duminică, decembrie 28, 2008

ROST DE DOINĂ (CÎNTECE FĂRĂ STĂPÎN)



Închin aceste versuri
apusei maiestăţi
a ţăranului român
şi
sufletului veghetor
al lui Horia Bernea.





BLAGO-SLOVIE
------------
De n-ai sta proptit în datini
mi-e c-ai prinde să te clatini
şi că vîntul te-ar culcare
prin ţărîni, dintr-o suflare.
Dar aşa, de cînd te ştiu,
nu ţi-e mult, nu ţi-e tîrziu,
iar pe naltă fruntea ta,
mlădietă a cînta,
stă măiastra fără leat
şi se uită peste sat,
peste codru, peste vale,
peste zariştile tale,
pînă hăt, pe unde nu-i
făr' de slava cea dintîi...
------------
------------
CUMINECARE
------------
Eu sînt tu şi tu eşti eu...
Tu gîndeşti cu gîndul meu
şi eu văd cu ochii tăi,
dar de-a valma pe-amîndoi
ne visează singur El,
Cel de-a pururea la fel,
dincolo de ochi şi gînd,
nelumină luminînd –
întreită trecere
fără de petrecere,
taina lumii geamănă,
chipul ce se-aseamănă...
------------
------------
SUFLETE CU VĂI ADÎNCI...
------------
Suflete cu văi adînci,
te-aş umbla întreg, pe brînci,
de din dalbe zori de zi
pîn’n cearcăn de chindii
şi prin naltă iarba ta
de cu noapte m-aş culca,
şi m-aş spune ţie-ntreg
cum mă cern şi nu m-aleg,
cum mă-mblăt şi nu mă dor,
cum aş vrea să nu mai mor,
eu – nemernicul, eu – lutul,
nestrunitul, nelăutul...
------------
------------
DEOCHI
------------
Cînd îndur şi nu mă plîng,
mi se bate ochiul stîng;
cînd mă iau cu toţi de piept,
mi se bate ochiul drept...
Doar cînd beu şi uit de toate –
nici un ochi nu mi se bate!
Neamul meu, din leat în leat,
naşte treaz şi moare beat,
şi îl mistuie un dor
de-a fi orb, sau barem chior...
------------
------------
AMAR DE CÎNTEC
------------
Neam al meu cu patimi stinse,
care boală mi te-nvinse,
de-ai ajuns, smerit sub chingă,
cînii lumii să te lingă?
Neamule, iubitule,
nemaiodihnitule,
vămile, pustiile
te-au cernut cu miile...
Ce-a rămas din slava ta?
Numai dorul ce se va
şi măiastra graiului,
naltă-n gura raiului...
------------
------------
NU-MI VA FI IERTAT NICICÎND...
------------
Nu-mi va fi iertat nicicînd
lutul trudnic şi flămînd,
că pe grui de veac păgîn
ca pe-o gadină mi-l mîn,
pe la ceas de duh uitat,
în cea vale cu păcat,
unde-asară mi te-am smult
din departe, din demult...
------------
------------
ZBURĂTORUL
------------
Frunză verde rozmarin,
şi iar verde de arin,
auzit-aţi, auzit,
de un lotru chinuit,
care noaptea după lună
dă cu flinta lui nebună,
iară ziua doarme dus
într-o scorbură de sus?

Strigile, de frica lui,
se ascund prin munţi silhui,
ştimele, de rău ce-l ştiu,
fug de-a valma în pustiu,
iară zmeii, cîţi mai sînt,
i se pleacă la pămînt
şi îl roagă-n limba lor
să nu-i treacă prin topor.

Doar vreun drac bălan de fată,
bat-o îngerii s-o bată,
iese calea să i-o ţină
tocmai cînd e luna plină,
şi cu ochii ei de foc
parcă-l ţintuie în loc,
şi cu coapsa ei mlădie
îl omoară şi-l învie...

Frunză verde rozmarin,
şi iar verde de arin,
de n-ar sta în calea lui
păr bălai şi ochi căprui,
vai ar fi, prin bezne grele,
şi de lună, şi de stele,
şi de iadul care-şi are
doar în dragoste scăpare!
------------
------------
DRAGOSTILE
------------
Dragostile, ce mi-s ele?
Patimi dulci şi temenele...
Numa una-i tîrnosită,
n-are vierme de ispită,
dar aceea-i cruce greauă:
ca s-o porţi îţi trebui steauă...
------------
------------
AM TRIMIS LA DORUL CARTE...
------------
Am trimis la dorul carte,
să mă cruţe de la moarte,
dar porumbul ce-o ducea
s-a-ncurcat c-o porumbea:
nici s-a-ntors şi nici s-a dus,
bată-l milele de sus!
------------
------------
ISCOADA
------------
Fetele, sprinţarele,
cînd le văz picioarele,
face-m-aş drumeag prăfos,
să mă bată-n sus şi-n jos,
face-m-aş pîrău de munte,
să mă treacă fără punte,
dar mai bine un macat,
să mă-ntinză noaptea-n pat,
cînd îşi gudură prin bezne
mlădioasele lor glezne
şi de tînjet se-nfioară
ca arcuşul pe vioară...
------------
------------
CIUTELE
------------
Ciuta-şi gudură-n lumină
taina botului blajină,
şi-n oglinda apei clare
ochii calzi vîslesc arare...
Ciutele, fecioarele,
ne sfinţesc izvoarele,
iar prin ierbi cînd trec uşure,
raiul licăre-n pădure
şi le joacă sub copite
slava celor nesmintite.
------------
------------
ANĂ LENĂ
------------
Ană Lenă, dusu-s-au
aii care sîmbur au,
şi-au rămas în coji şi-n foi
numa aii care-s goi...
Ană Lenă, mai ştii tu
colea-n coasta mea cum fu?
Nu tu şarpe, nu tu vină,
doar lumina lumii lină;
nu tu leat, nu tu soroc,
doar iubirea – ca un joc.
------------
------------
PREA E, BAT-O, LUNGĂ CALE...
------------
Ceas cu ceas şi dor cu dor,
slavă urc, slavă cobor;
prea mi-s vreme, prea mi-s trup,
prea mă frîng şi prea mă rup,
şi mi-i teamă c-am să pier
pe drumeagul către cer,
că prea-i, bat-o, lungă cale
pîn' la raiurile tale
şi-a-nceput în mine, Doamne,
să se-nsere, să se-ntoamne...
------------
------------
DUHOVNICEASCĂ
------------

Întru pomenirea Părintelui Cleopa

De ţi-o da păcatu ghes,
zî-i cinci vorbe cu-nţăles
şi te-nhamă cu răbdare,
că-i păcatu cutră mare.
Ca să aibi cu ceru parte,
gîndu ţine-ţi-l la moarte,
că frumoase cîte sînt,
toate s-or făcea pămînt.
Iar năcazu, dacă vine,
fă-l nădejde de mai bine,
că-ntr-un sclipăt, pe tîrziu,
raiu te-o mînca de viu.
------------
------------
ÎN RĂDVANUL CU TREI CAI...
------------
În rădvanul cu trei cai
merge sufletul la rai,
în rădvanul aurit
cu trei cai din Răsărit...
Nu le trebui vizitiu,
doar jăratec din pustiu;
nu le trebui drum bătut,
doar văzduhuri peste lut;
nu le trebui grajd gătit,
doar lumină de zenit,
să le scapere cununa –
una-n trei şi trei în una.
------------
------------
CÎNTEC DE ZIORI
------------
Scuturînd de pe sandale
pulberea iubirii tale,
mă voi duce, duce-voi,
la mireasa mea de-apoi,
singurel pe-un drum de seară,
cu o candelă de ceară,
printre plopi cu frunza rară
şi răchită gălbioară,
pe sub stele-logostele,
pîn' la tîlcurile mele,
peste crucea munţilor,
la mai marea nunţilor...
------------
------------
OCHI DE RAI
------------
Într-al raiului cerdac
toate moţăie şi tac,
numai vîntul, cînd şi cînd,
mai răsfaţă frunza blînd...
Doarme bunul Dumnezeu
cu un ochi deschis mereu,
iară eu, în poala lui,
torc un gînd şi nu i-l spui...
------------
------------
LUPII SFÎNTULUI ANDREI
------------
Sîntandreie, lupii tăi
îs din zi în zi mai răi;
nu-şi mai schimbă părul tot,
ci doar sîngele pe bot,
iar cînd urlă-n codrii vechi,
cad luceferii părechi.

Sîntandreie, lupii tăi
se scoboară noaptea-n văi
şi prin marile zăpezi
nu-i auzi şi nici nu-i vezi,
doar le simţi, cu-nfiorare,
laba-nfiptă în spinare.

Sîntandreie, lupii tăi
n-au ei frică de dulăi
şi nimic nu le e lor
cruce, peşteră, izvor,
tot acest amar ţară
numai bună ca să moară.
------------
------------
PARAGINĂ
------------
La biserică-n pridvor
îngeri suri tînjesc de dor,
şi-năuntru, pe păreţi,
tînjesc sfinţi, tînjesc profeţi,
iar în bolta mai de sus
numai tînjet e Iisus
şi de crucea lui atîrnă
liliecii ca de-o bîrnă...

În pustia ta de vis,
singuratic paraclis,
nici un suflet nu mai vine
să se roage cu suspine,
numai vremea oarbă, mută,
pe-ntuneric te sărută,
numai vremea mută, oarbă,
cască gura să te soarbă...

Doamne, cui ai fost lăsat
ce-am iubit şi ce-am uitat?!
------------
------------
HAIDUCIE
------------
Haiducie, dorul meu,
unde mă lăsaşi la greu?
Ce s-alese, în amurg,
şi din flintă, şi din murg,
ce s-alese din pistoale,
şi din piepturile goale,
şi din pleatele în vînt?
Fluierele – unde-mi sînt?
Haiducie, dorul meu,
să te bată Dumnezeu,
c-ai tulit-o tocmai cînd
mă păştea din cer un gînd...
------------
------------
DOAMNE, ÎNTRE SUS ŞI JOS...
------------
Doamne, nici sămînţă nu-s
şi nici rod de jos în sus,
nici nu sînt, de sus în jos,
nici iubire, nici prinos.
Dar tu, Doamne, jertfă-adus
pentru vecii mei de sus,
eşti, de cînd te ştiu, milos
şi cu anii mei de jos.
De-oi purta de jos în sus
crucea Domnului Iisus,
m-o-nţărca de sus în jos
slava Domnului Hristos.
------------
------------
VISELE
------------
Visele, cînd tocmai vin,
amiros a rozmarin.
Visele, cînd stau în loc,
amiros a busuioc.
Visele, cînd n-au liman,
amiros a măghiran.
Numai unde vise nu-s
e-o duhoare de nespus...
------------
------------
CÎNTEC DE NEAM
------------
Neamule, de ce vrei tu
ce-alţii au şi-ai noştri nu?
Şi de ce nu vrei şi lor
să le dăm din dorul-dor?
Neamule, ştii tu ce ai
colea-n gura ta de rai?
Şi pricepi ce dar ţi-a dat
Dumnezeu, cînd te-a-nţărcat?
Neamule, au pînă cînd
vei cerşi, nimica dînd,
iar din darul tău, cînd oare
da-vei şi la cine n-are?
------------
------------
CARTE CĂTRE MÎNDRA MEA
------------
Io mi-s, mîndro, dintr-un gînd,
cît lumina de plăpînd.
Io mi-s, mîndro, dintr-un dor,
cumu-i boarea de uşor.
Io mi-s, mîndro, dintr-un vis,
dalb ca floarea de cais.

D-aia, mîndro, cînd mă vrei,
nu-ţi dau veste paşii mei.
D-aia, mîndro, cînd mă caţi,
ochii tăi rămîn miraţi.
D-aia, mîndro, cînd mă ai,
tu-mi eşti coastă, io ţi-s rai.
------------
------------
DOINA DARURILOR
------------
Neamul meu, de vechi ce este,
pare basm, pare poveste.
Limba mea, de veche ce-i,
are rai la gura ei.
Iară dorul, sfîntul dor,
ce-i al nostru, nu şi-al lor,
chiar de-l uită omul viu,
îngerii din cer ni-l ştiu,
şi ni-l ştie codrul des,
de la munte pîn’ la şes,
şi ni-l ştiu, pe sub ţărîni,
morţii noştri, din bătrîni.
Neamul, limba, dorul ni-s,
de cu veghe, de cu vis,
sfinte darurile care
prisosesc peste uitare
şi ne trag, cu morţi şi vii,
dinspre veac înspre vecii.
------------
------------
CETANIE
------------
Dintre dragostile mele,
numa una-i scrisă-n stele.
Dar aicea, pe pămînt,
o ia razna după vînt
şi cînd vine vremea rea,
eu sînt hăis, ea este cea.

