joi, iunie 30, 2016

SINAXAR ROMÂNESC (26)

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME
  


30 iunie:  
SFÎNTUL IERARH  
GHELASIE DE LA RÎMEȚ 

La Mănăstirea Rîmeţ din județul Alba (ctitorită în secolul 14, distrusă de tunurile generalului austriac Buccow în 1762 şi refăcută după Marea Unire din 1918) se păstrează vie tradiţia vieţuirii în aceste locuri a unui sfînt ostenitor cu numele de Ghelasie (nume înscris în pisania originară a mănăstirii), cîndva arhipăstor al românilor din Ardeal. Canonizarea sa oficială s-a făcut de către Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la 20 iunie 1992, iar la 29 iunie (acelaşi an) a fost încununată de o ceremonie solemnă ce a avut loc chiar la Rîmeţ (unde există pînă astăzi Izvorul Cuviosului Ghelasie şi unde se păstrează şi o parte din moaştele sale: capul izvorîtor de mireasmă al sfîntului, adus de ape, în chip minunat, pînă în Sfîntul Altar şi săvîrşitor de numeroase minuni şi vindecări). (R. C.)

Sfînta Mănăstire Rîmeț


Mai puteți citi pe acest blog: 

10 ianuarie: Sfîntul Cuvios Antipa de la Calapodești  
26 martie: Sfîntul Mucenic Montanus preotul și soția sa Maxima
6 aprilie: Sfîntul Sfințit Mucenic Irineu, Episcop de Sirmium
11 aprilie: Sfîntul Ierarh Calinic de la Cernica
12 aprilie: Sfîntul Mucenic Sava de la Buzău (Gotul)   
14 aprilie: Sfîntul Ierarh Pahomie de la Gledin   
20 aprilie: Sfîntul Teotim, Episcopul Tomisului
24 aprilie: Sfinții Ierarhi Ilie Iorest, Simion Ștefan și Sava Brancovici, Mitropoliții Transilvaniei; Sfîntul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureș; Sfinții Mucenici Pasicrat și Valentin 
25 aprilie: Sfîntul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului   
26 aprilie: Sfinții Mucenici Chiril, Chindeu și Tasie, din Dobrogea 
28 aprilie: Sfinții Mucenici Maxim, Cvintilian și Dadas, din Ozovia 
2 mai: Sfîntul Ierarh Atanasie Patelarie, Patriarhul Constantinopolului 
3 mai: Sfîntul Cuvios Irodion de la Lainici 
12 mai: Sfîntul Mucenic Ioan Valahul
27 mai: Sfîntul Mucenic Iuliu Veteranul
2 iunie: Sfîntul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava
4 iunie: Sfinții Mucenici de la Niculițel: Zotic, Atal, Camasie și Filip
8 iunie: Sfinții Martiri Nicandru și Marcian
15 iunie: Sfîntul Mucenic Isihie
22 iunie: Sfîntul Ierarh Grigorie Dascălul
24 iunie: Sfîntul Niceta de Remesiana

miercuri, iunie 29, 2016

RIDENDO CASTIGAT MORES (XLIV)

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

Urban și rural

luni, iunie 27, 2016

CURS ELEMENTAR DE RELIGIE CREȘTINĂ (VIII)

SUMARUL BLOGULUI 


UNIVERSUL RELIGIILOR (5) 

