vineri, octombrie 31, 2008

RUG APRINS: SONETE ŞI FALSE SONETE

A APĂRUT LA EDITURA CHRISTIANA



[Închinare]
Poeţilor muceniciţi
ai Rugului Aprins
şi ai temniţelor comuniste,
tuturor pătimitorilor
întru Cuvînt
ai secolului XX,
sfinţilor ştiuţi şi neştiuţi
ai limbii române.


[Motto]

Cuvînt ce arde-n rug nemistuit
e Dumnezeu – cel care n-a murit,
ci viu ne-mbie slavei lui de sus,
în răsăritul fără de apus.

Nota autorului

40 din cele 100 de sonete şi false sonete cuprinse în volumul de faţă se regăsesc şi în cea dintîi secţiune (“Amurgalia*. Sonete şi false sonete”) a volumului meu antologic Răsăritenele iubiri. Fals tratat de dezlumire (Editura Christiana, Bucureşti, 2002). Ca şi acolo, sonetele sînt tipărite cu literă cursivă, iar falsele sonete cu literă dreaptă. De data aceasta am renunţat la titluri, socotindu-le redundante, şi m-am rezumat la numerotarea textelor cu cifre romane (desigur, ordinea şi numerotarea de aici nu se mai potrivesc cu cele din antologie). În sumarul de la sfîrşitul volumului ele se identifică nu doar prin numărul de ordine, ci şi prin primul vers (redat între paranteze drepte). Cîteva texte apar aici cu modificări minimale – atît faţă de forma lor din volumul anterior, cît şi faţă de forma în care unele au mai apărut prin diferite periodice (şi îndeosebi în revista sibiană Puncte cardinale). Forma din prezentul volum trebuie considerată cea definitivă. Au fost scrise de-a lungul a 30 de ani, dar succesiunea lor în volum nu este cea cronologică (mai ales că nu puţine dintre ele au trecut prin una sau mai multe “prefaceri”).
În Addenda am introdus, la sugestia unor prieteni apropiaţi, două “poeme neptice”** (unul inclus şi în Răsăritenele iubiri), consonante cu corpusul sonetelor “nu după formă, dar după duh”.
Le mulţumesc din toată inima minunaţilor mei colegi de la Editura Christiana – şi mai cu seamă doamnei Gabriela Moldoveanu – pentru căldura cu care au vegheat la alcătuirea şi apariţia acestei cărţi “de suflet”, aşa cum au făcut-o nu demult şi în cazul noii versiuni ro-mâneşti a Infernului dantesc***.
Dar gîndul cel mai intim mi se îndreaptă spre cititorul meu neştiut din singurătate, cu care mă simt pururea solidar peste locuri şi vremi, în lumina lină a iubirii care nu se trece.

* Amurgalia fusese titlul iniţial pe care, la o altă vîrstă, îl alesesem pentru viitorul volum de sonete. Mi s-a obiectat (mai ales după apariţia Răsăritenelor iubiri) – şi am conchis eu însumi, în cele din urmă – că era “prea straniu” şi “cam păgînesc”, în discordanţă cu “duhul” sonetelor şi al liricii mele în general.
** De la gr. nepsis, “vigilenţă, trezvie”.
*** Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune românească, note, comentarii, postfaţă şi repere bibliografice de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2006.



[Din piesele inedite]

XIII

De frica ta, nu voi avea-ndrăzneală?
Sau îndrăznind, de frică nu ţi-oi şti?
Tu eşti măsura celor pururi vii
şi Duhul tău pe nimeni nu înşeală.

Pe cît te tem, pe-atît voi îndrăzni
şi n-am să-mi pun talanţii la popreală,
căci cerul tău se ia cu osteneală
şi crucea ta e-a sfintei nebunii.

Pieptiş iau, Doamne, vremea care vine
şi crucea spadă dacă vrei o fac,
şi în cămaşa morţii mă îmbrac
ca-n haina nunţii veacului cu tine,
dar n-am nădejde-n sîrgul meu sărac,
ci-n harul tău ce-aprinşi pe toţi ne ţine.



XIV

Al curvei vremi şăgalnic şold mă ţine
ca pe-un amant ce-a ostenit călare
şi doarme dus, cu-otrava ei în vine,
visînd dulceţi de candide fecioare.

M-aş da de viu veciei tale caste,
dar prea mi-s trup şi prea atîrn de greu
ca chipul meu în raiul tău s-adaste
şi-asemeni ţie să mă fac şi eu.

Mai bine-n somn să preavisez lumina
decît aievea lumea ta s-o-ntin,
căci poate-aşa mi-o fi mai mică vina
cînd va suna sorocul tău divin
şi cînd, din poala tîrfei trecătoare,
mă voi scula cu morţii în picioare.


