CAZUL DAN STANCA: CÎTEVA PRECIZĂRI

Mărturisesc – am făcut-o iniţial şi în Comentarii – că sînt oarecum descum-pănit. Nu voisem decît să sprijin – moral, pentru că altfel n-am vreo putere – un prieten aflat într-o situaţie ingrată şi, după părerea mea, profund nedreaptă. Credeam că o semnătură e o semnătură, ţi-o dai sau nu ţi-o dai. Nu ştiam pînă acum că nişte semnături pot fi pricină de război, şi încă între fraţi.
Mi-a fost dat să aflu cu ocazia aceasta, pe neaşteptate, în doar cîteva zile, o grămadă de lucruri grave (şi desigur picante) despre mine însumi. Ştiam pînă acum că sînt “ţigan cu buze groase”, “legionar” (sau măcar “legionaroid”), “antisimist”, “ovrei” (ca să nu zic “jidan”), “(franc)mason”, “antisemit”, “sexist”, “fundamentalist”, “catolicizant”, “rusnac”, “nemţotei”, “spiritualist”, “semidoct”, “frustrat”, “protocronist”, “taliban” şi, pardon, “labagiu”. Păcate grele şi contradictorii, nu-i aşa? Dar, cum ni se întîmplă adesea, aproape că mă resemnasem cu ele. Acum aflu însă că mai sînt, pe deasupra, şi “homosexual”, “securist”, “răzvănel hitlerist” sau "răzvănică hitlerică" (cîtă gingăşie!), “pleşist”, “miştocar”, “tîmpit desuet” (o specie mai aparte de tîmpenie, se pare), “antieminescian”, “intelectualist”, “manipulator” (ba chiar “dezinformator de profesie”) şi, pardon, “limbist”... Aflu că noaptea mă regulez cu d-l Pleşu şi ziua uneltesc cu de-alde Andrei Bădin (nu la lucruri mărunte, ci de-a dreptul la surparea Mişcării Legionare, a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi chiar a Casei Regale a României!).
Lăsînd gluma la o parte (glumeam?), mă întreb şi eu, excedat şi retoric, cum se mai poate supravieţui şi activa public într-un mediu atît de toxic, în care nici nu mai ştii bine, de azi pe mîine, cine ţi-e prieten şi cine ţi-e duşman, nici care mai poate fi limita între prietenie şi duşmănie, decenţă şi indecenţă, adevăr şi minciună, credinţă şi necredinţă.
În aceste condiţii, mă simt totuşi dator cu cîteva precizări, măcar pentru oamenii de bună-credinţă care s-ar prea putea să fie derutaţi de context (cu cei de rea-credinţă ştiu, ca şi Dan Stanca de altfel, că e inutil să te explici, necum să te angajezi în polemici oţioase).