5. Cele trei monoteisme (urmare) 

CREȘTINISMUL. Subcapitolul de față cuprinde doar o schiță foarte sumară a creștinismului; toate aspectele prezentate în el vor fi reluate, adîncite și completate în capitolele următoare. 
Creștinismul a luat naștere în mediul religios evreiesc, continuînd și depășind revelația divină cuprinsă în cărțile Vechiului Testament. „Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau Proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5, 17), ne spune deslușit Mîntuitorul. Creștinismul valorifică latura dumnezeiască a vechiului iudaism, combătînd neajunsurile lui omenești. El aduce, prin Iisus Hristos, adevărata conștiință universală a celor dumnezeiești și consolidează legătura spirituală dintre om și Dumnezeu. „Căci Legea prin Moise s-a dat, iar harul și adevărul au venit prin Iisus Hristos” (Ioan 1, 17). De aici rezultă, firește, că, spre deosebire de evrei, creștinii citesc și interpretează Vechiul Testament în lumina Noului Testament – călăuza lor supremă. 
Monoteismul creștin se deosebește de cel evreiesc în primul rînd prin dogma trinitară. Dumnezeu este Unul ca ființă, dar în trei ipostasuri: Tatăl, Fiul și Sfîntul Duh (pe care catolicii îl numesc Sfîntul Spirit). Asupra acestei dogme de căpătîi, fixate definitiv în Crezul creștin (Simbolul Credinței), vom reveni pe larg la momentul potrivit, cu toate precizările teologice care se impun. Deocamdată vom reține că, după credința creștină, Dumnezeu Însuși, în al doilea său ipostas – Fiul –, „S-a întrupat de la Duhul Sfînt și din Fecioara Maria și S-a făcut om”. De aceea Iisus Hristos este numit deopotrivă Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului: El este Fiul lui Dumnezeu din eternitate (de „mai înainte de toți vecii”) și Fiul Omului prin întruparea Sa în timp. Dumnezeirea Lui este piatra de temelie a noii religii. Cine contestă dumnezeirea lui Iisus Hristos, chiar dacă pretinde că-L respectă și că-L admiră, nu este creștin, nici om religios în adevăratul sens al cuvîntului. De la numele Mîntuitorului derivă și acelea de creștinism și creștin: religia și credinciosul lui Hristos (alte variante fonetice și/sau grafice: Chrestos, Crestos, Christos, Cristos, Christ, Crist, Hrist). Pentru întîia oară ucenicii Săi s-au numit creștini pe ei înșiși spre jumătatea veacului întîi, în părțile Antiohiei (cf. Fapte 11, 26). 
Iisus Hristos, Dumnezeul întrupat, S-a dăruit lumii în dubla postură de Mîntuitor și Învățător. El a propovăduit, a săvîrșit minuni, a îndurat patimă, răstignire și moarte, pentru ca a treia să învieze din mormînt, „cu moartea pre moarte călcînd și celor din morminte viață dăruindu-le”, cum spune cîntarea pascală. În cele din urmă, încheindu-Și misiunea mîntuitoare pe pămînt, S-a înălțat la ceruri, „unde șade de-a dreapta Tatălui”, adică în plinătatea slavei Sale dumnezeiești, de unde „iarăși va să vie cu mărire, să judece viii și morții, a Cărui împărăție nu va avea sfîrșit” (Simbolul Credinței). „Învierea Domnului e nădejdea noastră, Înălțarea Domnului e gloria noastră”, spune Fericitul Augustin. Noi trăim, așadar, cu nădejdea obșteștii învieri și cu putința transcenderii condiției noastre pămîntești. 
Prin învățătura Sa, Hristos a arătat lumii calea mîntuirii; prin jertfa Sa pe cruce, „a ridicat păcatul lumii”; prin Învierea Sa, „a biruit moartea”. Neștiința, păcatul și moartea – iată cele trei nedesăvîrșiri ale omului „căzut” împotriva cărora creștinismul își înarmează credincioșii, oferind, prin Iisus Hristos, temeiul și modelul absolut al existesței creștine (care nu-i altceva decît imitatio Christi, „urmarea lui Hristos”). 
Venirea Fiului reprezintă împlinirea întocmai a profețiilor cuprinse în Vechiul Testament. Hristos înseamnă literal „Unsul”, fiind transpunerea grecească a ebraicului Mașiah. Iisus este Mesia, Unsul lui Dumnezeu, Mîntuitorul făgăduit (despre Care mărturisiseră proorocii din vechime), restauratorul omului și al lumii, revelația supremă a divinului în istorie. 
Mesianismul creștin este spiritualist și universalist. Spre deosebire de iudaism, creștinismul este o religie deschisă tuturor neamurilor pămîntului. De altfel, uriașa lui răspîndire și puternica lui autoritate, faptul de a fi despicat în două istoria („înainte de Hristos” și „după Hristos”, ceea ce, din păcate, în limbajul laicizat de astăzi, se înlocuiește curent cu „înaintea erei noastre” și „era noastră”) sînt semne, între altele, ale originii sale dumnezeiești. 
Aderența la creștinism se face prin credință (în Sfînta Treime, în Sfînta Biserică, în Sfintele Taine și în celelalte dogme și învățături creștine, la care ne vom referi pe larg în capitolele următoare) și se consfințește prin Botez. Numai că „precum trupul fără suflet mort este, tot așa și credința fără de fapte moartă este” (Iacov 2, 26). Faptele credinței sînt faptele iubirii. Aceasta este porunca cea mare pe care ne-a dat-o Mîntuitorul. Dacă în Vechiul Testament măsura iubirii era dragostea omului de sine însuși („Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta... Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. În aceste două porunci se cuprinde toată Legea și Proorocii” – Matei 22, 37-40), în Noul Testament măsura iubirii devine însăși dragostea lui Hristos față de noi („Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi unul pe altul să vă iubiți!” – Ioan 13, 34). Din această măsură dumnezeiască a iubirii rezultă o consecință de care iudaismul a rămas complet străin: „Ați auzit că s-a zis: Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău! Iar Eu vă zic vouă: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvîntați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc. Ca să fiți fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele și peste cei răi, și peste cei buni, și trimite ploaie și peste cei drepți, și peste cei nedrepți... Fiți, dar, voi desăvîrșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvîrșit este” (Matei 5, 43-48). Credinciosul, iubind, își pune dreaptă nădejde în Dumnezeu și făptura lui întreagă se bucură întru Domnul; el așteaptă, laolaltă cu tot neamul creștinesc, cu cei vii și cu cei adormiți, „învierea morților și viața veacului ce va să fie” (cu afirmarea acestei nădejdi eshatologice se încheie și Crezul creștin).  
Prin urmare, acestea trei – credința, nădejdea și iubirea – sînt marile virtuți ale vieții întru Hristos (tradiția le numește „virtuți teologice”, iar lor li se adaugă „virtuțile cardinale”: înţelepciunea, dreptatea, cumpătarea şi tăria). „Și acum rămîn acestea trei: credința, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (I Corinteni 13, 13). 
Viața pămîntească și învățătura lui Iisus Hristos au fost consemnate în scris de către evangheliști. Aceste scrieri sfinte și alte texte apostolice, insuflate de Duhul lui Dumnezeu, alcătuiesc cea de-a doua parte a Bibliei sau Sfintei Scripturi, Noul Testament, principalul izvor de credință al religiei creștine. Lui i se adaugă Sfînta Tradiție, perpetuată pe cale orală în cadrul Bisericii, și învățăturile Sfințilot Părinți. În lumea ortodoxă răsăriteană se bucură de o mare prețuire Filocalia („iubirea de frumusețe”, în sens dumnezeiesc), cuprinzînd pagini alese din scrierile ziditoare de suflet ale marilor înduhovniciți răsăriteni. Versiunea românească a acesteia, datorată părintelui Dumitru Stăniloae, numără astăzi 12 volume (traduse, adnotate și publicate de-a lungul anilor, începînd din 1946).
Cultul creștin se desfășoară, cu rare excepții, în biserici, prin mijlocirea preoților de diferite ranguri, și constă din săvîrșirea Sfintelor Taine (catolicii le numesc Sacramente), îndeosebi a Sfintei Euharistii, din rugăciuni, din lecturi din cărțile sfinte și tîlcuirea acestora (prin predici), precum și din cîntări bisericești. Principala slujbă creștină este Sfînta Liturghie. În bisericile ortodoxe este săvîrșită de regulă liturghia Sfîntului Ioan Gură de Aur (Hrisostomul), arhiepiscop al Constantinopolului din veacul al IV-lea, unul dintre cei mai de seamă Sfinți Ierarhi și scriitori bisericești ai creștinătății.
Cultul, ca și doctrina creștină, cunoaște unele diferențieri, apărute cu timpul, în funcție de cadrul confesional. 
Creștinismul actual se exercită în trei mari confesiuni: ortodoxia, catolicismul și protestantismul. Asupra diferitelor aspecte confesionale vom avea ocazia să revenim. Să precizăm deocamdată că nu au statut de confesiuni numeroasele secte eretice, pretins creștine, jalnice expresii ale rătăcirilor spirituale ale lumii postmedievale (baptiști, adventiști, penticostali, Martori ai lui Iehova, mormoni ș.a.m.d.). Adevăratul creștin, încadrat confesional în Biserica tradițională, este dator să se delimiteze de orice formă de sectarism și să apere unitatea creștinismului apostolic, urmînd sfatul Sfîntului Apostol Pavel: „Și vă îndemn, fraților, să vă păziți de cei ce fac dezbinări și sminteli împotriva învățăturii pe care ați primit-o. Depărtați-vă de ei!” (Romani 16, 17). Românii, ortodocși în covîrșitoarea lor majoritate (aproape 90%), prin naștere și prin tradiție, n-ar trebui să uite nici o clipă că orto-doxia înseamnă, în traducere literală, tocmai „dreapta credință”. Să nu umblăm deci pe căile cele strîmbe și să nu ne plecăm urechea către „proorocii mincinoși” ai veacului acestuia, ca nu cumva, amăgindu-ne că adunăm, să risipim de fapt și moștenirea primită din bătrîni!
Ziua sfîntă a creștinilor este duminica („ziua Domnului”, cea în care Hristos a înviat din morți). Cele mai mari sărbători creștine sînt – în cronologia anului bisericesc, care începe la 1 septembrie – Crăciunul (Nașterea Domnului), avînd dată fixă (25 decembrie), și Sfintele Paști (Învierea Domnului), cu prăznuire primăvara și cu dată variabilă de la an la an. Ele sînt precedate de cele mai importante perioade de post de peste an. Ortodoxia acordă cea mai mare cinste Învierii (și Postului Mare care o precede, la capătul căruia credincioșii sînt chemați să-și mărturisească păcatele – să se spovedească – și să se împărtășească din trupul și sîngele Domnului), în vreme ce apusenii (catolici și protestanți) prețuiesc prioritar sărbătoarea Crăciunului (strîns legată și de cea a Anului Nou, după calendarul laic). 
Creștinismul este, de multe veacuri, religia cu cel mai mare număr de credincioși [depășind astăzi două miliarde, deci aproape o treime din omenirea actuală]. Toate țările din Europa și din cele două Americi sînt țări creștine, dar numeroși creștini trăiesc și pe celelalte continente. Nu există astăzi în lume nici o țară fără comunități creștine. De altfel, ultima poruncă a lui Iisus Hristos, înaintea Înălțării Sale la ceruri, a fost tocmai aceasta: „Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer și pe pămînt. Drept aceea, mergînd, învățați toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfîntului Duh, îndemnîndu-le să păzească toate cîte v-am poruncit vouă. Și iată, Eu sînt cu voi în toate zilele, pînă la sfîrșitul veacului. Amin” (Matei 28, 18-20). (Va urma) 