XXXIV

[Moise se roagă]

Eu sînt iubirea care-apune-n lume,
tu eşti iubirea ce răsare-n veci:
speriat m-ascund de faţa ta cînd treci,
şi ştiu că eşti, dar nu şi cum anume.

De n-ai fi tu lumină veghetoare,
întregul crug ar străluci-n zadar,
şi lumea toată de s-ar face jar,
cu bezna n-ar putea să se măsoare.

Te văd în rug aprins ca-n ghicitură,
dar ştiu că tu cu dar mai mult mă vrei,
şi-n taină-ţi zic, să nu m-audă-ai mei:
tu, cel ce poţi, de ruga mea te-ndură,
ca trup şi tu din ce-ai zidit să iei
şi vieţii noi să-i fii începătură.


XLVI

Iubire-am vrut şi-abia mai jindui milă,
şi flămînzesc cu visele-n desagă:
e prea tîrziu să-mi fie viaţa dragă
şi-i prea devreme s-o privesc cu silă…

Păcatul meu, la ceruri strigătorul,
nu-l ştiu pe nume, dar stigmat îl port,
şi n-am, în pragul vămii, nici un ort
să-mi pot plăti cu el vămuitorul…

Mi-a aţipit şi îngerul pe umăr,
s-au străpezit şi dragostile-n drum,
iar pruncii morţi nu prididesc să-i număr…
Scuipa-mă-vei din gura ta de-acum?
Cînd limbi de foc îmi ard-de-tot prinosul,
mă tem că eşti Iehova, nu Hristosul…


XLVIII

În neodihna ta clevetitoare
te ţii cînd zeu, cînd vierme, cînd nălucă,
doar chipul tău făcut spre-asemănare
cuvînt să aibă-n gura ta n-apucă.

Să fie omul om – puţin îţi pare?
Ce duh în tine firea o usucă,
ce piază rea cloceşti în mădulare,
de-ţi face oarbă rîvna şi uitucă?

În ce eşti tu s-a întrupat Cuvîntul
şi ca pe tine să te vezi deplin
s-a frînt în pîine, s-a vărsat în vin
şi a-nnoit pe cruce legămîntul.
Şi-a treia zi, ce-n veci de veci e una,
a înviat în carnea noastră, buna.


LXIV

Vremelnicia doare mai puţin
ca veşnicia care va să vină
cît n-arde para focului divin
în noi adînca morţii rădăcină.

Uitării strai această carne-i este,
şi poate că de-aceea o iubim,
şi-am vrea să fie raiul o poveste
şi iadul doar un loc în ţintirim.

Iar de-a venit Hristosul să ne spună
că raiu-i rai şi iadul iad în veci,
l-am răstignit cu vestea lui cea bună,
să simtă-n el fiorii morţii reci,
căci nu ştiam pe-atunci că o să-nvie
şi crucea lui ţepuşă-o să ne fie.


LXXIV

Ne dă tîrcoale-o moarte mai cumplită
decît e moartea mea, şi-a ta, şi-a lui –
o moarte fără gropniţi şi căţui,
rînjind din noi frumos ca o ispită.

E vremea-acum de ruga stirpei toate,
şi să se roage morţii pentru vii,
căci leghiuni rămase pe pustii
furiş se-ntorc în Rusalim cetate.

Se moare în simţiri şi pe picioare,
nici sîngerări, nici oase frînte nu-s,
nimic nu arde şi nimic nu doare...
E doar o lene între jos şi sus,
şi-o voluptate blînd istovitoare
de-a-ncremeni cu faţa spre apus.


LXXV

[Iuda, cu limbă de moarte]

Mă ard arginţii-n palme ca un foc
şi inima mi-e grea ca niciodată,
şi simt în gît bucata blestemată
ce parcă-n blid nu s-a muiat deloc...

Fu-ntîi un gînd răzleţ, apoi un joc
de-nchipuiri şi pofte deodată,
şi-n urmă, ca o vrajă-nfrigurată,
un dor de-a pune vecilor soroc...

E Dumnezeu şi-l am la îndemînă,
şi pot să-i pun pecete cu-n sărut!
Nu ura mea, ci-o ură mai bătrînă
ce fu mereu cu noi, de la-nceput,
şi care-acum îmi pune ştreangu-n mînă,
făcu ce eu nicicînd n-aş fi făcut.




Volumul Rug aprins. Sonete şi false sonete poate fi procurat mai ales de la Librăria Sophia (Bucureşti, str. Bibescu Vodă 19, vizavi de Facultatea de Teologie) sau prin Societatea de Difuzare „Supergraph” (str. Ion Minulescu 36, sector 3, Bucureşti, cod 031216; tel.: 021/3206119, fax: 021/3191084, e‑mail: editura@sophia.ro).