● Eram la curent încă din octombrie cu păţania prietenului Dan Stanca (în al cărui editorial s-a intervenit în tipografie şi care a primit încă de pe atunci somaţia verbală de “a-şi găsi de lucru”), dar totuşi nu eu am meritul moral de a fi iniţiat Protestul de mai tîrziu. El a fost plănuit, redactat şi lansat de alte persoane, atunci cînd li s-a părut evident că situaţia se îndreaptă, prin uzură nervoasă, spre un deznodămînt nedrept. Eu n-am făcut decît să subscriu şi să-l preiau pe blogul meu, pentru a facilita monitorizarea semnăturilor şi posibilitatea accesării de către cei interesaţi. Am făcut-o din prietenie faţă de Dan Stanca, dar şi pentru că mi s-a părut ca sînt în joc anumite principii morale şi deontologice, faţă de care nu pot fi insensibil, ca publicist şi editor. Nu m-am implicat în calitatea mea de vice-preşedinte al A.Z.E.C. (deşi A.Z.E.C. urmăreşte atent situaţia, fiind vorba de unul dintre membrii săi), ci deocamdată ca simplă persoană particulară.
● Sigur că ceea ce ştiu iniţiatorii Protestului şi susţinătorii lor ulteriori provine în primul rînd de la Dan Stanca. Dacă Dan Stanca minte, mint şi cei împreună cu el. De ce ar minţi însă Dan Stanca – şi încă public! – într-o problemă atît de gravă, de care depinde în mare măsură situaţia lui prezentă şi viitoare, atît profesional, cît şi ca imagine? Cine îl cunoaşte cît de cît pe Dan Stanca, ştie bine că n-ar fi în stare de aşa ceva. Toţi cei care au semnat mărturisesc, indirect, acest lucru, în frunte cu cei ce i-au fost colegi la România liberă. Eu nu pun la îndoială cuvintele unui prieten (altminteri nici nu m-aş fi implicat), dar ştiu că toţi avem un grad de subiectivitate şi că uneori situaţiile sînt mai complexe decît le putem noi evalua personal, aşa că, în acest sens, am îndemnat, din capul locului, la moderaţie (“Eu cred ca ar fi bine să ne manifestăm solidaritatea, dar să ne abţinem de la comentarii, pînă nu apar elemente noi” – 14/12/08 9:14 AM, în Comentariile la "Dan Stanca: recviem pentru România", unde am postat iniţial Protestul parvenit prin e-mail de la d-na dr. Roxana Cristian, şi care nu întîrziase să stîrnească reacţii).
● S-a afirmat – şi reafirmat cu încăpăţînare – că lista ar fi falsă, făcînd parte din scenariul unei manipulări. De ce m-aş fi angajat eu la o asemenea manipulare? N-am nimic de cîştigat sau de pierdut nici de pe urma bietului Dan Stanca, nici de pe urma României libere (ziar de care sînt mai degrabă legat sufleteşte, mai ales de pe vremea paginii creştine apărute pînă acum vreo 8 ani). Şi, chiar pus pe manipulare dacă aş fi fost, din cine ştie ce raţiuni obscure, oare cum aş fi putut să abuzez public de atîtea semnături ilustre, fără ca nimeni dintre cei implicaţi să nu reacţioneze şi să nu se recuze? De altfel, denigratorii mei nu au produs nici o dovadă a “falsului” şi “manipulării”, prevalîndu-se doar de numele d-rei Andreea Băndoiu (care ar fi putut să se recuze în urmă, dar n-a făcut-o), sau de faptul că eu însumi am recunoscut (chiar n-am nimic de ascuns!) că, într-un singur caz, m-am grăbit să trec numele unui prieten foarte apropiat, care pe urmă a protestat (în particular) şi l-am scos de pe listă. Să presupunem că şi d-ra Băndoiu şi-ar fi retras semnătura. Oare fără aceste două nume, lista de circa 150 de semnături ar fi fost oare mai puţin con-vingătoare?
● Cunoscîndu-l pe Dan Stanca, atît ca om de condei, cît şi ca om pur şi simplu, mi-e uşor să înţeleg de ce a trezit atîtea simpatii solidarizante (în medii intelectuale destul de diverse), dar mi-e mai greu să înţeleg cum de a putut trezi cele cîteva antipatii ireductibile, ce s-au manifestat – grobian sau numai nedelicat – în recentele împrejurări. Mai îngrijorătoare mi se pare însă uşurinţa cu care se mai găsesc la noi oameni care să se lase clătinaţi în convingeri şi chiar cuceriţi sufleteşte de recuzita de tip vadimist a cutărui scrib subcultural. Nu ştiu dacă Dan Stanca a greşit sau nu amînînd să facă o declaraţie publică (cred că ţine mai degrabă de o anume discreţie şi/sau timiditate care-l caracterizează), dar cred că ar fi meritat în mai mare măsură un credit necondiţionat decît majoritatea detrac-torilor săi.

Lista de semnături se va închide mîine seară. Speranţa tuturora cred că este ca o dată cu ea să se închidă şi acest incident nefericit, iar toţi să ne regăsim mai buni şi mai drepţi în bucuria Crăciunului. Să spunem, pur şi simplu, că a fost un şir de neînţelegeri, dar că pînă la urmă a biruit omenia, de hatîrul lui Hristos. Şi că trăim într-o lume totuşi mai puţin toxică decît tinde să pară.

Răzvan CODRESCU

P. S.

Cineva s-a prevalat, într-o diatribă recentă, legată impur de “cazul Dan Stanca”, de o necăjită fotografie de-a mea, pe care a găsit-o pe Wikipedia (dar ar fi putut-o lua şi de pe blogul meu). Nu cred că o fotografie e mai mult decît o fotografie, iar amănuntul nu mi se pare important, dar ţin totuşi să precizez că fotografia cu pricina nu eu am “ales-o” şi am pus-o pe Wikipedia, ci altcineva (un binevoitor, bănuiesc), pe care l-aş ruga, cu această ocazie, să spună cine este şi ce l-a determinat s-o facă. Pentru că am şi eu micile mele curiozităţi...