Răzvan CODRESCU
  
Mai puteți citi pe acest blog:
  

sâmbătă, iunie 25, 2016

AFR: PROBLEMA CĂSĂTORIILOR HOMOSEXUALE

SUMARUL BLOGULUI 

Am primit și dau mai departe...


  
HOMOSEXUALII ÎMPOTRIVA  
CĂSĂTORIILOR HOMOSEXUALE
   
Lucrurile se încing în România. În următoarele luni, România va fi prinsă în bătălia globală pentru familie, căsătoria naturală şi valorile creştine. Vorbim de proiectul cetăţenesc de revizuire a Articolului 48 din Constituţie. În mai anul trecut, cetăţenilor Irlandei li s-a permis să decidă prin referendum soarta căsătoriei în ţara lor şi au ales eliminarea primordialităţii căsătoriei naturale între bărbat şi femeie, singura căsătorie adevărată. Au avut dreptul să o facă. Dar şi românii au acelaşi drept. Să decidă, la fel ca irlandezii, ce tip de instituţie a familiei şi căsătoriei îşi doresc. Nu sîntem cu nimic mai prejos decît ei ori decît cetăţenii altor ţări care au putut vota modelul de căsătorie şi de familie pe care şi-l doresc. Românii au dat 3 milioane de semnături, cerînd să li se permită şi lor să voteze, într-un referendum naţional, viitorul României.  
Lucrurile se încing şi pentru că doi homosexuali, unul român şi unul străin, au atacat în Curtea Constituţională Articolul 277 din Codul Civil, care nu permite căsătorii între persoane de acelaşi sex în România. Rămîne de văzut dacă acest demers se va ridica de la pămînt, deoarece e dubios ca un cetăţean străin să poată ataca o lege organică a României în tribunalele româneşti ca fiind neconstituţională. Acesta rămîne însă de văzut şi vă vom ţine la curent. 

D-l Cernea propune din nou 
parteneriatele unisex 

Lucrurile devin cu atît mai grave cu cît Remus Cernea (independent), Mihai Sturzu (independent), Dragoş Gunia (independent), Cristina Dumitrache (PSD) şi Cristian Horia (PNL) au lansat un nou proiect de lege pentru legalizarea parteneriatelor între persoane de acelaşi sex în România. D-l Cernea a încercat de unul singur, dar fără succes, în 2013, şi din nou în 2014. Încearcă iar, însă acum în asociere cu încă doi independenţi şi cu cîte un deputat din cele două mari partide politice din România. Vor reuşi? Speram că nu. Mai ales după ce parlamentarii noştri vor citi, sperăm, materialul de față.  
Tot mai mulţi homosexuali se împotrivesc efectiv căsătoriilor homosexuale. Subiectul acesta e tabu în cercurile homosexuale ori „progresiste”. Despre subiectul acesta nu am scris niciodată mai pe larg, dar am redat şi încă redăm articole pe această temă, scrise chiar de homosexuali. În ultimii ani, şi mai ales anul acesta, tot mai mulţi homosexuali scriu şi difuzează opinii negative despre căsătoriile homosexuale. Homosexualii, ne spun ei, ne-au păcălit să le acordăm un drept la căsătorie. Două argumente principale sînt propuse de către homosexuali împotriva căsătoriilor homosexuale: (1) homosexualii nu se „căsătoresc” şi (2) căsătoria, de orice fel ar fi ea, între persoane de acelaşi sex ori de sex opus, nu e compatibilă cu stilul de viaţă caracterizat de promiscuitate al homosexualilor.  
D-l Cernea e greşit nu doar pentru că homosexualii cu discernămînt se opun căsătoriilor homosexuale, ci şi pentru că însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului continuă să respingă noţiunea unui drept la căsătorie între persoane de acelaşi sex. Decretează că un astfel de drept nu există în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Periodic, din 2004 pînă în iunie anul acesta, CEDO a decis din nou şi din nou că nu există un drept la căsătorii homosexuale. Ultima decizie a fost dată săptămîna trecută, în cazul Charpentier v. Franţa (decizia poate fi citită aici).

Homosexualii nu se căsătoresc”

Căsătoriile homosexuale sînt o modă trecătoare, dar cu consecinţe negative. Generaţia tînără devine tot mai puţin interesată de familie și căsătorie. Din aceasta societatea are numai de pierdut. Am făcut această afirmaţia încă din 2008 şi percepţia noastră este încă valabilă.  E evidenţa că, de fapt, căsătoriile homosexuale sînt o modă trecătoare se acumulează de la zi la zi. Spre exemplu, nu demult BBC a publicat un dosar privind subiectul, conform căruia în primele 15 luni după legalizarea „căsătoriilor” homosexuale în Marea Britanie doar 15.098 de cupluri homosexuale s-au „căsătorit”, adică în jur de 30.000 de persoane. De atunci numărul e în scădere (detalii aici).   
La fel în Irlanda, unde căsătoriile homosexuale au fost legalizate în mai anul trecut. În timp de un an, doar 412 de cupluri homosexuale s-au „căsătorit” acolo, adică 824 de homosexuali (detalii aici). A fost justificată abolirea căsătoriei naturale în favoarea căsătoriei nenaturale cînd doar un număr aşa de mic de cupluri unisex se „căsătoresc”? Absolut nu. Numărul acesta va scădea pînă cînd va deveni infim, dar va continua să submineze încrederea tinerilor în instituţia căsătoriei şi a familiei. 