Iară cîndu-i vremea bună,
eu i-s soare, ea mi-e lună,
şi gîndesc c-aşa o fi
şi cînd n-o mai vremui,
că de n-ar mai fi să fie,
nici în stele nu s-ar scrie.
------------
------------

ŞARPELE
------------
Peste măgurile sure,
în străfunduri de pădure,
veşniceşte, verde-spîn,
mare şarpe şi bătrîn,
ce-a schimbat atîtea piei
că nu ştii de un’ să-l iei,
şi-a-nghiţit atît pămînt
cîte stele moarte sînt.
Taina lui jilavă, rece,
toate tainele le-ntrece,
şi de limba lui hainie
n-a scăpat nici o stihie.
Sîngur Domnu-n cerul său
are leac de-atîta rău,
dar cînd somnul îl mai fură,
vai de biata lui făptură!
------------
------------
N-ARE JALEA UN’ SE DUCE...
------------
Jalea mea, de multă ce-i,
dă pe-afară din bordei
şi-o ia razna prin ciulini,
prin ciulini, prin mărăcini...
Dar nici ea nu ştie unde
ar scăpa ori s-ar ascunde,
că de fuge noaptea hăt,
ziua-i iarăşi îndărăt...
N-ai, fă jaleo, un’ te duce,
că ne-a pus iubirea cruce
şi de vrei sau de nu vrei,
iar ne trage-n ţarcul ei!
------------
------------
RĂSĂRIT ŞI SCĂPĂTAT
------------
Zîna cea din răsărit
este tot ce-am fost iubit,
şi de nu m-ar fi legat
zîna cea din scăpătat,
aş pîndi-o-n vis mereu,
s-o răpesc pe roibul meu
şi s-o duc, în zbor uşure,
în cetatea mea pădure,
ziua din priviri s-o pierd,
noaptea trupul să-i dezmierd,
şi pe şoldul ei mlădiu
să mă fac un şarpe viu,
şi în glezna ei frumoasă
să mă tai ca într-o coasă...

Doamne, au de ce-ai lăsat
răsărit şi scăpătat?!
------------
------------
COLINDUL LUI CRĂCIUN
------------
Azi se naşte-n ieslea mea
Cel ce poate cîte vrea.
Maica Preacurată-i pune
scutec dalb de rugăciune
şi-l înfaşă, mic cum este,
într-un petec de poveste.

Lerui, Doamne, Lerui Ler,
face-s-ar pămîntul cer.

Noaptea-i toată numai Stea,
umblă Magii după ea.
să se-nchine cîteştrei
ochilor de-albastru grei
şi să-i pună la călcîie
aur, smirnă şi tămîie.

Lerui, Doamne, Lerui Ler,
face-s-ar pămîntul cer.

N-are seamăn bucuria
c-a venit la noi Mesia
să ne-aducă vestea bună
că ne-aşteaptă-n cer cunună
şi că-n veci Stăpînu-a toate
nu le vrea cîte le poate.

Lerui, Doamne, Lerui Ler,
face-s-ar pămîntul cer.
------------
------------
PE AL VISULUI IMAŞ
------------
Nu mă doare-n vis aşa
cum mă doare-aievea ta!
De aceea duce-m-aş
pe al visului imaş,
numai gînd, numai nălucă,
eu şi dorul meu de ducă,
pînă unde, cîtilin,
se mlădie vorba lin;
pînă unde, grai cu grai,
cîntecul se face rai.
------------
------------
DOINĂ DE ZIORI
------------
Trece dalbul de pribeag
prin văzduh ca pe drumeag,
cu lumina lunii steag.

Şi se-ncurcă-n pleata lui
toţi luceferii silhui,
pînă unde steauă nu-i.

Nu-i mai steauă, nu-i mai dor,
doar un legănat uşor
de trei aripi într-un zbor…


(Unele dintre aceste "cîntece fără stăpîn" se regăsesc şi în Răzvan Codrescu, Răsăritenele iubiri. Fals tratat de dezlumire, Editura Christiana, Bucureşti, 2002. Versiunile postate aici sînt cele definitive.)

miercuri, decembrie 24, 2008

RĂZVAN IONESCU: STRĂIN ÎN NOAPTE


Despre Ortodoxie şi modernitate a curs destulă cerneală, atât din partea celor ce denunţă prompt Ortodoxia creştină ca pe o piedică în calea înnoirilor, cât şi din partea teologilor care atrag atenţia, doct, asupra modernităţii substanţiale a Ortodoxiei creştine, ca actualitate a prezenţei divino-umane a lui Hristos în lume, ca realitate eclesială, îngerească, umană şi cosmică a uniunii ipostatice sau a întrupării istorice a Cuvântului. O meditaţie responsabilă asupra problemei din perspectiva realităţilor înconjurătoare ar duce, poate, la surprinzătoare concluzii chiar şi din partea acelora care, mulţumiţi de discursul lor, confundă de cele mai multe ori teologia cu balada...



Poate că nici o perioadă din an nu este mai prielnică pentru o meditaţie asupra modernităţii şi modernismului aşa cum este timpul sărbătorii Naşterii Domnului Iisus Hristos, când, în confruntarea dintre icoană şi mall, cădem din ce în ce mai uşor pradă celui din urmă. În retorica plăcerilor şi a economiei de piaţă totul se vinde şi totul se cumpără, şi nici măcar nu ştim dacă marile mall-uri nu cumva livrează vrac şi suflete, conştiinţe, destine, aşadar oameni. „Totul este provizoriu, totul se cumpără. Omul este un produs ca şi celelalte, cu un termen de garanţie. Astăzi, reclama l-a înlocuit pe Dumnezeu” – spune un profesionist al advertising-ului, iar autorii de spot-uri publicitare nu se sfiesc să afirme cu cinism că „nu se adresează unor oameni fericiţi, pentru că oamenii fericiţi nu consumă. Suferinţa voastră îngraşă comerţul. În jargonul nostru, a fost botezată «decepţia post-cumpărare». Vă trebuie de urgenţă un produs, dar, de îndată ce îl aveţi, vă trebuie altul. Hedonismul nu înseamnă umanism: este profit. Deviza lui? «Cheltuiesc, deci exist». Dar, pentru a crea necesităţi, trebuie să aţâţăm gelozia, durerea, nesaţul: astea ne sunt muniţiile. Iar ţinta sunteţi voi” (Frédéric Beigbeder ).




Modernismul este cel care trece asemenea modei, în vreme ce modernitatea este cea care durează. Într-un sens slab, modern înseamnă ceea ce tocmai a sosit, „ultimul răcnet”, dar şi, paradoxal, ceea ce imediat va trece, dacă nu cumva a şi trecut. Pentru creştinul autentic, însă, adevărul, ca normă a mântuirii, se află în persoana lui Iisus Hristos (Care va fi cu el până la sfârşitul zilelor), nu în lumea însăşi şi în cultura ei de obiecte ale dorinţei. Mădularele trupului lui Hristos – cei botezaţi – sunt cu El şi El se află în ei, în lumea Lui. Creştinii autentici par să nu fie ai lumii, de vreme ce sunt ai lui Hristos şi ai Bisericii Sale, iar numele de creştini şi-l trag din chiar numele Său. Modernitatea lor este una paradoxală. Pentru Ortodoxie, modernitatea înseamnă „sincronie” – sinteza dintre veşnic şi trecător; dar deodată înseamnă şi „diacronie”, căci cucereşte veacurile, contemporană tuturor vârstelor, deopotrivă veacului XXI ca şi veacului Părinţilor Apostolici. Fireşte, nimeni şi nimic nu poate fi contemporan cu Dumnezeul Veşnic, Atotstăpânitorul. În absolut şi în afara timpului Dumnezeu este coexistent numai cu El Însuşi. Şi totuşi aici este esenţialul sincroniei: înseamnă „a trăi în acelaşi timp cu altul” (Eusebiu de Cezareea), dar şi „cel care îşi petrece timpul cu altul” (Origen). Prin urmare, modern este cel care locuieşte împreună cu noi. Despre El se spune că „S-a sălăşluit între noi”. Sălăşluirea însă, e apanajul nomadului străin. Iar această sălăşluire îşi are un loc precis – „între noi”. Este, va fi, acum şi pururea şi în vecii vecilor. „Străinul” este contemporan, aşadar, cu toate registrele timpului. Câţi ne mai gândim astăzi cu adevărat la condiţia pe care Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Şi-o asumă în actul Întrupării, ca pe un act de ascultare faţă de Dumnezeu Tatăl? La starea Lui, ce nu poate fi înţeleasă şi nici descrisă în cuvinte. „Căci cine ar putea şti – spune Maxim Mărturisitorul – în ce fel Dumnezeu S-a făcut trup şi totuşi a rămas Dumnezeu, şi cum, rămânând Dumnezeu, El este om adevărat” (Ambigua). În pofida regulilor economiei de piaţă, Tainele se primesc, nu se cumpără. De aceea, înainte de a începe colinda, colindătorii întreabă: „Primiţi cu colindul?”. Iar răspunsul, „primim” echivalează cu mărturisirea Tainei. Calendaristic, Biserica a aşezat Taina Naşterii între două „coperte” ce poartă în biografia lor fundamentale întâlniri cu eşantioane ale modernismului: Sf. Ierarh Nicolae (6 decembrie) şi Sf. Ioan Botezătorul (7 ianuarie). Aşadar, de o parte palma dată de altminteri blândul Nicolae rafinatului sacerdot Arie, vinovat de mutilarea firii lui Hristos, iar pe de altă parte personalitatea de o forţă copleşitoare a ascetului Înaintemergător care denunţă frust, fără înconjur, gravele derapaje morale ale conducătorului politic. În cuprinsul de necuprins dintre aceste „coperte” poate fi aflată esenţa tensiunii vieţii creştine.
Membru al Bisericii fiind prin Taina Botezului, chiar înainte de a deveni membru al Cetăţii, creştinul este un „străin” care se lasă locuit de Hristos şi locuieşte în Hristos. Mărturisirea politică a celui botezat nu are nimic în comun nici cu moda partidelor şi nici cu cea a tendinţelor. Creştinul modern sesizează timpul prielnic al mărturisirii vremilor ce stau să vină. Pe de-o parte el „deconspiră” transcendenţa lui Hristos în această lume, iar pe de altă parte el semnalează anacronismul acestor timpuri. Taina Naşterii trebuie primită în această tensiune a trezviei şi a discernământului, străine de lălăiala colindelor de ţambal, a liotei de îngeraşi şi moşi din zaharicale, ori de făgăduinţele ipocrite ale puternicilor zilei despre o lume curată pe care ei înşişi o mânjesc înainte de toate cu mizeria lor morală! Numai că şi aici ne confruntăm cu un paradox. Modernitatea pe care ne-o propune Hristos nu este una a judecăţilor intransigente. Prin urmare, există toate şansele ca, la o adică, să-L aflăm pe „străinul” Hristos nu (numai) în mijlocul celor pioşi, ci exact acolo unde ne-am aştepta mai puţin şi unde urgenţele clipei o cer: cercetând grabnic pe chiar patronul de mall ce-şi numără mulţumit câştigul din specula sufletelor, pe politicianul prins în hăţişul minciunilor zilei, ori coborând între femeile străzii care îşi arată nurii îngheţaţi de sub sumare costume de crăciuniţe! Pentru că, oricât ar părea de scandalos, Hristos se suie pe cruce chiar şi pentru cei care Îl răstignesc, pentru ipocriţi şi pentru trădători, pentru oamenii mincinoşi ai puterii, pentru torţionari şi pentru lichele, nu doar pentru cei torturaţi, păcăliţi, minţiţi ori aflaţi în suferinţă. Modernitatea pe care ne-o arată este una plină de înţelegere, de compasiune şi de respect. Pentru cei ce cred, dar şi pentru cei care nu cred. Încă.
Deşi cu noi, ori locuind în noi, Hristos rămâne încă şi astăzi un străin în noapte. O modernitate de atins.

Răzvan IONESCU

Text preluat de pe blogul d-lui Răzvan Ionescu: “Ferestre în pridvor”
(http://www.ferestreinpridvor.blogspot.com/)

marți, decembrie 23, 2008

RĂZVAN IONESCU: POVESTEA COLINDĂTORILOR



Doamne, cât o să mai minţi
copilaşii prin părinţi?
Doamne cât o să mai ţii
ucigaşii de copii
şi părinţii lor de vii?

(Cântec din Piaţa Universităţii)



Decembrie era atunci, ca şi acum, pe sfârşite. Nu era zăpadă, dar în unele zile, la ceasul dimineţii, pământul mai scârţia, când şi când, sub tălpi. Iernile pe la noi sunt lungi, aşa că lupii pândeau atent, risipind suflul aburilor gri peste văzduhul violet. Cetatea, cufundată în întuneric, era împânzită de colindători. Îi recunoşteai lesne după veşmintele foşnitoare, firul de păr tăiat perie, borul original al căciulii şi roşeaţa din obrazul zdravăn, deprins cu aerul tare. Mersul, obişnuit cu încălţămintea regulamentară, îi ajuta să îndoaie piciorul fără greş, la fix, chiar de la semnul de sub genunchi, acolo unde altădată era carâmbul. În alte condiţii probabil că s-ar fi împiedicat şi ar fi căzut în bot, străduindu-se să reconstituie, teoretic şi în pantof, păşirea. Numele li se trăgea de la faptul că, fără odihnă şi preget, colindau prin toate ungherele cetăţii, ca să-i vadă lumea. Păstorii şi oiţele lor şedeau încovoiaţi mai la o parte. Unii erau îngheţaţi, alţii frânţi de oboseală şi spaimă, iar alţii, înfometaţi, îşi pierduseră nădejdea. Le ajunseseră la urechi câteva stihuri dintr-un colind straniu, gâjâit de un spân însemnat, ce trecuse prin preajmă cu câtăva vreme în urmă venind de la răsărit, ca să rânduiască în miezul verii vreascuri pentru foc. Vântul de stepă purtase pe căi întortocheate stihurile spânului, dinspre pădure tocmai sus, pe munte, spre păşunile pe unde mioarele îşi făceau veacul, iar cuvintele lui nu şi le-au mai putut scoate de atunci din auz: Căprioare, căpriori,/ Nu v-am spus de-atâtea ori/ Ca să nu călcaţi pe flori?/ Căprioare, căpriori,/ O să fie-o vânătoare/ Mâine-n răsărit de soare,/ Nu ştiu cum şi pentru ce/ Flintele-or să bubuie./ Cine scapă, ăla e! Aşa că toţi tăceau mâlc. Toţi îi ştiau pe colindători, iar aceştia ştiau la rândul lor că păstorii şi mioarele îi ştiu. Cât despre Magi, ei fuseseră aleşi cu grijă de cu seară şi însemnaţi să se recunoască între ei. Fiecare ştia ce avea de făcut. Irod, cu toate că îşi tocmise istorici precum Nikolaos din Damasc, care-i alcătuise măiestrit o genealogie babiloniană în ciuda faptului că era idumeu, sau cântăreţi precum Adrianus, ce-i compunea de trei ori pe zi ditirambi sărbătoreşti, ca să-şi mai vină în fire – Irod, zic, se temea. Domnia îi devenise nesigură. În jur totul se prăbuşea şi existau semne că prevestirea se va împlini, aşa că vedea peste tot numai capcane, trădători, iscoade şi asasini plătiţi. Când vorbea se înferbânta, se bâlbâia, dădea din mâini isteric, făcea spume la gură de spaimă şi apoi se ascundea tremurând în spatele colindătorilor care, cu toate că îi cântau în strună cu devotament, îi adulmecau lacomi, sfârşitul. Era aproape. Cu ochii pe cer, Magii – Cei Trei Crai de la Răsărit – aşteptau pregătiţi semnalul. Când a venit, Irod a rămas cu mâna în aer, privind speriat şi parcă nevenindu-i să creadă că proorocia se împlinea. Vom muri şi vom fi liberi! – s-a auzit atunci din piepturile mieilor tineri nedeprinse cu rana. Apoi a început măcelul pruncilor. Pământul îngheţat s-a umplut cu ei şi cu sângele lor. În cele din urmă, Irod însuşi a căzut flasc, pe spate, cu gura deschisă spre cer, uluit de surpriza întâlnirii cu el însuşi. Chiar şi aşa, Naşterea a putut să se petreacă, iar la urma urmei, ăsta rămâne esenţialul. Drumul minunilor părea deschis. Numai că, din fire şi din iubirea de arginţi, Iuda Iscarioteanul a trădat şi au început să apară din ce în ce mai mulţi colindători emanaţi din găurile şobolanilor de prin subsoluri, astfel încât nimeni nu mai poate băga astăzi mâna în foc că Învierea a avut loc. În paltonul lui găurit cu bube de puşcă, Irod îi mai învelise o dată pe toţi. Urmaşul său – care, deşi pământean, făcea parte din tagma liber-cugetătorilor, tagmă veche şi răspândită în lumea întreagă – i-a adunat de prin adâncuri şi le-a oferit straie şi îndeletniciri date la-ntors.
Colindătorii sunt astăzi printre noi, aşa cum cere datina, iar pe magi i-am văzut la televizor cum se căţărau pe o scară, care de care mai sus, să fie mai aproape de steaua care i-a adus în vârf. Aşa le e firea. Aşa e datul lor.
Abia pe urmă te-ai născut tu. Apoi tu, şi tu, şi tu, şi voi toţi care habar n-aveţi astăzi de Irod. Nu vă fac un reproş, dragii mei. La urma urmei viaţa merge mai departe. Ceea ce trebuie să ştiţi, dragii mei dragi, este că voi, toţi, trebuie să duceţi la capăt Naşterea. Până la Înviere. Cu orice preţ. Poate că noi am ostenit, ori am uitat, sau, orbiţi de lumină şi griji, am rătăcit drumul. Dar voi, care nu mai aveţi ce să uitaţi, trebuie să ştiţi cum să vă îngrijiţi de această Naştere până la Înviere. Seara, când vă veţi aduna în jurul bradului, să împărţiţi darurile şi bucatele pregătite din ajun, aşezate cu grijă pe un ştergar alb, să aveţi grijă să puneţi întotdeauna un tacâm în plus. Cine ştie, poate că ne vom afla prin preajmă sau, dacă nu vreunul din noi, atunci poate că El, Domnul Nostru Iisus Hristos Cel Înviat, născut şi regăsit pe-atunci pe când voi nu eraţi, vi se va alătura să vă deprindă paşii rămaşi. În definitiv, până la soroc, ar mai fi de împlinit numai o primăvară. Glasuri de prunci vă vor vesti izbânda. Duceţi-vă fără frică în mijlocul lor! În mijlocul crucilor de la Piaţa Universităţii. Veţi vedea cum Duhul Plutirii va purta paşi mici şi albi peste ape. Şi încă ceva. Iertaţi-ne! Şi vă mai rugăm să aveţi grijă să ne lipiţi post-mortem, pe pieptul din fotografia de pe noptieră, hârtiuţa îngălbenită pe care scrie cu litere de-o şchioapă: „GOLAN”!

Răzvan IONESCU

Text preluat de pe blogul d-lui Răzvan Ionescu: “Ferestre în pridvor”
(http://www.ferestreinpridvor.blogspot.com/)

duminică, decembrie 21, 2008

PĂRINTELE MIHAI VALICĂ DESPRE CRĂCIUN


Crăciunul între cinstire cultică,
pervertire şi povară


Întrucât Dumnezeu este solidar cu săracii, care au fost sau sunt asupriţi şi uneori victime ale celor bogaţi şi puternici, Dumnezeu intervine cu mustrări şi reguli[1], deoarece această atitudine ne-dreaptă „rupe” drepturile lui Dumnezeu, iar legea Sa e nesocotită[2].
Legătura între sărbătorile religioase şi responsabilitatea socială a lui Israel[3], şi mai târziu a creştinilor[4], se poate rezuma astfel:
a) instrucţiunile privind desfăşurarea sărbătorilor cultice cuprind concret obligaţia socială, într-o manieră multiplă;
b) scrierile despre înţelepciune şi cele ale profeţilor îşi îndreaptă critica lor împotriva cultului neadecvat, care nu arată deschis şi cura-jos situaţiile de exploatare şi de nedreptate socială, ci le tăinuieşte, le ascunde;
c) critica nu se îndreaptă împotriva complexităţii şi belşugului unei sărbători, care este simţită şi văzută cu uşurinţă în sărbătorile vechitestamentare, ci împotriva practicilor din timpul sărbătorilor, care cimentează nedreptatea[5]; aceste critici redate în scrierile înţelepţilor şi ale profeţilor[6] merg mână în mână[7]; ambele surse cer ca desfăşurarea acestor sărbători să scoată în evidenţă dreptatea socială şi „să serbeze anticipat“[8] o societate dreaptă[9];
d) reglementarea unei societăţi viitoare drepte creează un scop, un ţel şi o stare de spirit în rândul credincioşilor, la care aceştia trebuie să năzuiască[10], primind în schimb apelativul de „fii ai Celui Prea Înalt”[11], adică mântuirea.
Cu alte cuvinte, „timpul serbării religioase anticipează realizarea poruncii biblice de unitate, egalitate şi frăţietate. De aceea, cel puţin în timpul sărbătorilor biblice, trebuia să li se garanteze tuturor oamenilor din Israel accesul la toate resursele materiale”[12].
Deci Vechiul Testament critică acele săbători care nu se ridică la înălţimea pretenţiilor la care omul este chemat de Dumnezeu, întrucât o sărbătoare prefigurează veşnicia dragostei şi dreptăţii divine. Dacă nici măcar în sărbătoarea religioasă nu se realizează, cel puţin pe perioada desfăşurării ei, “dreptatea socială pe termen scurt”, concretizată în accesul tuturor la bunurile materiale, atunci „drep-tatea socială pe termen lung” nu se va realiza niciodată din partea omului.
Iov, de exemplu, practică atât un cult corespunzător prescripţiilor biblice[13], cât şi unul corespunzător comportamentului social res-ponsabil[14].
Între condiţiile unui cult plăcut lui Dumnezeu se număra şi alegerea rituală corectă a unei jertfe, pe care preotul era obligat a o face cu mare atenţie şi vigilenţă preoţească. El începea cu alegerea unor animale de jertfă, care trebuiau să fie fără de prihană, adică fără defecte fizice[15], şi continua cu urmarea strictă a prescripţiilor privind aducerea jertfelor de animale[16]. Cu aceeaşi vigilenţă şi responsabilitate trebuia să vegheze preotul şi la probelma socială, întrucât jertfa se aducea pentru toţi, indiferent de poziţia sau starea socială[17].
Dacă în cartea profetului Osea se formulează o antiteză între jertfa şi mărturisirea lui Dumnezeu cu solidaritatea faţă de cei aflaţi în necaz, faţă de care trebuie să aibă milă[18], dacă în cartea Proverbelor se descrie întâietatea dreptăţii faţă de practica aducerii de jertfe[19], nu găsim nicăieri un text biblic care să îndemne la renunţarea adorării lui Iahve – JHWH – prin aducerea de jertfe. Toate jertfele aduse drept cinstire lui Dumnezeu trebuie însă să trezească vocea conştiinţei faţă de cei aflaţi în sărăcie şi nevoi. Strigătul disperat şi neliniştit al animalelor sacrificate simbolizează strigătul şi durerea sărmanilor sacrificaţi de lăcomia sau egoismul celor fără milă[20].
Profetul Amos arată foarte clar că nu are ca scop desfiinţarea cultului, ci împlinirea cu adevărat a sensului dat de Dumnezeu prin prescripţiile cultice. Renunţarea la sărbătorile cultice ar echivala cu renunţarea la un corectiv foarte important privind reglementarea relaţiilor celor ce sunt asupriţi[21] cu cei ce asupresc, iar ţinerea sărbătorilor fără grijă faţă de cei săraci ar pune sub semnul întrebării sensul ţinerii şi cinstirii acestora[22], ba chiar s-ar perverti scopul pentru care au fost ele rânduite de Dumnezeu[23].
Cine în viaţa de zi cu zi nu caută cu adevărat dreptatea, acela nu poate serba cu adevărat nici o sărbătoare în numele lui Dumnezeu. Celor ce, totuşi, ţin aceste sărbători fără să respecte dreptatea aproapelui[24], Dumnezeu le priveşte jertfa şi cinstirea ca pe o povară[25]. Între serbarea cultică şi scrierile profeţilor sau prescripţiile biblice privind sensul cultic, adică de adorare a lui Dumnezeu, există o dependenţă reciprocă strânsă, care priveşte formarea sensibilităţii şi responsabilităţii faţă de nevoile sociale ale aproapelui, aşa cum găsim aceasta expusă în cartea Neemia[26]. Una fără alta nu-şi au sensul. Sărbătoarea cultică dezvoltă imperativul aducerii aminte de cel sărac şi aflat în diferite nevoi. Ea extinde cultul biblic la cultura solidarităţii interumane, dând astfel omului sărac posibilitatea să mulţumească lui Dumnezeu că a rânduit astfel de sărbători, în care, în mod direct, şi săracul este serbat şi i se acordă atenţie şi un moment de respiro, pentru a supraveţui cotidianului nemilos.
Unde sărbătoarea cultică nu contribuie la relaţia de dreptate între oameni şi de cinstire a lui Dumnezeu, acolo Dumnezeu Se retrage[27], şi astfel sărbătoarea se transformă într-una „fără Dumnezeu“. Or, la Naşterea Sa, Fiul lui Dumnezeu primeşte tocmai numele de Emanuel, adică „cu noi este Dumnezeu”...
Oare mai trăim noi, creştinii acestui mileniu, „sărbătorile cu Dumnezeu”, Îl mai simţim pe Hristos ca fiind efectiv cu noi, sau mai percepem noi dimensiunea autentică a sărbătorilor sfinte? Oare nu suntem din toate părţile asurziţi şi orbiţi de hiturile radio, de emisiunile TV şi de alte surogate „crăciuniste”, iar în goana noastră din timpul isteriei cumpărăturilor de Crăciunul devenit comercial, consumist şi chiar orgiastic, nu cumva nu-L mai simţim pe Hristos ca Mântuitor? Nu cumva nu vedem din taina şi dragostea lui Hristos decât bradul, obiceiurile păgâne reînviate frenetic, porcul şi pe Moşul care face discount?
Şi totuşi chiar în acest vacarm şi haos, unde Fiul lui Dumnezeu nu mai este primit, nu mai există timp pentru El, nu mai este băgat în seamă, Hristos se naşte din dragoste pentru noi. De aceea se cuvine să-L mărim, să-I mulţumim, să-L iubim. Şi să-L întâmpinăm pe Hristos din ceruri plini de dragoste faţă de săracii cu care El, ca Fiu al lui Dumnezeu, Se indentifică ontologic[28].

Pr. Prof. Dr. Mihai VALICĂ
Facultatea de Teologie
“Dumitru Stăniloae” – Iaşi

[1] Vezi Isaia 1, 4-17.
[2] Vezi Amos 2, 6 şi următoarele; 4, 1-3; 8, 6.
[3] Vezi Klaus Gamber, Sacrificium vespertinum. Lucernarium und eucharistisches Opfer am Abend und ihre Abhängigkeit von den Riten der Juden, Regensburg, 1983, pp. 34-67.
[4] Helmut Hoping, Einführung in die Christologie, Darmstadt, 2004, p. 40.
[5] Vezi Isaia 1, 11-23. Compară atent versetele 11, 16-17.
[6] Vezi Amos 4, 4-5; 5, 5-6.
[7] Vezi Pr. Prof. Univ. Dr. Petre Semen, „Templul din Ierusalim – factor de unitate naţională şi religioasă”, în Pax et Unitas, Roman, iulie-decembrie 2003, pp. 21-32.
[8] Vezi Ilse Müllner, Peter Dschulnigg, Jüdische und christliche Feste, Würzburg, 2002, p. 57.
[9] Vezi Deuteronom 16, 10-17.
[10] Vezi Willibald Bösen, „Jesu letztes Mahl im Lichte der jüdischen Mahlpraxis zur Zeitenwende“, în Gottes Volk, B6, 1988, pp. 63-78.
[11] Matei 5, 45.
[12] Willibald Bösen, op. cit. pp. 63-78; vezi şi Fuchs Guido, Agape. Feiern in Gemeinde, Gruppe und Familie: Hinführung und Anregungen, Regensburg, 1997, pp. 58-69.
[13] Vezi Iov 1, 4-5.
[14] Vezi Iov 31.
[15] Vezi Levitic 22, 18-20.
[16] Vezi Levitic 1-7; Numeri 28-29.
[17] Vezi Levitic 8; 21; 1 Samuel 2, 12-18; Psalmi 15, 24, 3-5; Maleahi 1, 6-2, 9.
[18] Vezi Osea 6, 6: Milă voiesc iar nu jertfă.
[19] Vezi Înţelepciunea lui Solomon 21, 3: „Făptuirea dreptăţii şi a judecăţii este mai de preţ pentru Domnul decât jertfa sângeroasă”.
[20] Vezi Pr. Prof. Dr. Petre Semen, op. cit., pp. 31-33.
[21] Ibidem.
[22] Vezi Amos 8, 4-6.
[23] Ilse Müllner, Peter Dschulnigg, op. cit., p. 59.
[24] Vezi Pr. Prof. Dr. Petre Semen, op. cit., p. 32.
[25] Vezi Isaia 1, 11-31.
[26] Vezi Neemia 8.
[27] Vezi Ilse Müllner, Peter Dschulnigg, op. cit., p. 59.
[28] Vezi Matei 25, 31- 46.

sâmbătă, decembrie 20, 2008

CAZUL DAN STANCA: CÎTEVA PRECIZĂRI

Mărturisesc – am făcut-o iniţial şi în Comentarii – că sînt oarecum descum-pănit. Nu voisem decît să sprijin – moral, pentru că altfel n-am vreo putere – un prieten aflat într-o situaţie ingrată şi, după părerea mea, profund nedreaptă. Credeam că o semnătură e o semnătură, ţi-o dai sau nu ţi-o dai. Nu ştiam pînă acum că nişte semnături pot fi pricină de război, şi încă între fraţi.
Mi-a fost dat să aflu cu ocazia aceasta, pe neaşteptate, în doar cîteva zile, o grămadă de lucruri grave (şi desigur picante) despre mine însumi. Ştiam pînă acum că sînt “ţigan cu buze groase”, “legionar” (sau măcar “legionaroid”), “antisimist”, “ovrei” (ca să nu zic “jidan”), “(franc)mason”, “antisemit”, “sexist”, “fundamentalist”, “catolicizant”, “rusnac”, “nemţotei”, “spiritualist”, “semidoct”, “frustrat”, “protocronist”, “taliban” şi, pardon, “labagiu”. Păcate grele şi contradictorii, nu-i aşa? Dar, cum ni se întîmplă adesea, aproape că mă resemnasem cu ele. Acum aflu însă că mai sînt, pe deasupra, şi “homosexual”, “securist”, “răzvănel hitlerist” sau "răzvănică hitlerică" (cîtă gingăşie!), “pleşist”, “miştocar”, “tîmpit desuet” (o specie mai aparte de tîmpenie, se pare), “antieminescian”, “intelectualist”, “manipulator” (ba chiar “dezinformator de profesie”) şi, pardon, “limbist”... Aflu că noaptea mă regulez cu d-l Pleşu şi ziua uneltesc cu de-alde Andrei Bădin (nu la lucruri mărunte, ci de-a dreptul la surparea Mişcării Legionare, a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi chiar a Casei Regale a României!).
Lăsînd gluma la o parte (glumeam?), mă întreb şi eu, excedat şi retoric, cum se mai poate supravieţui şi activa public într-un mediu atît de toxic, în care nici nu mai ştii bine, de azi pe mîine, cine ţi-e prieten şi cine ţi-e duşman, nici care mai poate fi limita între prietenie şi duşmănie, decenţă şi indecenţă, adevăr şi minciună, credinţă şi necredinţă.
În aceste condiţii, mă simt totuşi dator cu cîteva precizări, măcar pentru oamenii de bună-credinţă care s-ar prea putea să fie derutaţi de context (cu cei de rea-credinţă ştiu, ca şi Dan Stanca de altfel, că e inutil să te explici, necum să te angajezi în polemici oţioase).

● Eram la curent încă din octombrie cu păţania prietenului Dan Stanca (în al cărui editorial s-a intervenit în tipografie şi care a primit încă de pe atunci somaţia verbală de “a-şi găsi de lucru”), dar totuşi nu eu am meritul moral de a fi iniţiat Protestul de mai tîrziu. El a fost plănuit, redactat şi lansat de alte persoane, atunci cînd li s-a părut evident că situaţia se îndreaptă, prin uzură nervoasă, spre un deznodămînt nedrept. Eu n-am făcut decît să subscriu şi să-l preiau pe blogul meu, pentru a facilita monitorizarea semnăturilor şi posibilitatea accesării de către cei interesaţi. Am făcut-o din prietenie faţă de Dan Stanca, dar şi pentru că mi s-a părut ca sînt în joc anumite principii morale şi deontologice, faţă de care nu pot fi insensibil, ca publicist şi editor. Nu m-am implicat în calitatea mea de vice-preşedinte al A.Z.E.C. (deşi A.Z.E.C. urmăreşte atent situaţia, fiind vorba de unul dintre membrii săi), ci deocamdată ca simplă persoană particulară.
● Sigur că ceea ce ştiu iniţiatorii Protestului şi susţinătorii lor ulteriori provine în primul rînd de la Dan Stanca. Dacă Dan Stanca minte, mint şi cei împreună cu el. De ce ar minţi însă Dan Stanca – şi încă public! – într-o problemă atît de gravă, de care depinde în mare măsură situaţia lui prezentă şi viitoare, atît profesional, cît şi ca imagine? Cine îl cunoaşte cît de cît pe Dan Stanca, ştie bine că n-ar fi în stare de aşa ceva. Toţi cei care au semnat mărturisesc, indirect, acest lucru, în frunte cu cei ce i-au fost colegi la România liberă. Eu nu pun la îndoială cuvintele unui prieten (altminteri nici nu m-aş fi implicat), dar ştiu că toţi avem un grad de subiectivitate şi că uneori situaţiile sînt mai complexe decît le putem noi evalua personal, aşa că, în acest sens, am îndemnat, din capul locului, la moderaţie (“Eu cred ca ar fi bine să ne manifestăm solidaritatea, dar să ne abţinem de la comentarii, pînă nu apar elemente noi” – 14/12/08 9:14 AM, în Comentariile la "Dan Stanca: recviem pentru România", unde am postat iniţial Protestul parvenit prin e-mail de la d-na dr. Roxana Cristian, şi care nu întîrziase să stîrnească reacţii).
● S-a afirmat – şi reafirmat cu încăpăţînare – că lista ar fi falsă, făcînd parte din scenariul unei manipulări. De ce m-aş fi angajat eu la o asemenea manipulare? N-am nimic de cîştigat sau de pierdut nici de pe urma bietului Dan Stanca, nici de pe urma României libere (ziar de care sînt mai degrabă legat sufleteşte, mai ales de pe vremea paginii creştine apărute pînă acum vreo 8 ani). Şi, chiar pus pe manipulare dacă aş fi fost, din cine ştie ce raţiuni obscure, oare cum aş fi putut să abuzez public de atîtea semnături ilustre, fără ca nimeni dintre cei implicaţi să nu reacţioneze şi să nu se recuze? De altfel, denigratorii mei nu au produs nici o dovadă a “falsului” şi “manipulării”, prevalîndu-se doar de numele d-rei Andreea Băndoiu (care ar fi putut să se recuze în urmă, dar n-a făcut-o), sau de faptul că eu însumi am recunoscut (chiar n-am nimic de ascuns!) că, într-un singur caz, m-am grăbit să trec numele unui prieten foarte apropiat, care pe urmă a protestat (în particular) şi l-am scos de pe listă. Să presupunem că şi d-ra Băndoiu şi-ar fi retras semnătura. Oare fără aceste două nume, lista de circa 150 de semnături ar fi fost oare mai puţin con-vingătoare?
● Cunoscîndu-l pe Dan Stanca, atît ca om de condei, cît şi ca om pur şi simplu, mi-e uşor să înţeleg de ce a trezit atîtea simpatii solidarizante (în medii intelectuale destul de diverse), dar mi-e mai greu să înţeleg cum de a putut trezi cele cîteva antipatii ireductibile, ce s-au manifestat – grobian sau numai nedelicat – în recentele împrejurări. Mai îngrijorătoare mi se pare însă uşurinţa cu care se mai găsesc la noi oameni care să se lase clătinaţi în convingeri şi chiar cuceriţi sufleteşte de recuzita de tip vadimist a cutărui scrib subcultural. Nu ştiu dacă Dan Stanca a greşit sau nu amînînd să facă o declaraţie publică (cred că ţine mai degrabă de o anume discreţie şi/sau timiditate care-l caracterizează), dar cred că ar fi meritat în mai mare măsură un credit necondiţionat decît majoritatea detrac-torilor săi.

Lista de semnături se va închide mîine seară. Speranţa tuturora cred că este ca o dată cu ea să se închidă şi acest incident nefericit, iar toţi să ne regăsim mai buni şi mai drepţi în bucuria Crăciunului. Să spunem, pur şi simplu, că a fost un şir de neînţelegeri, dar că pînă la urmă a biruit omenia, de hatîrul lui Hristos. Şi că trăim într-o lume totuşi mai puţin toxică decît tinde să pară.


Răzvan CODRESCU

P. S.
Cineva s-a prevalat, într-o diatribă recentă, legată impur de “cazul Dan Stanca”, de o necăjită fotografie de-a mea, pe care a găsit-o pe Wikipedia (dar ar fi putut-o lua şi de pe blogul meu). Nu cred că o fotografie e mai mult decît o fotografie, iar amănuntul nu mi se pare important, dar ţin totuşi să precizez că fotografia cu pricina nu eu am “ales-o” şi am pus-o pe Wikipedia, ci altcineva (un binevoitor, bănuiesc), pe care l-aş ruga, cu această ocazie, să spună cine este şi ce l-a determinat s-o facă. Pentru că am şi eu micile mele curiozităţi...

vineri, decembrie 19, 2008

D-L DAN STANCA DECLARĂ

Cred că a venit momentul să vorbesc. Întîi vreau să le mulţumesc tuturor celor care au semnat Protestul şi au fost alături de mine. Lor le sînt dator o explicaţie, iar nu acelora care pun la îndoială cuvintele mele.
Ultimul număr din Aldine pe care l-am realizat a fost cel din 3 octombrie. Întrucît 6 octombrie e Ziua Internaţională a Comemorării Holocaustului, am considerat că se cade să marchez publicistic acest moment. Primisem un articol despre o carte a unui istoric maghiar care se ocupă de fuga evreilor din Ardealul de Nord în cel de Sud, în perioada 40-44. L-am publicat şi, alături, am scris editorialul meu pe aceeaşi temă, într-un registru antitetic, punînd în evidenţă răul şi binele din respectiva perioadă: Transnistria masacrelor antievreieşti, precum şi decizia – tot a lui Antonescu – de a nu trimite evrei din Regat în lagărele morţii din Polonia. Dan Turturică nu a fost prezent la şedinţa din dimineaţa zilei de joi 2 octombrie. A venit după-amiaza în Redacţie şi a intrat în panică. A tăiat din editorialul meu fragmentul referitor la faptele bune ale lui Antonescu. A doua zi m-a chemat la Redacţie şi mi-a spus să-mi caut de lucru pînă la sfîrşitul lunii. L-am întrebat ce vină am, de vreme ce nu am făcut decît să prezint un adevăr istoric recunoscut şi de cei mai mulţi istorici evrei. Mi-a răspuns că articolul în sine nu prezintă importanţă, dar eu aş fi “recidivist”, fiindcă în urmă cu un an publicasem în Aldine un articol al unui bătrîn ţărănist pe aceeaşi temă. Este de neînchipuit: cum să pedepseşti un om pentru ceva petrecut în urmă cu un an? Emil Hurezeanu, la acel moment directorul ziarului, a considerat cazul clasat, mustrîndu-mă însă sever, deoarece, prezentînd punctul de vedere al bătrînului ţărănist, nu am citat şi un fragment din raportul Comisiei Wiesel despre Holocaustul din România. Ironia face ca în articolul din 2008, reţinînd observaţia d-lui Hurezeanu, să dau un asemenea citat. Aceasta nu a mai contat, însă, pentru Dan Turturică. Verbal, mi-a retras dreptul la semnătură în ziar. Un articol predat Sabinei Fati, ce urma să apară marţi 7 octombrie, a fost oprit. Ce dovadă mai bună că măsura interdicţiei era pusă în aplicare?! Am intrat în concediu de odihnă şi apoi în concediu medical. Întorcîndu-mă la lucru pe 15 decembrie, mi s-a comunicat că se aşteaptă de la mine demisia, oferindu-mi-se varianta unei colaborări externe. Nu am răspuns unei asemenea oferte, pentru că în felul acesta mi-aş fi recunoscut o vină pe care nu o aveam.
Abia astăzi, 19 decembrie, nu ştiu dacă în urma Protestului sau din alte motive, redactorul-şef adjunct Sabina Fati mi-a solicitat un articol pe care ar urma să-l publice marţi 23 decembrie. În continuare, eu nu-mi recunosc nici o vină şi nutresc speranţa că lucrurile vor intra în normal.

Dan Stanca
19 decembrie 2008

AM PRIMIT DE LA D-L MIHAI CREANGĂ

Sînt Mihai Creangă, cel care – între altele – a creat şi a condus suplimentul Aldine al ziarului România liberă timp de 10 ani (1996-2005), interval în care suplimentul şi-a cucerit un prestigiu deosebit. Desigur, a stîrnit şi animozităţi, căci dosarele şi documentarele Aldine, consacrate istoriei recente a României, relevau adevăruri multă vreme ascunse sau distorsionate. Fiind preocupat de viitorul acestui supliment, înainte de pensionarea mea, l-am recomandat pe Dan Stanca succesor la conducerea Aldinelor. M-am bucurat că a fost acceptată sugestia mea şi consider şi astăzi că n-am greşit. Dan Stanca este un om integru, ziarist cu o îndelungată experienţă, de mare suprafaţă culturală, romancier premiat de Uniunea Scriitorilor. În acelaşi timp. este un om modest, care n-a făcut paradă de calităţile sale şi adesea a preferat să accepte observaţii şi mustrări care nu i se cuveneau decît să stîrnească un conflict cît de mic.
Deşi în ultimii ani suplimentului Aldine i-au fost impuse condiţii care i-au amputat statura publicistică, nu mi-am manifestat public mîhnirea, cu toate că moralmente aş fi avut tot dreptul. Acum însă, cînd este pe cale să se producă o gravă nedreptate, care va afecta şi prestigiul ziarului, trebuie să fac acest apel public împotriva deciziei redactorului şef al ziarului România liberă, Dan Cristian Turturică, de a-i aplica o dublă sancţiune (!) lui Dan Stanca: a) interdicţia de a mai semna în ziar, implicit în suplimentul Aldine, şi b) desfacerea contractului de muncă, cu promisiunea că va fi reangajat “cînd se mai liniştesc lucrurile” (?!), dar numai în calitate de colaborator extern, şi doar cu condiţia expresă ca Dan Stanca să ceară el însuşi desfacerea contractului său de muncă!!! Manifestîndu-şi plenar curajul şi responsabilitatea, actualul redactor-şef i-a comunicat lui Dan Stanca aceste decizii doar verbal, astfel încît să poată oricînd nega hotărîrile sale abuzive şi injuste, care încalcă drepturi fundamentale şi constituţionale ale oricărui cetăţean al României, în speţă ale jurnalistului Dan Stanca, ce munceşte onest de ani mulţi la România liberă, un ziar care s-a distins în trecut tocmai prin apărarea dreptului la liberă exprimare a opiniilor.
Dar... a greşit Dan Stanca?
În Aldine, nr. 641/3 octombrie a. c., documentarul de greutate se referea la “tragedia Holocaustului, frontiera Ardealului de Nord între viaţă şi moarte” (pp. 17-18), mai precis la operaţiunile de ajutorare a evreilor – rămaşi în teritoriul ocupat de Ungaria şi ameninţaţi cu “soluţia finală” – să treacă graniţa în Regatul României, pentru a fi salvaţi de la moarte. În operaţiuni au fost implicaţi mulţi români. În editorialul său, “Orori din veacul trecut”, Dan Stanca scrie, după pasajul “... România îşi recunoştea vinovăţia faţă de masacrele comise împotriva evreilor în Transnistria şi în ale locuri, din anii 40”, următorul fragment: “Pe de altă parte, tot România, sub conducerea lui Ion Antonescu, nu a trimis evreii din Regat în lagărele morţii din Polonia, aşa cum nemţii ne cereau, ci a tolerat fuga evreilor peste graniţa Ardealului de Nord, ocupat de unguri, ca să-şi găsească astfel scăparea”. Acest fragment a fost scos spre seară, când a sosit în Redacţie, de Dan Turturică. A doua zi i-a anunţat lui Dan Stanca sancţiunile, deşi, fie cu acest pasaj, fie fără el, orice om de bună-credinţă înţelege clar, citind editorialul pînă la capăt, că Dan Stanca nu numai că nu-l apără în vreun fel pe Ion Antonescu, ci chiar se delimitează de persoane care-l “adoră” pe acesta, ca Vadim Tudor şi Gh. Buzatu. Finalul articolului este foarte limpede: “Binele şi răul, lumina şi întunericul (...), graniţa Ardealului de Nord şi... Transnistria”. Mai clar: Dan Stanca nu sugerează nicăieri că binele făcut evreilor din nordul Ardealului ar contrabalansa crimele împotriva celor deportaţi în Transnistria. Dimpotrivă. Dar oare binele făcut trebuie ignorat, trecut sub tăcere? Iată ce declara cunoscutul istoric evreu J. Ancel: “Dacă considerăm Stalingradul ca eveniment hotărîtor în istoria celui de-al doilea război mondial, moment care marchează începutul sfîrşitului dominaţiei naziste în Europa, atunci refuzul guvernului român de a-şi preda evreii poate fi considerat ca unul dintre marile acte de rezistenţă din Europa, într-uin moment cînd Germania se afla în culmea puterii sale”. Şi citatele de acest fel nu sînt deloc o raritate în operele istoricilor evrei.
Cum justifică atunci D. C. Turturică gravele pedepse pe care vrea să le aplice lui D. Stanca? Prin protestele care ar fi venit de la Comisia Wiesel? Unde? Cînd? De ce? Mai ales că în ziarul propriu-zis referirea la Ion Antonescu nici nu mai apare, graţie vigilenţei de oră tîrzie a lui D. C. Turturică. Dar membrii Comisiei Wiesel sînt, mai nou, şi o comisie oficială de cenzură a presei româneşti? Fireşte, dacă ar fi vorba de grave răstălmăciri ale faptelor, de negarea Holocaustului şi a responsabilităţilor ce revin conducătorului României din anii 40-44, atunci protestele ar justifica cele mai aspre pedepse administrative, ba chiar trimiterea în judecată a vinovaţilor. Dar aici este vorba doar de un proces de intenţie pe care D. C. Turtuică i-l face lui D. Stanca, încercarea sa dezonorantă de a prezenta o foarte vagă – de fapt, inexistentă – greşeală într-o constantă de atitudine manifestată în Aldine. Prin manipulări succesive, D. C. Turturică încearcă să creeze un caz Dan Stanca. Cui prodest? Oricum, nu ziarului România liberă. Nici măcar lui D. C. Turturică.
Această “punere în scenă” ridicolă, manipulare şi profundă nedreptate făcută unui om care a muncit cu cinste amar de ani pentru ziarul România liberă nu are absolut nici o justificare, deşi conducerea de astăzi a ziarului pretinde că este presată de “cercuri evreieşti din Germania”, influente în staff-ul WAZ [trust co-proprietar al ziarului RL – n. mea], “care cer expres îndepărtarea lui Dan Stanca din Redacţie”. Absolut stupefiant! Nici un om normal nu poate crede asemenea baliverne. Eu unul, în orice caz, nu cred. Şi voi trimite această scrisoare (la care de la România liberă n-am primit răspuns*) şi conducerii trustului WAZ.

Mihai Creangă


* Textul a fost trimis d-lui Grigore Adamescu, prin scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, pe 12 noiembrie a. c.
---------------------------------
Nota R. C.: Am primit acest text de la d-l Mihai Creangă ieri, 18 decembrie 2008.

joi, decembrie 18, 2008

RĂSPUNS UNUI PRIETEN



D-l Mircea Platon găseşte de cuviinţă să-şi spună punctul de vedere (original, desigur) despre cazul Dan Stanca într-un articol din Ziarul de Iaşi. Se referă cu dispreţ la nişte bloguri pe care şi dumnealui le-a frecventat pînă deunăzi şi sugerează că la mijloc ar fi mai degrabă o manipulare. Conducătorilor României libere li s-ar face, vezi Doamne, “un proces de intenţie”, de vreme ce au avut prudenţa de a-şi exercita doar verbal şi cu circuit închis presiunile indigne asupra celui căruia – tot verbal, desigur – i-au ridicat dreptul la semnătură. D-l Platon se preface a nu înţelege parşivenia procedurii şi se prevalează de principii abstracte, cu morga justiţiarului sfătos şi detaşat, care nu se amestecă printre nişte “semnatari” naivi sau impuri, care nu-s nici măcar în stare să-i ofere ei un loc de muncă îndoielnicului prigonit (cum adică prigoană, dacă nu s-a declarat ca atare?). În viziunea d-lui Platon, semnatarii ar fi trebuit să aştepte, cuminţi şi deştepţi, ca d-l Stanca să cedeze nervos şi să-şi semneze demisia, sau eventual să se sinucidă în semn de protest, şi apoi să vină şi ei şi să se solidarizeze, cu cadavrul pe masă, ca să nu mai fie îndoieli!
Mărturisesc că eu – care m-am obişnuit să-l respect şi să-l preţuiesc pe d-l Platon mai mult decît mă respectă şi mă preţuieşte dumnealui pe mine – nu m-aş fi aşteptat ca un om de asemenea inteligenţă şi rectitudine să aibă o intervenţie atît de nedelicată într-un context atît de delicat. D-l Stanca nu-i este un necunoscut (cum nu-i este nici d-lui Hurduzeu). Dacă îl preocupa sincer mica dramă în derulare a unui coleg de condei, şi dacă nu-i dădeau pace îndoielile sau nelămuririle, îl putea suna şi întreba cum stau lucrurile şi de ce nu-i mai apare semnătura în ziar. Dar d-l Platon e mai preocupat să-şi tragă spuza pe turtă, cum se spune. Ideea este: păi nu v-am spus eu, a treia forţă, că trebuie schimbată rînduiala în ţara asta, iar voi nu m-aţi ascultat şi aţi continuat să fiţi complici cu o rînduială nedreaptă? Acum v-aţi apucat să protestaţi pe bloguri şi să invocaţi principiile libertăţii, pentru un biet caz particular? Unde eraţi cînd s-a produs cel mai important eveniment de la Eminescu încoace: lansarea cărţii mele şi a d-lui Hurduzeu? Unde era necăjitul de Dan Stanca atunci, ca să-şi merite acum creditul şi semnăturile noastre?
Acest mod de a abate atenţia de la ce-l doare pe d-l Stanca la ce-l doare pe doctorandul din Ohio, doar din antipatie mai recentă faţă de proprietarul unui blog sau faţă de un număr de semnatari de pe o listă de solidarizare, nu e, cred, cel mai cavaleresc gest din lume. Îl ştiu şi îl mărturisesc pe d-l Platon capabil de mult mai mult decît de atît.
Mi-ar fi plăcut, sincer, să nu fi fost pus în situaţia de a scrie aceste rînduri (pe care, dacă n-aş fi stîngaci, aş zice că le-am scris cu mîna stîngă). Cît despre d-l Stanca, sper să-l păzească Dumnezeu şi de duşmani (întotdeauna), şi de prieteni (cîteodată). Şi să ne readune pe toţi – cum numai El ştie şi poate – la sînul “României profunde”.


