NAŢIONALISMUL ÎN ISTORIA ROMÂNILOR
ÎN CONTEXT EUROPEAN
Ipostaze istorice şi provocări actuale
I
Avînd în vedere puternica tensiune ulterioară dintre ideologiile masonice şi ideologiile naţionaliste, această sumară schiţă istorică poate părea paradoxală; în contextul epocii respective ea îşi află însă o explicaţie extrem de simplă: conspiraţia masonică, pentru a-şi putea realiza planurile mondialiste, avea nevoie de dezintegrarea marilor imperii; anticipînd şi exploatînd pro domo o anumită tendinţă istorică obiectivă (aceea de formare a statelor naţionale independente sau măcar autonome), ea a folosit agitaţia naţionalistă spre a grăbi disoluţia internă a acestor imperii tradiţionale (ce s-au şi prăbuşit pe rînd, de-a lungul secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului XX; aici nu intră în discuţie dacă aceste imperii erau bune sau rele, ci scopul malefic cu care s-a lucrat la distrugerea lor; nu atentatul la ordinea imperială este grav, cît sensul anticreştin al acestui atentat, confirmat cu prisosinţă de evoluţia ulterioară a lucrurilor). Cum avea să se întîmple însă şi cu “experimentul comunist” de mai tîrziu (ce a avut ca principal scop distrugerea rebarbativului imperiu rus pravoslavnic), naţionalismul, o dată ce şi-a îndeplinit menirea dizolvantă, a devenit incomod pentru proiectele internaţionaliste ale francmasoneriei, care, deşi s-a mai folosit de el în cazuri izolate, a trecut la o vastă campanie antinaţional(ist)ă, pe care o continuă şi azi[1]. Atît naţionalismul secolului al XIX-lea cît şi comunismul secolului XX au sfîrşit prin a se întoarce, cu destulă agresivitate, împotriva celor ce le-au folosit ca instrumente destructive/dizolvante; fiecare dintre ele s-a purtat (în parte previzibil, în parte imprevizibil) ca un Golem răzvrătit împotriva celor ce l-au pus în mişcare. Sau, ca în povestea “ucenicului vrăjitor”, anumite forţe obscure, o dată dezlănţuite, n-au mai putut fi, de la un moment dat, controlate. Ba mai mult decît atît: naţionalismul şi comunismul, deşi esenţial divergente, au ajuns să se întîlnească şi să-şi dea mîna, după al doilea război mondial, pricinuind multă bătaie de cap conspiraţiei mondialiste şi marilor puteri înregimentate acesteia; aşa a apărut, pe scena istoriei contemporane, struţo-cămila “naţionalismului comunist” (ce pare departe de a-şi fi spus ultimul cuvînt, mai ales în Rusia post-sovietică[2]).
În România, după preludiul constituit de încercarea de insurecţie a lui Tudor Vladimirescu (1821), care, în ciuda eşecului rapid, a marcat falimentul fanariotismului şi trezirea conştiinţei noastre naţionale, naţionalismul a prins consistenţă mai ales cu generaţia paşoptistă, ai cărei lideri erau cu toţii masoni. Spiritul romantic a favorizat şi el, desigur, afirmarea (şi chiar supralicitarea) “specificului naţional” (lucru valabil, într-o fază mai tîrzie, şi pentru cazul Eminescu). Apartenenţa masonică a romanticilor noştri paşoptişti trebuie însă corect înţeleasă. E greu de stabilit dacă ei aveau conştiinţa unei manipulări; cert este că interesele masonice coincideau pe atunci cu aspiraţiile etnice ale momentului, astfel că paşoptiştii par a fi fost naţionalişti sinceri şi masoni prin conjunctură. Naţionalismului românesc i-au trebuit cîteva decenii ca să se emancipeze de faza lui masonică[3]. Generaţia lui B. P. Hasdeu (denumită îndeobşte “post-paşoptistă”, deşi delimitările nu pot fi decît relative) intuise deja necesitatea acestei emancipări (ideile naţionaliste ale tînărului Hasdeu le anticipează, în multe privinţe, pe cele eminesciene)[4]. Adevărata trecere de la naţionalismul de obedienţă masonică la naţionalismul organic românesc s-a făcut mai ales prin Eminescu[5]. Dar Eminescu n-a fost nici înţeles şi nici urmat imediat; “Junimea” era aproape în totalitate o societate masonică, Maiorescu însuşi era un amestec ciudat de conservatorism şi cosmopolitism, iar un A. C. Cuza (n. 1857), viitorul antimason şi antisemit radical, trecut şi el pe la “Junimea”, cochetase cu masoneria în prima lui