REMEMBER ELECTORAL ROMÂNESC: 1990-2008

Fundătura politică a României din pragul anului 2009, adică de la capătul a două decenii de politicianism postcomunist, nu poate fi înţeleasă corect, în toată sinistra ei gravitate, decît prin raportare la întregul traseu penibil al vieţii publice româneşti de la evenimentele din decembrie 1989 încoace. Textul care urmează, semnat de d-l Gabriel Constantinescu, veteran de război şi fost deţinut politic*, ne oferă această necesară rememorare critică, dintr-o largă şi echilibrată perspectivă de dreapta, chemîndu-ne implicit, cu glasul testamentar al unei întregi generaţii, la acel plus de răspundere civică şi morală fără de care vom continua să rămînem şi-n următorii 20 de ani ruşinea Europei şi a propriei noastre istorii. (R. C.)

Trei, Doamne, şi toţi trei... (Mediafax - foto Bogdan Baraghin)

Ziua de Sf. Andrei a anului 2008 a fost cea în care, pentru a şasea oară de la evenimentele din decembrie ’89, corpul electoral a fost chemat la urne pentru a-şi alege reprezentanţii în Parlamentul ţării şi posibilii guvernanţi pentru următorii patru ani. Înainte de a ne îndrepta atenţia asupra acestui scrutin în care România adevărată şi-a pus nădejdea că va însemna un pas hotărâtor pe drumul încă nebătătorit al strădaniilor pentru „ieşirea din toate consecinţele comunismului”, o sumară trecere în revistă a anterioarelor alegeri parlamentare şi prezidenţiale poate servi ca reper orientativ pentru evaluarea rezultatelor scrutinului de la 30 noiembrie.
Primele alegeri parlamentare şi prezidenţiale din România postdecembristă au avut loc pe data de 20 mai 1990, adică la o distanţă de cinci luni de la lovitura de stat în urma căreia Nicolae Ceauşescu a fost înlăturat de la putere şi – pentru ca înlăturarea să fie ireversibilă – asasinat după un simulacru de proces. Din păcate, însă, rezultatele acelui scrutin au adeverit încă o dată valabilitatea preceptului cinic, specific tuturor pseudo-democraţiilor, care afirmă că „succesul într-o consultare a corpului electoral nu depinde de preferinţele alegătorilor, ci de interesele celor ce organizează alegerile”. Or, în România, la sfârşitul anului 1989, puterea politică nu a fost preluată de opoziţia anticomunistă, ca în Ungaria, Cehoslovacia şi Polonia, ci de facţiunea anticeauşistă din Partidul Comunist Român. Această facţiune, obedientă Moscovei (unde de altfel a şi fost concepută, organizată şi sprijinită logistic lovitura de stat), alcătuită din veterani ai partidului, având în frunte triumviratul Ion Iliescu, Silviu Brucan şi Petre Roman, a organizat şi supravegheat desfăşurarea scrutinului din 20 mai 1990, Duminica Orbului.
În capitolul intitulat „Triumful în alegeri al FSN” din remarcabila lucrare Furtul unei naţiuni, Tom Gallagher ne reaminteşte rezultatele acestui nefericit scrutin, care şi-au pus implacabil pecetea pe evoluţia politică a României postceauşiste: „Rezultatul scrutinului din 20 mai a arătat că FSN a fost opţiunea covârşitoare a marii majorităţi a alegătorilor. Într-o prezenţă la urne de 86%, Iliescu a primit 85,1% din voturi şi astfel a fost ales preşedinte al României din primul tur de scrutin... În acest timp FSN a obţinut 61% din voturi în alegerile parlamentare, lucru care avea să-i permită să elaboreze o nouă constituţie – principala sarcină a legislativului bicameral – pe potriva propriilor gusturi”. Şi pentru ca informaţia cu privire la grosolana farsă electorală din Duminica Orbului să fie completă, trebuie să menţionăm faptul că Ion Iliescu, spre deosebire de Nicolae Ceauşescu, chiar a avut de înfruntat contracandidaţi pentru funcţia de preşedinte al României. Pentru uzul Occidentului, spre a fi considerată legitimă, noua putere politică, instalată la cârma ţării după înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu, a abolit principiul „partidului unic”, dând dezlegare la „pluralismul politic”, element definitoriu pentru o democraţie autentică. În urma acestei măsuri, rămăşiţele „partidelor istorice” – PNL şi PNŢ – s-au grăbit să revină pe scena politică şi reprezentanţii lor, Radu Câmpeanu şi Ion Raţiu, ne reaminteşte în continuare Tom Gallagher, „au reuşit să obţină numai 12%, respectiv 4,3% din voturi”. Încă ne mai sună în urechi sinistra lozincă de atunci: „Iliescu te votăm, te votăm tot neamu’, ca să moară de necaz Raţiu şi Câmpeanu!”...