Homosexualii împotriva  
căsătoriilor homosexuale
  
Cu privire la acest subiect, redăm în traducere românească cîteva pagini dintr-un lung articol publicat în luna mai de homosexualul Jason D. Hill, profesor de filosofie la Universitatea De Paul din Chicago. Remarcăm că în toţi anii de cînd monitorizăm comentarii şi articole pe această temă nu am aflat niciodată un articol mai bine argumentat de către un homosexual, mai acid ori cu argumente mai lucide şi mai variate împotriva căsătoriilor homsexuale. Autorul conchide ceea ce am spus şi noi încă din 2008: stilul de viaţă promiscuu al homosexualilor nu e compatibil cu căsătoria, oricum ar fi ea definită. Autorul îi etichetează pe homosexuali ca narcisişti, singuratici, dezorientaţi, dependenţi de droguri şi de sex. Critică societatea civilă pentru naivitatea ei de a ceda presiunilor homosexualilor și a le împlini capriciile. Atacă chiar şi Curtea Supremă a Statelor Unite pentru că a legalizat căsătoriile unisex, o instituţie care e împotriva naturii și fără nici un rost, o deviere de la normalitatea şi firescul experienţelor sociale umane. Redăm cîteva pagini din articol, cei interesaţi putînd să-l citească integral, în engleză, aici.  
Recomandăm acest articol tuturor. Vă rugăm postaţi, daţi mai departe! Toţi politicienii României trebuie să citească materialul de astăzi, şi mai ales articolul întreg a lui Jason D. Hill. Materialul a fost abreviat şi tradus de Cezarina Ghioc, voluntar AFR din Timişoara. Îi mulţumim. Titlul articolului este Loveless, narcissistic, sex addicts: a gay man critiques his community. (AFR)



„Fără dragoste, narcisişti, dependenţi de sex”
(un homosexual îşi critică propria comunitate)
  
Hotărîrea Curții Supreme a Statelor Unite, din 26 iunie 2015, care a legalizat căsătoria între persoanele de acelaşi sex în toate cele 50 de state, a fost zi de referinţă în istoria SUA. Cu toate acestea, eu [Jason D. Hill] mă aflu la o răscruce morală profundă și simt un total disconfort în legătură cu acesta decizie. Sînt gay, jamaican, și un democrat convins. Consider că o căsătorie între doi bărbați, în cultura noastră contemporană, este o colosală risipă de timp, o fără de speranță întreprindere sortită eșecului, și, în mod fundamental, un efort naiv, profund în contradicție cu natura culturii gay de sex masculin şi cu un ethos hipersexual realmente distrus 
Problema este că întregul mediu în care are loc o socializare morală şi sexuală a bărbaţilor gay e atît de profund compromis, astfel că angajamentul monogam de lungă durată e lipsit de sens durabil față de o căsătorie în sensul tradițional (ceea ce eu cred că bărbaţii homosexuali încearcă să săvîrşească în vieţile lor) şi, prin urmare,  imposibil de realizat între homosexuali. În cazul în care nu este imposibil, atunci căsătoria între doi bărbați ar putea schimba pentru totdeauna natura fundamentală a căsătoriei.  Majoritatea bărbaților homosexuali, cu preferința lor transparentă și flagrantă pentru relații deschise relaţii poliamoroase și aventuri multiamoroase , vor inunda cultura de masă cu experimente pe viu, fapt care va modifica radical peisajul sexual al culturii noastre. 
Oameni pentru care o relație deschisă ar fi fost de neconceput vor privi acest aspect ca pe ceva pur bărbătesc”, pentru a trăi o viață plină și interesantă. Dependența de petreceri, de relaţii sexuale variate și de consumul de droguri reprezintă  o trăsătură constitutivă a culturii gay de sex masculin, care va fermeca acea trăsătură a culturii noastre și o va transforma într-o eventuală normă, mai degrabă decît să fie o excepție a vieții cotidiene. 
Sexul promiscuu și consumul de droguri nu sînt tendințe excepționale sau marginale în cultura gay. Ele reprezintă o forță omniprezentă în fiecare registru și nişă a  lumii gay. Noul şi deranjantul  POZ Me, tendință care fuzionează în cultura gay, trebuie să fie luată în considerare la nivel național. Această cultură constă în site-uri on-line clandestine, unde bărbații homosexuali care sînt HIV negativ „agață” bărbați  gay care nu sînt negativi și, efectiv, cerșesc să  fie infectaţi de către bărbați HIV-pozitivi! 
O lectură plină de compasiune și psihologică a acestui fenomen nu este greu de înțeles. Astăzi, „cultura noastră gay e descrisă ca fiind o eră de singurătate; una în care  intimitatea și conectivitatea profundă sînt absente, iar izolarea emoțională devine mod de trăi pentru o majoritate tot mai mare de oameni. Este un strigăt disperat după intimitate şi de contact profund  cu o altă fiinţă – literalmente vorbind – în forma cea mai profundă: un schimb corporal de fluide infestate. Este aproape ca și în cazul în care participanții sexuali non-HIV se răzvrătesc împotriva regulilor de sex sigursau sex protejat, iar prima întrebare între  potențialii parteneri înainte de angajarea în sex trebuie să fie: Eşti curat?”. Limbajul în sine este unul tehnic, care indică izolare umană și non-conectivitate emoţională.  
Pînă cînd bărbaţii gay vor  reuşi să contrafacă un nou contract moral care să combată utilizarea disproporționată de droguri, relaţiile sexuale promiscue, bolile cu transmitere sexuală, depresia, sinuciderile  - pînă atunci cultura gay va muri, nu de o lovitură apocaliptică, ci, mai degrabă, prin sîngerarea miilor de zgîrieturi mici. Această moarte se bazează pe o formă letală și patologică a individualismului/singurătăţii care afectează bărbaţii gay mai mult decît orice alt grup de persoane. Este ideea că eu sînt deja întreg. Sînt complet. Am nevoie doar de cineva care să mă completeze”.  Această minciună pe care ne-o spunem ne împinge să ne căutăm aprecierea, completarea și integritatea în moduri foarte nesănătoase. Oamenii fericiți, încrezători în sine și compleţi, nu au impulsuri maniacale de a consuma  droguri, de a frecventa băi publice infestate şi de a participa la petreceri subterane ilegale, care au menirea de a le umple un sfîșietor gol, evident, acestor suflete singure. Căsătoria ca instituție înseamnă lumea întreagă pentru mine, și nu doar pentru că eu provin dintr-o familie despărţită – părinții mei au divorțat cînd aveam șase ani. Mai important, eu cred în sensul moral al căsătoriei. 
Căsătoria este, mai presus de toate, exercitarea anumitor valori – cele mai înalte valori la care se poate aspira, cum ar fi: dragostea, prietenia, angajamentul, formarea unei familii, responsabilitatea reciprocă și relaţionarea profundă. Oferindu-i căsătoriei poziţia centrală, atunci e  nevoie de a fi stimaţi de către  persoanele din viața noastră; și, avînd în vedere nevoia psihologică de a fi stimaţi în sfera publică, înțelegem căsătoria, printre altele, ca un însemn de aprobare şi recunoaştere publică a alegerii făcute de doi bărbaţi. Legislaţia  statului face ca această uniune să fie sacră. Puţin morala şi radicala revoluție în cultura mediului gay – mediul în care cei mai mulți bărbați homosexuali socializează sexual astăzi – aduce minorităţii gay speranțe și aspirații către o căsătorie tradițională, care însă e obliterată de forțe culturale mai mari din cadrul nihilistei culturi gay contemporane. 