tinereţe. Naţionalismul eminescian se va consolida şi se va extinde o dată cu generaţia lui Iorga, cel ce a vorbit pentru întîia oară de “Cruciada românismului”[6]. Cu toate aceste antecedente, abia epoca interbelică va fi însă aceea care va da naţionalismului românesc o autentică bază spirituală, săvîrşind nunta dintre naţionalismul eminescian şi creştinismul ortodox, fie prin “ortodoxismul” gândirist (tutelat de Nichifor Crainic), fie prin Mişcarea Legionară (aşa cum o gîndise iniţial întemeietorul ei, Corneliu Z. Codreanu: mai mult ca "şcoală spirituală" decît ca partid politic), fie prin “şcoala” lui Nae Ionescu (Vasile Băncilă, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Constantin Noica etc.), fie prin sinteza strict teologică a lui Dumitru Stăniloae (mai întîi în paginile revistei Gândirea, apoi în volumele Ortodoxie şi românism – 1939 şi Poziţia d-lui Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie – 1942). O expresie mai tîrzie a naţionalismului creştin al generaţiei interbelice a fost, pînă foarte aproape de noi, legendarul Petre Ţuţea (cf. Între Dumnezeu şi neamul meu, Fundaţia Anastasia-Arta Grafică, Bucureşti, 1992), reorientat totuşi, ca opţiune politică ideală, dinspre “năluca” legionarismului spre un fel de sinteză liberal-conservatoare (de genul celei pe care avea s-o încerce mai tîrziu Varujan Vosganian cu dispăruta Uniune a Forţelor de Dreapta). Şi, oarecum surprinzător, un evreu (creştinat, ce-i drept, ba chiar călugărit în ultimii ani ai vieţii, la Rohia): marele filo-român şi marele ortodox N. Steinhardt (cu precădere în Jurnalul fericirii)![7]
A trebuit deci să treacă aproape o sută de ani pentru ca naţionalismul românesc, curăţit de orice reziduuri masonice, să-şi afle suprema articulaţie, pe fondul renaşterii noastre ortodoxe, mai ales în deceniul premergător celui de-al doilea război mondial. (Desigur, au existat – cum se fac simţite şi astăzi – şi manifestări naţionaliste mai puţin sau deloc legate de Ortodoxie; ele au rămas însă într-un plan secund. A se vedea şi Nicolae Roşu, Dialectica naţionalismului, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1936 – o primă carte dedicată devenirii istorice a naţionalismului românesc).
Situaţia postbelică a dus la o eclipsă de vreo două decenii a spiritului naţional. Apoi, o dată cu debutul epocii ceauşiste, naţionalismul a revenit în forţă, dar în forme profund viciate: dimensiunea lui moral-spirituală, creştină şi ortodoxă, a fost înlocuită cu un soi de demagogie protocronistă, chinuit adaptată ideologiei marxiste (în plasa căreia au căzut, din păcate, şi cîteva conştiinţe naţionale autentice). A rezultat, în ansamblu, o caricatură grotescă a naţionalismului (sub eticheta “patriotismului” propagandistic), de altfel tot după model moscovit. În slujba acestui naţionalism ateu, materialist şi gregar s-au pus, pe lîngă cîţiva naivi de bună-credinţă, o întreagă armată de politruci abjecţi, mai ales din a doua generaţie comunistă, unii dintre ei activînd şi în cadrele Securităţii, iar Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor au fost fruntaşii lirici ai şleahtei. Este ceea ce a supravieţuit cu precădere din regimul comunist, după decembrie '89, spurcînd pînă azi scena politică românească.
Avînd în vedere cele de mai sus, toţi cei ce mai cred astăzi într-o posibilă soluţie creştină şi naţională a crizei româneşti trebuie – dacă vor să fie credibili şi, cu timpul, eficienţi – să se delimiteze categoric de orice forme ieftine sau false de “naţionalism” şi “fundamentalism”, redescoperind şi asumîndu-şi creator adevărata tradiţie naţională, cu toate exigenţele ei morale şi spirituale. Aşa cum odinioară naţionalismul românesc a trebuit să se scuture de balastul masonic, tot aşa el trebuie să se scuture astăzi de balastul comunist. Pe de o parte, falşii prieteni sînt mai primejdioşi decît adversarii învederaţi. Pe de altă parte, dincolo de orice considerente “pragmatice”, e aici o problemă de principialitate istorică şi morală, care unui om de dreapta nu-i poate fi indiferentă.