Comentând rezultatul acestor alegeri, filozoful francez Jean-François Revel face următoarea remarcă în lucrarea intitulată Revirimentul democraţiei: „Proiectul gorbaciovist [perestroika şi glasnost – n. n.] s-a realizat o vreme în România şi în Bulgaria, unde partidul comunist s-a putut debarasa de vechii tirani, pentru a aduce la putere nişte lideri mai puţin monstruoşi, schimbând numele partidului şi descurcându-se uşor în câştigarea alegerilor. În orice caz, preşedintele român Ion Iliescu a avut neîndemânarea de a se face ales, la 20 mai 1990, printr-un incredibil 85 la sută din voturi. Era o victorie «zdrobitoare», în toate sensurile cuvântului, şi foarte jenantă pentru prietenii săi de la Moscova”.
Într-o societate normală, clădită pe temelia unei democraţii autentice, cei doi factori care participă la realizarea procesului electoral – masa alegătorilor şi instituţiile care organizează alegerile, asigurând formal buna lor desfăşurare – sunt entităţi complementare. Dar România postdecembristă, ieşită de-abia de cinci luni din iadul comunist, nu a fost un corp social sănătos, ci unul bolnav, grav afectat de acţiunea de îndoctrinare sistematică cu ateismul ideologiei marxiste şi traumatizat de regimul de represiune şi teroare la care a fost supus decenii de-a rândul. O realitate tragică, pe care acelaşi Jean-François Revel ne-o înfăţişează folosind o sugestivă metaforă: „«Revoluţiile contra Revoluţiei» [sintagmă folosită pentru mişcările anticomuniste care au avut loc în statele satelite Moscovei – n. n.] s-au desfăşurat într-un spital de răniţi grav. Este lupta unor invalizi care încearcă să-nveţe din nou să meargă, sau măcar să şchiopăteze. Nu e nicidecum antrenamentul unor campioni porniţi înspre atingerea unor performanţe superioare. Tragica lor istorie ne învaţă cât de scump se plăteşte aneantizarea libertăţii, fie şi numai pentru câteva decenii”.
La polul opus acestei mase de „bolnavi grav” chemate să-şi aleagă reprezentanţii se găseau instituţiile statului al cărui rol trebuia să se limiteze la organizarea cadrului optim pentru desfăşurarea scrutinului. Dar, după cum corpul electoral era evident total incapabil pentru a-şi exercita drepturile civice, tot astfel şi instituţiile statului erau structural incapabile să asigure climatul de neimplicare politică necesar desfăşurării unor alegeri cu adevărat libere. Erau instituţiile preluate de la regimul comunist fără schimbări nici la nivelul cadrelor de conducere, nici şi în componenţa personalului de execuţie. „Tovarăşii se leapădă de ideologie, dar păstrează puterea”, este formularea sugestivă prin care Tom Gallagher subliniază stabilitatea şi continuitatea instituţiilor preluate de la regimul comunist în anii „democraţiei originale”. În acest context politic, dacă „lepădarea de ideologie” este îndoielnică, trebuie subliniat că nici nu era de conceput ca Ion Iliescu, ca şi Silviu Brucan, Gheorghe Apostol sau Alexandru Bârlădeanu, personaje ale căror nume nu pot fi disociate de procesul de instaurare şi consolidare a regimului comunist în România, să se fi putut dezice de crezul politic pe care l-au slujit cu abnegaţie şi dăruire toată viaţa.
Adevărul este că participarea acestor vârfuri ale nomenclaturii comuniste la constituirea FSN a reprezentat garanţia că la adăpostul acestei denumiri existenţa Partidului Comunist era asigurată pe mai departe. Iar cât priveşte ideologia, concesiile făcute prin acceptarea pluralismului politic şi libertăţii de expresie nu afectau puritatea doctrinară dacă erau riguros controlate şi interpretate „dialectic”. Acest subterfugiu politic a fost intuit de mulţi români, dar meritul de a găsi soluţia care să-l contracareze i-a revenit lui Corneliu Coposu. El a încercat să determine partidele din opoziţie, respectiv PNL şi PNŢ, să boicoteze alegerile. O acţiune judicioasă, menită să atragă atenţia atât românilor că FSN nu este altceva decât PCR sub altă denumire, precum şi Occidentului că „alegerile libere” din România sunt o farsă regizată cu dibăcie de aceleaşi cercuri care au pus la cale lovitura de stat botezată „revoluţie”. Din păcate, Radu Câmpeanu, preşedintele PNL, a respins ideea boicotului, ca de altfel şi fruntaşul PNŢ Ion Raţiu. Urmările acestei obtuzităţi politice se cunosc: triumful în alegeri al FSN, asociat cu imposibilitatea de a le contesta. „În alegerile parlamentare, liberalii au dobândit 6,4% din voturi, iar PNŢ abia s-a târât cu 2,6%”, ne reaminteşte Tom Gallagher. Atât le-a oferit Ion Iliescu „istoricilor”, pentru a-i ridiculiza!