Incompatibilitate cu căsătoria naturală
  
Cîteva caracteristici constitutive ale culturii gay sînt endemice și formative pentru identitatea majorității bărbaţilor gay care îi aparțin și care, prin urmare, este inundată de cutumele, normele și ethosul lor. În primul rînd, promiscuitatea sexuală vorace, care funcționează ca o activitate de agrement şi care nu încetează o dată cu căsătoria sau cu un parteneriat pe termen lung, ba și crește o dată cu vîrsta.  
Pentru cea mai mare parte a relațiilor homosexuale, semnificația cuvîntului angajament sau  monogamie are un sens radical diferit decît în ​​căsătoriile heterosexuale. În toate statisticile pe care le-am studiat, 43 % dintre toți bărbații gay din democrațiile occidentale au afirmat că au avut mai mult de 500 de parteneri în timpul vieții lor, iar 28 % au susținut că au avut mai mult de 1000 de parteneri. Aventurile sexuale ale unor astfel de oameni nu au scăzut semnificativ după căsătorie, pentru simplul motiv ca 50 % din totalul căsătoriilor gay din Statele Unite încep ca fiind relații deschise, în care bărbaţii continuă să aibă relații sexuale cu alți bărbați 
Promiscuitatea sexuală în rîndul bărbaţilor gay este o dependenţă care are prea puțin de-a face cu  cucerirea şi simpatia. La un moment dat în viața unui om heterosexual, lipsit de rațiune și chiar maniac sexual, începe, la fel ca şi pentru femei, căutarea biologică pentru o pereche ideală, care să fie adecvată pentru a fi mama viitorilor lui copii. Acest imperativ biologic împinge  sexele unul către celălalt și temperează  impulsul maniacal pentru sex. Criteriile inconştiente care evaluează alura unei femei sînt legate de starea ei fizică pentru procreație. Criteriile, pentru majoritatea bărbaţilor care nu sînt burlaci convinşi, nu mai iau în consideraţie  forma fizică a sînilor, feselor şi şoldurilor. Aceste criterii includ acum o serie de caracteristici care includ capacitatea de fidelitate, loialitate, capacitatea de relaţionare, încrederea, și monogamia sexuală. Aceleași criterii le au în vedere şi femeile heterosexuale cînd  evaluează potențialul bărbaţilor. În oricare dintre cazuri, nu vor doar sex și pasiune, ci, mai important, un partener care va oferi copii sănătoși. Acest imperativ biologic  împinge  sexele unul către celălalt și temperează impulsul maniacal pentru sex;  de asemenea, temperează să căutarea de plăceri anonime  în afara căminului conjugal. 
Mediul cultural hipersexualizat în care are loc socializarea sexuală pentru bărbații gay determină un  comportament de netăgăduit, în care majoritatea bărbaţilor gay sînt dependenţi sexual sau sînt predispuşi la dependenţa de sexualitate. Că cei mai mulți bărbați homosexuali sînt dependenți sexual este un motiv suficient pentru a se face o pauză  şi a lua în considerare dacă legalizarea căsătoriilor gay ar rezolva temporar sau aparent această situație dificilă de a trăi astfel în această lume. 
Heteronormalitatea este conceptul că ființele umane se încadrează în genuri distincte și complementare (bărbaţi și femei), cu roluri naturale în viața lor. Se postulează că heterosexualitatea trebuie să fie regula/ norma/ normalul, și că relațiile sexuale și maritale sînt cele mai multe (sau numai) prin acuplarea între persoane de sex opus. Pentru unii critici, heteronormalitatea creează o ierarhie de sex, care gradează practicile sexuale, din punct de vedere moral, ca fiind bune sau rele. Distrugerea heteronormalitatii civilizaționale e ca o trăsătură constitutivă a culturii homosexuale masculine și a bărbaţilor gay care  socializează sexual şi etic în cadrul acestei  matrici. 
Sexul gay, ca activitate de-a lungul vieții, chiar dacă se poate practica în cadrul legal al unei căsătorii, nu a fost niciodată, din punct de vedere istoric, un criteriu și niciodată nu va fi. Mai important, aceasta poate și ar trebui să nu fie criteriu, deoarece desființează principiul de regenerare al procreării biologice.  
Heteronormalitatea este standardul normativ al unei realități sexuale obiective, deoarece  este singurul mijloc care face posibilă regenerarea tradiţiilor, a normelor, a valorilor, a principiilor și, prin urmare, a unei civilizații rațional posibile. Și o civilizație este singurul mediu social în care orice ființă umană se poate înregistra ca fiind umană, mai degrabă decît ca un animal sau o monstruozitate socială. 
În cazul în care civilizația ar fi lăsată exclusiv în mîinile bărbaţilor homosexuali, iar heterosexualii ar fi eliminaţi de pe pămînt, este mai mult decît evident că specia ar muri. Ce pare mai puțin evident este acest lucru: s-ar trăi într-o stare de infecţie morală. Acest lucru se datorează faptului că baza pentru moralitatea evolutivă provine dintr-o etică de îngrijire, unde impulsul de procreație e centrat pe grija pentru tinerii neajutoraţi. Într-o lume în care morala imaginației nu trebuie să se extindă dincolo de plăcerile sexuale, pentru a putea  avea grijă de urmaşi, cineva este descurajat de la crearea unui sistem de moralitate care vorbește despre păstrarea perpetuării speciei . 
Baza evolutivă pentru moralitate provine dintr-o etică de îngrijire, de la care impulsul procreativ, centrat pe grijă pentru tineri neajutoraţi, creşte. În cazul în care statutul moral al sexului heterosexual, comparativ cu sexul homosexual, urma să fie măsurat în funcție de valoarea morală care stă la baza heteronormalitatii, atunci sexul heterosexual, din punct de vedere moral, e superior sexului homosexual de orice fel, deoarece – încă o dată – oferă axa fundamentală de-a lungul căreia se află tradiţiile, normele și principiile civilizaționale care securizează bunăstarea și longevitatea înfloritoare a speciei umane, precum și condițiile sociale și morale pentru un ethos de îngrijire extinsă. 

