ÎNTRE MĂRIRE ŞI SLAVĂ

Nu găsesc nici de vreun folos şi nici convingătoare ipoteza originii latine a cuvîntului „slavă”. Dincolo însă de această aventură eti-mologică fără suficient temei lingvistic, eseul postat în continuare, scris cu mult suflet de d-na Gabriela Moldoveanu, e de o mare acuitate teologică şi duhovnicească, lămurind – în această pri-vinţă, cu folos şi convingător – deosebirea esenţială dintre „slavă” şi „mărire”, termeni care unora li s-au părut în trecut (şi li se mai par şi astăzi) sinonimi şi interşanjabili în limbajul religios româ-nesc. Teologia slavei e în asemenea măsură specifică Răsăritului ortodox încît pentru creştinismul apusean ea e aproape intra-ductibilă. Greco-catolicii, rupîndu-se din comuniunea dogmatică şi liturgică a Ortodoxiei răsăritene, şi aplicînd „purismul” latinesc şi limbajului bisericesc, au pierdut şi cuvîntul ca atare, şi înţelesurile lui profunde. Din păcate, de la o vreme, există riscul ca această eroare să fie repetată şi de unii ortodocşi mai puţin catehizaţi, sau mai puţin atenţi la exigenţele propriei tradiţii. De aceea, oricîte rezerve de ordin istoric sau lingvistic ar putea avea unii faţă de acest text, adevărata lui miză rămîne cea teologico-duhovnicească, iar lectura lui înlesneşte un mai bun discernămînt al profilului nostru mistic şi doxologic. (R. C.)

SLAVĂ ŢIE, DOAMNE, SLAVĂ ŢIE !

„Lumină lină a Sfintei Slave a Tatălui ceresc…”[1]

„Şi de slava Ta cea împărătească
'n cuviinţă să să povestească“[2]

În anii din urmă, mi se pare tot mai frustrantă înlocuirea cuvântului slavă cu mărire, de ca şi cum ar fi sinonime interşanjabile prefe-renţial.
Nu mai departe decât în ecfonisul rugăciunii Tatăl nostru, putem auzi când slavă, când mărire, după cum preferă preotul slujitor.
Exemple se întâlnesc multe chiar şi în Credinţa ortodoxă, catehismul de referinţă la ora actuală[3] .

Dar să lăsăm ca de slava cea dumnezeiască de către Sfântul Grigorie Palama „să să povestească”, în tâlcuirea din limba greacă a Părintelui Dumitru Stăniloae:
„Este o lumină ce se arată Sfinţilor, alta decât cunoştinţa din toate cele create; cu atât mai sfântă, cu cât este slava firii lui Dumnezeu şi e văzută numai de cei ajunşi în chipul lui Dumnezeu; şi că este departe de a fi o nălucire sau ceva apropiat luminilor sensibile, sau o plăsmuire simbolică după chipul lor; că este departe, întrucât este ipostas[4] şi frumuseţea veacului viitor şi singura lumină adevărată, veşnică, neschimbăcioasă, neînserată, nestricătoare, lumină prin care ne facem şi noi lumină şi fii ai luminii desăvârşite”.

Explicaţiile Dicţionarului de Teologie ortodoxă al Pr. Prof. dr. Ion Bria cu privire la cuvântul slavă sunt de referinţă:
„Slava este oglindirea chipului lui Dumnezeu în om, lumina care a învăluit trupul înainte de cădere «fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu» (Romani 3, 23). De aceea mântuirea este restatornicirea chipului şi slavei primului om zidit de mâinile lui Dumnezeu: «Cei înţelepţi vor moşteni slava (Pilde 3, 35)».
În Noul Testament, Sfântul Ioan Evanghelistul reia tema slavei văzute a lui Dumnezeu (Ioan 13, 31), care este unită cu Iisus Hristos după ipostas: «Slăveşte-Mă pe Mine, Tată, la Tine, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea» (Ioan 17, 5). Slava este lumina ipostasului, care pătrunde firea omenească a lui Hristos, îndumnezeind-o. Biserica aşteaptă parousia, a doua venire, plină de slavă, a Domnului (I Tesaloniceni 4, 17). Creştinii primesc slava Fiului: «Slava pe care Mi-ai dat-o Mie, Părinte, am dat-o lor ca să fie una, precum şi Noi una suntem» (Ioan 17, 22). Slava este strălucirea Duhului Sfânt în sufletele creştinilor, chemaţi să urce «din slavă în slavă» (II Corinteni 3, 18), până ce vor deveni oglinzi perfecte ale sfinţeniei lui Dumnezeu. În literatura de specialitate din secolul al XIV-lea, slava este lumina harului dumnezeiesc, iradierea energiilor divine necreate care s-a arătat pe Tabor în trupul lui Hristos. Lumina taborică nu este o vedere a firii dumnezeieşti, ci a slavei firii Lui. Slava nu este natura dumnezeiască, ci raza dumnezeirii. Aşadar, «a dat şi firii omeneşti slava dumnezeirii, dar nu firea. Altceva este natura lui Dumnezeu şi altceva este slava Lui, deşi sunt nedespărţite între ele» (Sf. Grigorie Palama, "Despre Sfânta Lumină", 15, în Filocalia rom., vol. 7, p. 283)…
Slava este o realitate eshatologică nepieritoare şi nemuritoare, fiind însuşi mediul Împărăţiei lui Dumnezeu viitoare (Apocalipsa 21, 23). Dar ea e văzută şi gustată de sfinţi încă de aici. Acesta este sensul îndemnului de a slăvi pe Dumnezeu, adică a recunoaşte şi a mărturisi prezenţa Sa concretă şi legătura Sa nemijlocită cu făpturile Sale, în rugăciune, doxologie şi mulţumiri: «Să Te laude pe Tine, Doamne, toate lucrurile Tale şi cuvioşii Tăi să Te binecuvânteze. Slava împă-răţiei Tale vor spune şi de puterea Ta vor grăi» (Psalmi 144, 10-11)”.

Ambele citate tâlcuiesc înţelesul cuvântului slavă în cheia cunoaşterii taborice a Sfintei Treimi şi a lui Iisus Hristos, Fiul întrupat pentru restaurarea şi îndumnezeirea omului prin sinergie cu lumina neapusă a harului dumnezeiesc personalizat.
Relaţia sinergică dintre Dumnezeu şi om presupune mărirea (înălţarea) omului de către Dumnezeu, pentru ca acesta să-I poată întrezări şi mărturisi mărirea (măreţia, magnitudinea).
Rugăciunea amvonului, care încheie rânduiala Liturghiei şi o rezumă, este edificatoare în privinţa celor de mai sus: omul are iniţiativa binecuvântării lui Dumnezeu, la care Domnul răspunde cu binecuvântarea Sa, cu sfinţirea celor ce nădăjduiesc întru El şi mântuirea poporului Său… La rându-i, omul, dăruit de Dumnezeu la cererea lui, Îi înalţă lui Dumnezeu – întreit în Persoane – slavă, mulţumită şi închinăciune, pentru acum şi în viaţa veşnică.

Mărirea (Mărire Ţie, Doamne sau Mare eşti, Doamne, şi mari sunt minunile Tale) este curata noastră mărturisire universală că am descoperit, recunoaştem şi vestim întregii creaţii suveranitatea lui Dumnezeu, măreţia şi iubirea Lui.
Mărirea lui Dumnezeu presupune micşorarea măritorului, deci smerirea lui, pentru care, la vremea potrivită, Dumnezeu îl va mări la rându-I, ca în Evanghelia cu cel ce se aşază ultimul la masă şi, pentru smerenia lui, e chemat în faţă (cf. Luca 14, 10-11). Măritorul mărit măreşte cu şi mai multă dăruire de sine, iar Dumnezeu nu rămâne niciodată dator…
Mărirea lui Dumnezeu nu se poate nici gândi, nici rosti, fără susţinerea Duhului Sfânt, întâi pentru că n-am şti să o facem (Romani 8, 26-27), apoi pentru că nici n-am face faţă războiului nevăzut şi celui chiar prea văzut, dezlănţuit cu atâta furie în ziua de azi.
La adânc, mărimurile sunt imne de iubire laudativă, măritoare, cântări ale aripilor duhului nostru îmbrăţişate de aripile Duhului Sfânt, cu voia Tatălui şi din dorul nostru de sfinţenia Lui.

Cât priveşte slăvirea, smerenia şi iubirea de Dumnezeu îl fac pe om să considere că întreaga splendoare a luminii veşnice, împărăteşti, I se cuvine numai lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, omul doreşte să-I ofere lui Dumnezeu lumină din lumina dumnezeirii (adică radiată de fiinţa lui Dumnezeu-Treime, la care omul nu are acces), iar Dumnezeu îi dă ca, dându-i, să-i rămână şi lui (omului) o câtime, atât cât va putea păstra şi folosi mântuitor.
Expresia a da slavă lui Dumnezeu, împreună cu salutarea liturgică Slavă Ţie, Celui ce ne-ai dat nouă lumina – totodată laudativă şi euharistică (de mulţumire) pentru darul luminii –, răspuns la chemarea lui Hristos înviat: Veniţi de luaţi lumină!, arată cum Hristos îi dă omului dintru ale Sale, din care omul, la rându-i, Îi dă lui Hristos – Lumina lumii şi Împăratul slavei.
Fiecare slăvimu-Te adresat lui Dumnezeu de către om este pentru acesta o treaptă spre lumina Împărăţiei veşnice, un suiş spre propria-i slăvire – spre înfiere.
În Noul Testament, teofaniile trinitare (arătările Prea Sfintei Treimi) sunt în slavă, slava manifestându-se şi ca lumină, şi ca rostire, cuvânt dumnezeiesc, poruncă.
Sfera semantică a cuvântului slavă conţine şi înţelesul cuvântului mărire, dar îl depăşeşte cu mult prin înţelesurile legate de accesul omului la lumina veşnică a harului necreat, condiţie a înveşnicirii sale în Împărăţia cerurilor.

Cuvântul este simbol. Rostirea unui cuvânt este participare la cele numite sau exprimate de acel cuvânt. Zicem Mărire Ţie sau Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru: avem părtăşie de măreţia dumnezeirii. Spunem Slavă Ţie: avem părtăşie de lumina neapusă a Împărăţiei şi, aici, cu măreţia Prea Sfintei Treimi, în Duhul Sfânt.

Cuvântul fiind icoană, iar icoana cuvânt, cuvântul slavă în limba română este icoană a slavei dumnezeieşti.
Slavă este steaua cu opt colţuri.
Slavă este un cuvânt teofor, purtător de Dumnezeu, şi teofanic, în care Se arată Dumnezeu.
Este taină a vederii.
Este numele luminii harului lui Dumnezeu.
Este laudă a măreţiei lui Dumnezeu, mărirea Lui.
În Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, versiunea originală, editată de „Roza Vânturilor”, Bucureşti, 1996, găsim „…pe numele vostru va fi slăvit cu mărire” (subl. n.), în slavonă (transliterat în română) proslavit şi veliciemî.
În epilogul Tetraevanghelului slavon tipărit în 1512, Macarie ieromonahul foloseşte slavă şi mărire complementar: „atotvăzătorului şi preabunului Dumnezeu, slavă şi mărire… Lui, slavă şi putere”.
Mai departe, ne atrage atenţia: „pentru slăvirea şi folosul cititorilor” (subl. n.), iar nu mărirea cititorilor[5]. Iată sinergia dintre Dumnezeu şi om, dintre om şi Dumnezeu.
Măreţiei lui Dumnezeu nu-i lipseşte, în realitate, lumina, dar cuvântul, alcătuirea lingvistică simbolică m-ă-r-i-r-e nu ne trimite la lumina taborică, cea pe care marii rugători isihaşti o văd în inima lor. Ei nu văd mărirea Domnului, ci raza luminoasă a dumnezeirii, adică slava Domnului care face simţită mărita-I prezenţă tăinuită de lumină.
„Mărirea este acţiunea noastră, a lui Dumnezeu este slava” (Pr. Dumitru Stăniloae).
Slava indică Persoanele din care iradiază, şi anume Persoanele Treimice. Harul se arată ca slavă impersonală (Sf. Grigorie Palama).

Slava (slăvirea) este cale eshatologică, a vederii-înainte a strălucirii omenităţii îndumnezeite, mai întâi a Fiului întrupat, răstignit, înviat şi înălţat de-a dreapta Tatălui, dar şi a omului înfiat haric de Tatăl.
Pentru această lumină, care arată demnitatea împărătească a omenităţii îndumnezeite, măreţia şi splendoarea ei, limba română are acest cuvânt unic şi unicat, substantivul slavă cu familia lui, generată de intensa lui folosire în Biserică şi în afara ei.
În limba română veche, pe când verbul a slăvi, slăvire nu apăruse încă în cărţile de cult (cum este cazul Liturghierului tipărit de Macarie în anul 1508), cuvântul slavă se folosea şi ca substantiv denominativ, şi ca verb: A slăvi, slăvire, a da slavă, a înălţa slavă, a ridica în slăvi (peiorativ), slăvitor, preaslăvi, slavoslovi, proslăvi (ultimele două, din perioada slavizării).
Interjecţia Slavă Domnului! s-a încetăţenit şi se rosteşte cu o frecvenţă foarte mare în toate mediile, pentru exprimarea recunoştinţei faţă de Dumnezeu.
Expresia slavă deşartă are un adânc înţeles teologic: Dumnezeu îl slăveşte pe om cu slavă plină de har. Când omul se slăveşte el pe el însuşi, slava aceea este goală, deşartă, fără har, o slavă părelnică, o păcăleală de la diavol.
Dacă a ridica în slăvi e peiorativ, a ridica sau a înălţa slavă îşi menţin sfinţenia. Pluralul slăvi este incorect teologic.
Cuvântul slavă s-a născut în limba română destul de demult ca să odrăslească la timpul potrivit forme adecvate unor conţinuturi ce se cereau exprimate în Biserică. Unele dintre ele, cum am arătat mai sus, au intrat în uzul profan fără a fi profanate printr-o utilizare vulgară, degradantă, decât arareori. În rest, putem vorbi cel puţin de respect, dacă nu de evlavie. Oricum, Slavă Domnului! este un fenomen interesant şi încurajator datorită frecvenţei sale în discuţiile dintre români. Cât şi cum este rostit în lume generează argumente pentru susţinerea latinităţii cuvântului slavă.

Grecescul doxa (slăvire, nu mărire – pentru care limba greacă are megaloprepeia), cuvânt care împreună cu gr. orto ne exprimă identitatea creştină, opţiunea noastră pentru adevăr, a rămas în limba română cu o familie redusă la doxologie, doxologic; nu s-a compus, nu s-a articulat, a rămas aproape stingher, deşi suntem orto-docşi. Doar vreun teolog fără simţul limbii române şi fără umor mai foloseşte – profesoral, academic – verbul a doxologhisi.
Nu s-a întâmplat astfel cu toate cuvintele de origine greacă din limbajul bisericesc. Multe au rămas cu folos pentru limba română, dar şi mai multe au fost eliminate, o dată cu sau după deslavizare, în procesul de reactivare a limbajului românesc în literatura şi slujirea liturgică.

În istoria cuvântului slavă – care ne preocupă cu deosebire – nu poate fi trecută cu vederea rezistenţa lui la procesul de deslavizare a limbajului bisericesc din ultimii 300 de ani.
După repunerea în drepturi a limbii române în Biserică, multe cuvinte slavone compuse cu slavă au pierdut celălalt element component, dar slavă a rămas şi s-a compus cu un termen românesc, aşa cum drept-slăvitor l-a înlocuit pe pravoslavnic.
Sau altă situaţie: a proslăvi, receptat ca slavon, iese treptat din uzul bisericesc spre o zonă seculară a limbii române şi e folosit batjocoritor: Ce-l tot proslăveşti atât! Compusul preaslăvi, considerat de vorbitori ca fiind românesc, îşi păstrează sfinţenia.

Limba română dovedeşte discernământul teologic al neamului care a primit-o şi care va da socoteală la Judecata de Apoi de cum a folosit-o: sfinţitor sau satanic.
O dovadă a acestui discernământ este şi respingerea termenilor latini glorie şi graţie şi optarea pentru slavă şi har. Opţiunea este mai întâi una teologică, şi încă una fundamentală. Avem aici o manifestare a dreptei credinţe a neamului românesc, cler şi popor binecredincios, rezistenţa în faţa teologiei catolice cu privire la energiile necreate, pe care Dumnezeu Şi le-ar fi rezervat Lui Însuşi – numite gloria divină –, lăsând Bisericii numai energii create (graţia).
În concepţia teologiei apusene, omul nu are acces la slavă şi har, deci perspectiva credinţei lui nu este îndumnezeirea.
Deosebirea teologică dintre slavă şi glorie, har şi graţie măsoară adâncimea prăpastiei dintre Ortodoxie şi erezia catolică.
Pentru a da impresia că distanţa dintre Teologia ortodoxă şi cea catolică este una mai mult de vocabular decât de conţinut, teologii catolici din România au început să presare în discursul lor cuvinte de provenienţă greacă sau slavonă încetăţenite ca specifice limbajului teologic şi liturgic ortodox, cum sunt har şi duh, fiecare cu familia lui de cuvinte. Să nu ne lăsăm înşelaţi, este doar una dintre subtilele viclenii generatoare de confuzie ale spiritului catolic, căruia le-au căzut şi le cad pradă cei prea siguri de puterea minţii lor de a pătrunde tainele dumnezeieşti. Biserica greco-catolică este loc de îngropare a multora dintre aceştia, momiţi pe diferite căi intelectualiste, etniciste, naţionaliste, regionaliste, organizatorice etc.

Îndrăznesc să-mi exprim convingerea că etimonul cuvântului slavă nu se află în limba slavă veche, cum se acceptă aproape unanim de sute de ani.
Etimonul e latin şi e salve!, cuvântul cu care se salutau între ei romanii, foarte popular în tot Imperiul. Interjecţia salve! are legătură cu verbul salveo, salvere care, creştinat, înseamnă mântuire.
Salve! era un salut respectuos, o urare de bine, de sănătate, dar şi de adio la despărţirea de rude şi prieteni decedaţi. Această componentă spirituală mi se pare de reţinut în mod special, pentru că susţine punctul nostru de vedere.

Salutarea este un act fundamental în comunicare. Când este sinceră, nu prefăcută sau formală, „de politeţe”, este expresia bunelor sentimente ale omului faţă de semenii lui şi nevoia de a le dărui acestora atunci când îi întâlneşte şi la despărţire. Bunele sentimente sunt gradate, de la simpatie la iubire. Hristos a adus iubirea adevărată, capabilă de sacrificiul suprem chiar pentru vrăjmaşi.
Bucuria creştinului când îşi întâlneşte semenii are o elevaţie fără egal în istoria omenirii căzute, fiindcă el caută în sine şi în semen sfinţenia asemănării cu Dumnezeu. El îşi abordează semenul ca persoană şi frate în Hristos.
Salutarea creştinului ţâşneşte din locul cel tainic al inimii, de unde Hristos, în Duhul Sfânt, îl învaţă sfânta bucurie a iubirii neîncetat rugătoare şi slăvitoare. Întâlnirea creştinului cu creştinul e luminată de comuniunea lor euharistică, e mică înviere.
Când se adună creştinii în Biserică, la Sfânta Liturghie mai ales, ei nu s-ar mai despărţi unul de celălalt şi, toţi, de preotul şi duhovnicul lor; ca Sfântul Petru, ar face trei colibe (cf. Matei 17, 4).
Îngerul Gavriil binevesteşte după salutul Bucură-te, iar litaniile acatistelor încep tot cu salutarea Bucură-te. Biserica cerească salută pământenii, iar pământenii îi salută pe sfinţi, anticipând bucuria întâmpinării reciproce, în împărăţia veacului ce va să fie.
Când atingem sfintele moaşte, le sărutăm ori le îmbrăţişăm cu iubire, sau cel puţin cu dorinţa de a cunoaşte persoana pe care o reprezintă; ele ne răspund învăţându-ne să ne bucurăm cu bucurie raică.
Recitind Epistolele Sfinţilor Apostoli, în special pe cele pauline, să luăm aminte la salutările cu care încep şi sfârşesc. E aici o teologie vie a salutării.
Dacă cineva n-a cunoscut bucuria întâlnirii duhovnicului cu fiul duhovnicesc, bucuria bătrânilor călugări la vederea unui om fie el şi păcătos, să nu pregete a o căuta, şi va înţelege. Îl vor înţelege pe Sfântul Serafim de la Sarov, care îi saluta pe toţi oamenii numindu-i „bucuria mea”.
Înţelegem cum şi cât Şi-ar fi dorit Mântuitorul să fie primit de ai Săi (cf. Ioan 1, 11).
Cu fiecare salut, creştinul anticipează fericirea veşnică în Împărăţia cerurilor.
Unde nimeni nu salută pe nimeni – este iad.
Acesta fiind sufletul creştinesc, se nedumireşte cineva că principalele salutări răspândite în tot Imperiul Roman – idolatrul ave! pentru împărat şi popularul salve! – s-au încreştinat şi ele o dată cu o parte dintre cei ce le foloseau?
Încreştinaţii Imperiului de Apus i-au oferit Preasfintei Fecioare pe Ave şi Salve în evlavioasele salutări Ave, Maria! şi, mai târziu, Salve, Regina!În Imperiul de Răsărit (Romania), unde nu greaca populară, ci latina aşa-zis dialectală predomina, s-a dezvoltat o limbă liturgică numită greaca bizantină, în care nu lipseau şi cuvinte latine adaptate limbii vorbite de mulţimea poporului credincios.
Din salut profan, salve, adus de creştini intra muros basilicae, a devenit salutare liturgică adresată mai întâi lui Dumnezeu-Tatăl, sursa luminii dumnezeieşti, dar şi Fiului şi Sfântului Duh, celelalte două Persoane ale Preasfintei Treimi, de o fiinţă cu Tatăl.
„Citirea Sfintei Evanghelii închipuie arătarea deplină a lui Hristos în lume, adică Mântuitorul propovăduind mulţimilor. Cuvintele pe care, atât înainte, cât şi după citirea Evangheliei, le rostesc cântăreţii (credincioşii): Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie!, sunt ca şi cum ar saluta pe Domnul Însuşi”[6].
În Liturghia propriu-zisă şi în toate textele liturgice ale Bisericii, cuvântul slavă este cel mai mult folosit, el apărând în toate formulele de rugăciune, începând cu salutarea (Slavă Ţie…) până la Doxologia mare.
Reîntors extra muros basilicae sfinţit, acest cuvânt continuă Liturghia în lume şi o răspândeşte cu bogăţia trăirilor ei, a bucuriei sfinte într-un adevărat duh ecumenic, ortodox, chemător – nu tiranic, cu viclenie sau violenţă.

Nu putem şti când anume -al- din salve a ajuns -la- din slavă. E foarte posibil ca slavii să fi modificat, vorbind, succesiunea fonetică latină s-a-l-v-e, datorită unei particularităţi mentale sau a conformaţiei aparatului lor fonator, fără consecinţe fonematice (privind schimbarea sensului).
Important este altceva: „chiar dacă s-au strecurat în concepţia creştină imagini sau expresii din cultura antică, Biserica le-a dat accepţiuni noi”[7].
Cuvântul slavă a primit cea mai înaltă accepţie: laudă a măreţiei dumnezeieşti arătate în lumina taborică, în lumina lui Hristos arătată pe faţa Sfântului Ştefan în timpul martiriului şi în lumina harului pe care o văd sfinţii isihaşti ca pregustare încă de aici a luminii Împărăţiei veşnice.

Nu vom aminti niciodată îndeajuns că istoria lumii este istoria mântuirii şi a îndumnezeirii omului, şi că această sfântă devenire nu poate fi decât cu intervenţia lui Dumnezeu, fără a răpi omului libertatea. Proniaţie în Duhul Sfânt.
Presiunea pe care o exercită dorul de Dumnezeu al unui neam sau al unei persoane din neamul respectiv asupra logosului prezent în om după chipul lui Dumnezeu de la facerea lui şi insuflarea Duhului Sfânt conlucrează la actul de creaţie lingvistică pentru rostirea adevărului de credinţă revelat, însuşit şi trăit.
Corpusul cel mai ales al limbii române este creaţia Bisericii, sfinţit de la naştere sau pe parcursul îndeplinirii misiunii sale. Menirea acestui limbaj este slujirea neamului.
Acest corpus, intrat în rânduiala Bisericii, devine limbaj bisericesc, trăieşte din efortul de mântuire al neamului şi, pentru aceasta, este hrănit de energiile Duhului Sfânt. Cuvintele prin care comunică Dumnezeu cu noi şi noi cu Dumnezeu sunt sfinţite, sunt vii, hrană şi coloane de susţinere a adevărului. Acest sfinţit corpus va dăinui ca şi Biserica în Împărăţie, unde, înnoit, va participa la fericita comuniune veşnică în slava Sfintei Treimi.
Rugăciunea cea dincolo de rugăciune, Sfinţita-Rugăciune, este cea mai înaltă vorbire cu Dumnezeu, care rămâne în cartea vieţii nu numai a celui ce se roagă, ci şi a neamului căruia acesta îi aparţine prin naştere, familie, etnie; dar şi neamului care îl adoptă, precum românii au adoptat-o pe Sfânta Parascheva, pe Sfântul Grigorie Decapolitul, pe Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava. Fericiţi cei ce îşi doresc rudenia unora ca aceştia!

Dar inima, locul de unde vin cuvinte înalte şi înălţătoare, locul de taină al sfinţeniei, poate fi şi loc al răutăţii, din care ies cuvinte josnice şi înjositoare, ideile stricării limbii, premeditat sau spontan, la mânie, cuvintele urii, ale minciunii, ale confuziei, ale deşertăciunii, pentru care se va da socoteală la Judecată. Care va fi judecata pentru golirea intenţionată a limbii de cuvintele ei cele mai sfinte, ca slavă?...
De trei sute de ani, în Transilvania, majoritatea clericilor ortodocşi, ca să nu mai vorbim de cei greco-catolici, restricţionează vocabularul bisericesc de origine slavonă, cu predilecţie cuvântul slavă, sub pretextul alterării limbii române şi al pierderii identităţii naţionale prin slavizare.
Fiind conceptele catolice glorie şi graţie o abatere prea mare de la dreapta credinţă pentru a fi implementate în limbajul bisericesc ortodox, clerul românesc purist-latinist ardelean a găsit formula: mărire fără slavă.
Fără slavă, adică fără lumina dumnezeiească dăruită omului de Tatăl în Duhul Sfânt prin jertfa Fiului, căci consecinţa alungării cuvântului este pierderea trăirii realităţii numite, tot aşa cum pierderea trăirii duce la devalorizarea ori chiar la dispariţia din limbă a corpului lingvistic care a comunicat sensul.
Fapta expulzării cuvântului slavă din Biserică ne aminteşte suficienţa agresivă a monahului Varlaam din Calabria, reprezentativ pentru monahismul latin, faţă de rugăciunea isihastă cu vederea luminii necreate.
Apuseanul este obtuz din pricina obscurităţii interioare în care îl menţine lipsa „luminii line a Sfintei slave a Tatălui ceresc”. Lui nu-i trebuie lumina, lui îi place mărirea, mărirea-latrie, fiindcă se scaldă în ea cu graţie, la picioarele scaunului papal. Aici e cerul lui. Mai sus e gloria, accesibilă numai măritului Vicar.
Este evident că radierea ne-a venit de la „Râm”, pe calea cecităţii spirituale a naţionalistului transilvan dedicat persuadării lumii întregi că suntem copiii lui Traian şi care clamează când Ave Caesar! la însângerata Columnă din centrul Romei, când Habemus papam!, apărându-şi identitatea latină şi imperială de lumina Răsăritului de Sus, de Împăratul Slavei.

Fotie, Patriarhul Constantinopolului între anii 858-867; 877-886, a fost nu numai cel mai învăţat om al veacului al IX-lea, ci şi profet. Cu harul proorocirii înmulţit de harul episcopal al Adevărului, el a prevăzut dezrădăcinarea Bisericii apusene din Adevăr şi consecinţele ei.
Lui i-a descoperit Dumnezeu că nici grecii, nici românii (vlahii) – poporul cel mai numeros din Romania, în cristelniţele căruia s-au botezat nenumăraţi barbari, inclusiv slavi – n-ar fi putut apăra Biserica răsăriteană de erezia romano-catolică şi de mahomedanismul otoman.
Grecii aveau să cadă sub ocupaţie otomană, românii (vlahii) vor avea aceeaşi soartă în Balcani, ilirii se vor confrunta şi ei cu stăpâniri care îi vor decima şi deznaţionaliza.
Cei rămaşi liberi în stânga Dunării, prin însăşi latinitatea lor lingvistică, ar fi căzut victime ale politicii anexioniste apusene, care a făcut şi face uz de toate mijloacele diplomatice şi militare, de viclenie şi forţă pentru extinderea sferei de influenţă a scaunului papal. Exemplul care ne este cel mai aproape şi mai dureros este chiar falsul comis la semnarea actului de unire cu Roma în ziua de 7 iulie 1701, la Viena, de către Mitropolitul Atanasie Anghel.
Turcii au făcut martiri pentru Hristos, romano-catolicii au făcut eretici.

Iluminatul de Hristos Fotie Patriarhul a descoperit ca soluţie de rezistenţă a Bisericii Ortodoxe unimea duhului şi a ritului, precum şi o singură limbă bisericească, cu o singură scriere, noi, pentru slujirea lui Dumnezeu.
Nou înseamnă în Biserică nu neapărat creat din nimic, ci înnoit, schimbat, prefăcut prin lucrarea Duhului Sfânt de sfinţire şi desăvârşire, îmbrăcare în Hristos, încreştinare.
Spre această înnoire şi unime, Patriarhul a ales limba vorbită de slavii creştini care se stabiliseră în preajma Tesalonicului, iar pentru săvârşirea lucrării înnoitoare şi răspândirea rezultatelor ei, doi fraţi tesaloniceni, ieromonahii Chiril (Constantin) şi Metodiu[8], foarte culţi, cunoscători a numeroase limbi ce se vorbeau în Romania şi în Apus. Monahii Chiril şi Metodiu sunt în calendarul ortodox şi îi putem considera Sfinţii lingvişti ai Ortodoxiei, patronii acestui studiu care ar putea deveni o cale a cunoaşterii lui Dumnezeu, dacă s-ar înfăptui cu rugăciune. Poate chiar ei l-au transformat pe salve încreştinat în slavă. Ei au alcătuit limbajul bisericesc slavon şi un alfabet – numit chirilic, de la numele autorului – de o frumuseţe monumentală, majestuoasă, care permite aşezarea foarte ordonată în pagină a textului şi împodobirea lui. Cei doi misionari şi ucenicii lor au tradus şi au răspândit textele necesare săvârşirii slujbelor de rit bizantin în limba slavonă, care va deveni unică pentru toate Bisericile ortodoxe sud-est europene.
De ce Patriarhul Fotie a ales Tesalonicul ca loc al acestei naşteri se înţelege recitind Epistolele Sfântului Apostol Pavel către tesaloniceni. Aceştia erau lamura roadei sale apostolice: erau uniţi într-un duh, râvnitori, trezi şi trezvitori, spornici semănători ai Evangheliei lui Hristos, răbdători în prigoniri, jertfelnici până la dăruirea supremă. Lor le-a putut cere Apostolul înfrânări, rugăciune neîncetată, înţelegerea a ce va să fie cu cei vii şi cu cei morţi la a doua venire a Domnului, discernământ şi ascultarea poruncii „Duhul să nu-l stingeţi!”: şi nu l-au stins. Până astăzi Tesalonicul (Salonicul) este o baie de har pentru pelerini.
Pe o asemenea temelie a fost pusă Biserica răsăriteană la mijlocul secolului al IX-lea (după anul 862), de Patriarhul Fotie şi cei doi viitori Sfinţi cărturari tesaloniceni, urmaţi de ucenicii lor şi cu contribuţia slavilor tesaloniceni creştini – care au ieşit din istoria efemeră a lumii, ca grup etnic, dar au dobândit pomenirea veşnică, pentru că au putut fi de folos Bisericii Ortodoxe la vreme de mare cumpănă.

Pentru români, slavizarea cultului a fost un jug de opt secole pe care l-au purtat pentru Hristos şi Biserica Lui, nu cu supunere, ci cu înţelegere şi fără a-şi abandona limba neamului lor. Dovadă: Biblia de la Bucureşti, tălmăcită sub domnitorul Şerban Cantacuzino şi publicată de Constantin Brâncoveanu în anul 1688; Psaltirea în versuri a Mitropolitului Dosoftei, Cazania lui Varlaam, marea operă a lui Antim Ivireanul, care a reintrodus pentru totdeauna limba română în cultul bisericesc, desăvârşind ceea ce se începuse sub Matei Basarab (tipicul în româneşte) şi Şerban Cantacuzino (textele biblice). Prin tipărirea cărţilor de slujbă în româneşte, Antim a contribuit la făurirea unei limbi liturgice româneşti care dăinuieşte şi astăzi.
Cum vor fi îndurat domnitorii noştri, atât de aprigi în războaiele pentru neatârnarea ţării şi dăinuirea Bisericii strămoşeşti, să nu participe la Sfânta Liturghie în limba lor? Răspunsul se află în sfera spirituală, şi anume în înţelepciunea dreptei lor credinţe. Ei au fost ortodocşi, născuţi, nu făcuţi conjunctural, ca şi neamul căruia i-au aparţinut şi peste care au domnit ferindu-l, cu orice preţ (Sfinţii Martiri Brâncoveni), de pierderea libertăţii de a-L mărturisi pe Hristos. De două ori unşi cu Sfântul şi Marele Mir – la primirea Tainei Ungerii şi ierurgia încoronării –, ei şi-au exercitat prerogativele domneşti insuflaţi de har şi au făcut din domnie o slujire sfântă şi sfinţitoare, pastorală, o cale a mântuirii. Citind Învăţăturile lui Neagoe Basarab[9] descoperim o predanie domnească pe care sfântul domn Neagoe Basarab a unit-o cu predania isihastă, o şcoală a Duhului Sfânt care adună toate învăţăturile în două cuvinte ca unul: unime slăvitoare.
În cele opt veacuri de slavizare lingvistică mai mult decât dureroasă, dar în Hristos acceptată cruce, românii au primit ca ascultare de la Dumnezeu oprirea invaziei otomane în ţara lor, apoi înspre Occident, dar şi să ajute popoarele sud-dunărene subjugate şi pe românii prigoniţi în Transilvania pentru rezistenţa în dreapta credinţă. Pentru aceasta s-au publicat şi s-au răspândit cărţi de cult. Tetraevanghelul lui Macarie, de la 1512, a fost publicat în atâtea exemplare cât să ajungă pentru toate bisericile cu slujire în limba slavonă. Se ştie că domnitorii noştri au făcut mari danii, construcţii de mânăstiri, au găzduit şi ocrotit credincioşii fugari din ţările ocupate, totul cu înţelegerea cuvintelor revelate ale Sfintei Scripturi despre bine-plăcuta lui Dumnezeu unicitate a limbii (Facerea 11, 1-7) şi depăşirea diferenţelor etnice în Hristos (Galateni 3, 28). De opt ori câte o sută de ani de discretă jertfă a acestui neam bun, care se aşază întotdeauna la masă pe ultimul loc (cf. Luca 14, 10-11)...

Gândind încă la taina darului dumnezeiesc al limbii şi al graiului, la valoarea cuvintelor, la cum nu ne putem juca cu ele, mai ales cu cele sfinţite şi sfinţitoare, mi-am amintit de o sintagmă care îi aparţine regretatului Părinte Virgil Gheorghiu: „a trăi în limba română”. Părintele Virgil Gheorghiu şi-a petrecut o mare parte din viaţă în străinătate, cel mai mult în Franţa. Cu puţin timp înainte ca sufletul să i se ridice la cer, Televiziunea Română a realizat un interviu dat de către Părintele Virgil Gheorghiu doamnei Marilena Rotaru, interviu în care Părintele a vorbit despre legătura dintre limbă şi trăire şi şi-a mărturisit suferinţa de a fi trăit mari evenimente ale vieţii sale într-o limbă alta decât cea a neamului său: dureri, bucurii, iubiri, paşi către cunoaşterea lui Dumnezeu. Deodată, cu vocea şi chipul schimbate de o durere greu de ascuns, a mărturisit: eu nu ştiu ce înseamnă să fii hirotonit, pentru că eu n-am fost hirotonit; eu sunt „ordinat” (fr. ordiner). Apoi a vorbit despre starea poetului care nu se poate exprima în limba sa şi, din acest motiv, se simte nereprezentat în raport cu talentul său şi experienţa sa lăuntrică. Şi nehrănit.

Mergând mai departe, ne gândim la cuvinte româneşti născute de trăiri înalte, trăiri pe care alte neamuri nu le cunosc şi nu au cuvânt pentru ele. Tocmai acestea sunt cuvintele care particularizează ethosul neamului. Ele sunt născute o dată cu neamul şi îşi revelează sensul şi rostul în limbă pe măsură ce neamul conştientizează că istoria lui este suiş pe calea mântuirii lui.
Lipsirea de aceste cuvinte sleieşte de puteri şi sufletul, şi trupul.
Cât de adâncă durere în întreaga fiinţă, ce dor, să fii obligat să trăieşti exilat acolo unde nu se cuvântă cuvântul dor când ţi-e dor de Dumnezeu, de Maica Sa, dor să Le spui că-ţi este dor, dor din dorul lor de noi, neamul dorului de slava firii dumnezeieşti a Fiului întrupat, Hristos.
Coliba noastră de pe Tabor (cf. Matei 17, 4) este cuvântul slavă, slăvit cuvânt spre a-L slăvi pe Dumnezeu, pe Cel Căruia doreşti să Îi dai ale Sale dintru ale Sale, cuvânt de părtăşie în laudă neîncetată:
Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie!

Gabriela MOLDOVEANU

[1] Imn care se cântă la Vecernie. 

[2] Dosoftei, Psaltirea în versuri, "Lauda lui David", 144. 

[3] Credinţa ortodoxă, Trinitas, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, pp. 111-122. 

[4] Ipostas al veacului viitor, temelie şi conţinut al vieţii veacului viitor (D. Stăniloae); cf. Filocalia rom., vol. 7, EIBMBOR, Bucureşti 1977, p. 313. 

[5] După G. Mihăilă şi Dan Zamfirescu, Literatura română veche (1402-1647), vol. 1, Bucureşti 1969, pp. 88-89. 

[6] Pr. Prof. Dr Ene Branişte, Liturgica generală, EIBMBOR, ed. a 2-a, Bucureşti, 1993, p. 743. 

[7] Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Milan Şesan, Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Istoria bisericească universală, ed. a III-a, rev. şi compl., EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 586.

[8] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Sophia, Bucureşti, 2000, p. 49.

[9] Prof. Dr. G. Mihăilă, în prefaţa la Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie – versiunea originală – Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1996.