Desigur, în urma acestor consideraţii problematizante, cineva poate reclama un răspuns mai răspicat la o întrebare ce se impune de la sine, dincolo de cazul românesc: este naţionalismul, ieşit din starea lui genuină şi implicat în dinamica politică a modernităţii, ceva mai degrabă bun sau ceva mai degrabă rău? S-ar putea răspunde că, ţinînd într-un fel de firea lucrurilor, el nu este, în sine însuşi, nici bun, nici rău; sau că este, ca tot ce se consumă în intervalul imperfect al istoriei, şi bun, şi rău, căci aici, “în veac”, lucrurile sînt, în mod fatal, indefinit amestecate, prin prezenţa corupătoare a “păcatului”, adică prin condiţia noastră “căzută”. În orice caz, naţionalismul devine mai degrabă bun sau mai degrabă rău în funcţie de cum este trăit şi pus în lucrare, adică în funcţie de calitatea umană, de rectitudinea interioară a celor care îl slujesc. Pe de altă parte, dacă naţiunile, aşa cum am arătat cu alt prilej[9], sînt realităţi deopotrivă necesare şi legitime în ordinea firească a lumii, naţionalismele – de data aceasta nu ca sentimente de apartenenţă, ci ca arme ideologice – sînt legitime fără să fie şi necesare. Sau, mai bine zis, ele nu au fost necesare ca atare atîta vreme cît n-a existat o agresiune politică deschisă împotriva organicităţii vieţii etno-comunitare. Din momentul în care această agresiune a apărut şi s-a extins, prin ideologiile dizolvante ale modernităţii, naţionalismele pot reprezenta – şi au şi ajuns să reprezinte – necesităţi vitale la nivel colectiv[10].
Că ar fi fost de preferat ca sentimentul naţional să nu se politizeze, ci să fie trăit fără ostentaţie în firescul existenţei, aceasta se poate spune; numai că evoluţia lucrurilor a fost alta, iar astăzi stăm în bătaia consecinţelor ei, fie că ne place, fie că nu. Oricît ar părea de paradoxal, naţionalismele, în ultimă analiză, nu sînt atît creaţii ale “naţionaliştilor” (cum proclamă politologii de serviciu ai “erei post-westfaliene”, care pregătesc opinia publică mondială pentru proclamarea oficială a “morţii naţiunilor”), cît ale acelor agenţi dizolvanţi ce-au tîrît, cu “echerul” şi “compasul”, lumea lui Dumnezeu spre cel mai mare deşert spiritual al istoriei. Abătute de la scopul pervers cu care au fost asmuţite pe scena politică a lumii, lămurite asupra lor însele în cîteva experienţe radicale ale modernităţii, reasumate în prelungirea vie a tradiţiei şi transfigurate în lumina credinţei, naţionalismele au ajuns arme redutabile şi temute întoarse contra manipulatorilor "ordinii mondiale", forme de autoreglaj ale existenţei istorice fireşti în drumul omenirii spre eshaton, "lecţie" de "răzbunare" a Firii împotriva celor care cred că o pot silui nepedepsiţi.