Dar consecinţa cea mai gravă a eşecului dezastruos suferit de partidele istorice în competiţia politică cu Partidul Comunist (schimbarea denumirii în Frontul Salvării Naţionale nu a însemnat şi schimbarea identităţii) nu a fost eşecul în sine, ci faptul că prin această acceptare i-a oferit acestuia legitimitate deplină. O legitimitate pe care România adevărată, peste capul „istoricilor”, a contestat-o cu vehemenţă, „fenomenul Piaţa Universităţii” fiind emblematic pentru starea de spirit a majorităţii populaţiei lucide. Lipsită însă de lideri de orientare radical anticomunistă, de un program de luptă politică în acest sens şi de o organizare capabilă să înlocuiască demonstraţiile haotice prin care românii îşi descărcau obida, strigând până la epuizare: „Jos comunismul!”, „opoziţia” s-a dovedit incapabilă să reacţioneze în faţa măsurilor prin care FSN şi-a consolidat poziţia „emanată”.
Încă înainte de „triumful în alegeri”, Ion Iliescu a reintrodus spiritul autoritar în actul de guvernare. „Convingerea protestatarilor anticomunişti – scrie Tom Gallagher în lucrarea menţionată mai înainte – că nişte schimbări pur cosmetice lăsau intacte vechile structuri ale puterii s-a întărit atunci când forma serviciului de informaţii care urma să înlocuiască poliţia politică a lui Ceauşescu, Securitatea, a început să devină clară în cursul lunii aprilie. Serviciul Român de Informaţii (SRI) urma să folosească 6.000 de oameni din personalul de 15.000 care aparţinuse Securităţii până în decembrie 1989. Dar pentru a preîntâmpina criticile s-a afirmat că Securitatea vechiului regim fusese desfiinţată, un lucru la fel de fals ca pretenţia că FSN nu avea nici o legătură cu partidul care fusese forţa conducătoare în societatea românească până în decembrie trecut”.
Dar adevărata demonstraţie de forţă, prin care Ion Iliescu a ţinut să le atragă atenţia oponenţilor săi că „el este stăpânul” a fost „mineriada din 12-15 iunie”. Relatarea acelor tragice evenimente de către Jean-François Revel are darul să dezvăluie adevăratul chip al lui Ion Iliescu: „Travestiţii români nu au renunţat la teroare. Au folosit-o din plin şi fără scrupule în săptămâna 11-17 iunie 1990 la Bucureşti, unde au adus formaţiuni de asalt compuse din aşa-zişi mineri, mulţi dintre aceştia fiind agenţi ai Securităţii, care au ucis şi au lovit cu drugi de fier, zile de-a rândul, manifestanţi şi simpli trecători, au spart sedii de partide, au lovit lideri politici ai opoziţiei. Însăşi frazeologia travestiţilor a regresat înspre cele mai vechi stadii ale stalinismului: manifestanţii care cereau pluralismul autentic şi libertatea efectivă de expresie au fost numiţi «fascişti» care ascultă de «ordine venite din străinătate». Ion Iliescu a mulţumit public falşilor mineri veniţi «să apere revoluţia». Ca de obicei, Occidentul a oftat vag. Rezultatul practic a fost menţinerea la putere a comuniştilor; ba mai mult: restabilirea monopolului pierdut – sau măcar ameninţat – în ianuarie”.
Principala sarcină a primului Parlament ales prin „alegeri libere” după îndelungata noapte comunistă a fost elaborarea unei constituţii: „Legea fundamentală care stabileşte principiile şi normele de bază ale unui stat şi ale relaţiilor dintre popor şi guvernarea sa, precum şi ale drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor”. Arhitectul-şef al acestui document prin care „cetăţenii unei naţiuni definesc condiţiile exercitării puterii politice, reglementează mecanismul reprezentării lor şi modul de control asupra guvernării, precum şi suma drepturilor şi libertăţilor proprii” a fost un obscur universitar – Antonie Iorgovan – tributar ideologiei marxiste. Dar, în pofida numeroaselor ei deficienţe, Parlamentul o va aproba şi, pe 9 decembrie 1991, o va aproba şi electoratul.
Cu toate că Parlamentul ales în mai 1990 avea unica obligaţie de a înzestra România cu o Constituţie, activitatea lui s-a prelungit până la 21 septembrie 1992, când corpul electoral a fost chemat să-şi desemneze o nouă garnitură de reprezentanţi. În acest răstimp de 2 ani, au avut loc o serie de evenimente şi prefaceri, care vor influenţa substanţial evoluţia ulterioară a României.
În primul rând, intenţia preşedintelui Ion Iliescu de a readuce România pe orbita Moscovei a suferit un eşec. Aşa cum relatează ziaristul Emil Hurezeanu în articolul intitulat „Sfârşitul continuu”, publicat în cotidianul România liberă din 14 iunie 2007, „Cheia de bolta a acestei realinieri a fost Tratatul româno-sovietic semnat în primăvara anului 1990 de Iliescu şi Gorbaciov, prin care partea română accepta – singura din Europa răsăriteană – ca eventualele alianţe prooccidentale de securitate ale ţării să fie aprobate de Moscova. Dar prăbuşirea, totuşi neaşteptată, a URSS în decembrie 1991, urmată de conflictele din Iugoslavia, ale căror rezultate au fost tot mai mult influenţate de occidentali, au dus la schimbări şi în România”.
În al doilea rând, opoziţia anticomunistă a mai prins viaţă şi, grupată în jurul PNŢCD, a format alianţa Convenţia Democratică din România (CDR), care a devenit o forţă politică în măsură să înfrunte comunismul rezidual coordonat de Ion Iliescu.
Şi, în al treilea rând, faptul cel mai îmbucurător pentru opoziţia anticomunistă a fost apariţia unor disensiuni ideologice la vârful conducerii FSN, protagoniştii conflictului fiind Ion Iliescu şi Petre Roman. Cauza neînţelegerilor: îndepărtarea lui Petre Roman de la linia riguros marxistă. Şi cum în interiorul FSN se conturase deja o facţiune care împărtăşea vederile acestuia, Ion Iliescu, pentru a lichida „deviaţionismul de dreapta” în partid, a recurs din nou la infailibila sa metodă de convingere: minerii. În septembrie 1991, detaşamentele de şoc alcătuite din mineri au invadat din nou capitala, cerând capul primului ministru. Pe 16 octombrie, Petre Roman îşi prezintă demisia din fruntea guvernului, în locul lui fiind numit un specialist în economie, Teodor Stolojan. O schimbare care nu a avut darul să pună capăt problemelor din partid.
Confruntat cu posibilitatea de a-i fi contestată calitatea de preşedinte al partidului, dar şi cu riscul de a nu fi desemnat candidat la apropiatele alegeri prezidenţiale şi parlamentare, Ion Iliescu a luat o hotărâre radicală. În aprilie 1992, schimbă denumirea partidului din FSN în FDSN (Frontul Democrat al Salvării Naţionale), păstrând în jurul său numai cadrele de nădejde, cei proveniţi din PCR, cu convingerile nealterate de tentaţiile unei democraţii, alta decât „democraţia originală” iliesciană. Vechea denumire, cea de FSN, va fi păstrată de noul partid înfiinţat de Petre Roman.
Consecinţele acestei scindări vor deveni evidente la alegerile din 27 septembrie 1992, la care candidatul FDSN, Ion Iliescu, nu a obţinut decât 47% din preferinţele electoratului, fiind nevoit să facă faţă unui al doilea tur de scrutin, înfruntându-l pe candidatul CDR, Emil Constantinescu, pe care-l va învinge, obţinând 61% din voturile exprimate. A fost însă o victorie à la Pyrrhus. Rezultatele obţinute la alegerile parlamentare vor dezvălui precaritatea poziţiei partidului său şi implicit a sa ca personalitate politică. Deşi FDSN s-a plasat pe primul loc, cele 27,7% procente obţinute nu i-au mai permis să facă singur guvernul. Cele 20 de procente obţinute de CDR, însumate cu cele 10 ale partidului lui Petre Roman, au constituit un sever avertisment pentru viitorul său politic. Cu toate acestea, Ion Iliescu va reuşi să domine raportul de forţe, dovedind că este un abil politician (nu un om politic). El va reuşi să-şi asigure sprijinul principalelor aşchii desprinse din PCR, anume PUNR (Partidul Uniunii Naţionale a Românilor), PSM (Partidul Socialist al Muncii) şi PRM (Partidul România Mare). Aceste trei partide, controlate fără rezerve de Ion Iliescu, împreună cu PDSR (Partidul Democraţiei Sociale din România – noua denumire pe care o va adopta FDSN), vor constitui o alianţă, devenind replica la Convenţia Democratică din România. În virtutea sorgintei ei comuniste, analiştii politici vor denumi această improvizaţie „Patrulaterul roşu”.
Având astfel asigurată majoritatea în Parlament, Ion Iliescu i-a încredinţat formarea noului guvern lui Nicolae Văcăroiu, un vechi activist PCR, provenit din departamentul de planificare economică de pe vremea regimului Ceauşescu. Ostilă oricărei tentative de reformare a economiei centralizate, controlate de stat, „formula Iliescu-Văcăroiu”, aşa cum o caracteriza Silviu Brucan, „a înaintat cu paşi de melc” pe calea distanţării de nefasta moştenire comunistă.
Pentru a preîntâmpina pe viitor o situaţie de criză, aşa cum a fost cea din 1992, Ion Iliescu a realizat că, în condiţiile unor inevitabile contacte şi legături cu valorile capitalismului, fidelitatea suporterilor săi nu mai poate fi asigurată prin „lozinci mobilizatoare”, ci în primul rând prin avantajele pe care le poate oferi celor care îi asigură o poziţie dominantă în inevitabilele conflicte cu cei care îl contestau. În acest sens, pentru a-şi asigura autoritate în hinterlandul politic al partidului său, politicianul „sărac şi cinstit” l-a împânzit cu o reţea de „baroni locali”, cărora le-a dat mână liberă să jefuiască avuţia naţională fără teama că vor fi traşi la răspundere pentru abuzurile şi excesele săvârşite. Într-un răstimp relativ scurt şi-a făcut apariţia o numeroasă categorie de oligarhi, „tagma jefuitorilor”, oricând dispusă să-l sprijine fără rezerve. O convenţie tacită, prin care instituţiile puterii de stat asigurau imunitate acestei generaţii spontanee de milionari, miliardari, latifundiari şi prosperi oameni de afaceri apărute după căderea lui Ceauşescu. O realitate tragică, pe care Aleksandr Soljeniţîn o caracterizează revoltat în următorii termeni: „Sistemul care ne guvernează este alianţa fostei nomenclaturi comuniste cu rechinii finanţelor, cu falşii democraţi şi cu Securitatea. Eu nu pot să numesc democraţie această cârdăşie. În fapt, este vorba de un hibrid abominabil, fără precedent în istorie”.
Alegerile din 3 noiembrie 1996, la care românii l-au înlăturat pe Ion Iliescu de la preşedinţia ţării şi au pus capăt guvernării PDSR, ar fi putut să însemne începutul ieşirii din „consecinţele comunismului” şi totodată pasul hotărâtor în acţiunea de construcţie a unei democraţii autentice. Dar n-a fost dat să fie aşa. Un nefast complex de cauze a făcut ca speranţa să se stingă înainte de a prinde putere. Cei care ar fi trebuit să fie sufletul acestei mişcări de regenerare erau foştii deţinuţi politici. Pentru ei, însă, evenimentele din decembrie ’89 au avut loc prea devreme pentru a intra în legendă şi prea târziu pentru a mai fi capabili să acţioneze. La această realitate se adaugă faptul că cele mai valoroase elemente ale rezistenţei active anticomuniste fuseseră exterminate în temniţe şi în lagărele de muncă forţată. Avem astfel explicaţia de ce conducătorii CDR au fost nevoiţi să apeleze la personalităţi care, deşi se recomandau ca democraţi convinşi, făcuseră parte din PCR, unele chiar cu trecut de activişti de partid. Aşa se face că atât noul preşedinte al României cât şi cei trei prim-miniştri care s-au succedat la conducerea guvernelor CDR au făcut parte din Partidul Comunist.
Dar nu numai atât. Întrucât democraţie înseamnă în primul rând cantitate şi abia apoi calitate şi valoare, pentru a face faţă competiţiei cu „Patrulaterul roşu” au deschis larg porţile CDR, primind pe unii chemaţi, dar şi un număr considerabil de nechemaţi. Titlurile capitolelor în care Tom Gallagher analizează cei patru ani de guvernare CDR sunt grăitoare în acest sens: „În funcţie, dar nu la putere”, „O coaliţie cu spinarea frântă” şi „Constantinescu în criză de timp”. Apare limpede impotenţa CDR de a-şi îndeplini rostul pentru care fusese constituită (mai ales ca între timp murise şi principalul ei artizan, „seniorul” Corneliu Coposu).
Au urmat alegerile din 26 noiembrie 2000, în urma cărora Ion Iliescu se reîntoarce la Cotroceni, „acolo unde – remarcă maliţios Silviu Brucan, vechiul lui tovarăş – se simţea în elementul său, era fericit”. Cât priveşte conducerea guvernului, aceasta i-a fost încredinţată noului preşedinte al PDSR, Adrian Năstase, „arogantul” şi ambiţiosul ginere al nomenclaturistului comunist Angelo Miculescu, fost membru al CC al PCR şi ministru în toate guvernele din era Ceauşescu.
Caracteristica definitorie a perioadei de patru ani de-a lungul căreia la cârma României s-a găsit cuplul Iliescu-Năstase a fost proliferarea corupţiei dincolo de orice limită. O racilă care nu a ocolit nici una dintre instituţiile statului: membrii guvernului, parlamentarii, reprezentanţii justiţiei şi ai ordinii publice, sănătatea şi învăţământul. Pe lângă termenii consacraţi pentru astfel de fapte, ca fraudă sau mită, limba română s-a îmbogăţit cu cuvinte noi, ca tunul şi şpaga, intrate în limbajul curent, precum şi în mass-media. Dar faptul cel mai grav în abordarea acestui flagel, devenit emblematic pentru societatea românească, îl constituie lipsa unor reacţii ferme faţă de corupţia generalizată. Dacă găinăriile mărunte sunt sancţionate prompt, cu cât te urci mai sus pe scara ierarhiei corupţiilor, cu atât mai mult scade posibilitatea ca ei, cei corupţi, să fie sancţionaţi de cei chemaţi să împartă dreptatea. Consecinţa accentului pus, îndeosebi de deţinătorii puterii politice, pe îmbogăţire cu orice preţ a fost dezinteresul faţă de nivelul de viaţă al populaţiei, la noi mai scăzut ca nicăieri altundeva în Europa. Altfel spus, pe plan social, la un pol – bogăţie sfidătoare, la celălalt – sărăcie lucie. Aşa se explică de ce, la prima ocazie de a ajunge acolo unde munca are preţ, milioane de români şi-au luat lumea-n cap şi au plecat acolo unde li s-a oferit posibilitatea să trăiască mai omeneşte. “Căpşunarii”, românii plecaţi mai întâi în Spania şi Italia la munci agricole, au ajuns să constituie un adevărat exod în masă, cu grave consecinţe sociale pentru familiile din mediul rural.
Lipsa celor 3 milioane de oameni în plină putere de muncă, dar şi conştienţi de drepturile lor civile şi politice, nu se face simţită numai pe plan economic, ci şi pe plan politic, corpul electoral din actuala Românie fiind văduvit de un numeros contingent de votanţi anticomunişti. O situaţie care ar fi putut fi evitată dacă după decembrie 89 partidele politice care au guvernat România ar fi aplicat principiul restitutio in integrum, redând ţăranilor proprietăţile care le-au fost jefuite prin colectivizare forţată.
În 2001, comuniştii “travestiţi”, conduşi de acelaşi fatidic Ion Iliescu, vor schimba din nou denumirea partidului, rebotezându-l Partidul Social Democrat, în intenţia de a i se uita originea şi identitatea. Dar nu se va schimba şi stilul de guvernare abuziv, nici nu se va pune capăt corupţiei practicate la toate nivelele. O realitate revoltătoare, care indigna populaţia ţării şi pe care Traian Băsescu, preşedintele Partidului Democrat, a stigmatizat-o prin sintagma „Sistemul ticăloşit”. Şi cum spre sfârşitul anului 2004 se apropia şi sfârşitul guvernării PSD, prezumtivele partide de opoziţie, Partidul Naţional Liberal, condus de Teodor Stolojan, şi Partidul Democrat, condus de Traian Băsescu, au căzut de acord să pună bazele unei alianţe capabile să se opună tentativei lui Ion Iliescu de a-şi menţine partidul la guvernare. Astfel a luat fiinţă Alianţa „Dreptate şi Adevăr” (DA), denumirea voind să afirme valorile politice care lipseau din viaţa politică românească. În speranţa că Dreptatea şi Adevărul vor reuşi să îngenuncheze în sfârşit comunismul, lupta politică urma să se desfăşoare după următorul scenariu. Candidatul la preşedinţie, liberalul Teodor Stolojan, urma să-l înfrunte pe Adrian Năstase, preşedintele PSD, iar în cazul unei victorii, funcţia de prim-ministru urma să-i revină altui liberal, Călin Popescu Tăriceanu. Cu puţin timp înainte de data la care era programat scrutinul s-a produs un incident dramatic. Teodor Stolojan a suferit o cădere psihică şi a renunţat la candidatură, locul lui fiind luat în pripă de Traian Băsescu. O improvizaţie care nu prevestea nimic bun.
La alegerile prezidenţiale din noiembrie 2004, Adrian Năstase a primit cele mai multe voturi, dar nu suficient de multe pentru a depăşi pragul de 50%. A urmat un al doilea tur de scrutin, în care, după o confruntare dramatică, Traian Băsescu a triumfat.
La alegerile parlamentare, Alianţa DA a obţinut un scor modest, fiind depăşită de PSD. Pentru a se putea forma totuşi guvernul, a fost nevoie să se recurgă la un compromis: constituirea unei coaliţii cu UDMR (Uniunea Democrată Maghiară din România, condusă de Marko Bela) şi cu PC (Partidul Conservator, condus de Dan Voiculescu, un notoriu om de serviciu al Securităţii, intrat în politică pentru a-şi proteja imperiul financiar creat prin fraudă şi corupţie).
Cum era evident că soluţia PNL-PD-UDMR-PC nu era viabilă, prin consens cu liberalii şi democraţii s-a stabilit ca după formarea unui guvern condus de Tăriceanu acesta să demisioneze pentru ca preşedintele Traian Băsescu să poată dizolva Parlamentul şi să convoace alegeri anticipate. Totodată, se stabilise ca după demisia guvernului cele două partide să fuzioneze, formând o puternică formaţiune de centru-dreapta, capabilă să pună definitiv capăt dominaţiei comuniştilor “travestiţi”, conduşi de Ion Iliescu. Din păcate, liberalii nu au respectat nici înţelegerea cu privire la provocarea alegerilor anticipate, pentru ca Alianţa DA să obţină o majoritate clară în Parlament, nici angajamentul de a fuziona cu Partidul Democrat. Pentru a înţelege cum a fost cu putinţă încălcarea grosolană a unui Gentlemen’s agreement, soldată cu consecinţe nefaste şi chiar dramatice de-a lungul ultimilor patru ani, o privire în ograda celor două partide este utilă.
Din capul locului trebuie să spunem că liberalii de astăzi nu au nimic comun nici cu Ion sau Ionel Brătianu, nici cu Vintilă Brătianu, nici cu Dinu Brătianu (acesta din urmă asasinat în temniţa de la Sighet chiar de precursorii actualilor comunişti care au susţinut fără rezerve guvernul Tăriceanu). Dar dacă insistăm în căutarea unui precedent al liberalilor de astăzi, ajungem la Gheorghe Tătărăscu, politicianul care, după ce a trădat valorile democraţiei, a devenit “homo regius”, omul de încredere al lui Carol al II-lea, regele criminal şi dictator, iar după 23 august 1944 nu s-a dat înapoi de la a fi colaborator al regimului comunist, deţinând funcţia de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi de ministru de Externe în guvernul Petru Groza. Şi ca să eliminăm orice dubiu cu privire la adevărata identitate a liberalilor din zilele noastre, următoarele informaţii furnizate de un material „samizdat” sunt edificatoare: „Famiglia liberală creată de Patriciu cuprinde numai astfel de curaţi liberali, pur sânge. Orban, odraslă de ofiţer de Securitate. Fotomodelul Tăriceanu, crescut de colaboratorul Securităţii Dan Amedeo Lăzărescu. Bogdan Olteanu, finul şi mâna dreaptă a lui Tăriceanu, nepot al Gizellei Vass, agenta NKVD direct implicată în dosare de crimă şi chiar cercetată după Revoluţie o perioadă, până când, misterios, dosarul s-a topit. Şi exemplele pot continua”.
Evoluţia ulterioară a evenimentelor majore care au avut loc pe scena politică au confirmat incriminările de mai sus. La sfârşitul anului 2006, Tăriceanu a expulzat din guvern toţi miniştrii proveniţi din Partidul Democrat, înlocuindu-i cu personaje de o valoare morală şi profesională îndoielnică (va face vâlvă pe plan european înlocuirea ministrului de Justiţie Monica Macovei, recunoscută pentru intransigenţa cu care a încercat să combată corupţia, cu un trepăduş din suita baronului liberal de Iaşi). A fost momentul când conflictul mocnit dintre preşedinte şi premier a izbucnit cu violenţă. Următorii doi ani ai guvernului Tăriceanu au fost teatrul unui spectacol degradant, care a pus România într-o lumină defavorabilă în ochii partenerilor din Uniunea Europeană.
În această atmosferă tulbure, în care preşedintele Traian Băsescu nu se găsea în conflict doar cu foştii săi parteneri din Alianţa DA, ci în primul rând cu comunismul rezidual, care domina scena politică românească, împotriva căruia fusese construită Alianţa şi care acum sprijinea făţiş Partidul Liberal, pe 18 decembrie 2006 s-a produs o oarecare limpezire a apelor. Dând curs cererii societăţii civile de a adopta o poziţie fermă faţă de comunism, condamnându-l pentru genocidul împotriva poporului român, preşedintele Băsescu a instituit o comisie care să răspundă avizat solicitării şi să-i prezinte o “analiză a dictaturii comuniste în România”. În baza acestui raport, de la înălţimea demnităţii ce-i fusese conferită de naţiune, preşedintele a rostit, în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului, condamnarea solemnă a regimului comunist ca “regim nelegitim şi criminal”. Cum, la data la care a fost rostită “condamnarea”, majoritatea zdrobitoare a senatorilor şi deputaţilor era constituită din notorii membri PCR, ba chiar din descendenţi ai nomenclaturii şi Securităţii comuniste, Proclamaţia a fost primită cu o vădită ostilitate. Parlamentarii Partidului România Mare au încercat chiar să împiedice rostirea condamnării, iar tovarăşii lor din celelalte partide i-au aprobat tacit.
A fost momentul în care România comunistă şi-a dezvăluit iarăşi chipul ei cel mai hidos, iar reacţiunea acesteia nu va întârzia. Pentru curajul de a rosti Adevărul despre regimul comunist şi pentru îndrăzneala de a cere Dreptate, aducându-i în faţa justiţiei atât pe cei care au ordonat crimele, cât şi pe cei care le-au făptuit, Traian Băsescu trebuia să plătească cu propriul cap. Pentru a aduce la îndeplinire această sentinţă, pronunţată nu de un tribunal, ci de o ideologie care face eforturi disperate să supravieţuiască in travesti, prima măsură adoptată pentru decapitarea lui Traian Băsescu a fost reconstituirea “Patrulaterului roşu”: o alianţă anti-Băsescu alcătuită din Partidul Social-Democrat, Partidul România Mare, Partidul Conservator şi Partidul Naţional Liberal. Complotul a fost organizat în culise de cele patru partide menţionate mai sus, iar în 19 aprilie 2007 a avut loc un adevărat “puci parlamentar”. 322 de membri ai Camerei deputaţilor şi ai Senatului au votat suspendarea preşedintelui, urmând ca un referendum să decidă fie transformarea suspendării în demitere, fie respingerea hotărârii Parlamentului. O lună mai târziu, românii, într-un rar consens de responsabilitate lucidă, au respins cu o majoritate zdrobitoare tentativa de a-l demite pe Traian Băsescu. Dar votul de la 19 mai 2007 nu a fost numai un vot de blam dat celor 322. În aceeaşi măsură, a fost un vot de blam dat „Sistemului ticăloşit”. Dar mai presus de orice a fost votul prin care naţiunea a ratificat ea însăşi condamnarea regimului comunist ca “regim criminal şi nelegitim”.
Perioada care s-a scurs de la tentativa de puci anti-Băsescu până la alegerile parlamentare din 2008 a fost la fel de grobiană ca toţi cei 18 ani de tranziţie spre nu se ştie ce. Aceiaşi parlamentari din categoria fostului “tovarăş Guşă” şi fostului “tovarăş Ceafă”, deveniţi deputatul Guşă şi senatorul Ceafă, cărora investirea parlamentară le asigură imunitate, călătoresc în străinătate pe banii contribuabililor, posedă maşini scumpe, îşi construiesc vile după vile şi-şi fac siesta în fotoliile comode ale sălilor de şedinţe, iar când se trezesc, între două căscaturi, constată că nu este cvorum şi se pot duce acasă. Acelaşi guvern alcătuit din ciurucuri, care la puţin timp de la instalare trebuie înlocuiţi – fie pentru incompetenţă, fie pentru corupţie. Dar mai cu seamă aceeaşi sărăcie care, pe scară largă, le anihilează oamenilor demnitatea, făcându-i să se umilească primind pomeni de la potentaţi patibulari ca Vanghelie, Becali sau Mazăre.
În acest climat politic şi mai ales moral s-a deschis campania electorală pentru alegerile din 30 noiembrie 2008. Pentru cel care doreşte să afle modalităţile de o obţine un fotoliu de parlamentar, titluri ca “Pentru 5000 E, vă garantez 50 de voturi” sau “Cum poţi să cumperi un loc în Parlament”, apărute în presă, sunt edificatoare. Cât priveşte calitatea candidaţilor, oferta partidelor politice nu diferă prea mult de cea de la alegerile anterioare. O singură surpriză şi nedumerire: prezenţa unei personalităţi de talia lui Toader/Theodor Paleologu printre figuri şi personaje de carnaval grotesc, de care oamenii de valoare, atâţi câţi mai sunt în România de astăzi, se distanţează discret, dar hotărât.
La ora la care aştern pe hârtie aceste rânduri, se cunosc deja rezultatele scrutinului. Două partide, Partidul Social-Democrat şi Partidul Democrat Liberal, au obţinut cam acelaşi scor. În urma lor, pe locul trei, Partidul Naţional Liberal, iar pe locul patru, Uniunea Democrată Maghiară din România. Celelalte partide, nereuşind să atingă pragul de 5%, nu vor avea reprezentanţi în Parlament. Cum nici unul din partide nu a obţinut majoritate absolută (peste 50%), pentru realizarea unei majorităţi în Parlament, care să asigure stabilitatea viitorului guvern, una dintre soluţii este constituirea de alianţe. Cum însă cele patru partide parlamentare au doctrine şi programe de guvernare diferite, formarea de alianţe presupune concesii doctrinare şi modificări de substanţă în programele iniţiale, programe care le definesc identitatea. Altfel spus, prin constituirea de alianţe care să le asigure participarea la guvernare, partidele vor dobândi, vrând-nevrând, alt chip, diferit de cel pe care l-au avut în campania electorală. Urmărind valurile de discuţii, consultări şi pertractări care s-au dezlănţuit imediat după aflarea rezultatelor scrutinului, constaţi cu tristeţe că ele urmăresc un singur obiectiv: cum să ajungem la puterea de a guverna pentru a ne recupera cât mai grabnic banii investiţi în campania electorală! Nici un cuvânt, nici un gest care să arate preocuparea pentru problema majoră cu care sunt confruntaţi românii – sărăcia.
Un al doilea scenariu posibil ar putea fi constituirea unui guvern monocolor minoritar, susceptibil de a fi cenzurat de Parlament. În această ipostază, preşedintele ar putea dizolva Parlamentul şi convoca alegeri anticipate. O alternativă care ar putea fi de bun augur, lăsând românilor un răgaz spre a-şi limpezi gândurile şi spre a repara – atât cât se mai poate – ceea ce au stricat la 30 noiembrie (fie prin absenteism, fie prin votul dat fără suficientă răspundere).

Gabriel CONSTANTINESCU

* Născut în 1921, fiu al scriitorului sibian Paul Constant, Gabriel Constantinescu a fost ofiţer în vechea armată regală a României şi a trecut prin toate „vămile” odioasei istorii a secolului XX: frontul, prizonieratul la ruşi, temniţele comuniste din România şi domiciliul obligatoriu în Bărăgan, marginalizarea socio-profesională şi permanentele hărţuieli ale Securităţii de pînă în 1989. În pofida grelelor încercări, a reuşit, după ce făcuse studii de Filosofie în scurtul răgaz de libertate, să obţină la o vîrstă înaintată licenţa în Cibernetică. În ianuarie 1990 a întemeiat la Sibiu revista Puncte cardinale, al cărei director este şi astăzi, şi care a apărut fără întrerupere timp de 18 ani. A debutat editorial cu volumul Filosofia arabă a istoriei. Ibn Haldun (Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996), teză de doctorat în Filosofie. A publicat, între altele, volumele Gîlceava anticomunistului cu lumea. Cronica unui deceniu de tranziţie (Ed. Christiana, Bucureşti, 2002) şi Şah la rege. Declinul monarhiei române în secolul XX (Ed. Christiana, Bucureşti, 2007). Textul reprodus aici vine în continuitatea unui lung serial intitulat „Cele două Românii”, publicat în Puncte cardinale şi acum aflat în pregătire pentru apariţia în volum.