12 comentarii:

La 1/11/08 11:41 p.m. , Anonymous biber a spus...

Foarte frumoase versuri. Sunt sonete, dar nu au nimic din raceala care, plecand dinspre prozodie, se strecoara in inima versurilor unor sonetisti. Sonetul risca sa devina uneori flasneta poetica, o reteta de produs versuri. Dar aici, la Razvan Codrescu, citim un sonet clasic, elegant, dar cu substanta de Arghezi si de Cotrus. E sonet renascentist, rautacios, piparat, concret, "dat naibii".

 
La 2/11/08 2:02 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Cotrus? Mai degraba Voiculescu, dar cu un ton nou, apocaliptic. Si deloc livresc.

 
La 2/11/08 4:03 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Un sonet crestin dat naibii, cu alte cuvinte dat dracului. Interesanta perspectiva, nu-i asa d-le "biber"?

 
La 2/11/08 5:26 a.m. , Anonymous biber a spus...

Pentru anonimul de la 4:03:

Du-te, domnule, si te culca. E patru dimineata, in loc sa dormi sau sa te rogi, stai pe internet cu ochii injectati inchizitorial. Spuneam "dat naibii" in sensul ca nu e crestinism mort, nici vers mecanic, ci e "piparat": "al dracului, dom' Mitica".

 
La 4/11/08 10:34 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Ma bucur sa constat ca poezia mare se scrie tot sub semnul clasicitatii. Ma intreb insa sub ce semn se mai citeste?

 
La 22/11/08 1:46 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Domnule Codrescu, v-am vazut astazi la Targul de carte noul volum de versuri: e foarte elegant si ma bucur ca ati introdus in el si cele doua poeme neptice. Nu ca sonetele n-ar fi frumoase, dar poemele acelea sunt capodopere de poezie mistica. Nu meritau sa ramana doar pe blog.

 
La 23/11/08 12:22 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Trei evenimente editoriale la Targul Gaudeamus de anul acesta:

Valeriu Anania (I. P. S. Bartolomeu) - "Memorii" (Edit. Polirom)

Nicolae Manolescu - "Istoria literaturii romane" (Edit. Paralela 45)

Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon - "A treia forta" (Edit. Logos)

 
La 13/12/08 11:08 a.m. , Anonymous alexandru a spus...

Sunt cele mai frumoase sonete crestine pe care le-am citit de la Vasile Voiculescu incoace.
As fi curios sa aud cum ar suna traduse in limba lui Dante.

 
La 13/12/08 8:05 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Ar suna prost, amice, pentru ca limba romana are duh ortodox, pe cand limba italiana nu. O sa razi poate, dar cel mai bine cred ca ar suna traduse in ruseste.

 
La 13/12/08 8:42 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Sunt frumoase, dar cine mai citeste azi sonete? Autorul trebuia sa se nasca macar cu 50 de ani inainte. Atunci ar fi figurat, poate, si in istoria literara a lui N. Manolescu, care e surd si orb la tot ce s-a scris important dupa 1990 incoace.

 
La 13/12/08 9:11 p.m. , Anonymous G. S. a spus...

Nu vedeti ca Razvan Codrescu, ca si Dan Stanca, e paria pentru toata lumea intelectuala antiortodoxa de la noi? Cat despre Nicolae Manolescu, are organ mai degraba pentu fotbal decat pentru religie sau traditie. Se da dumnealui anticomunist, dar intelectual si sufleteste e produsul pur al formatiei in comunism: fara sentiment religios, fara sentiment national, fara scrupule de caracter. E etalonul poleit al unei generatii de care te cuprinde scarba.

 
La 13/12/08 9:49 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Nu mi-e foarte drag d-l Nicolae Manolescu şi cunosc prea bine păcatele – literare şi neliterare – ale generaţiei respective. Cred că îl judecaţi însă prea radical, îngroşînd laturile rele şi eludîndu-le pe cele bune. Cu toate limitele sale, este, alături de d-l Eugen Simion (ştiu, un alt controversat!), cel mai bun critic şi istoric literar al momentului. Ştiţi bine că un mare caracter n-a fost nici Călinescu, dar nu i se pot contesta meritele profesionale şi scriitoriceşti. Iar dacă din “Istoria critică” a d-lui Manolescu lipsesc multe nume care ar fi meritat să se regăsească, nu cred că al meu este printre ele. Nu doar că nu mă consider vreun poet crucial, dar singura mea carte de versuri de pînă la “Rug aprins” a apărut abia în 2002. Prin urmare, să nu-i punem în cîrcă d-lui Manolescu mai mult decît e cazul!

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire