sâmbătă, decembrie 31, 2016

SINAXAR ROMÂNESC (65)

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME
  


31 decembrie:  
SFÎNTUL MUCENIC HERMES 
  
Deşi istoria martirajului său nu-i prea bine cunoscută şi nu se află consemnată încă în ediţia românească a Vieţilor Sfinţilor, iar numele lui este greu de găsit şi prin dicţionare, se cuvine să nu-l uităm nici pe Sfîntul Mucenic Hermes, prăznuit în ultima zi a anului calendaristic (deci în ajunul Anului Nou). Chiar dacă a purtat un nume de origine păgînă (cel al zeului grec Hermes, echivalentul romanului Mercur – protectorul poeţilor, dar şi al negustorilor!), el a fost un vrednic mărturisitor al lui Hristos, trăgîndu-se, după neam, din populaţia tracă romanizată de la sudul Dunării. A fost soldat în oastea imperială şi i s-a tăiat capul în Dacia Ripensis, mai exact în cetatea Bononiei (Vidinul de astăzi), în zorii secolului 4. (R. C.)

Icoană în frescă a Sfinților Români
 
Mai puteți citi pe acest blog:  
   
10 ianuarie: Sfîntul Cuvios Antipa de la Calapodești    
13 ianuarie: Sfinții Mucenici Ermil și Stratonic      
25 ianuarie: Sfîntul Ierarh Bretanion, Episcopul Tomisului    
28 (în anii bisecți: 29) februarie: Sfinții Cuvioși Ioan Casian Romanul și Gherman din Dobrogea 
7 martie: Sfîntul Sfinți Mucenic Efrem, Episcopul Tomisului      
26 martie: Sfîntul Mucenic Montanus preotul și soția sa Maxima      
6 aprilie: Sfîntul Sfințit Mucenic Irineu, Episcop de Sirmium      
11 aprilie: Sfîntul Ierarh Calinic de la Cernica      
12 aprilie: Sfîntul Mucenic Sava de la Buzău (Gotul)   
14 aprilie: Sfîntul Ierarh Pahomie de la Gledin    
20 aprilie: Sfîntul Teotim, Episcopul Tomisului   
24 aprilie: Sfinții Ierarhi Ilie Iorest, Simion Ștefan și Sava Brancovici, Mitropoliții Transilvaniei; Sfîntul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureș; Sfinții Mucenici Pasicrat și Valentin    
25 aprilie: Sfîntul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului        
26 aprilie: Sfinții Mucenici Chiril, Chindeu și Tasie, din Dobrogea       
28 aprilie: Sfinții Mucenici Maxim, Cvintilian și Dadas, din Ozovia       
2 mai: Sfîntul Ierarh Atanasie Patelarie, Patriarhul Constantinopolului       
3 mai: Sfîntul Cuvios Irodion de la Lainici       
12 mai: Sfîntul Mucenic Ioan Valahul      
27 mai: Sfîntul Mucenic Iuliu Veteranul      
2 iunie: Sfîntul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava      
4 iunie: Sfinții Mucenici de la Niculițel: Zotic, Atal, Camasie și Filip  
8 iunie: Sfinții Martiri Nicandru și Marcian      
15 iunie: Sfîntul Mucenic Isihie      
22 iunie: Sfîntul Ierarh Grigorie Dascălul      
24 iunie: Sfîntul Niceta de Remesiana      
30 iunie: Sfîntul Ierarh Ghelasie de la Rîmeț      
1 iulie: Sfîntul Ierarh Leontie de la Rădăuți      
2 iulie: Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfînt      
8 iulie: Sfinții Mucenici Epictet și Astion      
18 iulie: Sfîntul Mucenic Emilian de la Durostor      
21 iulie: Sfinții Cuvioși Rafail și Partenie de la Agapia Veche     
26 iulie: Sfîntul Cuvios Ioanichie cel Nou     
5 august: Sfîntul Cuvios Iacob de la Neamț (Hozevitul)     
7 august: Sfînta Cuvioasă Teodora de la Sihla     
11 august: Sfîntul Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului     
16 august: Sfinții Martiri Brâncoveni și Sfîntul Ierarh Iosif de la Văratec     
21 august: Sfinții Mucenici Donat diaconul, Romul preotul, Silvan diaconul și Venust     
23 august: Sfîntul Mucenic Lup    
30 august: Sfinții Ierarhi Varlaam, Mitropolitul Moldovei, și Ioan de la Rîșca și Secu, Episcopul Romanului    
1 septembrie: Sfîntul Cuvios Dionisie Exiguul    
7 septembrie: Sfinții Cuvioși Simeon și Amfilohie de la Pîngărați    
9 septembrie: Sfinții Cuvioși Onufrie de la Vorona și Chiriac de la Tazlău    
13 septembrie: Sfîntul Cuvios Ioan de la Prislop    
15 septembrie: Sfîntul Mare Mucenic Nichita (Niceta) și Sfîntul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș   
22 septembrie: Sfîntul Sfințit Mucenic Teodosie de la Brazi    
26 septembrie: Sfîntul Voievod Neagoe Basarab   
27 septembrie: Sfîntul Ierarh Martir Antim Ivireanul  
1 octombrie: Sfinții Cuvioși Iosif și Chiriac de la Bisericani   
14 octombrie: Sfînta Cuvioasă Parascheva    
21 octombrie: Sfinții Cuvioși Mărturisitori Visarion și Sofronie, Sfîntul Mucenic Oprea, Sfinții Preoți Mărturisitori Ioan din Galeș și Moise Măcinic din Sibiel   
27 octombrie: Sfîntul Cuvios Dimitrie cel Nou Basarabov  
28 octombrie: Sfîntul Ierarh Iachint, Mitropolitul Țării Românești, și Sfînta Cuvioasă Teofana Basarab  
9 noiembrie: Sfinții Mucenici Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat 
12 noiembrie: Sfinții Martiri și Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu  
15 noiembrie: Sfîntul Cuvios Paisie de la Neamț  
20 noiembrie: Sfîntul Cuvios Grigorie Decapolitul și Sfîntul Mucenic Dasie  
23 noiembrie: Sfîntul Cuvios Antonie de la Iezerul Vîlcii 
30 noiembrie: Sfîntul Apostol Andrei, Cel Întîi Chemat, Ocrotitorul României, și Sfîntul Ierarh Andrei Șaguna 
3 decembrie: Sfîntul Cuvios Gheorghe de la Cernica și Căldărușani 
7 decembrie: Sfînta Muceniță Filofteia de la Argeș 
13 decembrie: Sfîntul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei 
18 decembrie: Sfîntul Cuvios Daniil Sihastrul 
22 decembrie: Sfîntul Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului 
26 decembrie: Sfîntul Cuvios Nicodim cel Sfințit de la Tismana

vineri, decembrie 30, 2016

CAZUL ION CREANGĂ

SUMARUL BLOGULUI 

Pe 31 decembrie comemorăm plecarea prematură dintre noi a lui Ion Creangă, la numai 52 de ani, în anul poate cel mai trist al literelor românești, 1889, cînd s-au dus și Eminescu sau Veronica Micle. Scriitorul Ion Creangă s-a impus demult ca unul dintre marii noștri clasici, dar despre omul Ion Creangă posteritatea mai are încă de dat seama, pentru mai vie și mai dreaptă pomenire. Articolul de mai jos, semnat de părintele Radu Ilaș, fusese pregătit să apară în revista Rost, care a fost însă nevoită să-și întrerupă apariția în pragul toamnei lui 2012. Îl postez acum aici, cu toată recunoștința pentru utilul demers auctorial. (R. C.)
  

   
PREOȚIA LUI CREANGĂ
  
La 1 martie 1837 se naşte, la Humuleşti, Ion Creangă, primul dintre cei 8 copii ai lui Ştefan a Petrei Ciobotariul şi ai Smarandei Creangă. O altă variantă o reprezintă data de 10 iunie 1839, conform unei mitrici (condici) de nou-născuţi din Humuleşti, publicată de Gh. Ungureanu. 
În 1853 este înscris la Şcoala Domnească de la Tîrgu Neamţ, sub numele Ştefănescu Ion, unde îl are ca profesor pe părintele Isaia Teodorescu (Popa Duhu). După dorinţa mamei, care voia să-l facă preot, este înscris, în 1854, la Şcoala Catihetică din Fălticeni („fabrica de popi”). Aici apare sub numele de Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat tot restul vieţii, și îl are profesor pe Nicolae Conta, fratele filosofului Vasile Conta. Pe uliţa Rădăşeni din Fălticeni se mai păstrează casa în care a stat în gazdă Ion Creangă în această perioadă. După desfiinţarea şcolii din Fălticeni, este silit să plece la Iaşi, absolvind cursul inferior al Seminarului teologic „Veniamin Costachi” de la Socola. 
În 1859 se căsătoreşte cu Ileana Grigoriu, fiica preotului Ion Grigoriu. Autoritatea bisericească dădu peciul, învoirea trebuitoare clericilor, la 22 august, iar la 23 august cununia se făcea, nuni fiind Ştefan Botez şi soţia sa, Zoiţa. Desigur că tînărul ginere cu mireasa sa s-au mutat în ograda bisericii socrului, în nişte căsuţe joase, în care, zicea el mai tîrziu, îl răzbea ploaia și-l orbea fumul. După ce se bucură de cîteva luni de căsătorie, pe 19 decembrie, Creangă cere să fie hirotonisit diacon. La biserica socrului său, el slujeşte patru ani. În 1860, pe 19 decembrie, soția sa dă naştere unui fiu, Constantin. În 1863, în urma unor neînţelegeri cu socrul său, Ion Creangă cere să i se aprobe mutarea – atît cu slujba, cît şi cu locuinţa.  
În 1864 a ocupat prin concurs postul de învăţător la Şcoala primară de la Trei Ierarhi, decretul de numire în învăţămînt fiind semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza. La 10 iunie 1865, Creangă a susținut un examen, unde a obținut din nou locul întîi. La toate, diaconul a fost găsit eminent și tot eminente i-au fost considerate aptitudinea pedagogică și purtarea. Atestatul, semnat de Titu Maiorescu, i-a fost eliberat abia la 15/27 iunie 1866, cînd i-a fost aprobat de către minister formularul propus de director. 
Înscris la Facultatea de Teologie din Iaşi, diaconul Creangă este numit definitiv la Mănăstirea Golia, unde a şi locuit. Cariera sa clericală avea să se termine în 1871, o dată cu publicarea unui material în ziarul Convenţiunea, nr. 14, din 26 februarie, prin care erau criticaţi preoţii care mergeau la teatru. Din listă nu făcea parte şi Creangă, dar articolul a deschis seria de astfel de materiale la adresa clericilor. Curierul de Iaşi a publicat imediat articolul „Tragerea la ţintă şi vînatul de păsări în mijlocul oraşului”, în care era vizat diaconul de la Golia, dar fără a i se da numele. În septembrie 1871, a fost dat în judecata Dicasteriei, azi Consistoriului (tribunalul clericilor), pentru conduita sa şi a fost oprit de la „lucrarea de diaconie pînă va da probe de îndreptare”. Învinuirile erau mersul la teatru, tragerea cu puşca asupra bisericii, tunderea părului „asemenea mirenilor”, lucruri considerate absolut incompatibile în acea vreme cu statutul de cleric, la care se adăuga şi faptul că, de vreme bună, diaconul se despărţise de soţie. Sentinţa nr. 265 din 11 octombrie 1871 avea să-l excludă din cler. În 15 iunie 1872, Mitropolia eliberează documentul cu numărul 1182, prin care Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice este informat că „diaconul Ion Creangă, profesorul din Iaşi, prin faptele sale incorigibile şi incompatibile cu caracterul de cleric, fiind judecat de autoritatea bisericească este exclus dintre clericii altarului”. A doua sentinţă de excludere din cler, din 10 octombrie 1872, avea să fie definitivă, prin „efortul” deosebit al protopopului C. Buţureanu. 
În „Centenar Creangă. Sentimentul unei datorii”, pr. Ioan Rusu analizează obiectiv „abaterile” canonice care au dus la exlcuderea lui Creangă din cler. Frecventarea Teatrului cel mare din Copou, aflat în acea vreme aproape de Biserica „Sfinţii 40 de Mucenici”, unde a slujit, era un lucru normal pentru un om de cultură şi receptiv la lucruri noi, aşa cum era Creangă. De altfel, şi alţi preoţi au făcut acelaşi lucru: Gh. Folescu, Ioan şi Vasile Pompilian de la Mitocul Maicilor şi respectiv „Sf. Spiridon”, ca şi A. Ionescu, de la „Sf. Ilie”. Dintre toţi aceştia, doar Creangă a fost pedepsit pe termen lung, ceilalţi fiind opriţi de la slujire o perioadă scurtă. De altfel, Creangă a fost singurul care a dat şi o explicaţie sinceră: „Am frecventat Teatrul Naţional de cîteva ori, unde n-am văzut nimic scandalos şi demoralizator, ci din contră, combaterea tuturor viciilor şi susţinerea de tot ce este just şi ceea ce priveşte datoria omului către Dumnezeu şi societate”. Pe lîngă aceasta, era cunoscut conflictul cu stareţul de la Golia, grecul Isaia Dioclias, care se pare că întreţinea o relaţie adulterină cu soţia sa. Apoi, diaconul Creangă şi-a tăiat coada „clericală” din motive igienice, iar pălăria o purta pentru că era o piesă vestimentară normală. Cît despre alungarea cu puşca a ciorilor de pe turnul Goliei, este cunoscută firea rebelă şi temperamentul coleric al marelui scriitor. Totuşi, aceste lucruri au stîrnit indignarea clericilor superiori, pe care adesea i-a criticat pentru făţărnicia lor. 
Trebuie subliniat faptul că în acea perioadă Biserica Ortodoxă Română se afla sub jurisdicția canonică a Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol.  Autocefalia Bisericii Ortodoxe din România a fost obținută, după îndelungi tratative, abia la 25 aprilie 1885, cînd patriarhul ecumenic Ioachim IV a dat obișnuitul „tomos” pentru recunoașterea acestui statut. 
Și lucrarea lui Constantin Parascan Preoţia lui Creangă, o apariție editorială spectaculoasă, face lumină într-o lungă serie de inexactităţi istorice legate de acest capitol al vietii humuleşteanului. Demersul său pornește de la faptul că „majoritatea biografilor și a altor cercetători care au scris despre preoția lui Ion Creangă, cu o singură excepție, cea a părintelui econom Dumitru Furtună [...], au arătat că aceasta a fost o îndeletnicire care nu i se potrivea, că abia a așteptat să scape de ea, că doar datorită insistențelor mamei sale a devenit preot și, prin urmare, n-a fost vorba de o hotărîre proprie. Aceste «judecăți» sînt scuzabile în mare măsură, fiindcă au fost făcute din perspectiva caterisirii diaconului Ion Creangă, el fiind judecat fără a fi cunoscute ori luate în seamă datele exacte, cursul evenimentelor și documentele originale existente în arhive”. Ceea ce urmează este o cercetare temeinică, amănunțită a întregii perioade cuprinse între intrarea lui Creangă în internatul Seminarului de la Socola și controversatul moment Golia, al răspopirii. Mai ales în legătura cu acesta, cu motivele care au dus la caterisire, Constantin Parascan face lumină: mersul la teatru, tunsul părului și trasul cu pușca în ciori. Acestea sînt motivele, cunoscute la nivelul comun, pentru care Ion Creangă a fost repudiat. Folosind argumentele imbatabile ale documentelor istorice, Constantin Parascan demonstrează că în acest caz avem de-a face cu cel mai autentic exemplu de literaturizare.Inventie și literatură este faptul că Ion Creangă a împușcat ciori la Golia. Știre care s-a împînzit și a intrat în limbajul comun. E de necrezut și, desigur, de neadmis cum s-a ajuns la o asemenea «poveste». Ne-am lămurit că în vremeaîntîmplării in sine, cît timp s-a făcut cercetarea, în anii în care s-a hotărît caterisirea sa, ca și în tot timpul vieții sale, nu există nici o mărturie, nici un document, nici o mențiune sau o aluzie, ceva care să justifice o asemenea afirmație, care s-a încetățenit parcă definitiv în biografia lui Creangă și în conștiința tuturor celor care știu măcar cîteva date despre viața lui”.
Pedeapsa excluderii atrăgea după sine o alta. Monitorul oficial, 155, din 1 iulie, același an, publica următorul comunicat – după ce Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice fusese sesizat printr-o adresă de „faptele sale incorigibile și incompatibile cu caracterul său de cleric, fiind judecat de autoritatea bisericească…” – prin care se făcea cunoscut faptul că Ion Creangă „nu poate ca pierzînd a sa demnitate de preot să mai figureze în corpul didactic” și anunța că „l-a destituit, cu începere de la 1 iulie, din postul de institutor” la clasa I de la Școala sucursală nr. 1 de băieți din Iași. Față de această situație, revizorul școlar Anton Naum informează Ministerul că s-a luat legătura cu Primăria, care urma să ia în primire școala din Sărărie „de la destituitul Ion Creangă. Cu această ocaziune sînt dator a vă refera: ca institutore, acest om era neimputabile. Școlița sa, mică, dar populată, întrunea calitățile de dorit; acolo corpul și inteligenta erau deopotrivă cultivate, precum probează rapoartele delegaților care au asistat la examenul din urmă”. 
Așadar, Creangă rămîne, la vîrsta de 35 de ani, cu un copil de crescut, fără nici o slujbă și fără adăpost, întrucît caterisirea a impus și scoaterea lui din locuința pe care o avea ca diacon la Mănăstirea Golia. Stare disperată, care îl determină să adreseze Ministrului, la 31 iulie 1872, un memoriu în care îl ruga să asculte „justificarea”, ca replică la acuzatiile ce i se aduceau, atașînd memoriului „copia exactă de pe raportul îngrijitorului bisericei unde eram acum un an ca deservent; asemenea și protestul meu adresat pretinsei jurisdicțiuni ecleziastice ce și-a arogat atributele de a mă judeca”. În stilu-i unic și inimitabil, chiar și într-un astfel de text supus unor rigori așa-zicînd oficiale, pe care de altfel le respectă întru totul, marele povestitor evocă faptele menite să-i probeze nevinovăția și să dovedească totodată „oarba persecuțiune sistematică” a cărei victimă era de mai mulți ani „pentru ideile mele de progres”. Spre a demonstra că cei ce l-au exclus din cler erau pătimași, părtinitori și, în ultimă instanță, imorali ei înșiși, între altele Creangă rememorează: „Cu cinci ani în urmă răutatea și corupțiunea unui călugăr a făcut ca eu, împreună cu unicul copilaș al meu, să fiu abandonat de soția mea pentru totdeauna, rămînînd văduv, și că pentru această faptă imorală și scandaloasă nu s-a luat nici o măsură în contra acelui călugăr, nu mi s-a făcut nici o satisfacțiune morală din partea superiorilor ecleziastici”. 
În 1874, Titu Maiorescu, devenit ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, îl reintegrează pe Ion Creangă în învăţămînt, la Școala primară de băieţi nr. 2 din suburbia Păcurari-Iaşi. Două din clădirile închinate pentru şcoală în aceasta perioadă se mai păstrează şi azi: casele din strada Banu nr. 14 şi strada Săulescu nr. 8 din Iaşi. 
Primul demers în reabilitarea clericului Creangă a avut loc în 1989, cînd parohul Bisericii „Sfinţii 40 de Mucenici“ din Iaşi, pr. Ioan Rusu, a pregătit Centenarul Ion Creangă, publicînd în revista Mitropolia Moldovei şi Sucevei, an LXV, nr. 4-6, articolul „Centenar Creangă. Sentimentul unei datorii”. Consistent în informaţii şi cu scopul de a scoate la iveală adevărul, articolul nu face altceva decît să arate că „plecarea lui Creangă din preoţie (ceea ce n-a însemnat o separare de Biserică) a fost din cauza conflictului pe care l-a avut cu autorităţile eclesiastice în calitatea sa de diacon la Golia, dar şi a altor raţiuni personale, care au fost mai puternice” şi în nici un caz din pricina unor abateri grave sau a unei credinţe îndoielnice. Mai mult decît atît, articolul arată că motivele excluderii din cler sînt discutabile, în principiu pedeapsa fiind prea mare. 
Ideea reabilitării a fost materializată cu sprijinul poetului Ioan Alexandru, în calitatea sa de senator la acea dată, al unor oameni de cultură, inclusiv directorul Muzeului „Bojdeuca lui Creangă“ din Iaşi, și al unor preoți de la mai multe biserici din Iași. S-a ajuns astfel ca prin Decizia Mitropolitană Nr. 3690 din  20 iunie 1993, semnată de ÎPS Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, diaconul Ion Creangă să fie reabilitat „ținînd cont de marea sa contribuție la înnobilarea sufletului românesc, mai ales astăzi, cînd trebuie să redescoperim rădăcinile creștine ale culturii noastre prin colaborarea strînsă între toate instituțiile statului român și prin aplecarea cu potrivită luare-aminte asupra tuturor valorilor spirituale ale neamului, al căror izvor și păstrător de primă mărime a fost și este Biserica Ortodoxă Română…”. 
„A fost un moment solemn, participînd zeci de intelectuali, profesori universitari, personalităţi din Iaşi, dar şi din Bucureşti, împreună cu soborul de preoţi condus de actualul Patriarh, alături de PS Calinic Botoşăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor. Cu acea ocazie, s-a sfinţit memorialul Creangă din pridvorul bisericii, s-a inaugurat monumentul din parcul din curtea bisericii închinat lui Gh. Asachi şi familiei sale” (pr. Ioan Rusu). 
Hainele preoțești ale lui Creangă pot fi văzute și astăzi la muzeul de la Mănăstirea Golia. Au cam un secol și jumătate, dar parcă vin din adînc de mileniu…

Pr. Dr. Radu ILAȘ


miercuri, decembrie 28, 2016

AFR: IMPASUL FEMINISMULUI

SUMARUL BLOGULUI

Am primit și dau mai departe...


FEMINISMUL PERDANT  
ȘI VICTIMIZAREA FEMEILOR
  
Pornind de la cazul Hillary Clinton
  
Feminismul a pierdut în recentele alegeri din SUA. Înfrîngerea categorică a lui Hillary Clinton e simptomul unei realităţi mai puţin evidente ori discutate – accea a feminismului perdant. Feminismul a fost zdrobit pe 8 noiembrie. Feministele vedeau în Hillary Clinton candidatul perfect care le întruchipa ideologia, obiectivele şi strategia de lucru în societatea civilă. Încă din anii ‘50 mişcarea feministă s-a străduit să ajungă în vîrful piramidei politice pentru a-şi impune obiectivele, premiul mare fiind Casa Albă. Din anii ‘70 femei influente au ajuns în vîrful piramidei politice în India (Indira Ghandi), Marea Britanie (Margaret Thatcher şi, anul acesta, Theresa May), Germania (Angela Merkel), şi alte ţări. Dar toate aceste femei au fost tradiţionale şi conservatoare în ce privește valorile şi familia. În anii recenţi feminismul a atins vîrfurile politice în Suedia... şi cam atît. În restul lumii, femeile care se află în fruntea executivului sînt tradiţionale. Anul 2016, însă, a fost o oportunitate unică pentru feministele americane, şi nu numai, să pună în cea mai puternică funcţie politică a lumii o femeie – pe Hillary Clinton. Dar au eşuat. Pierderea e cu atît mai dureroasă pentru ele cu cît 52% dintre femeile americane care au votat în alegeri l-au votat pe Trump. De ce?  
Explicaţiile sînt multe, una dintre ele fiind ostilitatea lui Hillary Clinton faţă de valorile tradiționale şi față de creştini. Scurgerile masive de mesaje electronice făcute de Wikileaks în octombrie şi noiembrie au informat publicul despre gîndirea lui Hillary Clinton şi a celor care-i conduceau campania. Mesajele anticreştine, şi mai ales anticatolice, schimbate între consilierii acesteia, au fost multe şi lipsite de respect. Printre altele, consilierii sugerau formarea unui grup de lideri de campanie care să includă musulmani, dar nu creştini, cei din urmă fiind suspectaţi că nu se vor înţelege cu musulmanii. În comparaţie cu 2008, cînd a candidat pentru prima dată la preşedinţia Americii, Hillary Clinton a promovat în 2016 o agendă şi mai anticreştină. Dacă în 2008 zicea că avortul trebuie să fie rar, dar disponibil, în 2016 zicea că trebuie îngăduit fără restricţii şi finanţat de stat. Majoritatea femeilor au văzut însă în ea o persoană dubioasă. Pe față spunea una, iar în mesajele electronice alta. În Hillary Clinton au văzut o femeie mincinoasă, iar în Donald Trump un bărbat necioplit.  
În săptămînile de după alegeri, presa liberală din America a comentat cu amărăciune inabilitatea lui Hillary Clinton de a mobiliza femeile să o voteze. Pe 15 noiembrie New York Times a publicat nu mai puţin de două articole ample privind subiectul. Primul, The Dream – and the Myth – of the Women's Vote  („Visul – şi mitul – «votului femeilor»”), a redat declaraţia unei femei care l-a votat pe Trump: I think it's a disgrace to have Clinton as our first woman president. She does not represent women at all – or me, as a woman, at all („Cred că este o batjocură să o avem pe Clinton ca primul nostru preşedinte femeie. Ea nu reprezintă femeile defel – nu pe mine, ca femeie. Deloc” – vezi articolul aici).
Al doilea articol a fost şi mai brutal. Intitulat Why did College-Educated White Women Vote for Trump? („De ce femeile albe cu educaţie universitară l-au votat pe Trump?”), articolul are un subtitlu deosebit de sugestiv: A mother and her two daughters in a Pennsylvania town choose a different sort of 21st-century feminism („O mamă şi cele două fiice ale ei dintr-un orăşel din Pennsylvania au ales o variantă diferită a feminismului secolului XXI”). Fiicele, de 18 şi 22 de ani, l-au votat pe Trump, nefiind impresionate de feminismul lui Hillary. L-au votat pentru că au avut mai multă încredere în el decît în ea să creeze locuri de muncă bine plătite şi că, la terminarea studiilor universitare, vor găsi locuri de muncă pe măsura educaţiei lor. Familia e creştină şi anti-avort. Mama, căsătorită cu soţul de 31 de ani, a repudiat feminismul: I don't value Gloria Steinem feminism which Hillary esposed („Nu prețuiesc defel feminismul Gloriei Steinem, pe care Hillary îl afișează”). Femeie de succes profesional, mama a adăugat că lucrează cu bărbaţii de mulţi ani, se înţelege bine cu toți, ei o respectă, ea îi respectă, şi cîştigă la fel ca ei. Concluzia lamentabilă a autoarei este că college education didn't seem to lead to support for the liberal women's movement („Educaţia universitară nu pare să fi venit în sprijinul mişcării liberale a femeilor” – vezi articolul aici).
   