Consecinţe catastrofice
  
Legile  heteronormalității sînt la fel de invariante ca şi legile naturii. Homosexualitatea este exclusivă. Generic vorbind, incapabilă de a produce strategii evolutive din care să derive moralitatea. Nu este exagerat  să se afirme că mulți progresiștii gay albi au declarat război persoanelor  heterosexuale albe și majorităţii heteronormativelor. Cufundaţi în propriile lor ideologii rasiale şi etnice, se desfătă într-o mizerabilă și somnolentă înșelăciune, care le permite să evite să se autoexamineze înainte de a aduce altor persoane acuzaţia de bigotism. Gradul de vinovăție heterosexuală, care devine rapid o realitate în politica de identitate sexuală a Statelor Unite ale Americii, acordă homosexualilor o  stimă de sine recompensatorie, care se exprimă ca putere gay. Dar această putere, în mod paradoxal, o face tot mai greu să fie autentic gay în America de azi. Conferă un fals sentiment de invulnerabilitate, în care majoritatea homosexualilor îşi ascund anxietățile lor sexuale, de inferioritate, de rușine sexuală și, în ciuda  tendinței de creștere spre o mai mare toleranță sexuală, de diminuare sexuală, care este o diminuare în mod reflexiv  negată de către mai mulți homosexuali, care însă, din motive subînţelese psihologic, se tem să nu ajungă victime. 
Progresiștii de azi vor trebui să se confrunte cu o nouă schimbare de paradigmă. Copiii lor vor suferi o transformarea morală și sexuală care îi va lăsa cu gura căscată. Imaginația sexuală a bărbaților homosexuali va inunda imaginația sexuală a copiilor lor, aşa cum sexul homosexual inundă imaginația sexuală de masă, și nu o vor popula uimitor cu  moduri noi de funcţionare sexuală, doar că vor savura un grad de carnalitate biologică ce va decupla sexul – cel puțin – de sensul dragostei. Bărbații homosexuali care sînt obsedaţi de cultul frumuseții, al superficialității, al drogurilor și al efemerităţii sexuale trebuie să preia un nou contract moral. Acest contract moral, eu cred,  va crea o nouă cultură, în care un mediu de respect și de validare autentică  va transcende obsesia validării de sine și a celorlai prin a face apel la farmecul/sex appeal-ul şi anatomia sexuală. 
Nu este clar cum va arăta noul contract moral. Eu cred că divergența dintre bărbații homosexuali care doresc o viața socială și romantică durabilă, ca și o cultură concomitentă, va sprijini aceasta şi va genera reguli de lungă durată pe care să le respecte. Oricare ar fi acele reguli de angajament, însă, pare puțin probabil să fie autentice, dacă nu admitem că, în ciuda acceptării tot mai mari a homosexualității, trauma  lor psihologică e în creștere, pentru că  trăiesc într-o lume condusă în principal de bărbaţi heterosexuali, care este încă o lume plină de suferinţă. 

Jason D. Hill 

Autorul articolului tradus mai sus

ALIANȚA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA 
Str. Zmeica nr. 12, sector 4, București 
Tel. 0741.103.025 Fax 0318.153.082 
office@alianta-familiilor.ro

vineri, iunie 24, 2016

SINAXAR ROMÂNESC (25)

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME
  


24 iunie:  
SFÎNTUL NICETA DE REMESIANA
  
Sfîntul Ierarh Niceta (sau Nicetas), episcop al Remesianei (una dintre cele 40 de episcopii de la sudul Dunării, din secolul 4, astăzi localitatea sîrbească Bela Palanka, nu departe de Niş), unde se şi născuse pe la anul 340, a fost numit şi „Episcopul Daciei Mediterraneia”. Bun prieten cu Paul(in) de Nola, a fost el însuşi vestit scriitor bisericesc, unul dintre primii cărturari daco-romani (unii s-au încumetat să-i spună chiar „străromân”), de la care ni s-au păstrat scrieri în latina dunăreană (Libelli instructionis, De vigiliis servorum Dei, De psalmodiae bono etc.). A trecut la Domnul nu mult după anul 414. În martirologiile romane este trecut la 7 ianuarie, dar Biserica Ortodoxă Română îl pomeneşte pe 24 iunie. (R. C.)



Mai puteți citi pe acest blog: 

10 ianuarie: Sfîntul Cuvios Antipa de la Calapodești  
13 ianuarie: Sfinții Mucenici Ermil și Stratonic 
25 ianuarie: Sfîntul Ierarh Bretanion, Episcopul Tomisului   
28 (în anii bisecți: 29) februarie: Sfinții Cuvioși Ioan Casian Romanul și Gherman din Dobrogea   
7 martie: Sfîntul Sfinți Mucenic Efrem, Episcopul Tomisului 
26 martie: Sfîntul Mucenic Montanus preotul și soția sa Maxima 
6 aprilie: Sfîntul Sfințit Mucenic Irineu, Episcop de Sirmium 
11 aprilie: Sfîntul Ierarh Calinic de la Cernica 
12 aprilie: Sfîntul Mucenic Sava de la Buzău (Gotul)   
14 aprilie: Sfîntul Ierarh Pahomie de la Gledin   
20 aprilie: Sfîntul Teotim, Episcopul Tomisului 
24 aprilie: Sfinții Ierarhi Ilie Iorest, Simion Ștefan și Sava Brancovici, Mitropoliții Transilvaniei; Sfîntul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureș; Sfinții Mucenici Pasicrat și Valentin   
25 aprilie: Sfîntul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului 
26 aprilie: Sfinții Mucenici Chiril, Chindeu și Tasie, din Dobrogea  
28 aprilie: Sfinții Mucenici Maxim, Cvintilian și Dadas, din Ozovia  
2 mai: Sfîntul Ierarh Atanasie Patelarie, Patriarhul Constantinopolului  
3 mai: Sfîntul Cuvios Irodion de la Lainici  
12 mai: Sfîntul Mucenic Ioan Valahul 
27 mai: Sfîntul Mucenic Iuliu Veteranul 
2 iunie: Sfîntul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava 
4 iunie: Sfinții Mucenici de la Niculițel: Zotic, Atal, Camasie și Filip 
8 iunie: Sfinții Martiri Nicandru și Marcian 
15 iunie: Sfîntul Mucenic Isihie 
22 iunie: Sfîntul Ierarh Grigorie Dascălul

joi, iunie 23, 2016

APROPO DE „CUMINȚENIA PĂMÎNTULUI”

SUMARUL BLOGULUI 



Muzeul Băncii Naționale a României invită publicul (vezi bnr.ro) să admire sculptura lui Constantin Brâncuși „Cumințenia Pămîntului”, ce va fi expusă pînă pe 31 octombrie 2016 în Sala de Marmură a Palatului Vechi al Băncii Naționale a României (Lipscani 25), accesul fiind liber și gratuit, de luni pînă vineri, între orele 10.00 – 18.00 (ultima intrare în muzeu: ora 17.30), cu excepția sărbătorilor legale. 
E limpede că motivația nu-i una de gratuitate culturală, ci face parte din campania atragerii de donații pentru achiziționarea de către stat a statuii de la proprietarii de drept (obiectiv care necesită 11 milioane de euro, din care Ministerul Culturii nu-i dispus sau – vezi Doamne! – „nu poate” să  acopere nici jumătate). Statul postcomunist vrea să achiziționeze opera pe seama „contribuabililor”, pe care-i spoliază cu nerușinare de 26 de ani încoace (ce mai contează un supliment, mai ales ambalat în poleiala unei cauze atît de nobile?), ca să poată profita „aleșii” și găștile lor patibulare. Doar n-o să cheltuiască ei fără măsură, din fondul de furat, pentru nu știu ce obligații morale de ordin statal! Din agonisita lor, ei abia au bani să-și plătească, sărmanii, cauțiuni de cîte 5 milioane de euro, cînd Justiția se apucă să-și arate mușchii! Pentru „interesul național” las’ să plătească proștii „luați la sentiment”!
De ce nu achiziționează statuia, din „aurul” statului, ca piesă de tezaur, chiar cei care o expun acum într-o incintă a cărei refacere a costat de cîteva ori mai mult? 
De ce nu găsește o soluție guvernul de „tehnocrați”, dacă nu de la buget, măcar din anumite fonduri europene ce rămîn nevalorificate (din lipsă de inițiativă sau de „cadru legal”)? 
De ce nu se mobilizează să doneze, asumîndu-și în mod excepțional o lecție de civism, tîrla celor peste trei sute de parlamentari, atît de preocupați să-și voteze pensii și salarii nesimțite (și care, la adăpostul unei elecțiuni de carnaval, învîrt afaceri față de care suma necesară cumpărării „Cumințeniei Pămîntului” este mai degrabă una „de încălzire”)? 
Trăim în plină inflație a cinismului și a nesimțirii. Pe acest fond, din cheta publică abia s-au adunat cîteva sute de mii de euro. Nu atît din pricina sărăciei sau a zgîrceniei, cît a neîncrederii și a lehamitei față de niște oficialități care au întrecut limitele oricărei decențe și cărora butaforia „cauzelor nobile” le vine ca tocurile-cui unor țoape de mahala.  
Neșansa lui Brâncuși a fost să se nască român. O neșansă mai mare decît posteritatea lui.

Răzvan CODRESCU


   
Excurs despre 
„Cuminţenia Pămîntului”
  
Îmi voi îngădui să prezint des­criptiv, cu ample citate, o exegeză de excepţie a lucră­rii lui Brâncuşi „Cuminţenia Pămîntului”. Exegetul nu e nimeni altul decît Constantin Noica (1909-1987), cel atît de superficial expediat astăzi, din perspectiva vulgatei autoh­­­tone a „politicii corecte”, în „lagărul” ideologic re­zer­vat autorilor „protocronişti”. Urmez aci textul din Sim­­ple introduceri… (ed. Marin Diaconu şi Gabriel Lii­cea­nu, pp. 21-27) [1]. Las la o parte, ca neinteresînd în con­textul de faţă, scenariul retoric în care Noica înţelesese să-şi pla­seze exegeza (pornind de la vechea observaţie a lui Paul Morand – ce ar fi fost frumos să se adeverească măcar în parte – că în preajma anului 2000 „operele lui Brâncuşi vor împodobi pieţele lumii întregi”, dar şi de la sim­patica su­po­ziţie „de lucru” că la un moment dat „vreun inten­dent cosmic” ar veni „în inspecţie pe Pămînt”, cercetîndu-l cît e de... „cuminte”). 
Filosoful observa, din capul locului, că interpretarea „Cu­­minţeniei Pămîntului” pare a se mişca între două ca­rac­terizări radicale: „Un poet român, nu mai neînsemnat decît Arghezi, a îndrăznit s-o compare cu Sfinxul, decla­rînd că «nu e întrecută decît în proporţii şi durată de por­tretul fratelui mai bătrîn». Dar un medic, tot român, a de­cretat că este vorba de «o idioată mongo­­loi­dă» – în ironie denumită de către sculptor «Cuminţenia Pă­mîn­tului» –, afirmaţie pe care omul de ştiinţă a încer­cat onest să o do­vedească, fotografiind o debilă senilă din re­giu­nea de obîr­şie a sculptorului, în exact poziţia femeii din statuie”. 
Pe Noica nu-l deranjează deloc să-şi pornească analiza chiar de la „idioata mongoloidă”. Numai că ceea ce medi­cul respectiv şi chiar unii critici de artă n-au observat este că „femeia reprezentată în statuie este idioată doar pe jumătate, respectiv în jumătatea stîngă. În partea dreaptă, ea prezintă cîteva sigure indicii de redresare din idioţie, chiar de rafinare”. Astfel, acel „ceva enigmatic care stă­ruie în ea” pare să ţină mai cu seamă de această „subtilă disi­metrie”, ale cărei elemente constitutive sînt inven­ta­riate mai departe: femeia este, aşa zicînd, „într-o ureche” (pre­­zentă în partea stîngă, urechea lipseşte în cea dreap­tă); părul este evidenţiat în partea stîngă, dar abia sugerat în cea dreaptă; „sînul drept nu mai e lăsat să cadă, cu ani­malitatea lui laxă, ci este reţinut cu mîna stîngă, de parcă aci, în partea dreaptă, maternitatea femelei ar sta să se curme”; capul este uşor înclinat spre dreapta; guşa („efec­tiv semnul clinic al idioţiei”) e mai vizibilă în stîn­ga; „fa­ţă de nara dreaptă, care e mai marcată în jos, nara stîngă e puţin mai ridicată, ca şi cum ar aparţine unei feţe mai te­şite, mai primitive”; la o privire foarte atentă, „pupila o­chiului drept este imperceptibil mai mică decît a celui stîng, dar mai plină, ochiul dînd impresia unei vederi mai pătrunzătoare decît a celuilalt”; în fine, pe frunte, în zona ochiului stîng, este ceva ce seamănă cu o urmă de lovi­tură, „de parcă efectiv am avea în faţă o fiinţă a na­­turii, cu păţaniile ei”. 
Concluzia analistului e tranşantă: „diferenţele sînt ab­so­lut toate de natură să înnobileze jumătatea dreaptă faţă de cea stîngă” [2]. Şi interogaţia se naşte inevitabil: Să nu fie un sens aici? […] Nu s-ar putea oare deosebi, în chi­pul aparent unitar al statuii lui Brâncuşi, o jumătate a na­turii şi una a reflexiunii, a umanului, a culturii?”. 
Nucleul in­terpretativ e acesta (conţinînd însăşi esenţa simbolică a dihotomiei dreapta-stînga): „Totul, aşadar, în partea stîn­­gă ar putea fi natură brută şi primitivism; totul, în schimb, se civilizează şi umanizează în partea dreaptă. Părul este, în stînga, cel al unei fiinţe dintr-un trib african, în dreapta cel al unei pariziene; ochiul stîng, cu petele lui de pe pu­pilă, abia întrezăreşte, exact cît trebuie brutei, pe cînd ce­lă­lalt e perfect uman; absenţa urechii pe partea dreaptă desprinde parcă de zvonurile lumii şi sugerează un sens de interioritate al fiinţei aceleia, guşa se corectează în dreap­ta, şi dacă femeia îşi reţine cu mîna stîngă sînul drept, este, poate, că vrea să şi-l ascundă. Fruntea are, în partea stîngă, urma unei lovituri cu piatra; sau poate mica idioată s-a ciocnit în stînga cu capul de o stîncă… Este o stranie devenire în fiinţa aceasta, dacă te uiţi mai bine la ea, o devenire pe care artistul a înscris-o acolo subtil, fără să aducă nici o deformaţie şi nici un dezechilibru în iden­titatea ei umană. Nu numai că denivelarea dintre părţi, aproape contrastul lor, nu aduce fisuri în identitatea fiinţei sculptate, dar identitatea ei este atît de bine asigurată, în­cît de la ea se pot revendica o sumedenie de tipuri umane şi idoli, ca de la o făptură arhetipală [3] […]. Şi totuşi, în ciu­da identităţii ei sigure, este imaginea unei deveniri. Ce­va se ridică aici spre omenesc; ceva se deplasează din stupiditatea animală spre cuminţenia umană [4]. […] Sculp­tura lui Brâncuşi poate apărea astăzi drept expresie a înţe­lep­ciunii cel puţin în sensul avertismentului pe care-l dă ea omului sophiei, omului iscusinţei, care a convertit totul în abilitate tehnică. Dar de la început întruchiparea sculp­torului exprima un fel de înţelepciune, dacă ne gîndim că printre sensurile pe care le dă tînărul Charmides pentru în­­ţe­lep­ciune este şi cel de a fi o «anumită formă de liniş­te», ceea ce nu poate fi refuzat Cuminţeniei Pămîntului. Este şi ea sophron, în felul ei”. 
Enigmatică, dar neechivocă, „ea este cuminte şi chiar în­ţeleaptă, pentru că nu are nimic diabolic în ea”, întru­chipînd puritatea nediscursivă, sfinţenia primordială a fi­rii, dinaintea căreia diavolul însuşi rămîne dezarmat. Or, „fuga de dracul, acesta este începutul înţelepciunii, s-ar pu­tea spune”. Şi, pe acest temei aproape mistic [5], con­cluzia: netrădînd nici un stigmat al răului, fiind mai degrabă „ca un prunc ce n-are încă un chip şi un nume”, înseamnă că „ceva ar putea atunci să se nască din plodul acesta al pămîntului. Şi parcă efectiv stă să apară sau să reapară ceva. Făptura e adunată asupra ei înseşi, dar nu şi încovoiată. Linia spa­telui ei este perfect dreaptă. În animalitatea fiinţei, rectitu­dinea vine să aducă o formă de trezie, aproape de inteli­genţă viitoare; trunchiul perfect vertical dă parcă fiinţei o putinţă de frumuseţe, oricît ar lipsi orice aluzie la ea; iar întrucît făptura e strînsă, dar nu şi încovoiată, o vagă po­si­bilitate de faptă este totuşi prezentă în ea. Aici e o fiinţă vie, nu o renunţare”. Dreptatea/rectitudinea din ea o poa­te salva de puţinătate, strămutînd „devenirea întru devenire” în „devenire întru fiinţă”. 
„De aceea ar fi bine – încheie filosoful – ca în toate pie­ţele lumii să figureze «Cuminţenia Pămîntului»”... Va fi, poate, în „bunătatea” altui timp... 

Răzvan CODRESCU


[1] În româneşte, eseul a apărut iniţial în revista Steaua (anul XXVI, nr. 12/1975), apoi în volumele Trei introduceri la Devenirea întru fi­­in­ţă (Editura Univers, Bucureşti, 1984) şi Simple introduceri la bună­tatea timpului nostru (Editura Humanitas, Bucureşti, 1992), iar în fran­ceză, sub titlul „Essai sur la Sagesse de la Terre”, în I. Jia­nou, C. Noica, Introduction à la sculpture de Brancusi (Arted, Paris, 1976).  
[2] În treacăt, Noica face şi o trimitere pozitivistă: „Există, pare-se, fi­zi­o­nomişti care cred că pot citi caracterul omului din disimetria feţei. Ei susţin că orice chip uman are efectiv o disimetrie; că jumătatea stîn­­gă a chipului exprimă partea feminină, cea dreaptă masculinul, şi că ele reprezintă o bogăţie de nuanţe, îngăduind caracterizarea omu­lui respectiv”. Trebuie menţionat, tot în treacăt, că fizionomia era în vogă pe vremea tinereţii lui Brâncuşi, mai ales în Franţa. 
[3] Aici, printre alte exemple, este evocat şi „Gînditorul” de la Ha­mangia. 
[4] Pornind de la intraductibilitatea cuvîntului românesc „cuminţenie” (la care se referise şi Ionel Jianu în monografia dedicată lui Brâncuşi în 1963), Noica glosează el însuşi: „… cuvîntul românesc corespunde mai mult lui sophrosyne (temperanţă, prudenţă) din limba greacă, de­cît lui sophia (înţelepciune, iscusinţă). Ca adjectiv, are exact forma latină cum mente, cu minte. Atîta tot spune cuminţenia: a fi cu minte, cu stăpînire de sine, cu bună aşezare. Dar, ca şi sculptura însăşi, cu­vîn­­tul folosit drept titlu nu exclude gîndul unei anumite înţelepciuni, ba chiar des­chide către el, pînă şi etimologic, cu acea rădăcină men-, de la mens…” etc. 
[5] Sophrosyne se întîlneşte discret cu hesychia…