Răzvan CODRESCU

Pentru cei interesaţi:
www.ziaruldeiasi.ro/cms/site/z_is/news/sensul_unui_protest_169079.html

marți, decembrie 16, 2008

DAN STANCA: DELICT DE OPINIE ?

Deoarece mulţi nu sînt la curent cu motivele pentru care, de mai bine de două luni, scriitorul şi jurnalistul Dan Stanca este şantajat să-şi dea demisia de către conducerea ziarului România liberă, precizez (la solicitările repetate ale unor frecventatori ai acestui blog) că îi sînt imputate două texte (calificate abrupt drept „antisemite” şi „revizioniste”): unul scris chiar de dumnealui (editorialul „Orori din veacul trecut” – Aldine, anul XIII, nr. 641, vineri 3 octombrie 2008), altul doar găzduit de suplimentul Aldine cu un an în urmă, pe vremea cînd la conducerea României libere încă se afla mult mai rezonabilul om de litere şi de presă Emil Hurezeanu (articolul – apărut iniţial chiar într-o publicaţie evreiască! – „România salvată de la Holocaust. Restituirea adevărului...”, semnat de Iosif Toma Popescu, ţărănist din vechea gardă – Aldine, vineri 23 noiembrie 2007).
Reproduc aici cele două texte incriminate (pe care mi le-a pus la dispoziţie, la rugămintea mea, chiar d-l Dan Stanca). Comentariile şi judecăţile le las pe seama cititorilor. Eu mă rezum aici la a-mi reafirma solidaritatea cu d-l Dan Stanca şi cu oricare jurnalist căzut victimă „terorismului ideologic”, de oriunde ar veni şi de orice natură ar fi acesta. (R. C.)






ORORI DIN VEACUL TRECUT

de Dan Stanca

Orori teribile îngreunează conştiinţa secolului trecut. Ele sunt consecinţa Holocaustului şi a Gulagului. Acestea sunt cele două feţe negre ale secolului XX, pentru care la o Judecată de Apoi, mai presus de judecata istoriei, cei vinovaţi vor da cu atît mai mult socoteală. Parcă niciodată crimele, atrocităţile, abuzurile, agresiunile şi încălcările drepturilor omului nu au fost mai numeroase şi mai diabolic puse la punct. Din păcate, sunt încă destule persoane care au o anumită vârstă, şi cu toate acestea au trecut prin timp şi prin viaţă ca gâsca prin apă, fără să ştie nimic din ce s-a întâmplat atunci. Adică ceva ştiu, fiindcă îşi mai aduc cât de cât aminte din ce au învăţat la şcoală, sau au auzit la colţul străzii şi au citit prin colţul gazetei, dar emoţional, afectiv sunt complet indiferente. Împotriva unei asemenea indiferenţe, cei care într-adevăr ştiu ce au fost Holocaustul şi Gulagul au datoria să avanseze permanent întru reamintire, slujindu-se de un instrument din ce în ce mai dispreţuit: memoria.
Ştim că în anul 2004 Ion Iliescu a semnat documentul prin care România îşi recunoştea vinovăţia faţă de masacrele comise împotriva evreilor în Transnistria şi în alte locuri, din anii ‘40. Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România a fost prezidată de istoricul Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel, născut, cum se ştie, la Sighet. În acel raport scrie negru pe alb: „Dintre toţi aliaţii Germaniei naziste, România poartă responsabilitatea pentru cea mai mare contribuţie la exterminarea evreilor în afara Germaniei”. Însă tot România, după Uniunea Sovietică (ca să nu vorbim de China, că intrăm în alt continent), a fost ţara unde regimul comunist a comis cele mai cumplite crime. Deşi a semnat acel document, preşedintele de atunci nu s-a abţinut şi i-a decorat puţin mai târziu pe Vadim Tudor şi Gheorghe Buzatu, persoane care-l adoră pe Antonescu. Din această cauză, pe 14 decembrie 2004 Elie Wiesel i-a returnat lui Ion Iliescu decoraţia „Steaua României”, care îi fusese decernată în iulie 2002.
Acestea sunt câteva date ale ultimilor ani. Într-o comparaţie inedită, dacă în primul război mondial avem Mărăşeşti şi Turtucaia, deci binele şi răul, lumina şi întunericul, tot aşa în al doilea război mondial există graniţa Ardealului de Nord şi... Transnistria.


(Aldine, vineri 3 octombrie 2008)





ROMÂNIA SALVATĂ 
DE LA HOLOCAUST.
RESTITUIREA ADEVĂRULUI...

de Iosif Toma Popescu

Cei mai multi evrei din regat au devenit fie cetateni sovietici, fie cetateni unguri. Doar polonezii pot aprecia refuzul administratiei noastre. Publicam mai jos un articol care aduce niste precizari interesante privind soarta evreilor romani din timpul celui de-al doilea razboi mondial. Asa cum se stie, studiul acestei probleme prezinta dificultati aparte, daca tinem cont de numeroasele si importantele modificari pe care granitele Romaniei le-au suferit in august 1940, atunci cand Basarabia si Bucovina de Nord au fost anexate de catre URSS, Transilvania de Nord de catre Ungaria si Dobrogea de Sud de catre Bulgaria. Astfel, numeroasa populatie evreiasca din aceste provincii s-a trezit sub o noua conducere, in vreme ce in restul tarii Ion Antonescu a preluat puterea, iar regele Carol abdica si era inlocuit de fiul sau, Mihai. Retragerea administratiei, a politiei si a armatei romane din teritoriile pierdute a fost insotita, in multe locuri, de pogromuri contra populatiei evreiesti, inclusiv la Bucuresti, in data de 21 ianuarie 1941, la initiativa «Garzii de Fier», organizatie extrem de antisemita. In aprilie 1941 soseste la Bucuresti delegatul lui Eichmann, Gustav Richter, care are drept prima misiune introducerea in Romania a legislatiei antisemite. Pe 29 iunie 1941, la o saptamana de la atacul germanilor contra URSS, trupele nemtesti si romanesti se dedau la un masacru al evreilor din Iasi, iar la 3 iulie frontul de sud se pune in miscare si, in spatele avangardei Wehrmacht-ului, apar in Romania detasamentele Einzatszruppe D, sub comanda lui Otto Ohlendorf. Foarte rapid, operatiunile militare se desfasoara in Basarabia si Bucovina de Nord, unde este masacrata populatia evreiasca si unde fortele romanesti coopereaza cu cele ale Wehrmacht-ului, si mai ales cu cele ale Einzatszruppe. Frontul se restrange destul de repede catre est si la sfarsitul lui iulie ajunge deja la Nistru.
La inceputul lui august 1941, romanii incep sa faca deportari de familii intregi din populatia evreiasca din Basarabia si din Bucovina dincolo de Nistru, in Transnistria, si asta in conditiile salbatice in care atat barbatii cat si femeile sunt folositi pentru a executa muncile cele mai extenuante, in zonele periculoase, aproape de teatrul de razboi; sunt doborati de foamete, epidemii si epuizare fizica. Responsabilitatea guvernului roman in aceste evenimente e mare, desi nu e usor sa o separi de aceea a responsabililor germani. In restul Romaniei, evreii sunt ghetoizati, iar legile antisemite ii fac sa decada si-i izoleaza. Toate acestea arata ca responsabilitatea guvernului de la Bucuresti, al lui Ion Antonescu, este una de netagaduit. Anumite pasaje din ceea ce urmeaza trebuie citite avand in minte acest aspect al problemei.
Cu toate acestea, trebuie spus ca proiectele privind deportarile intregii populatii evreiesti din Romania catre lagarele de exterminare din Polonia nu vor fi niciodata puse in aplicare si nici, in general, deportarile in afara frontierelor romanesti ale evreilor care locuiau pe teritoriul «vechii Romanii», cea de dupa 1940. Datorita rapoartelor Marelui Rabin al Romaniei din acea vreme, Dr. Alexandru Safran, stim ca acest rezultat fusese obtinut printr-o serie de interventii pe langa Maresalul Ion Antonescu si Mihai Antonescu, vice-prim-ministru, demersuri facute in diferite perioade de catre Regina-Mama, de catre Patriarhul ortodox Nicodim, nuntiul apostolic Monseniorul Cassulo si de catre mitropolitii ortodocsi: al Transilvaniei, Balan, si al Bucovinei, Tit Simedrea. Articolul pe care-l publicam aduce o lumina noua si interesanta asupra istoriei eforturilor depuse pentru a–i cruta pe evreii romani de deportarea catre lagarele de exterminare din Polonia, precizand interventiile lui Iuliu Maniu, fost prim-ministru, sef al Partidului National Taranesc. Acestea par sa fi ramas necunoscute pana in prezent.

Mai multe studii remarcabile, publicate in ultimele decenii, proiectii de filme, dezbateri publice privind prescrierea crimelor, in legislatia vest-germana, anchetele internationale privind teribilele masacre care au avut loc in diverse tari au avut o puternica influenta asupra opiniei mondiale si putem spera ca omenirea va gasi mijloacele cele mai potrivite de a face sa inceteze pentru totdeauna si peste tot practicile genocidului.
Denuntarea crimelor si prezentarea lor obiectiva nu pot decat sa serveasca acestei mari cauze a umanitatii, dar recunoasterea actiunilor de mare curaj, duse pentru a combate fortele dementiale ale exterminarii, constituie de asemenea un act de justitie obligatorie, ca si un sprijin pentru constiinta universala, in eforturile sale care incearca sa puna capat tiraniei criminale. Din pacate, in dezbaterile care continua, mentionam foarte putin sau deloc eroismul familiilor poloneze care, cu pretul vietii, au salvat mii de evrei, fermitatea opusa de catre danezi la deportarea evreilor din tara lor, rolul pe care Biserica catolica romana l-a jucat in salvarea a numeroase persoane etc.
Convingerea ca orice contributie la stabilirea adevarului constituie indeplinirea unei datorii morale m-a determinat sa scriu acest raport asupra evenimentelor care au crutat Romania de cruzimile Holocaustului si care au salvat mai ales viata evreilor care au trait pe teritoriul Romaniei, sub conducerea guvernului de la Bucuresti.
In Romania, dupa ultimul recensamant, 850.000 de evrei traiau in momentul declansarii celui de-al doilea razboi mondial. Repartizarea teritoriala a populatiei evreiesti in Romania nu a fost uniforma: in anumite provincii, ca Basarabia, Bucovina de Nord, Transilvania de Nord si Tara Crisurilor, evreii erau mai numerosi atat in orase cat si in sate, in vreme ce in restul tarii, adica in Banat, Oltenia, Valahia, Dobrogea, Moldova meridionala, erau mai putin numerosi si traiau mai degraba in orase. Densitatea mai mare in regiunile amintite se datora emigratiei masive si prelungite a evreilor originari din Ucraina, Bielorusia si Galitia, din secolul al XIX-lea si inceputul secolului XX.
Dupa crearea Romaniei Mari din 1918, populatia evreiasca s-a gasit in plina inflorire atat gratie atitudinii favorabile a administratiei romanesti, cat si caracterului romanilor, lipsiti de orice sentimente xenofobe. Cand trupele sovietice ocupa Basarabia si Bucovina de Nord, in iunie 1940, numarul evreilor care au trecut pe teritoriul ramas sub controlul guvernului de la Bucuresti a fost cu totul insignifiant. Dupa Dictatul de la Viena, din vara lui 1940, cand trupele unguresti ocupa Maramuresul, Transilvania de Nord si regiunea Crisurilor, numarul evreilor ramasi pe teritoriul controlat de guvernul de la Bucuresti a fost de asemenea insignifiant. Asadar, in urma dezmembrarii Romaniei in 1940, majoritatea celor 850.000 de evrei romani au devenit fie cetateni sovietici, fie cetateni unguri, in asa fel incat pe teritoriul controlat de la Bucuresti puteau fi numarati doar 250.000-300.000 de evrei.
Printre consecintele extinderii dominatiei germane asupra Romaniei, in 1940, cand trupele lui Hitler au intrat in tara, putem mentiona de asemenea schimbarea statutului favorabil de care evreii din Romania se bucurasera pana atunci. Desi regimul personal al maresalului Ion Antonescu nu a fost rasist, guvernul de la Bucuresti a fost totusi constrans in urma presiunilor naziste sa decreteze niste legi care stabileau un statut discriminatoriu si limitativ al drepturilor evreilor care traiau pe teritoriul romanesc. De exemplu, evreilor le era interzis sa faca parte din armata, sa exercite anumite profesii, sa detina fabrici industriale si comerciale etc. Toate aceste masuri nu vizau anumite categorii de evrei, care erau scutiti, datorita vechimii familiilor lor in Romania, sau datorita faptului ca ei insisi sau predecesorii lor luasera parte la Razboiul pentru Independenta sau la crearea Romaniei Mari, sau gratie altor merite. Este evident ca legislatia discriminatorie a provocat pagube materiale evreilor din Romania, in special membrilor anumitor profesii, cum ar fi cea de avocat (dat fiind ca profesia lor era exercitata in public si interzisa evreilor). Ceilalti s-au adaptat imprejurarilor. Industriasii si negustorii si-au continuat activitatea dupa ce au gasit un nume fals, de tip crestin, ca sa-i acopere.
Ca in toate epocile dificile din istoria poporului evreu, membrii cei mai saraci ai comunitatii au suferit mai mult decat ceilalti din cauza acestor masuri drastice. Cu toate acestea, nici o lege nu a fost promulgata cu scopul de a leza demnitatea umana a evreilor, nu au fost obligati sa poarte semne distincive, cum ar fi «Steaua lui David». Nici o masura nu a fost luata, de asemenea, cu scopul de a atenta la sanatatea sau la viata evreilor.
Faptul ca eu cunosc aceste imprejurari personal sau din sursa directa imi da dreptul sa declar ca, pe teritoriul romanesc controlat de guvernul de la Bucuresti, nu au existat camere de gazare, nici alte instalatii de exterminare masiva a populatiei evreiesti, ca nu s-au luat masuri destinate sa distruga integritatea fizica sau mentala a evreilor, ca nu au fost practicate experiente cu titlu de cobai asupra populatiei evreiesti. Pot sa constat de asemenea ca guvernul de la Bucuresti nu a organizat niciodata masacre ale evreilor pe teritoriul romanesc care s-a aflat sub controlul sau, nici nu a tolerat ca asemenea masacre sa fie infaptuite. In concluzie, tin sa subliniez ca pe teritoriul romanesc controlat de guvernul de la Bucuresti nu au fost luate masuri care sa duca la distrugerea in masa a unei populatii, pe motive de rasa, religie sau motive politice.
Cunosc toate aceste fapte pentru ca in epoca eram avocat in Baroul de la Bucuresti si unul din cei mai apropiati colaboratori ai lui Iuliu Maniu, presedintele Partidului National Taranesc Roman, pe care-l voi numi «Presedintele» pe parcursul articolului meu. La solicitarea unor conducatori ai uniunii comunitatilor evreiesti din Romania, a diversi rabini, a anumitor persoane particulare si chiar la cererea anumitor membri ai Inaltului Comandament din Cairo, Iuliu Maniu a intervenit pe langa maresalul Antonescu, fie personal, fie prin intermediul dr. Nicolae Lupu sau al doamnei Ella Negruzzi, pentru solutionarea favorabila a diverselor probleme ale populatiei evreiesti din Romania. Maresalul Antonescu a rezolvat intotdeauna favorabil cererile de aceasta natura, pe care presedintele i le-a adresat. De exemplu, Iuliu Maniu a intervenit personal pe langa maresalul Antonescu sa opreasca evacuarea evreilor din anumite localitati si sa ingradeasca trimiterea lor in lagare de concentrare. Acest demers a fost facut de presedinte in iunie 1942, la cererea conducatorilor Uniunii comunitatilor evreiesti din Romania.
La acea epoca, relatiile intre cei doi oameni de stat erau destul de reci pentru ca, cu un an inainte, cand armata romana a ajuns la Nistru, presedintele ceruse maresalului sa nu treaca pe malul stang al fluviului si sa nu purceada la operatiuni militare pe teritoriul rusesc. Dar maresalul nu i-a satisfacut cererea si trupele romanesti au intrat in Ucraina. Numai iminenta marilor pericole care-i amenintau pe evreii din Romania a putut sa-l determine pe presedinte sa mearga sa-l intalneasca pe maresal. Acesta i-a confirmat lui Iuliu Maniu ca guvernul german cerea trimiterea evreilor in lagare. Cu ocazia primei intalniri cu Hitler, maresalul a obtinut consimtamantul Führer-ului pentru ca Abwehr si Gestapo sa colaboreze cu politia romaneasca, dar ca cele doua organizatii nemtesti sa nu faca arestari pe teritoriul romanesc. Focuri de arma, trase dintr-un hambar, asupra unei mici unitati militare germane aflate temporar in Moldova, ca si descoperirea de afise cu continut antinazist, i-au oferit guvernului german pretextul de a pretinde ca proprii sai agenti sa faca arestari, pentru ca – afirmau nemtii – politia romana nu era suficient de activa, iar transporturile venite de pe front erau amenintate de catre evrei.
Intr-adevar, in anumite cazuri, participarea evreilor parea sa fie dovedita, dar faptele evocate aici, ca de exemplu difuzarea clandestina de afise in orasele Galati, Sibiu, Timisoara etc., nu era de natura sa constituie un pericol pentru armata germana. Autorii descoperiti – romani si evrei – au fost arestati si condamnati la inchisoare de catre tribunale militare romanesti. Maresalul Antonescu a respins cererea guvernului hitlerist, dar a trebuit sa promita ca va lua masuri de siguranta impotriva evreilor, adica ii va trimite in lagare.
Presedintele l-a rugat insistent pe maresal sa renunte la acest proiect pentru ca, prin expulzarea din localitatile de rezidenta, li se inlatura orice posibilitate de a-si castiga existenta si ca trimiterea in lagare ar fi facilitat deportarea lor de catre nazisti.
In anii aceia, in Romania circulau zvonuri asupra deportarilor de evrei din tarile ocupate de nemti, dar nu se cunostea nici numele lagarelor, nici ororile care aveau loc acolo. Maresalul Antonescu a promis sa ordone intreruperea evacuarii si si-a exprimat speranta ca evreii vor fi suficient de prudenti ca sa nu le dea nemtilor pretexte pentru o interventie directa. In realitate, in urma raportului pe care presedintele l-a facut catre conducatorii comunitatilor evreiesti asupra convorbirilor sale cu maresalul, acestea au stabilit contacte cu guvernul, dand garantii ca fiecare comunitate isi va supraveghea proprii sai membri. Cu privire la aceste contacte, dr. Th. Lavy a scris un articol publicat in Israel, in Viata noastra (Notre vie), din 13 iunie 1980. Asupra continutului intelegerilor la care s-a ajuns, ale conducatorilor evrei cu guvernul, nu am informatii de prima mana; de aceea nu pot sa relatez nimic, ca sa nu colportez zvonuri. Comunitatile nu puteau sa se oblige la supravegherea evreilor veniti clandestin in Romania.
Intr-adevar, anumiti evrei arestati pentru difuzarea de afise antinaziste au venit clandestin in Romania, mai ales dupa ocuparea Transilvaniei de Nord de catre unguri. Pentru a impiedica infiltrarea evreilor straini, guvernul Antonescu a promulgat o lege care prevedea pedepse grele impotriva acestei categorii de imigranti clandestini. Aceasta lege nu a fost aplicata, desi cateva sute de evrei din aceasta categorie au fost descoperiti de catre politia romana. Era vorba despre niste nefericiti a caror viata era o perpetua tragedie. Proveneau din Austria, Cehoslovacia si Polonia. Dupa ce au scapat in mod miraculos de raziile din tarile respective, au reusit sa ajunga pe teritoriul controlat de guvernul de la Bucuresti. Tribunalele militare de la Bucuresti ezitau sa le aplice sanctiuni penale severe si au cerut instructiuni guvernului. Maresalul Antonescu inclina sa-i trimita in tarile lor de origine, ceea ce echivala cu o condamnare la moarte. Liderii evreilor din Romania au cerut din nou ajutorul lui Iuliu Maniu. Presedintele i-a cerut dr. N. Lupu, presedinte al organizatiei national-taranesti din Bucuresti, sa se duca in numele sau la maresalul Antonescu si sa faca demersurile necesare pentru a-i salva pe evreii in pericol. De data asta, Iuliu Maniu nu s-a dus personal, ci l-a delegat pe dr. Lupu, pe langa maresal, pentru ca fusese prevenit de acesta ca informatori nazisti se gaseau in anturajul sau. Se pare ca dr. Lupu a pledat calduros si l-a convins pe maresal, pentru ca acesta i-a promis ca evreii in cauza vor fi ajutati sa ajunga in Turcia, ceea ce au si facut de altfel dupa ce si-au procurat acte, cu ajutorul comunitatilor si a anumitor personalitati romanesti.
Am aflat, in 1957, dintr-o conversatie cu Mihail Popovici, vice-presedinte al Partidului National Taranesc, si cu ziaristul evreu Sereanu, ca primul ii ajutase, de asemenea, pe acesti evrei, intervenind in favoarea lor pe langa ambasadorul Turciei la Bucuresti. Populatia evreiasca din Romania nu a fost dusa in epoca in lagare, dar teama deportarii a durat cat a durat razboiul. Din cand in cand, bietii oameni, care traiau deja in stare de angoasa, erau alertati. O informatie falsa, un zvon se raspandeau cu viteza fulgerului si aduceau teroarea in fiecare casa evreiasca. De mai multe ori, erau puse in circulatie in mod deliberat zvonuri despre indivizi care ar fi vrut sa smulga bani de la persoane terorizate, promitandu-li-se salvarea vietii. Guvernul Antonescu a reprimat aceste infractiuni de conjunctura si, in perioada 1943-1944, mai multe grupuri de santajisti au fost judecati si condamnati. Trebuie mentionat ca printre acestia se gaseau romani, nemti, unguri si chiar evrei, unii facand parte din familii care se bucurau de o buna reputatie.
Vremurile iesite din comun pot sa exalte virtutea si sa exacerbeze inclinatiile odioase. In calitatea mea de avocat, am avut in timpul razboiului un client care era cetatean austriac, pe jumatate evreu. Locuia demult in Romania, pentru ca reprezenta interesele familiei sale din strainatate, posesoare a majoritatii actiunilor unei fabrici textile din Bucuresti. Restul actiunilor apartineau altui evreu, cetatean roman care, in pofida legii rasiale, pusese stapanire pe toata fabrica, prin intermediul anumitor romani, care jucau rolul unor «oameni de paie». Recurgand la santaj, il ameninta pe austriac ca-l denunta la Gestapo, vrand sa-l constranga sa cedeze oamenilor sai actiunile familiei sale. Dupa razboi, clientul meu s-a dus sa traiasca in Austria, dar cosmarul acelor vremuri inca il urmarea. O alta intalnire a avut loc intre Maniu si Antonescu, in legatura cu proiectul unei contributii exceptionale de razboi pe care evreii ar fi trebuit sa o plateasca. Nu se stia nimic precis despre valoarea acestui fel de impozit, dar, conform anumitor zvonuri, era vorba despre sume fabuloase de care evreii nu puteau sa se achite, ceea ce ar fi furnizat un pretext pentru a-i acuza de sabotaj si a-i deporta. Ca de obicei, conducatorii evrei au facut apel la Iuliu Maniu. Maresalul Antonescu i-a spus presedintelui ca avea in vedere o contributie impusa doar evreilor, dat fiind ca acestia nu participau la campania militara. Iuliu Maniu a observat ca neparticiparea la razboi nu putea fi imputata evreilor, pentru ca era consecinta limitarii ce decurgea din statutul lor de cetateni romani, din cauza politicii de discriminare rasiala. Maresalul i-a replicat zambind ca multi romani ar fi fericiti sa fie obiectul unei asemenea restrictii ca sa nu fie nevoiti sa mearga in stepele rusesti. Atunci cand Iuliu Maniu a remarcat ca se putea presupune ca razboiul nu era agreat, maresalul a fost de acord ca nu era, dar a precizat ca fusese obligat sa o faca. Era prima data cand maresalul facea aluzie la participarea fortata la razboi a Romaniei. Guvernul Antonescu a renuntat la proiectul contributiei speciale din partea evreilor.
La cererea anumitor indivizi, Iuliu Maniu a intervenit pe langa maresalul Antonescu pentru a obtine pensii pentru evreii in varsta care lucrasera in Romania, dar care nu aveau cetatenia romana. Existau mai multi evrei in aceasta situatie si, printre ei, un profesor foarte cunoscut. Neglijasera sa-si faca la timp formalitatile pentru obtinerea cetateniei romane, iar legea romaneasca prevedea ca doar cetatenii romani puteau beneficia de o pensie din partea statului roman. Presedintele a trimis-o pe doamna Ella Negruzzi, presedinta organizatiei national-taranesti a femeilor, la maresal, care le-a acordat persoanelor in cauza cetatenia romana printr-un decret cu actiune retroactiva. Cea mai importanta interventie a lui Maniu a fost atunci cand a contribuit la impiedicarea deportarii evreilor si comunistilor din Romania in lagare de exterminare din Polonia.
Desi Romania a fost ocupata de nazisti, nimeni nu a fost deportat de pe teritoriul controlat de guvernul de la Bucuresti, in lagarele hitleriste de exterminare. Cunosc personal acest fapt pentru ca am avut un rol modest in actiunea de salvare, ceea ce-mi permite sa fac un raport mai detaliat asupra acestor imprejurari. L-am cunsocut pe profesorul George Alexianu cu ocazia studiilor mele universitare si, mai tarziu, cand am inceput sa profesez ca avocat, m-a ajutat pe plan profesional, trimitandu-mi-i pe unii dintre prietenii sai, care aveau proces. In timpul razboiului, Alexianu era un colaborator apropiat al maresalului Antonescu, care-l numise guvernator civil in Transnistria. Profesorul Alexianu stia ca eram colaboratorul lui Maniu si, de fiecare data cand il intalneam, imi vorbea cu respect despre presedinte. In vara lui 1944, Alexianu m-a invitat in biroul sau din Bucuresti, ca sa-mi spuna ca un trimis al guvernului german – pe nume Richter – se gasea in capitala romaneasca, venise pentru a organiza cu administratia romaneasca deportarea evreilor si a comunistilor din Romania in lagare din Polonia. Profesorul Alexianu mi-a dat aceasta informatie cu scopul vadit ca eu sa o transmit lui Maniu, ceea ce am facut in aceeasi zi. O data aceasta informatie confirmata de catre persoane din anturajul fostului prim-ministru Gigurtu, Iuliu Maniu m-a intrebat daca voiam sa duc o scrisoare din partea sa maresalului. Desigur, am fost de acord si audienta la maresal a fost obtinuta de profesorul Alexianu, care m-a dus cu masina sa. Dat fiind ca nu cred ca e momentul sa fac un raport detaliat al acestei audiente, vreau doar sa precizez ca in scrisoarea catre maresal, Maniu il ruga sa nu tolereze deportarea ceruta de nemti, iar, in raspunsul sau, maresalul Antonescu il asigura pe presedinte ca, atata vreme cat va fi la guvernare, nimeni nu va fi deportat dincolo de granitele romanesti.
Ion Antonescu si-a tinut cuvantul, pentru ca nimeni nu a fost deportat in lagarele de exterminare naziste de pe teritoriul romanesc controlat de guvernul sau. Astfel, mii de oameni care ar fi trebuit sa fie exterminati in lagare ca acela de la Auschwitz-Oswiecim, Birkenau-Brzezinska, au fost salvati. Cei mai amenintati erau evreii si comunistii. Daca comunistii erau putini la numar in acea vreme in Romania, in schimb existau intre 250.000 si 300.000 de evrei pe teritoriul romanesc controlat de guvernul Antonescu. Doar aceia care traiesc intr-o tara ca Polonia, unde milioane de familii deplang moartea a cel putin uneia dintre rudele lor si in care fiecare localitate pastreaza urme ale represaliilor sangeroase, isi pot da seama de importanta refuzului pe care maresalul Antonescu l-a dat proiectului nazist de deportare a locuitorilor din Romania in lagare din Polonia. A fost fara indoiala un act de umanitate si foarte curajos. Mai tarziu, am primit informatii care mi-au consolidat convingerea. In anii ’50, ma gaseam in inchisoarea de la Ocnele Mari, unde am petrecut mai multi ani, fara condamnare, nici proces si fara sa mi se comunice nici macar verbal motivele detentiei mele. Mai multe sute de persoane se gaseau in aceleasi conditii. Printre ele, un om destul de cunoscut in Romania in perioada interbelica si care mi-a povestit ca in primavara lui 1944 a fost convocat la o sedinta unde se stransesera filo-germani notorii si de asemenea un emisar al guvernului nazist, pe nume Richter. Obiectivul intalnirii era formarea unui guvern pentru a-l inlocui pe cel al lui Antonescu. Toti romanii au respins aceasta propunere si, in plus, i-au comunicat maresalului acest proiect. Era cu siguranta vorba de un santaj din partea nazistilor, in urma respingerii propunerii lor de deportare. Fermitatea maresalului i-a derutat si au trebuit sa renunte.
In anii ’70, traversam Maramuresul, Transilvania de Nord si Tara Crisurilor, si peste tot am intalnit oameni care mi-au spus ca in perioada mai-iunie 1944, nu doar din orase, dar si din sate un mare numar de evrei si de tigani au fost deportati in lagarele din Polonia, de unde nu s-au mai intors. Bastinasii – martori ai acestui fapt – m-au condus la placi comemorative ca sa-mi arate, gravat in piatra, numarul victimelor. Mi-au povestit scene cutremuratoare traite in timpul zilelor si noptilor cand administratia ungureasca le aresta pe aceste biete victime, pentru a-i inghesui in trenuri si camioane cu destinatia lagarelor de exterminare. Toate localitatile de unde au fost deportati evrei si tigani se gasesc in regiunile romanesti ocupate de trupele unguresti din vara lui 1940, ca o consecinta a Dictatului de la Viena. Nu exista nici o posibilitate sa scape de acest destin nefericit, pentru ca politia ungureasca nu ierta pe nimeni. La Oradea-Mare, exista un hotelier evreu foarte bogat. Cand regentul Ungariei, amiralul Horthy, si-a facut intrarea triumfala in acest oras dupa ocuparea localitatii de catre trupele unguresti in 1940, acest hotelier evreu a pavoazat, pe cheltuiala lui, drumul parcurs de amiral calare pe o vitica argintata. La inceputul lui iunie 1944, cand politia ungureasca a venit sa-l aresteze, hotelierul si-a invocat in van fidelitatea fata de Ungaria; politistii l-au ridicat alaturi de multi alti evrei si nu s-a mai intors. Toate aceste regiuni de unde s-au facut deportari au ramas sub administratia ungureasca pana la sfarsitul anului 1944, cand trupele romanesti si sovietice au alungat-o.
Daca aceste regiuni s-ar fi aflat sub controlul guvernului de la Bucuresti, e sigur ca acesti oameni ar fi fost salvati de la un destin tragic. Aceste regiuni au revenit la patria-mama in 1945. In zilele noastre, in anumite publicatii despre Holocaust, se mentioneaza sute de mii de victime evrei din Romania, fara sa se precizeze ca provinciile de unde au fost facute deportarile apartineau in vremea aceea Ungariei si ca administratia ungureasca este responsabila pentru ele. Este o nedreptate fata de Romania si e una din cauzele care m-au determinat sa scriu acest articol. In anii ’50 si ’60, am aflat ca alte personalitati romanesti, dintre care profesorul George Bratianu, au intervenit pe langa maresalul Antonescu in favoarea evreilor. Dat fiind ca nu detin aceste informatii din sursa sigura, nu pot sa le declar cu garantia autenticitatii.
Atat cat stiu, nimeni nu a evocat ajutorul dat evreilor in timpul razboiului si imi explic aceasta tacere prin faptul ca cei care i-au ajutat pe evrei considera actiunile lor ca pe indeplinirea unei datorii umane. Dar tine de datoria morala a conducatorilor evrei romani, ca si a celor care au beneficiat de aceste actiuni, sa faca cunoscut unui public larg numele binefacatorilor lor si asistenta pe care au primit-o. Este posibil ca Iuliu Maniu sa fi intreprins si alte actiuni in favoarea evreilor pe care eu nu le cunosc. Nu am fost decat un colaborator al presedintelui, am primit din partea sa diverse misiuni de incredere, dar Maniu a avut multi alti colaboratori si un secretar particular. El nu avea obiceiul sa vorbeasca despre activitatea sa de binefacator si nu as fi aflat niciodata despre intrevederile avute cu maresalul Antonescu daca procesul guvernului Antonescu din mai 1946 nu ar fi avut loc. Incepand cu 6 martie 1945, Partidul National Taranesc a trecut in opozitie, deci nu a participat in nici un fel la acest proces. Mai mult, a considerat contrara Constitutiei legea speciala, promulgata in 1946, privind judecarea guvernului Antonescu. Constitutia din 1923, reintrata in vigoare in 1944, prevedea ca pedeapsa capitala nu poate fi aplicata decat in timp de razboi si, in 1946, nu mai existau ostilitati. Tonul dezlantuit al anumitor ziare oficiale lasa de inteles ca maresalul Antonescu fusese deja condamnat la moarte. La inceputul lunii mai 1946, Iuliu Maniu i-a trimis o scrisoare lui Petru Groza, seful administratiei de atunci din Romania. Cu aceasta ocazie, am aflat de demersurile presedintelui, pe care le-am mentionat, ca si de faptul ca insusi Comandamentul aliat din Cairo ii ceruse sa-i apere pe evreii si comunistii din Romania. Scrisoarea adresata de presedinte lui Petru Groza a fost adusa de mine doctorului N. Lupu, pentru ca sa o inmaneze liderului comunist. Catre sfarsitul anului 1945, dr. Lupu s-a despartit de Partidul National Taranesc si a pastrat o atitudine rezervata, dar Maniu l-a rugat sa-i duca aceasta scrisoare lui Petru Groza pentru ca dr. Lupu intervenise personal in favoarea evreilor pe langa maresal si era in bune relatii cu Groza.
Petru Groza i-a raspuns presedintelui, prin intermediul dr. Lupu, ca va supune colectivului sau demersul facut in favoarea maresalului Antonescu si ca, in orice caz, acesta nu va fi acuzat de masacrul evreilor, pentru ca asemenea orori nu au avut loc pe teritoriul romanesc. Personal, ma vad obligat sa aduc la cunostinta opiniei publice imprejurarile in care viata evreilor si a comunistilor din Romania a fost salvata, pentru ca aceste fapte constituiau baza apararii acuzatilor. Dar, pentru a-mi face depozitia in fata instantei numita Tribunalul Poporului, ar fi trebuit sa fiu propus ca martor. Nu stiu pentru care motive i s-a numit maresalului un aparator din oficiu; il cunosteam, dar nu-mi inspira nici o incredere. In acelasi lot cu maresalul se gasea si profesorul Alexianu, fost guvernator civil in Transnistria, al carui aparator era unul din prietenii mei. Am mers la acesta si i-am vorbit despre intentiile mele. A comunicat propunerea mea lui Alexianu cand l-a vazut la inchisoare, dar acesta nu a fost de acord ca sa depun marturie in proces, pentru ca intelesese in cursul anchetei penale - cand vorbise deja cu acuzatorii publici ai evenimentelor expuse aici - ca toata apararea lui Iuliu Maniu nu putea decat sa infurie aceasta instanta politica si sa inrautateasca situatia acuzatului. I-am comunicat presedintelui opinia lui Alexianu. Dar maresalul il propusese deja pe Maniu ca martor al apararii, iar cand acesta si-a sustinut depozitia, maresalul nu a vrut sa stie decat doua lucruri, mai precis: daca Maniu a stiut pe data de 23 august 1944 ca el, maresalul, a fost arestat in aceeasi zi in Palatul regal si daca il considera tradator de tara. Iuliu Maniu a declarat ca aflase de arestarea maresalului din data de 23 august 1944 abia a doua zi dimineata, pe 24 august 1944, si ca nici un om de buna credinta nu-l poate considera pe maresal tradator de tara. La sfarsitul audientei, s-a apropiat de boxa acuzatilor si i-a strans mana maresalului.
Dupa condamnarea la moarte a lui Antonescu si a colaboratorilor sai, presedintele i-a adresat o scrisoare lui Petru Groza, amintindu-i ca salvarea evreilor si a comunistilor din Romania se datora maresalului si cerandu-i sa comute pedeapsa capitala. In aceasta scrisoare se mentiona si faptul ca Petru Groza, el insusi arestat din cauza unui incident, fusese eliberat de maresal la cererea presedintelui. Asupra circumstantelor acestui fapt, Pamfil Riposanu, fost secretar particular al lui Petru Groza si in prezent avocat la New York, e mai bine informat. A doua scrisoare a fost inmanata lui Petru Groza tot de dr. N. Lupu, iar acesta o primise din partea lui Maniu prin intermediul avocatului L. Leon. Acesta mi-a spus ca Petru Groza a raspuns ca nu putea face nimic pentru ca marile puteri aliate, care controlau executarea conventiei de armistitiu, se opuneau comutarii pedepsei capitale in acest proces. Nu am avut posibiliatea sa verific daca afirmatiile lui Groza sunt adevarate.
Nici Iuliu Maniu, nici maresalul Ion Antonescu nu s-au prevalat niciodata de actiunile lor generoase, iar propria mea constiinta m-a impins sa afirm ca toate aceste acte curajoase si umanitare au fost rezultatul fondului uman caracteristic natiei noastre romane.
Traducere din limba franceză de
Al. Mihalcea(Aldine, vineri 23 noiembrie 2007)