Sue Ellen Browder
   
Pentru a înţelege ce s-a întîmplat pe 8 noiembrie, facem astăzi recenzia cărţii publicate anul trecut de Sue Ellen Browder, care descrie un fenomen puţin cunoscut în restul lumii, şi mai ales în România: războiul rece dintre mişcarea femeilor pentru drepturi şi mişcarea feministă. Cele două nu sînt identice. Mişcarea femeilor pentru drepturi, începută acum 100 de ani, a fost una tradiţională, a femeilor educate, care aveau respect pentru familie, bărbaţi, biserică, valori, creştinism. O mişcare care şi-a formulat argumentele, asemenea lui Martin Luther King, liderul mişcării pentru drepturi civile ale oamenilor de culoare din America, pe un fundal creştin, biblic. Nu a fost o mişcare împotriva bărbaţilor, nu a fost motivată de ura împotriva acestora, nu a cerut divorţ, avort, ori distrugerea familiei, a căsătoriei, a bisericii, a masculinităţii. Ceva, însă, s-a petrecut în anii ’60, atunci cînd, într-o noapte lungă din noiembrie 1967, mişcarea femeilor din America a fost deturnată (hijacked) de mişcarea feministă care începuse să infiltreze mişcarea femeilor pentru drepturi în anii ‘60. În acea noapte lungă a izbucnit războiul nedeclarat dintre femeile tradiţionale şi feministele care au redirecţionat mişcarea femeilor către avort, divorţ, iar apoi homosexualitate, distrugerea valorilor, a familiei, a căsătoriei, îndoctrinarea fetelor în a se crede superioare băieţilor şi infantilizarea băieţilor ca fiinţe agresive care trebuie îmblînzite pentru a asigura fericirea femeilor. Războiul acesta a împlinește în curînd 50 de ani. Geneza lui e subiectul cărţii lui Sue Ellen Browder, intitulate Subverted. How I Helped the Sexual Revolution Hijack the Women's Movement („Subminare. Cum am ajutat revoluţia sexuală să deturneze mişcarea femeilor”).  
Cine e Sue Ellen Browder? Născută imediat după al Doilea Război Mondial în Iowa, într-o familie protestantă, în anii tîrzii ai vieţii Browder s-a convertit la catolicism, după un scurt popas în Biserica Episcopală. Familia ei era una normală şi fericită. Tatăl era om de afeceri, iar mama casnică. Duminica mergeau la biserică. În anii ‘60 Browder a plecat la studii de jurnalism în statul vecin, la University of Missouri. Anii ‘60 au fost anii de vîrf ai mişcării pentru drepturi ale femeilor. Stimulată în gîndire şi simţăminte de ceea ce se întîmpla în jurul ei, Browder a dorit să-şi folosească talentul jurnalistic pentru promovarea mişcării femeilor. Şi unde să fi putut să o facă mai bine decît la New York, centrul mişcării pentru drepturi ale femeilor din America, metropolă în care erau publicate cele mai mari şi prestigioase reviste pentru femei din lume şi unde liderii mişcării femeilor îşi aveau rezidența.   
Norocoasă, în 1970 Browder a obţinut, la $150 pe săptămînă, poziţia de jurnalistă la prestigioasa publicaţie Cosmopolitan, numită de feministe, pe scurt şi cu afecţiune, Cosmo. Pe vremea aceea editorul şef la Cosmopolitan era Helen Gurley Brown, o femeie tradiţională, căsătorită, cu copii, care pînă nu demult îşi profilase publicaţia pe subiectele tradiţionale de interes pentru femei. La data respectivă revoluţia sexuală era încă în faşă. Dar Brown a văzut în revoluţia sexuală o oportunitate unică pentru revista ei – acumularea de noi cititori prin publicarea de subiecte controversate, neconformiste, care să atragă noi cititori. La început, Browder a făcut jocul lui Brown. A publicat zeci de articole, majoritatea dintre ele conţinînd minciuni, promovînd ideea că libertatea sexuală e cheia fericirii pentru femei şi pentru ascensiunea profesională  (... for the next twenty-four years as a freelance writer for the magazine, I told lie upon lie to sell the casual-sex lifestyle to millions of single, working women). Important, Browder accentuează că „la început, mişcarea femeilor şi revoluţia sexuală au fost fenomene culturale separate şi distincte” (In the beginning, the women's movement and the sexual revolution were distinctly separate cultural phenomena – p. 11). Cosmopolitan, scrie Browder, a fuzionat aceste două mişcări, iar Browder şi-a adus contribuţia din plin. Cum, întreabă ea, de s-a încetățenit această gîndire, atît de dominantă la tinerele studente americane, că „a fi liberă înseamnă să faci studii universitare, să urmăreşti o carieră, să fii cît se poate de activă sexual, fără a fi ataşată de nimeni"? (p. 12).  
Un prim pas în direcţia fuzionării mişcării femeilor cu revoluţia sexuală a fost cartea lui Brown Sex and the Single Girl („Sexul şi tînăra necăsătorită”), care promova ideea că o tînără necăsătorită într-o metropolă mare poate să urce scara succesului la locul de muncă şi în acelaşi timp să dobîndească satisfacţie sexuală, lucrînd din greu şi ore multe, întreţinînd relaţii sexuale diverse cu diferiţi bărbaţi, căsătoriţi ori necăsătoriți, şi fără a avea copii.  
Un alt pas a fost cartea lui Betty Friedan, The Feminist Mistique („Mistica feministă”), publicată în 1963. Friedan observa că femeile din vremea ei erau plictisite. Împlinirea lor personală era atribuită căsătoriei, familiei şi copiilor, adică dependenţei de factori externi. Friedan a propus o alternativă: emanciparea sexuală a femeilor, pe care ea a numit-o „mistică feministă”. Una dintre persoanele influenţate de Friedan, foarte influentă în mişcarea feministă şi a revoluţiei sexuale din viitor, a fost Gloria Steinem, cunoscută pentru faimoasa ei expresie „căsătoria e o formă de prostituţie” (Marriage is a form of prostitution – p. 29). 
Încă naivă, Browder contribuia de zor la transformarea mişcării femeilor în revoluţie sexuală.  I se cerea să scrie articole despre sexualitate. Browder inventa fapte şi nume fictive pentru articolele ei. Pretindea să ia interviuri reale unor femei necăsătorite, pline de succes profesional, emancipate sexual, femei care avortau, foloseau pilule contraceptive şi pretindeau să fie fericite. Doar că interviurile ei erau ficţiuni, neadevărate şi inventate de ea. A învăţat de la alţi jurnalişti să inventeze istorisiri promovate apoi ca fiind reale şi adevărate. Din cărţile de telefon lua nume fictive, de obicei cele frecvent întîlnite în America (Johnson, Smith, Brown, Garcia etc.), şi plasa evenimentele în restaurante, cluburi, parcuri şi alte locuri bine cunoscute din marile metropole americane, fără să să creadă sau măcar să bănuiască cineva că o poveste descrisă de ea ca fiind reală ar fi, de fapt, una inventată (pp. 36-44). Problemele cu care aceste femei se confruntau erau evitate: bolile venerice, singurătatea, lipsa stimei de sine, inabilitatea de a progresa profesional, divorţurile, avorturile, durerile fizice, fertilizările in vitro, abandonul amanţilor. 
  
Larry Lader 
  
Un bărbat influent al anilor ’70, care a contribuit la fuzionarea mişcării femeilor şi a revoluţiei sexuale, a fost Larry Lader, unul dintre fondatorii mişcării femeilor pentru abolirea legilor anti-avort. Lader a convins  Organizaţia Naţională a Femeilor din America (National Organization for Women) să includă în platforma ei abolirea legilor anti-avort. Browder susţine că mişcarea femeilor anilor ‘60 a fost deturnată în mare parte datorită eforturilor perseverente ale lui Lader, a cărui mare pasiune şi ultim obiectiv a fost legalizarea avortului (p. 12) Lader a publicat o biografie a lui Margaret Singer, fondatoarea mişcării pentru avort din America.  
Dar Lader şi-a dat seama că eforturile lui vor fi fără succes dacă nu raliază opinia publică, şi mai ales a femeilor, împotriva Bisericii, în special a Bisericii Catolice. Lader a recurs la metodele deja cunoscute revoluţiei sexuale pentru atingerea acestui obiectiv – atacuri jignitoare la adresa Bisericii şi, în special a Vaticanului. I s-au alăturat alţi oameni influenţi ai anilor ’70, care urmăreau aceleaşi obiective: Hugh Heffner, fondatorul industriei  pornografiei din America, şi Alfred Kinsey, cunoscut pentru exagerările lui în privinţa orientării sexuale. Motto-urile iniţiale au fost „Avortul” şi „Contraceptivele”. Browder accentuează însă că abortion and contraception were not part of the original women's movement („la început avortul şi contraceptivele  nu au făcut parte din mişcarea femeilor”) (p. 14) În timp, perspectivele lui Browder au evoluat, dîndu-şi seama că the sexual revolution was for unmarried sex and against motherhood („revoluţia sexuală era pentru sexul în afara necăsătoriei şi împotriva maternităţii” – p. 36).  
Lader şi aliaţii lui au lansat, în 1973, un document influent, Good Without God („Bine fără Dumnezeu”), care vedea în special în Biserica Catolică un „obstacol în calea progresului”. Documentul cerea Bisericii să rescrie teologia creştină în sprijinul justificării emancipării sexuale, a avortului, divorţului, pilulelor contracptive etc. Religia divizează oamenii, ziceau Lader şi aliaţii lui, dar umanismul, adăugau ei, uneşte. 
Pe lîngă Lader, un alt bărbat influent în deturnarea mişcării femeilor a fost Bernard Nathanson, membru fondator, împreună cu Lader şi alţii, al mişcării pentru avort din America. (Doctorul Bernard Nathanson e mai bine cunoscut publicului din România. A avortat mii de copii, dar spre finele vieţii şi-a venit în fire, şi-a cerut iertare pentru erorile tinereţii şi a devenit una dintre cele mai puternice şi influente voci ale mişcării pro-vita din America. Cu puţini ani în urmă a murit octogenar.)
   
18 noiembrie 1967, Washington DC
   
Pe 18 noiembrie 1967 un grup restrîns de 105 de femei din Organizaţia Naţională a Femeilor s-a strîns la hotelul Mayflower din Washington DC pentru a doua conferinţă naţională a ei, organizaţia fiind înfiinţată cu un an înainte. Încă din primele ore ale conferinţei, dezbaterile au mers în două direcţii: una promovată de Betty Friedan, la vremea aceea de 64 de ani, şi alta de Marguerite Rawalt, o texană de 72 de ani. Aceste femei aveau trecuturi şi experienţe de viaţă diferite. Friedan avusese parte de o căsnicie violentă, pe cînd Rawalt de una lungă şi fericită. Friedan a abandonat iudaismul, devenind umanistă şi semnatară a Manifestului Umanist. Rawalt era protestantă cu valori definite de convingerile ei religioase, anticomunistă şi anti-avort. De la conferinţă lipseau femeile de culoare, cele puţin educate, cele sărace şi femeile implicate în activismul creştin. După dezbaterea unor subiecte necontroversate de interes comun, precum grădiniţele pentru copii şi implicarea femeilor în politică, Friedan a adus în discuţie subiectele fierbinţi ale zilei: revoluţia sexuală, avortul, divorţul, pilulele contraceptive, educaţia sexuală. Insista pentru abolirea tuturor legilor care la acea vreme interziceau avortul. Promova avortul ca pe un drept constituţional al femeii. Împotriva ei argumentau Rawalt şi femeile care gîndeau ca ea: avortul ucide copiii nenăscuţi, medicii nu informează femeile privind efectele avortului asupra femeilor şi femeile suferă. Disputele au continuat pînă după miezul nopţii. Multe dintre femei au plecat înainte de terminarea conferinţei, dezamăgite şi dezgustate. În final, cu un vot de 57 la 14, Organizaţia Naţională a Femeilor a adoptat o rezoluţie de legalizare a avortului.  
În lunga noapte de iarnă din 18 noiembrie 1967 a început lungul şi epuizantul război civil între femeile tradiţionale şi feministele Americii. Cele din urmă au influenţat marile publicaţii pentru femei şi le-au transformat în publicaţii feministe: Elle, Cosmopolitan, Vanity Fair. Cu timp, femeile tradiţionale s-au repliat şi au lansat mişcarea pentru dreptul la viaț[ al copiilor nenăscuţi, pentru valorile tradiţionale în familie, pentru abstinenţă, pentru restricţionarea divorţului, împotriva pornografiei. Treptat, acestor femei curajoase li s-au alăturat bărbaţi, soţi, fiice şi fii. Feministele au transformat mişcarea femeilor într-o mişcare împotriva căsătoriei, a familiei, pentru promiscuitate și subvenţionarea avortului din fonduri publice. În opinia lui Browder, în noaptea lui 18 noiembrie 1967 revoluţia sexuală şi mişcarea feministă s-au contopit într-o singură mişcare – antifamilie, anticăsătorie, antiviaţă. Feministele au cîştigat majoritatea bătăliilor de după 1967. Au reuşit să liberalizeze divorţul şi să convingă Curtea Supremă a Americii să legalizeze avortul şi pilule contraceptive. Au pierdut însă bătălia pentru un amendament constituţional, iniţiat în anii ‘70, privind stipularea egalităţii între bărbaţi şi femei în Constituţie, aşa-numitul Equal Rights Amendment.
 
Mişcarea femeilor tradiţionale  
continuă cu succes 

Mişcarea femeilor tradiţionale continuă şi ea – cu multă perseverenţă, fără sprijin financiar public ori din partea marilor corporaţii globale, ca şi fără sprijin mediatic. Bătăliile pierdute, în special avortul, nu le-au descurajat. Dimpotrivă, le-au făcut şi mai perseverente. În fiecare ianuarie, din 1973 încoace, ele organizează marşul naţional pentru dreptul la viaţă al copiilor nenăscuţi, care se ţine la Washington, DC. Au lansat mişcarea împotriva pornografiei, prostituţiei, şi, în decenii recente, împotriva traficului de fiinţe umane şi a exploatării sexuale. S-au implicat în politică, au devenit guvernatoare, judecătoare şi modele de trăire morală pentru fiicele lor. Ele sînt eroine ale mişcării pentru valori. Dispreţuite de mass media dar preţuite de Dumnezeu. Ele au fost o inspiraţie şi pentru femeile din alte ţări ale lumii unde femeile pledează pentru dreptul la viaţă al copiilor nenăscuţi, familie şi căsătorie. Au inspirat şi femeile din România, atît tinere, cît şi mai în vîrstă, care poartă pe umerii lor povara luptei pentru valori, a decenței şi moralităţii publice, împotriva pornografiei, a prostituţiei şi a explotării sexuale de orice fel. Le apreciem şi le mulţumim. 
Femeile tradiţionale ale Americii au scontat un mare succes pe 8 noiembrie. Au ales un bărbat la Casa Albă, nu o feministă. Un bărbat care tocmai a numit în viitorul lui cabinet două femei extraordinare, tradiţionale, creştine, pro-valori, pro-viaţă, anti-avort. Prima e Betsy DeVoss, o creştină din Michigan, care a fost numită Ministrul Educaţiei (detalii aici). A doua este Nikki Haley, guvernatoarea statului South Carolina, pe care Trump a numit-o Ambasador SUA la ONU (detalii aici). Se scontează că Haley va pune capăt imperialismului cultural al Administraţiei Obama (pro-avort, anti-religie, pro-homosexual, distrugător de valori).


AFR vă recomandă: Pe 22 noiembrie Sue Ellen Browder a publicat un articol în Federalist în care explica de ce l-a votat pe Trump şi de ce nu o suferă pe Clinton. Îl puteți citi aici.


ALIANȚA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA 
Str. Zmeica nr. 12, sector 4, București
Tel. 0741.103.025 Fax 0318.153.082 
www.alianta-familiilor.ro 
office@alianta-familiilor.ro

luni, decembrie 26, 2016

SINAXAR ROMÂNESC (64)

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME
  


26 decembrie:  
SFÎNTUL CUVIOS  
NICODIM CEL SFINȚIT  
DE LA TISMANA
   
Cuviosul Nicodim, întemeietorul Mănăstirii Tismana, a trăit în secolul al 14-lea şi s-a năs­cut în Serbia, din creştini aromâni. De tînăr s-a lepădat de lume şi a vieţuit ani înde­lungaţi în Sfîntul Munte Athos. Smerenia, evlavia, dar şi ştiinta sa de carte l-au făcut să se nu­mere printre marii arhierei ai acelor vremi, mijlocind chiar împăcarea între Constantinopol şi Biserica Ortodoxă din Serbia. Preoţii şi credincioşii au vrut să-l înalţe chiar la rangul de patriarh al Serbiei, dar sfîntul, smerit, s-a considerat nevrednic de asemenea cinste. A preferat să treacă în Ţara Românească, unde a ctitorit Mănăstirea Vodiţa, apoi Tismana, care dăinuieşte pînă astăzi. Adept al isihasmului predicat de Sfîntul Grigorie Palama, Cuviosul Nicodim a introdus în ctitoriile sale din Ţara Românească regulile monahismului athonit și practica adîncită a rugăciunii inimii. Moaştele sale binemirositoare au săvîrşit de-a lungul vremii nenumărate minuni. (R. C.)

Tismana

Mai puteți citi pe acest blog:  
   
10 ianuarie: Sfîntul Cuvios Antipa de la Calapodești    
13 ianuarie: Sfinții Mucenici Ermil și Stratonic      
25 ianuarie: Sfîntul Ierarh Bretanion, Episcopul Tomisului    
28 (în anii bisecți: 29) februarie: Sfinții Cuvioși Ioan Casian Romanul și Gherman din Dobrogea 
7 martie: Sfîntul Sfinți Mucenic Efrem, Episcopul Tomisului      
26 martie: Sfîntul Mucenic Montanus preotul și soția sa Maxima      
6 aprilie: Sfîntul Sfințit Mucenic Irineu, Episcop de Sirmium      
11 aprilie: Sfîntul Ierarh Calinic de la Cernica      
12 aprilie: Sfîntul Mucenic Sava de la Buzău (Gotul)   
14 aprilie: Sfîntul Ierarh Pahomie de la Gledin    
20 aprilie: Sfîntul Teotim, Episcopul Tomisului   
24 aprilie: Sfinții Ierarhi Ilie Iorest, Simion Ștefan și Sava Brancovici, Mitropoliții Transilvaniei; Sfîntul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureș; Sfinții Mucenici Pasicrat și Valentin    
25 aprilie: Sfîntul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului        
26 aprilie: Sfinții Mucenici Chiril, Chindeu și Tasie, din Dobrogea       
28 aprilie: Sfinții Mucenici Maxim, Cvintilian și Dadas, din Ozovia       
2 mai: Sfîntul Ierarh Atanasie Patelarie, Patriarhul Constantinopolului       
3 mai: Sfîntul Cuvios Irodion de la Lainici       
12 mai: Sfîntul Mucenic Ioan Valahul      
27 mai: Sfîntul Mucenic Iuliu Veteranul      
2 iunie: Sfîntul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava      
4 iunie: Sfinții Mucenici de la Niculițel: Zotic, Atal, Camasie și Filip  
8 iunie: Sfinții Martiri Nicandru și Marcian      
15 iunie: Sfîntul Mucenic Isihie      
22 iunie: Sfîntul Ierarh Grigorie Dascălul      
24 iunie: Sfîntul Niceta de Remesiana      
30 iunie: Sfîntul Ierarh Ghelasie de la Rîmeț      
1 iulie: Sfîntul Ierarh Leontie de la Rădăuți      
2 iulie: Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfînt      
8 iulie: Sfinții Mucenici Epictet și Astion      
18 iulie: Sfîntul Mucenic Emilian de la Durostor      
21 iulie: Sfinții Cuvioși Rafail și Partenie de la Agapia Veche     
26 iulie: Sfîntul Cuvios Ioanichie cel Nou     
5 august: Sfîntul Cuvios Iacob de la Neamț (Hozevitul)     
7 august: Sfînta Cuvioasă Teodora de la Sihla     
11 august: Sfîntul Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului     
16 august: Sfinții Martiri Brâncoveni și Sfîntul Ierarh Iosif de la Văratec     
21 august: Sfinții Mucenici Donat diaconul, Romul preotul, Silvan diaconul și Venust     
23 august: Sfîntul Mucenic Lup    
30 august: Sfinții Ierarhi Varlaam, Mitropolitul Moldovei, și Ioan de la Rîșca și Secu, Episcopul Romanului    
1 septembrie: Sfîntul Cuvios Dionisie Exiguul    
7 septembrie: Sfinții Cuvioși Simeon și Amfilohie de la Pîngărați    
9 septembrie: Sfinții Cuvioși Onufrie de la Vorona și Chiriac de la Tazlău    
13 septembrie: Sfîntul Cuvios Ioan de la Prislop    
15 septembrie: Sfîntul Mare Mucenic Nichita (Niceta) și Sfîntul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș   
22 septembrie: Sfîntul Sfințit Mucenic Teodosie de la Brazi    
26 septembrie: Sfîntul Voievod Neagoe Basarab   
27 septembrie: Sfîntul Ierarh Martir Antim Ivireanul  
1 octombrie: Sfinții Cuvioși Iosif și Chiriac de la Bisericani   
14 octombrie: Sfînta Cuvioasă Parascheva   
21 octombrie: Sfinții Cuvioși Mărturisitori Visarion și Sofronie, Sfîntul Mucenic Oprea, Sfinții Preoți Mărturisitori Ioan din Galeș și Moise Măcinic din Sibiel   
27 octombrie: Sfîntul Cuvios Dimitrie cel Nou Basarabov  
28 octombrie: Sfîntul Ierarh Iachint, Mitropolitul Țării Românești, și Sfînta Cuvioasă Teofana Basarab  
9 noiembrie: Sfinții Mucenici Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat 
12 noiembrie: Sfinții Martiri și Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu  
15 noiembrie: Sfîntul Cuvios Paisie de la Neamț  
20 noiembrie: Sfîntul Cuvios Grigorie Decapolitul și Sfîntul Mucenic Dasie  
23 noiembrie: Sfîntul Cuvios Antonie de la Iezerul Vîlcii 
30 noiembrie: Sfîntul Apostol Andrei, Cel Întîi Chemat, Ocrotitorul României, și Sfîntul Ierarh Andrei Șaguna 
3 decembrie: Sfîntul Cuvios Gheorghe de la Cernica și Căldărușani 
7 decembrie: Sfînta Muceniță Filofteia de la Argeș 
13 decembrie: Sfîntul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei 
18 decembrie: Sfîntul Cuvios Daniil Sihastrul 
22 decembrie: Sfîntul Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului