ce le va sta în putinţă pentru rege sau nobilul respectiv”. Desigur, de aici rezultau o serie de privilegii, atît personale, cît şi comunitare (scutiri de impozite, autonomie administrativă şi juridică, protecţie în cercurile înalte, trecerea cu vederea a unor abuzuri, printre care specula şi camăta etc.), nici un demers evreiesc neavînd caracter dezinteresat.
În al treilea rînd, observă Shahak, societatea iudaismului clasic este în totală opoziţie cu societatea neevreiască înconjurătoare (cu excepţiile arătate în paragraful anterior). Sîntem anunţaţi că acest aspect – fundamental şi deci plin de consecinţe, atît în ceea ce priveşte mentalitatea evreului, cît şi “reacţiunea” antisemită de-a lungul istoriei – va fi amplu ilustrat în capitolul următor. 
“Privite împreună – concluzionează autorul (pp. 112-113) – aceste trei caracteristici sociale şi consecinţele lor ne permit deja să explicăm o bună parte a istoriei comunităţilor evreieşti «clasice», atît din lumea creştină, cît şi din cea musulmană. Poziţia evreilor apare deosebit de favorabilă în ţările dominate de regimuri autoritare, care-şi păstraseră caracterul feudal şi în care nu începuse încă să se dezvolte o conştiinţă naţională elementară. [...] De fapt, iudaismul clasic a înflorit cu precădere sub regimurile de forţă, care erau rupte de aproape toate clasele societăţii; în aceste regimuri evreii îndeplineau unele funcţii ale clasei de mijloc – dar cu un statut de veşnică dependenţă. Din această cauză, ei s-au izbit nu numai de opoziţia ţărănimii (opoziţie neglijabilă, exceptînd rarele revolte populare), dar, mai ales, de cea a burgheziei neevreieşti (care, în Europa, era atunci clasa în ascensiune) şi a clerului de rang inferior; în schimb, erau protejaţi de clerul înalt şi de nobilime. Dimpotrivă, în ţările în care, fiind înlăturată anarhia feudală, nobilimea a ajuns să se unească cu regele (şi cel puţin cu o parte a burgheziei) pentru a guverna statul, care dobîndea astfel o formă naţională sau măcar proto-naţională, poziţia evreilor a fost periclitată”. În sprijinul acestei “scheme generale” se dau mai multe exemple, atît din lumea creştină (Anglia, Franţa, Italia, Spania creștină, Polonia – de unde Shahak este originar), cît şi din lumea musulmană (Spania maură, Egiptul islamizat, Imperiul otoman etc.). Ne vom opri aici, ca fiind mai aproape de noi, doar la cazul Poloniei [2], de altfel foarte edificator. Aici ţăranul fusese redus la starea de şerbie, pan-ul fiind atotputernic (mergînd pînă la dreptul de viaţă şi de moarte asupra supuşilor săi). Numărul mic de evrei trăitori în Polonia încă din secolul al XIV-lea s-a înmulţit considerabil în secolele următoare, cunoscînd o certă culminaţie în secolul al XVI-lea, de cînd comunitatea evreiască a şi căpătat o poziţie extrem de importantă în stat. “Care a fost rolul social al comunităţii evreieşti poloneze de la începutul secolului al XVI-lea şi pînă la 1795 [anul celei de-a treia împărţiri a Poloniei între ruşi şi austrieci]? Puterea monarhică, tot mai inexistentă, a încetat să influenţeze soarta evreilor, iar aceştia au căzut foarte repede sub puterea aristocraţiei – fapt care a avut consecinţe durabile şi tragice pentru evrei şi totodată pentru poporul polonez de rînd. În întreaga republică [Polonia era republică feudală cu regalitate electivă!], nobilii s-au folosit de evrei pentru a submina puterea comercială, şi aşa destul de slabă, a oraşelor regale. În Polonia – caz unic în ţările Europei occidentale – bunurile aparţinînd nobililor în oraşe, chiar şi cele ale regelui, nu cădeau sub incidenţa legilor municipale, nici sub regulamentele breslelor. În cea mai mare parte a cazurilor, nobilii îi aduceau aici pe protejaţii lor evrei, ceea ce provoca neîncetate conflicte. Din ele, evreii ieşeau, de regulă, «victorioşi», astfel că oraşele nu reuşeau nici să-i facă să se supună legii, nici să-i expulzeze; dar, tot de regulă, un oarecare număr dintre ei erau omorîţi, iar bunurile lor prădate în timpul răzmeriţelor populare. [...] Dar cea mai rea situaţie a fost aceea care a apărut în provinciile orientale ale Poloniei. [...] În aceste vaste teritorii nu exista nici urmă de oraşe regale. Oraşele fuseseră întemeiate de seniori şi le aparţineau acestora, fiind însă populate aproape în exclusivitate de evrei. Pînă tîrziu, populaţia din numeroase oraşe poloneze aflate la est de Bug era în proporţie de 90% evreiască, iar acest fenomen demografic devenea încă şi mai pronunţat în lungul fîşiei de teritoriu anexat de la Polonia de către Rusia imperială, teritoriu pe care administraţia ţaristă îl definise drept «zonă de sedentarizare evreiască». În afara oraşelor, foarte mulţi evrei, în toată Polonia, dar mai ales în partea de est, erau folosiţi în funcţii care făceau din ei superiorii şi asupritorii direcţi ai ţărănimii aservite: erau vechili (administratori de domenii, investiţi de senior cu depline puteri de constrîngere); arendaşi ai unor privilegii feudale, ca exploatarea morii sau a banalului cuptor de pîine, a distileriilor de alcool şi a crîşmelor (ceea ce implica dreptul de a scotoci casele ţăranilor cu arma în mînă, în căutarea alambicurilor clandestine); sau colectori ai tuturor redevenţelor imaginabile. Pe scurt, în Polonia orientală, pe vremea dominaţiei seniorilor (şi a Bisericii feudale), evreii erau în acelaşi timp exploatatorii direcţi ai ţărănimii şi aproape singurii orăşeni. [...] Cu siguranţă, evreii erau ei înşişi asupriţi şi subjugaţi; istoria a consemnat numeroase exemple izbitoare ale încercărilor şi umilinţelor la care aceşti «nobili de ţară» îi supuneau pe evreii «lor». Dar, aşa cum am remarcat, ţăranii sufereau o asuprire încă şi mai cruntă sub dubla tiranie a proprietarilor de terenuri şi a evreilor. [...] Această stare de lucruri a durat pînă la înfiinţarea statului modern. [...] Aceasta a fost, aşadar, singura ţară mare din Occident care nu i-a expulzat niciodată pe evreii «săi». O nouă clasă mijlocie nu se putea dezvolta dintr-o ţărănime total aservită; iar prima burghezie, izolată în cîteva oraşe şi puţin activă pe tărîm comercial, nu reprezenta o forţă. [...] Condiţiile existente în sînul comunităţii evreieşti au urmat, de asemenea, un curs retrograd. În perioada cuprinsă între 1500 şi 1795, una dintre cele mai infestate de superstiţii din istoria iudaismului, comunitatea evreiască poloneză le-a întrecut pe toate celelalte în privinţa fanatismului. Puterile considerabile ale autonomiei evreieşti au fost folosite tot mai mult pentru a înăbuşi orice gîndire originală sau novatoare, pentru a apăra şi a încuraja cea mai neruşinată exploatare a evreilor săraci de către evreii bogaţi, uniţi cu rabinii, şi pentru a justifica de ce evreii ţineau partea aristocraţiei, împilîndu-i pe ţărani. [...] Polonia de dinainte de 1795, în care rolul social al evreilor a fost mai important decît oriunde altundeva, ilustrează mai bine decît orice altă ţară falimentul iudaismului clasic” (pp. 123-126).
Astfel de tensiuni sociale explică numeroasele persecuţii la care evreii au fost supuşi de-a lungul ultimului mileniu; “rasismul” propriu-zis sau “fanatismul religios” al persecutorilor au avut, indiferent de secol sau meridian, un rol cu totul secundar. Unii au văzut în nazism încununarea acestui şir de persecuţii istorice. Shahak ţine însă să precizeze: “Este bine ca, de la început, să stabilim clar deosebirea între persecuţiile din perioada «clasică» şi exterminarea nazistă. Acelea erau mişcări populare, venite de jos, în timp ce aceasta din urmă a fost inspirată, organizată şi pusă în practică de sus, de conducătorii unui stat. [...] Mai mult, naziştii căutau să nimicească şi alte popoare: ţiganii au fost suprimaţi în acelaşi fel ca şi evreii...” (p. 127). 
Pînă la holocaustul nazist [3], capetele încoronate, aristocraţia, clerul înalt, ba chiar şi marea burghezie, au ţinut mai degrabă partea evreilor, din interese în primul rînd financiare; persecuţiile au pornit dinspre categoriile sociale pauperizate (ţărani, tîrgoveţi, mica burghezie, clerul mărunt, “proletariatul” intelectual). “Acest lucru este adevărat chiar şi în cazul Rusiei, în parte excepţional. Guvernarea ţaristă, prin intermediul poliţiei sale secrete, a provocat efectiv pogromuri, dar numai în momentele în care era profund zdruncinată (după asasinarea lui Alexandru II, în 1881, apoi exact înainte şi după revoluţia din 1905); şi avea grijă, chiar şi atunci, să prevină orice exagerare. În schimb, cînd era la apogeul forţei sale (de pildă sub Nicolae I sau în timpul celei de-a doua părţi a domniei lui Alexandru II, după zdrobirea opoziţiei), regimul nu tolera pogromurile (chiar dacă el consolida totuşi discriminarea juridică împotriva evreilor). Această regulă este într-adevăr generală, verificîndu-se pentru toate masacrările de evrei în Europa creştină” (p. 128), din vremea cruciadelor şi pînă în pragul secolului XX. Cel mai frapant este, în opinia lui Shahak, exemplul marelui pogrom ucrainian din 1648 (revolta cazacilor lui Hmielniţki, transformată rapid într-o amplă răscoală a ţăranilor înrobiţi) [4].
Sfîrşitul capitolului tratează problema antisemitismului modern şi replica sionistă. “O dată cu întemeierea statelor moderne, cu abolirea iobăgiei şi cucerirea drepturilor individuale minime, funcţia economică şi socială a evreilor nu şi-a mai găsit rostul. În acelaşi timp, au dispărut şi puterile pe care comunitatea evreiască le avea asupra membrilor săi, iar aceştia, în număr tot mai mare, au obţinut libertatea de a se alătura, ca simpli indivizi, societăţii comune ţărilor în care trăiau. Evident, această schimbare a determinat o reacţie violentă atît din partea evreilor conservatori şi a rabinilor lor, cît şi din partea acelor elemente ale lumii europene care se împotriveau «societăţii deschise»...” (pp. 130-131). Antisemitismul modern şi-ar fi făcut apariţia mai întîi în Franţa şi Germania, apoi în Rusia. “La începuturile sale (1880-1900) – crede autorul – antisemitismul modern a fost reacţia oamenilor dezorientaţi, care urau din răsputeri noua societate sub toate formele sale, bune sau rele, şi credeau cu tărie într-o teorie conspiraţionistă asupra istoriei [5]. Aceştia i-au luat pe evrei drept ţapi ispăşitori, le-au imputat prăbuşirea vechii societăţi [...] şi tot ce era neliniştitor în epoca contemporană” (p. 131) [6]. Acum apar, propriu-zis, teoriile rasiste (“inventarea «rasei» iudaice”, zice Shahak!) [7]. Este evocată doctrina rasistă a lui Edouard Drumont, expusă în La France juive (1886). Antisemitismul s-a aliat mai pretutindeni cu partidele conservatoare (de partea evreilor rămînînd, cu mici excepţii, forţele politice – în ansamblu dominante – ale liberalismului şi socialismului), iar pe alocuri şi cu Bisericile tradiţionale (mai ales în spaţiul ortodox, unde cazul României este citat în mod expres – p. 134), încercîndu-se reactivarea xenofobiei pure şi a fundamentalismului religios, dincolo de cauzele imediate de natură socială, politică, economică, iar uneori culturală. “Totodată este necesar să facem o distincţie foarte clară – recunoaşte autorul – între conservatori şi chiar reacţionari, pe de o parte, şi antisemiţi şi adevăraţii rasişti, pe de altă parte. Deşi este produsul unor condiţii sociale specifice, rasismul modern (incluzînd şi antisemitismul), cînd cîştigă teren, devine o forţă care, după părerea mea, nu poate fi calificată altfel decît ca demonică”, avînd, în consecinţă, caracter iraţional, imprevizibil şi incontrolabil, cum s-a întîmplat cu nazismul însuşi (pp. 135-136) [8]
Evreii au răspuns prin forma lor de conservatorism rasist: sionismul (care a luat locul “iudaismului clasic”); acesta susţine, ca şi antisemitismul creştin sau musulman, eterna incompatibilitate dintre evrei şi “gentili” (goim). “În această privinţă, probabil că exemplul cel mai uluitor este bucuria cu care sioniştii au întîmpinat venirea la putere a lui Hitler, pentru că împărtăşeau convingerile sale în privinţa primatului «rasei» şi a ostilităţii faţă de asimilarea evreilor” (p. 139)! Un Joachim Prinz (doctor rabin, ulterior emigrat în Statele Unite şi devenit lider al Organizaţiei Sioniste Mondiale şi al Congresului Mondial Evreiesc) putuse să scrie, într-o carte publicată în 1934, Wir Juden (Noi evreii):  “... pentru noi, sensul ei este că liberalismul şi-a pierdut toate şansele. Singura formă de viaţă politică ce favoriza asimilarea evreilor nu mai există” (J. Prinz, Wir Juden, Berlin, 1934, pp. 150-151; cit. de Shahak la p. 140). Şi mai departe: “... numai cel care îşi cinsteşte originile şi propriul său sînge poate respecta şi onora voinţa naţională a altor popoare” (ibidem, p. 155; cit. de Shahak la p. 141). Acest amestec de radicalism, oportunism şi naivitate avea să fie ridiculizat de mersul evenimentelor. Cert este însă un lucru: hitlerismul a murit, în vreme ce sionismul se perpetuează, imitîndu-l fără scrupule, cum s-a dovedit nu o dată în sîngeroasele acţiuni antipalestiniene, iniţiate sau girate chiar de statul israelian...
Concluzia profesorului Shahak ar fi că evreul onest trebuie să înfrunte “trecutul iudaic totalitar”, la fel de odios ca şi totalitarismele antievreieşti, transformîndu-se în “apărător al adevăratei libertăţi şi umanităţi, în toate ţările, la toate popoarele”. “Dacă nu tragem învăţăminte din istorie, înseamnă să ne condamnăm la repetarea ei: evreii care refuză să privească în faţă trecutul iudaismului nu fac excepţie de la această regulă; ei au devenit sclavii lui şi îl repetă în opţiunile politicii sioniste şi israeliene” (p. 143). Şi în încheiere (cu o generalizare poate discutabilă): “Calea unei revoluţii autentice în sînul iudaismului – pentru a-i insufla omenia, pentru a-i face pe evrei să înţeleagă propriul lor trecut şi, prin aceasta, să se reeduce dincolo de tirania acestuia – trece printr-o critică implacabilă a religiei iudaice. Împotriva a tot ce iese la iveală din propriul nostru trecut, fără aprobarea nimănui, trebuie să reluăm strigătul lui Voltaire împotriva trecutului său: Zdrobiţi-l pe infam!” (p. 145). 


V. “Legile împotriva neevreilor” (pp. 147-190)

Sistemul de legi al iudaimului clasic îşi are originea (v. cap. III) în Talmudul babilonian. “Primul cod al legii talmudice, avînd şi astăzi o importanţă fundamentală, este Mishneh Torah, scris de Moise Maimonide spre sfîrşitul secolului al XII-lea. Lucrarea cu cea mai mare autoritate, foarte utilizată pînă astăzi ca manual, este Shulhan 'Aruk (“Masa-ntinsă”) de Joseph Caro (sfîrşitul secolului al XVI-lea) – compendiu pentru uzul poporului al lucrării Bet Josef (“Casa lui Iosif”), voluminosul său comentariu destinat erudiţilor. Pe de altă parte, au fost scrise numeroase comentarii despre Shulhan 'Aruk, în special de-a lungul secolului al XVII-lea; există însă şi unul datînd din secolul nostru şi care îşi are importanţa sa: Mishnah Berurah. În sfîrşit, Enciclopedia talmudică (în ebraică) – compilaţie publicată în Israel începînd din 1950, prin grija celor mai de seamă specialişti rabinici ortodocşi ai ţării – este un bun compendiu al întregii literaturi talmudice” (pp. 147-148). Bazîndu-se cu precădere pe aceste surse, autorul arată în ce fel legea iudaică se raportează la neevrei (problemă atinsă doar tangenţial în capitolele anterioare), punîndu-i în lumină nu doar ostilitatea principială, ci împingînd deconspirarea pînă la cele mai scandaloase amănunte (aproape incredibile pentru o minte normală).
În prim plan stă omorul (şi chiar genocidul). Dacă uciderea unui evreu este o crimă capitală [9], pedepsită cu asprime de autorităţile rabinice, uciderea unui “gentil” constituie doar “un păcat împotriva legilor Cerului” (dacă s-a comis cu premeditare), sau chiar nici un păcat (dacă a fost cauzată indirect); ucigaşul nu cade sub incidenţa nici unui tribunal talmudic [10]. Orice ucigaş neevreu căzut sub jurisdicţe evreiască trebuie executat (indiferent de apartenenţa etnică sau religioasă a victimei); dacă însă victima este un neevreu, iar asasinul se converteşte la iudaism, atunci pedeapsa nu se mai aplică. “Toate acestea – observă profesorul Shahak – au un raport direct şi practic cu realităţile statului Israel. Deşi codul penal israelian nu face distincţie făţişă între evreu şi gentil, rabinii ortodocşi fac această deosebire, fiindcă ei se inspiră din Halakhah [sistemul tradiţional de legi iudaice – n.n.] ori de cîte ori dau sfaturi credincioşilor – în special celor care-şi fac serviciul militar [11]“ (p. 149; paginile următoare – pînă la 155 – aduc suficiente exemple în acest sens). 
Să vedem acum ce spune iudaismul tradiţional despre salvarea vieţii cuiva (p. 156 şi urm.), mai ales că evreii reproşează curent “lumii întregi”, după al doilea război mondial (“uneori pe bună dreptate, alteori pe nedrept”, observă profesorul Shahak), “că nu a dat ajutor evreilor care erau pe punctul de a fi masacraţi”, reproş care se aude tot mai stăruitor în vremea din urmă şi la adresa poporului român (a se vedea, spre exemplu, cazul Radu Ioanid, amplu dezbătut în presa centrală). “Conform învăţăturii Halakhah, salvarea vieţii unui alt evreu este o îndatorire supremă (Shulhan 'Aruk, “Hoshen Mispat” 426)”, pe cînd “în ce îi priveşte pe «gentili», principiul talmudic nu permite ca vieţile lor să fie salvate” (Tractatul 'Avodah Zarah 26b). Maimonide este, în această privinţă, cît se poate de radical, discutînd şi problema medicilor evrei, care nu au dreptul să vindece un neevreu decît dacă acela ar avea puterea să facă un rău comunităţii (op. cit., “Ucigaşi” 4, 11 şi “Idolatrie” 10, 1-2), fiind rege sau demnitar (Maimonide însuşi a fost medicul personal al lui Saladin). Lucrurile se complică şi în aceste cazuri excepţionale, dacă e la mijloc ziua de sabat (v. p. 161 şi urm.). Însă “în zilele noastre, majoritatea medicilor evrei nu mai sînt religioşi şi nu cunosc conţinutul acestor reguli”, este de părere autorul. “Cît despre cei care sînt totuşi credincioşi practicanţi, mulţi preferă, spre onoarea lor, să respecte mai curînd jurămîntul lui Hippocrate decît învăţăturile rabinilor lor fanatici. Cu toate acestea, nu se poate ca rabinii să nu-i influenţeze pe unii dintre medicii care fac parte din congregaţiile lor şi este sigur că printre ceilalţi, care în practică nu urmează aceste sfaturi, mulţi evită totuşi să le denunţe în mod public” (pp. 166-167).
Discriminarea neevreilor are şi multe alte aspecte: sexuale (exemplu: femeile de alt neam sînt considerate, pe urmele aceluiaşi Maimonide, drept N. Sh. G. Z., abreviere a cuvintelor ebraice niddah, shifhah, goyah, zonah, adică “impură”, “sclavă”, “femelă”, “prostituată” – v. nota 126), sociale (ex.: “După doctrina Halakhah, trebuie împiedicată – pe cît se poate – orice numire a unui «gentil» într-o funcţie care i-ar da fie şi cea mai mică putere asupra evreilor” – p. 171), juridice (ex.: “Pentru că «gentilii», după Halakhah, sînt mincinoşi prin fire, mărturia lor nu poate avea nici o valoare în faţa unui tribunal rabinic” – p. 172), financiare (ex.: camăta, ca şi orice gen de înşelătorie, este nerecomandabilă faţă de un alt evreu, dar recomandată constant faţă de neevrei, ce-i drept cu unele nuanţe, care nu schimbă însă esenţial lucrurile – v. pp. 173-175) etc. 
Un caz special este cel al neevreilor (cei mai mulţi de origine arabă) care trăiesc pe pămîntul Israelului (Eretz Ysra' el ) sau sînt doar în trecere pe acolo. Există un întreg sistem de legi menite să asigure supremaţia evreilor în spirit sionist. Astfel, “învăţăturile Halakhah le interzic evreilor să vîndă bunuri imobiliare (terenuri şi case) «gentililor» aflaţi pe pămîntul Israelului” (p. 176), iar închirierile se fac în condiţii precise, adeseori umilitoare pentru “beneficiari”; în general, străinii sînt văzuţi cu ochi răi, orice “amestec” sau “deschidere” trezind suspiciuni de origine străveche (a căror expresie este şi o poruncă precum cea din Ieşirea 23, 33, constant invocată de autorităţile rabinice).
Există, în fine, o serie întreagă de “comportamente injurioase” la adresa neevreilor, inoculate prin chiar învăţămîntul religios, în scopul de a întreţine dispreţul şi ostilitatea. Astfel (v. p. 179 şi urm.), “într-una dintre primele formule ale rugăciunii de dimineaţă, evreul cucernic îi mulţumeşte lui Dumnezeu că nu l-a făcut «gentil»”; de Yom Kippur se proclamă solemn: “Trebuie să-l lăudăm pe Domnul [...] că nu ne-a făcut la fel cu neamurile [...] care se închină în faţa zădărniciei şi a nimicului şi se roagă unui zeu care nu le este de nici un ajutor”. “Cea mai importantă parte a rugăciunii zilelor săptămînii – cele «optsprezece binecuvîntări» – cuprinde un blestem îndreptat iniţial împotriva creştinilor, a evreilor convertiţi şi a altor evrei eretici: «Și apostaţii să nu aibă nici o nădejde şi toţi creştinii să piară de îndată!»“. S-a văzut deja (cap. II) cum trebuie să afurisească evreul habotnic un cimitir neevreiesc. Procedeul se aplică şi altor spaţii neevreieşti (biserici, locuri de adunare şi chiar case particulare); ba la vederea unei biserici ori a unui crucifix “s-a înrădăcinat obiceiul de a scuipa (de regulă, de trei ori)”. Dacă un creştin a atins întîmplător o sticlă de vin desfăcută de un evreu, vinul trebuie aruncat; dacă “profanatorul” este musulman, măsura e mai puţin radicală: evreul poate să vîndă sau să dăruiască sticla, fără a o mai prăpădi! Am redat doar cîteva dintre exemplele aduse de Israel Shahak. “Orice persoană care trăieşte în Israel ştie că aceste atitudini de ură şi de dispreţ faţă de «gentili» sînt larg răspîndite şi înrădăcinate printre evrei. În general, aceste sentimente nu sînt arătate celor din exterior, dar, după înfiinţarea statului Israel, după războiul din 1967 şi după ascensiunea lui Begin, o minoritate de evrei a început, treptat, să vorbească mai mult despre aceste lucruri. În ultimii ani au fost citate public, pînă şi la televiziune, preceptele inumane conform cărora starea «naturală» a «gentililor» este servitutea – afirmaţii făcute de agricultori evrei care exploatează mînă de lucru arabă, şi în special copii” (p. 187). 
Capitolul se încheie cu cîteva consideraţii – adăugate celor făcute pe parcurs – asupra frondei religioase faţă de creştinism şi islamism. Atitudinea profund ostilă faţă de creştinism are, după părerea profesorului Shahak (pp. 188-189), două surse principale: “1) ura faţă de Iisus şi calomniile lansate împotriva lui” şi “2) faptul că, din raţiuni «teologice» (în bună măsură întemeiate pe ignoranţă), învăţătura rabinică aşază creştinismul printre religiile idolatre”. Să le luăm pe rînd (cu toată înţelegerea faptului că autorul, deşi critic necruţător al iudaismului tradiţional, nu este şi nu poate fi un apologet efectiv al creştinismului sau al islamismului, unele dintre afirmaţiile sale rămînînd discutabile din punctul nostru de vedere). “Desigur, trebuie să facem o deosebire între poziţia tradiţională a iudaismului cu privire la Iisus şi controversele absurde între antisemiţi şi apologeţii evrei referitoare la cei care sînt răspunzători de trimiterea sa la moarte. Majoritatea specialiştilor din perioada modernă sînt de acord că, dată fiind absenţa mărturiilor contemporane autentice, precum şi alcătuirea tîrzie a Evangheliilor şi contradicţiile cuprinse în ele, nu este posibil să se ajungă la o cunoaştere exactă a împrejurărilor în care a fost executat Iisus. Oricum ar sta lucrurile, ideea unei vinovăţii colective şi ereditare este, în acelaşi timp, de rea-credinţă şi absurdă. Dar aici nu interesează realitatea faptelor privitoare la Iisus, ci poveştile fanteziste şi defăimătoare colportate de Talmud şi de literatura talmudică, în care evreii au crezut pînă în secolul al XIX-lea şi în care mulţi continuă să creadă şi astăzi, în special în Israel”. Afirmaţiile cele mai jignitoare sînt cuprinse în Tol' dot Yeshu [12]; numele lui Iisus a devenit “un simbol al tuturor josniciilor posibile” [13]. Cît priveşte “raţiunile teologice” (în speţă, acuzaţia de “idolatrie”), se pleacă de la “o interpretare sumară a dogmelor creştine ale Trinităţii şi Întrupării. La fel, toate emblemele creştinilor, toate reprezentările lor picturale [icoanele] etc. sînt privite ca «idoli», inclusiv de către acei evrei superstiţioşi care adoră ei înşişi, literalmente, suluri, pietre sau obiecte provenind de la «Oamenii Sfinţi» din neamul lor”.
Privit, în mod tradiţional, cu mai puţină înverşunare (pentru că nu poate fi învinuit de “idolatrie”, n-a luat naştere în medii evreieşti şi este totuşi o expresie a spiritului semit), islamismul apare prezentat (v. p. 190) ca invenţie a unui “nebun”, meshugga (Mahomed); Coranul (spre deosebire de Noul Testament) nu trebuie chiar azvîrlit în foc, iar un Maimonide, de exemplu, citează cu destul respect anumite autorităţi filosofice musulmane. Astăzi, pe fondul radicalizării conflictului arabo-israelian, atitudinile faţă de Islam tind să devină implicit mai ostile. 
“Prin atitudinile sale persistente faţă de neevrei, iudaismul clasic exercită o influenţă profundă asupra adepţilor săi, nu numai asupra evreilor ortodocşi, ci şi asupra celor pe care-i putem privi ca pe epigonii acestora: sioniştii” (p. 191). Ceea ce autorul numeşte “ideologia iudaică” reprezintă tocmai extrapolarea religiosului în domeniul politic, cu consecinţe la care ne vom referi mai pe larg în ultima parte a acestei prezentări [14]. “În general, observatorii străini nu-şi dau seama de influenţa acestei ideologii, pentru că au tendinţa de a subestima rolul pe care îl deţine religia iudaică în politica israeliană. Acest fapt explică de ce [străinii] se înşeală atît de frecvent în previziunile pe care le fac în acest domeniu” (ibid.). 


VI. “Consecinţele politice” (pp. 191-198) 

Am văzut, rezumînd penultimul capitol al cărţii lui Israel Shahak, cît de extinsă şi de radicală se vădeşte, de-a lungul istoriei, în mediile evreieşti (iar astăzi cu precădere pe teritoriul statului israelian), discriminarea neevreilor, al cărei substrat este întotdeauna unul religios. “Prin atitudinile sale persistente faţă de neevrei – continuă autorul – iudaismul clasic exercită o influenţă profundă asupra adepţilor săi; nu numai asupra evreilor ortodocşi, ci şi asupra celor pe care îi putem privi ca pe epigonii lor: sioniştii. Prin intermediul acestora din urmă, astfel de atitudini determină şi orientările politice ale statului Israel “ (p. 191; subl. n.). Lăsînd la o parte numeroasele cazuri de evitare deliberată a subiectului (din laşitate sau din calcule interesate), mulţi “observatori străini nu-şi dau seama de adevărata influenţă a acestei ideologii, pentru că au tendinţa de a subestima rolul pe care îl deţine religia iudaică în politica israeliană”. Realitatea este că “majoritatea crizelor guvernamentale israeliene sînt provocate tocmai de chestiuni religioase, adesea derizorii, mai mult decît de oricare alte cauze” (ibid.). Faptul se reflectă şi în “subiectele” de maxim interes din presa israeliană: “Iată cîteva subiecte care îi pasionează evident pe cititorii presei ebraice, la începutul lui august 1993 – ora la care scriu: dacă soldaţii ucişi în luptă, născuţi dintr-o mamă neevreică, trebuie să fie înhumaţi într-o zonă separată a cimitirelor militare israeliene? Vor fi autorizate în continuare pompele funebre religioase evreieşti, care au monopolul înmormîntării tuturor evreilor (în afară de membrii chibuţurilor), să taie împrejur cadavrele evreilor necircumcişi înainte de înmormîntare, aşa cum au făcut întotdeauna? Va fi autorizat sau interzis prin lege importul de carne cuşer, în fapt supus prohibiţiei, după crearea statului Israel? Publicul israelian este interesat mai mult de aceste întrebări – sau de altele de acelaşi soi – decît, să zicem, de negocierile cu palestinienii şi cu Siria” (pp. 191-192).
Fundamentalismul, pe care evreii îl reproşează în mod curent altora, structurează întreaga viaţă politică a statului israelian; desigur, cei mai afectaţi sînt neevreii de pe teritoriul acestui stat. În anumite privinţe, regimul aplicat acestora este, în opinia autorului, chiar mai sever decît cel aplicat negrilor de pe teritoriul Africii de Sud din epoca apartheid-ului. Acolo putuseră exista măcar aşa-numitele “bantustane” (mici state beneficiind de o oarecare autonomie şi suveranitate), pe cînd “«ideologia iudaică» interzice să fie recunoscut dreptul de «a aparţine» unor neevrei fie şi pentru cea mai neînsemnată parcelă din Pămîntul Israelului”, în virtutea principiului sacru al “Răscumpărării Pămîntului”. Astfel, “«ideologia iudaică» exclude acel foarte comod principiu de dominaţie, cunoscut deja de pe vremea romanilor şi aplicat de atîtea imperii seculare, pe care îl rezumă perfect cuvintele Lordului Cromer: «Noi nu guvernăm Egiptul, noi îi guvernăm pe guvernatorii Egiptului». Iudaismul interzice astfel de recunoaşteri, ca şi cea mai mică urmă de respect faţă de un «guvernator neevreu» al vreunei bucăţi din Pămîntul Israelului. În regiunile considerate ca făcînd parte integrantă din Pămîntul Israelului, nu poate fi aplicat sistemul atît de pragmatic al «clientelismului», care poate transforma regi, sultani, maharajahi, mari şefi, iar în epoca modernă dictatori de paie, în tot atîtea instrumente ale unei hegemonii imperiale. Aşa încît teama, adesea exprimată de [arabii] palestinieni, că vor vedea creîndu-se un «bantustan» pentru ei, este lipsită de orice temei” (p. 194). 
Autorul pune în evidenţă şi un alt aspect esenţial: “Israelul nu este singurul stat exclusivist de pe planetă, dar exclusivismul său este unul sui generis. Avem temeiuri să afirmăm că «ideologia iudaică» nu influenţează numai politica israeliană, ci şi un mare număr, dacă nu chiar majoritatea evreilor din diaspora. Dacă aplicarea efectivă a «ideologiei iudaice» depinde de forţa Israelului, aceasta depinde, la rîndul său, într-o măsură considerabilă, de sprijinul acordat Israelului de evreii din diaspora, şi îndeosebi de cei din Statele Unite” (pp. 194-195). Un alt caz notoriu este cel al Canadei. Mai mult decît toate celelalte la un loc, “aceste două state acordă un sprijin hotărîtor politicii israeliene, chiar cînd aceasta este în contradicţie flagrantă cu drepturile fundamentale ale omului” (p. 195). Pe de altă parte, “în cele două ţări (ca şi în Franţa, Marea Britanie şi multe alte state), organizaţiile evreieşti sprijină Israelul cu aceeaşi fidelitate de nezdruncinat pe care partidele comuniste au acordat-o vreme îndelungată Uniunii Sovietice. Mai mult, numeroşi evrei care luptă pentru apărarea drepturilor omului dovedesc o stare de spirit de un remarcabil totalitarism în treburile care privesc Israelul...” (ibid.). Aceasta este una dintre principalele observaţii care se desprind din cartea lui Shahak: evreii judecă aceleaşi realităţi cu măsuri diferite, în funcţie de propriile interese; lucruri pe care ei înşişi le consideră scandaloase în ograda altora, li se par cît se poate de fireşti în propria ogradă! Uriaşa maşinărie demagogică a ideologiilor democratice, pacifiste, mondialiste, laice şi progresiste pare să fi fost elaborată numai pentru uzul statelor neevreieşti (confirmînd parcă cinicele precepte şi tehnici de manipulare din îndelung contestatele Protocoale ale Înţelepţilor Sionului)!
În forma sa clasică, continuată de sionism, iudaismul este profund totalitar; iar lucrul se vădeşte nu doar în statul israelian postbelic, ci şi în sînul organizaţiilor evreieşti internaţionale (dintre care cele mai multe şi mai importante au un caracter “închis”, exclusivist). Profesorul Shahak observă, onest şi lucid: “Comportamentul evreilor organizaţi din Statele Unite nu diferă de comportamentul adepţilor altor ideologii totalitare din epoca noastră. Stalin şi complicii săi nu au obosit niciodată condamnînd discriminarea împotriva negrilor americani sau sud-africani, tocmai atunci cînd în U.R.S.S. erau comise cele mai abominabile crime” (p. 197). Tot aşa, rabinii americani susţineau cu ardoare cauza unui Martin Luther King, în vreme ce în Israel li se refuzau palestinienilor drepturile cele mai elementare! Autorul are dreptate să scrie: “Dacă nu începe cu apărarea drepturilor omului încălcate în chiar grupul din care faci parte, atunci apărarea democraţiei este lipsită de sens şi chiar dăunătoare. Venită din partea unui evreu, orice pledoarie pentru apărarea drepturilor omului care nu comportă şi apărarea drepturilor neevreilor, atît de batjocorite de «statul evreu», este la fel de mincinoasă ca şi apărarea drepturilor omului de către stalinişti” (ibidem). 
Cartea se încheie cu următorul paragraf concluziv: “Aşadar, atît pentru evreii din Israel, cît şi pentru cei din diaspora, adevărata încercare ce li se impune este să-şi demonstreze capacitatea de a-şi face propria lor critică, fapt care implică o critică a trecutului iudaic. Examenul detaliat şi onest al atitudinii evreilor faţă de neevrei trebuie să fie cel mai de seamă aspect al unei asemenea critici. Este tocmai ceea ce mulţi evrei cer de la neevrei: să privească în faţă propriul lor trecut, pentru a lua cunoştinţă astfel de discriminarea şi persecuţiile pe care evreii le-au suferit din partea altor popoare. În ultimii 40 de ani, numărul neevreilor ucişi depăşeşte cu mult numărul victimelor de origine evreiască. Persecuţiile şi discriminarea impuse de «statul evreu», cu sprijinul evreilor organizaţi din diaspora, sînt incomparabil mai grave decît suferinţele provocate evreilor de regimurile care le sînt ostile. Lupta împotriva antisemitismului [...] nu trebuie, desigur, să înceteze niciodată, dar lupta împotriva şovinismului practicat de evrei – care presupune cu necesitate o critică a iudaismului clasic – este la fel de importantă astăzi, dacă nu cumva chiar mai importantă” (p. 198). Israel dixit.

Prezentare de 
Adolf VASILESCU 

Ediție engleză a cărții

[1] Situaţie valabilă şi pentru spaţiul românesc (mai ales pentru Moldova de Nord, Basarabia şi Bucovina), unde majoritatea covîrşitoare a arendaşilor sau “ciocoilor” era – spre sfîrşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru – de origine evreiască (constituind şi adevărata cauză a răscoalelor ţărăneşti din 1907, fapt notoriu în istoriografia românească mai veche, dar tăinuit cu grijă de istoriografia comunistă). A se vedea, pentru mai multe detalii, serialul “Evreii în România”, apărut în Puncte cardinale (mai ales episodul 18, “Situaţia în agricultură. Fapte şi cifre”, nr. 38/1994, p. 13). Nu-i de mirare, în aceste condiţii, că evreii erau atît de neagreaţi în mediile ţărăneşti (peste 80% din populaţia ţării la acea vreme), ca şi printre intelectualii proveniţi din aceste medii. Mult trîmbiţatul “antisemitism” românesc, de la conservatorii secolului al XIX-lea (printre care se număra şi Eminescu) pînă la legionarii perioadei interbelice, nu a avut cauze rasiale sau religioase (cu excepţia unor cazuri izolate şi patologice), ci foarte concrete cauze sociale şi economice. 
[2] Să menţionăm că un mare număr de evrei avea să se transmute treptat, după 1795, din spaţiul polonez (mai ales din Galiţia, numită şi “Polonia Mică”) în spaţiul românesc (mai ales în zonele din nord-est). 
[3] Israel Shahak nu merge atît de departe încît să conteste holocaustul (cum o făcuse Garaudy, pe urmele multor istorici “revizionişti”, mai ales germani, englezi şi americani), dar pendulează între cifra de şase milioane de victime (devenită oarecum “oficială”, sub presiunea propagandei mondiale evreieşti) şi cea de cinci milioane (pentru care pledează şi un Max Dimond, într-o carte recent apărută în româneşte, la Ed. Hasefer: Evreii, Dumnezeu şi Istoria). Despre problema Holocaustului și a utilizării lui propagandistice, a se vedea o altă carte incomodă, a unui universitar evreu din Statele Unite, ce a făcut destulă vîlvă în Occident: Norman G. Finkelstein, The Industry of Holocaust, Verso, London – New York, 2000 (trad. rom.: Industria Holocaustului. Reflecţii asupra exploatării suferinţei evreieşti, Editura AntetXXPress, f. l., f. a. [2001]). 
[4] “Cei lipsiţi de privilegii, supuşii, ucrainienii, ortodocşii... s-au răsculat împotriva stăpînilor lor, catolicii polonezi, atacîndu-i pe sprijinitorii acestor stăpîni: clerul şi evreii” (John Stoye, Europe Unfolding 1648-88, p. 46; cit. de Shahak la p. 129). 
[5] Aluzie la ideea destul de răspîndită a unei conspiraţii oculte “iudeo-masonice”, lucrînd pe scară mondială la ruina lumii tradiţionale şi la instaurarea a ceea ce azi numim “noua ordine mondială” (în spatele căreia s-ar afla un “guvern mondial” mai mult sau mai puţin camuflat, dominat de plutocraţia evreiască). 
[6] Nu e mai puţin adevărat că, dincolo de obsesia conspiraţiei de tip francmasonic, evreii au stat la originea multor ideologii dizolvante, în frunte cu marxismul. 
[7] “Cel mai de seamă şi distinctiv semn formal al antisemitismului este tocmai mitul – modern – al «rasei» evreieşti, această nălucă formată din trăsături invizibile şi ascunse” [?!] care ar constitui “caracterele dominante ale «evreului», independent de istorie, de rolurile sociale ale acestuia şi de orice altceva” (p. 132). Desigur, orice generalizare este primejdioasă, dar totuşi evreii, ca orice altă rasă, au un specific incontestabil (inclusiv la nivel psihologic şi comportamental), iar rasiştii incriminaţi nu inventează, ci doar exagerează nelegitim anumite constante ale modului evreiesc de a fi, verificate printr-o lungă experienţă. 
[8] Într-o notă – 75 – autorul ilustrează cu cîteva exemple, mai vechi sau mai noi, “caracterul iraţional, demonic, atins uneori de rasism”. Îl reţinem pe cel din urmă (din care se vede că rasismul evreiesc nu face excepţie de la regula generală stabilită de Shahak): “În vara lui 1980, imediat după un atentat comis de teroriştii evrei, în care primarul din Napluz, Bassam Shak'a, şi-a pierdut ambele picioare, iar cel din Ramallah, Karim Khalaf, şi-a pierdut un picior, un grup de nazişti evrei s-a reunit în campus-ul Universităţii din Tel-Aviv, a pus la fript cîteva pisici şi a oferit trecătorilor carnea acestora, recomandînd-o drept «mic kebab din ciosvîrtă de primar arab»“! 
[9] Numărîndu-se printre cele trei păcate de neiertat, alături de idolatrie şi adulter (cu care este asimilat şi incestul). 
[10] Autorul trimite la Maimonide, Mishnah Torah, “Legi asupra omorurilor”, 2, 11; Enciclopedia talmudică, art. despre goim; Rabinul Yo' el Sirkis, Bayit Hadash, comentariu la Casa lui Iosif, “Yoreh De' ah” 158 (v. nota 81 şi urm.). 
[11] În timp de război, “gentilii” inamici (chiar dacă e vorba de populaţia civilă) pot şi chiar trebuie să fie exterminaţi; R. Shabbatay Kohen (sec. XVII) scria: “Dar în timp de război obiceiul era să-i omori cu mîna ta, căci s-a spus: Pe cel mai bun dintre goim, omoară-l! “ (v. nota 87). Această înfricoşătoare poruncă (Tob şebegoim harog) a stîrnit cele mai aprinse discuţii printre analiştii moderni ai tradiţiei talmudice; “antisemiţii” au avut tendinţa de a vedea în ea principiul însuşi al comportamentului evreilor faţă de neevrei, în orice împrejurare. A se vedea şi G. Constantinescu, “Talmudul – 16. Morala Talmudului (5)”, în Puncte cardinale, anul VIII, nr. 2-3/86-87, februarie-martie 1998, p. 20. 
[12] Pentru amănunte (în această împrejurare Israel Shahak e mai zgîrcit ca de obicei), a se vedea R. Comănescu, “Iisus în tradiţia rabinică”, în Puncte cardinale, anul VIII, nr. 2-3/86-87, februarie-martie 1998, p. 21. 
[13] Merită să reproducem şi nota 150: “Forma ebraică a numelui lui Iisus – Yesu – a fost interpretată ca monogramă a blestemului: «Să-i piară numele şi amintirea!», una dintre cele mai jignitoare formule care există. Astfel, evreii ortodocşi antisionişti spun deseori «Herzl Isus» (pentru a-l desemna pe fondatorul sionismului [Theodor Herzl]), iar în texte sioniste religioase am găsit expresii precum «Nasser Isus» şi, mai de curînd, «Arafat Isus»!”. 
[14] Acestea fac şi obiectul controversatei cărţi a lui Roger Garaudy, Miturile fondatoare ale politicii israeliene (trad. rom. Ed. FRONDE, Alba Iulia – Paris, și Ed. Alma Tip, București, 1998), care a stîrnit atîta vîlvă în anii următori.