Răzvan CODRESCU
[1] Masoneria modernă, structurată în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, este o organizaţie internaţională fundamental ocultă, imuabilă în principii, dar proteică în forme, avînd drept scop dizolvarea ordinii tradiţionale şi înlocuirea ei cu o “nouă ordine mondială”, anticreştină şi antinaţională (toate formele de stîngism politic şi de anarhism revoluţionar au crescut din această rădăcină). Dinspre sfîrşitul secolului al XIX-lea şi pînă spre jumătatea secolului XX, a circulat curent sintagma de “iudeo-masonerie”, motivată prin prezenţa masivă a elementelor iudaice în ideologia, simbolistica, ritualurile şi ierarhiile masonice, de existenţa unor loji masonice exclusiv evreieşti (precum faimoasa B'nai B'rith) şi de “divulgarea” aşa-numitelor Protocoale ale Înţelepţilor Sionului (a căror paternitate evreiască a fost însă vehement contestată). Desigur, în toate acestea, adevărul şi exagerările se amestecă într-un mod deconcertant. Evreiască sau nu, masoneria se mlădiază strategic pe contextul specific al fiecărei epoci, cu un abil realism pragmatic, asociat cu o machiavellică lipsă de scrupule (“scopul scuză mijloacele”). Se poate recunoaşte în cosmopolitismul sau internaţionalismul masonic pervertirea premeditată a universalismului creştin. Universalismul autentic este polimorf şi spiritualist, în vreme ce internaţionalismul modern şi contemporan este amorf şi materialist. În privinţa (franc)masoneriei, a se vedea, ca mai la îndemînă, sintezele relativ recente ale d-lor Radu Comănescu şi Emilian M. Dobrescu (în care se află şi suficiente indicaţii bibliografice): Franc-masoneria. O nouă viziune asupra istoriei lumii civilizate, vol. I, Ed. Valahia, Bucureşti, 1991, vol. II, Ed. Europa Unită, Bucureşti, 2004; Istoria Franc-masoneriei universale (926-1960) şi Istoria Franc-masoneriei române (1734-1991), vols. I-II, Ed. Tempus, Bucureşti, 1992; Istoria Franc-Masoneriei (1960-1968), vol. III, Ed. Tempus, Bucureşti, 1995. O carte ce a făcut mare vîlvă la noi – Nicolae C. Paulescu, Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Franc-Masoneria, Bucureşti, 1913 (reed. parţială: Francmasoneria, Editura Majadahonda, Bucureşti, 1996) – este astăzi greu “digerabilă”. Pentru Protocoalele Înţelepţilor Sionului, există o ediţie românească bogat comentată, scoasă la Orăştie, în 1923 (trad. Ion I. Moţa; reed. Editura Alma Tip, Bucureşti, 1997). O altă versiune românească (Virginia Thomas) este inclusă în volumul Texte care au zguduit lumea (Editura Moldova, Iaşi, 1995, pp. 11-105). Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a condamnat oficial francmasoneria în 1937, mai ales pe baza unui studiu-raport întocmit de Mitropolitul Nicolae Bălan (cf. Mişcarea, anul III, nr. 1/22 şi urm., sau Scara, treapta a doua, 1997, p. 165 şi urm., dar şi Mihail Gavril, Biserica, Sinagoga, Loja..., Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 2006, cu reproducerea hotărîrii sinodale). Bagatelizarea aşa-numitei “paradigme conspiraţioniste” de către establishment-ul istoriologic şi politologic actual se izbeşte nu atît de perpetuarea obsesiilor conspiraţioniste de tip vulgar (care au, nu o dată, nota lor de caragialism), cît de rezultatele altor cercetători serioşi, dar mai puţin aliniaţi, care au dovedit cu prisosinţă implicarea masoneriei în toate marile revoluţii dintre 1789 şi 1917 (cf., de pildă, mai ales pentru bogata bibliografie comentată, lucrarea lui Gian Pio Mattogno, Masoneria şi Revoluţia franceză, Editura Anastasia, Bucureşti, 1998, inclusiv postfaţa semnată de Radu Comănescu – istoric al francmasoneriei, iar în urmă mason el însuşi – şi semnificativ intitulată “Masonii – «ziditorii» istoriei moderne”).
[2] Cf., de pildă, Alexander Yanov, The Russian New Right, University of California, Berkeley, 1978 (autorul este evreu ex-sovietic), sau Aldo Ferrari, A treia Romă. Renaşterea naţionalismului rus, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999 (în italiană studiile au apărut în 1986 şi 1989), cu prezentarea straniei mişcări Pamjati (“Memoria”). Această linie nu trebuie confundată cu cea a lui Aleksandr Soljeniţîn, al cărui naţionalism creştin are cu totul alte baze, dincolo de puritatea şi prestanţa sa morală (cf., între altele, Chestiunea rusă la sfîrşit de secol XX, Editura Anastasia, Bucureşti, 1995, cu memorabila prefaţă a regretatului Alexandru Paleologu).
[3] Întruchipată îndeosebi de Nicolae Bălcescu şi, cu morgă hugoliană, de Ion Heliade-Rădulescu. Este vorba de răstimpul cuprins, cu aproximaţie, între 1840 şi 1870, caracterizat printr-un amestec mai degrabă bizar de ideologie romantică şi iluministă.
[4] Cel mai bine ni-l redă pe Hasdeu, din acest punct de vedere, excelenta ediţie a lui Mircea Eliade (B. P. Hasdeu, Scrieri literare, morale şi politice, 2 vols., Fundaţia pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1937). A se vedea şi Mircea Eliade, Despre Eminescu şi Hasdeu, Editura Junimea, Iaşi, 1987.
[5] Astăzi avem restituită integral şi profesional publicistica eminesciană în ediţia Perpessicius: M. Eminescu, Opere, vol. IX-XIII (apărute între 1980 şi 1989, sub coordonarea lui Al. Oprea, apoi a lui D. Vatamaniuc şi P. Creţia). O carte despre Naţionalismul lui Eminescu a dat D. Murăraşu în 1932 (reed. Editura Pacifica, Bucureşti, 1994). Cărţulia lui Constantin Papanace, Mihai Eminescu – mare precursor al legionarismului românesc (Ed. “Armatolii”, Cetatea Eternă [Roma], 1951; reed. 1975) păcătuieşte prin exces de ideologizare partizană. Cea mai bună expunere sintetică rămîne cea a lui G. Călinescu (din Opera lui Mihai Eminescu, cap. “Filozofia practică”).
[6] Mai tîrziu, Iorga va intra în conflict cu noua generaţie naţionalistă (aşa cum intrase şi A. C. Cuza). Deşi salutase, la începutul lui 1937, pilda de eroism jertfelnic a lui Moţa şi Marin (art. “Doi băieţi viteji: Moţa şi Marin”, în Neamul românesc din 19 ianuarie 1937), în 1938 va avea un rol important în acţiunea de “decapitare” a Mişcării Legionare (începută cu arestarea, parodia de proces şi asasinarea în stare de detenţie a lui Corneliu Codreanu); în 1939 va lovi cu piciorul în cadavrele legionare expuse “pe caldarîmul Cotrocenilor după omorîrea lui Armand Călinescu” – fapte ce au condus, pe fondul tensionat al epocii, la oribilul şi inutilul asasinat comis în 1940 de un grup legionar rebel (N. Steinhardt, relatînd incidentul – cf. Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 387 –, comentează: “Dar niciodată turpitudinea victimei nu scuză pe ucigaş. Nu încape deci scuză pentru cele petrecute în pădurea de la Strejnicu, ci numai – pentru noi, nu pentru ucigaş – încredinţarea că dreptul şi nedreptul, lumina şi întunericul, binele şi răul sînt distribuite în mod mai pestriţ decît bănuiam. Lui Iorga, de altfel, i se aplică întocmai vorbele lui Bossuet despre abatele de Rancé: C'est un homme contre lequel on ne saurait avoir raison. E atît de mare încît nu poţi avea dreptate împotriva lui”). Să menţionăm şi definiţia pe care un coleg de generaţie şi crez naţionalist, Octavian Goga, i-o dăduse lui Iorga încă din anii '20: “... monumentala incarnaţie a proorocului care şi-a mîncat tablele legii” (Mustul care fierbe, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1927, p. 88).
[7] Figura “apostolică” a lui N. Steinhardt (ca şi aceea, mai problematică, a “protocronistului” Edgar Papu, umbrită, mai ales în ultimii săi ani, de penibile cîrdăşii conjuncturale) ridică o problemă interesantă din unghiul de vedere al temei naţionale: posibilitatea ca un “alogen” să intre – în cazul de faţă pe calea Ortodoxiei şi a culturii – în comunitatea de sensibilitate şi destin a unui neam.
[8] Stînga – fie ea comunistă sau democratică – trăieşte cu un fel de psihoză a “culturii de dreapta”. Marea piatră de poticnire a stîngii democrate actuale, atunci cînd vine vorba de dreapta creştină românească, nu-i atît principala şi controversata ei expresie politică (Mişcarea Legionară), cît consistentele ei expresii culturale (“şcoala” lui Nae Ionescu, gruparea “gândiristă” etc.). Dreptei politice i se pot găsi mai uşor punctele slabe (fie reale, fie contrafăcute propagandistic); cu operele culturale adeseori remarcabile ale atîtor personalităţi de dreapta (unele de notorietate universală) nu se poate însă “jongla” la fel de uşor. Multe dintre aceste personalităţi nu numai că legitimează România modernă pe planul valorilor autentice, dar se constituie de la sine şi în puncte de fascinaţie pentru destui reprezentanţi ai generaţiei tinere (lipsite, în genere, de ilustre modéle contemporane). Aici este miezul problemei: dreapta culturală legitimează, fie şi indirect, dreapta politică. De aceea, anumite cercuri intelectuale ale stîngii democratice au dus şi continuă să ducă o campanie susţinută împotriva lui Eminescu, a unor “vîrfuri” ale culturii noastre interbelice (Nicolae Paulescu, Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Lucian Blaga, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea, Dumitru Stăniloae, Constantin Noica etc.) sau a unor mari personalităţi ale exilului postbelic (cazul Mircea Eliade, cazul Vintilă Horia, iar în ultimii ani şi cel al “apostatului” Emil Cioran). Confundîndu-se îndeobşte Ortodoxia cu ortodoxismul politic sau cultural, Biserica Ortodoxă Română este şi ea culpabilizată în mod curent ca fost – dar şi actual – bastion al “reacţionarismului” românesc.
[9] Cf. eseul “Neamul în Biserică”, postat şi pe acest blog.
[10] Dincolo de toate incriminările mapamondului, se ştie prea bine cît de mult datorează Spania, Portugalia sau Chile regimurilor naţionaliste autoritare ale lui Franco, Salazar şi Pinochet, care şi-au salvat efectiv ţările de la dezastru (faliment economic, anarhie şi comunizare) şi au lăsat în urmă o prosperitate pe care regimurile socialiste succedente au reuşit s-o risipească iresponsabil în doar cîţiva ani!
8 comentarii:
Domnule Codrescu, am si eu o intrebare, mai mult o curiozitate.
Fiindca de cate ori atingeti subiectul o faceti, va alegeti cuvintele cum ar spune americanul la limitele unei "dezmintiri plauzibile" (plausible deniability), si cu un fel de "wink-wink", subinteles din felul in care expunerea ideilor lasa mult prea mult loc echivocurilor. Exemple sunt recentul articol despre (in)toleranta crestina aproape in intregime atins de echivocuri dubioase, precum si toate articolele din Rost care au tangenta cu subiectul legionarismului. Ca sa dau un exemplu foarte concret, articolul despre moartea lui Iorga contine o foarte nelalocul ei distinctie intre "legionarii" care comiteau crime si dupa aia isi asumau raspunderea si cei care l-au omorat pe Iorga si au fugit.
Asemeni distinctii si precizari supra-ultra-grijulii nu prea au ce cauta in opera unei persoane care vrea sa promoveze in lume mesajul Evangheliei dupa cum e porunca:
Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă.
Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă.
Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.
In articolul de fata ati scris:
"Aşa cum odinioară naţionalismul românesc a trebuit să se scuture de balastul masonic, tot aşa el trebuie să se scuture astăzi de balastul comunist."
Eu vin, deci, sa va intreb pe sleau de o chestiune pe care o tot aburiti in fel si chip: cand credeti ca vine vremea sa scuturam marturia intru credinta a romanilor de rusinea ereziei legionare ?
Tot in articolul de fata despre nationalismul crestin bag de seama ca nu mai citati nimic din biblie.
Eu as zice ca intreg capitolul 7 din Evanghelia dupa Matei ar fi foarte potrivit pentru aceasta discutie, din care imi permit sa va reamintesc cateva cuvinte de folos, apropos fde glorioasa "nunta" interbelica dintre "naţionalismul eminescian" şi "creştinismul ortodox":
Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori.
După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?
Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele.
Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune.
Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc.
De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte.
Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.
Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut?
Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea.
Dragă domnule Cozianu,
Din Biblie n-am mai citat pentru că nu se citează Scripturile hodoronc-tronc, cînd în discuţie sînt probleme de istorie modernă şi contemporană. Revelaţia luminează spre înţelegere, dar Biblia nu este nicidecum un fel de ghid al politrucului, cu care să stai tot timpul în mînă şi să cenzurezi ideologic realitatea, ca propagandiştii de partid de pe vremuri, prevalîndu-te de litera ei.
În ce priveşte legionarismul (care poate şi trebuie să fie tratat deja ca o realitate istorică între altele, fiind ieşit din scena politicii curente), nu se pune problema (cel puţin în cazul meu) de a-i face apologia în vederea vreunei resurecţii, şi nici de a-i scuza erorile şi/sau excesele. Se pune doar problema de a-l judeca în mod corect, în contextul şi în complexitatea lui, şi de a te raporta la el ca la o "lecţie istorică", învăţînd ceea ce este de învăţat şi din părţile lui bune (dacă le-a avut), şi din părţile lui rele (pentru a le împiedica să se mai repete).
Or, fenomenul a avut, fie că ne place, fie că nu, o complexitate şi o extensiune pe care nu le poţi eluda fără explicaţii, sau doar în baza prejudecăţilor curente.
Istoriografia românească n-a ieşit decît recent şi în parte de sub teroarea ideologică, aşa că încă rămîne datoare în demistificarea unor realităţi istorice îndelung demonizate propagandistic, dar există despre "fenomenul legionar" contribuţii ample, serioase şi oneste ale unor cercetători străini (am dat bibliografia - cu totul impresionantă - în cartea mea "În căutarea Legiunii pierdute"), din care rezultă limpede complexitatea de care vorbeam şi care nu poate fi redusă la nişte simple etichete generalizator-stigmatizante ("fascism", "fanatism", "erezie legionară" etc.). O mişcare girată, fie şi numai conjunctural, în existenţa şi în spiritul ei, de elita unei întregi generaţii, de personalităţi atît de diverse şi de pregnante (aristocratice, intelectuale, artistice, bisericeşti), impune judecăţii critice nuanţe şi distincţii.
Îmi spuneţi/reproşaţi că am făcut deosebire, de pildă, între legionarii care au ucis şi s-au predat, pe de o parte, şi cei care au ucis şi nu s-au predat ("au fugit"), pe de altă parte. Păi diferenţa nu o fac eu, teoretic şi discursiv, ci ea a existat în realitate, iar existenţa ei pură şi simplă reclamă un efort de lămurire, nu pentru că unii ar fi fost "buni" şi alţii "răi", ci pentru că evident n-au fost toţi la fel. Cum să vă spun, criminali au fost,de pildă, şi Moise (care l-a ucis pe egipteanul torţionar şi apoi a fugit în pustie), şi Codreanu (care l-a ucis în legitimă apărare pe Manciu, torţionarul generaţiei lui), şi Torquemada (chiar dacă o făcea sub acoperirea instituţională a Inchiziţiei), şi Hitler (care a însîngerat un continent întreg), şi Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfînt ("degrabă vărsătoriu de sînge nevinovat"), şi teroristul Bin Laden (marea sperietoare "spectrală" a mapamondului actual), şi Raskolnikov (din "Crimă şi pedeapsă" a lui Dostoievski, care a ucis, cu filosofie, baba "inutilă"), şi Rîmaru (care a ucis în serie femei, aparent fără nici un criteriu discriminatoriu), şi Max Goldstein ("omul cu cîrlig", micul anarhist cu bomba de la Senat), şi Carol II (care a poruncit să fie ucişi, parte punctual, parte aleatoriu, într-o singură noapte, aprox. 300 de legionari de pe tot cuprinsul ţării) ş. a. m. d. Cum să nu faci deosebire între toate aceste cazuri, deşi toate stau sub numitorul comun de "criminali"?
Iar dacă în textele mele există o anume ambiguitate sau relativitate a formulărilor sau a judecăţilor, ori, cum ziceţi dvs., ca bunul român american, "plausible deniability" sau "wink-wink", este tocmai pentru că, atent - după puterile mele - la multitudinea uneori deconcertantă a nuanţelor şi implicaţiilor, nu pot practica un discurs al verdictelor absolute, cum înţelegeţi să faceţi dvs. cînd vorbiţi de "erezia legionară", sau cînd găsiţi culpabilă însăşi bordarea directă sau tangenţială a subiectului, bănuind cine ştie ce conspiraţii sau intenţii impure.
Nu ştiu dacă aţi apucat să citiţi cartea d-lui Sorin Lavric (care numai "legionar" sau "apologet al legionarismului" nu poate fi numit) despre "Noica şi mişcarea legionară". Ce să-i faci, trebuie să dăm seama de lucruri în toate resorturile şi în toate consecinţele lor, mai ales cînd la mijloc sînt nume ca Eliade, Noica, Cioran etc., sau atîtea destine martirizate în temniţele veacului (gen Valeriu Gafencu, "sfîntul închisorilor")!
Îmi vine în minte în traducere (poate dvs. vă vine în original) locul acela din "Hamlet" (Shakespeare e cu noi!): "Tainele cerului şi ale pămîntului, Horatio, sînt mult mai multe decît închipuie filosofia ta!"...
Dl Cozianu pare a avea o singura idee si nicio cravata. Obsesia cu demascarea legionarilor e tot atat de periculoasa ca si obsesia cu "conspiratia iudeo-masonica". E o forma de monomanie care nu duce nicaieri.
Domnule Codrescu, eu nu vream sa fac polemica pe subiectul asta, fiindca e perfect inutil sa polemizezi pe subiectul "ereziei legionare".
Imi veti ierta cutezanta de a o numi in continuare erezie - poate pentru dumneavoastra n-o fi erezie si va inteleg pe undeva punctul de vedere, dar pentru mine asta e.
Pentru mine e asa din simplu motiv ca "filosofia legionara", care este un sistem de gandire totalitar - apropos de citatul din Shakespeare - , n-a venit nici de la Iisus nici de la Sf. Apostol Pavel, nici nu e marturisita in crez, a venit de la niste "profeti" pe care, in calitatea lor de pretinsi profeti, se cuvine, ba chiar ni se cere, sa-i judecam dupa roade. Din pacate, vorbim de o "invatatura" care a avut consecinte, a avut roade. Si iarasi din pacate, poate inca sa mai aiba. Nu cred ca un om de cultura de talia dumneavoastra nu e constient de puterea ideilor - puterea creatoare a ideilor bune si puterea distructiva aideilor rele. Nu e cazul sa ne amagim ca "ideile legionare" dupa dumneavoastra / "erezia legionara" dupa mine, tin strict de domeniul istoriei.
Pe fostii legionari / fostele "elite" n-avem noi a-i judeca in calitatea lor de pacatosi, fiindca are cine . Din acest motiv toate povestile cu "legitima aparare" in cazul legionarilor, sunt curata pierdere de vreme. Daca asa vrea bunul Dumnezeu, o sa-i treaca in randul dreptilor si fara legitima aparare, cum a facut cu talharul de pe cruce, iar daca nu, nu.
Noi in ortodoxie ne "mandrim" (ar trebui sa ne umilim da' asta e alta poveste) ca pastram credinta intacta fara lipsuri si fara adaugiri asa cum a predat-o Iisus apostolilor. Poate is eu mai greu de cap, mai incult sau nu stiu sa citesc bine. Dar, atat cat ma duce capul, n-am nimerit elementele filosofiei legionare in credinta ortodoxa, nici la liturghie si nici la buchea cartii. Daca la dumneavoastra vine un catolic si va defileaza cu filioque cu imaculata conceptie sau cu infailibilitatea papala, o sa-i spuneti ca promoveaza erezii catolice. Daca in cultura noastra au venit baietii veseli si au defilat cu filosofia legionara, imi dau si eu cu parerea ca e o erezie.
Atat am tinut sa precizez ca sa nu va inchipuiti ca am aruncat termenul de "erezie" cu naivitate sau cu usurinta. Va respect dreptul dumneavoastra sa le considerati tezaur de invatatura crestin-ortodoxa, daca asta credeti de cuviinta.
Eu vream doar sa ma lamuresc, sa ne lamuriti, pe mine si pe alti curiosi care e pozitia dumneavoastra.
Cat despre distinctii, si aici am inteles. Dumneavoastra tineti sa faceti aceste distinctii. Diferentele tin de realitatea exterioara si sunt de neclintit, distinctiile tin de perceptie/judecata/valori/context.
Eu am tinut sa va atrag atentia ca faceti niste distinctii complet nelalocul lor, asta in opinia mea, tinand seama de contextul in care le faceti si de valorile pe care le promovati.
De asta v-am dat si citatul din biblie, fiindca nu e simplu citat, e porunca:
"Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.".
Nu cred ca e cazul sa ne amagim ca poruncile ce ne-au fost lasate spre ascultare, invatatura Evangheliei, n-au a face cu "probleme de istorie moderna si contemporana".
Ba chiar, cand va luati libertatea sa vorbiti despre "nunta dintre naţionalismul eminescian şi creştinismul ortodox" se cuvine sa va raportati la invatatura Evangheliei ca sa ii lamuriti pe naivii ca mine care credeam ca invatatura a fost predata de Hristos integral si n-ar prea avea nevoie sa fie nuntita, chiar si cu o asa comoara precum "nationalismul eminescian".
Eu cred ca, totusi, pe baza invataturii Evangheliei, care se aplica foarte bine "problemelor de istorie moderna si contemporana", se cuvine sa facem o distinctie intre, pe de o parte, jertfa martirilor primelor veacuri de crestinism, care intr-adevar a fost faclia care a luminat si in care oamenii au recunoscut faptele bune si modele de urmat si l-au slavit pe Tatal din Ceruri, si , pe de alta parte, "marturia" de credinta a legionarilor care intai au omorat si dupa aia s-au predat sau nu s-au predat politiei -- in "legitima aparare" dupa cum vine vorba.
Asta e intr-adevar o distinctie care ar merita facuta si subliniata, apropos de erezia legionara care vrea sa ne invete ca nu se cuvine sa ne iubim dusmanii "cand la mijloc sunt valorile colective".
Dar, ma rog, cum v-am spus, aici e vorba de niste lamuriri, nu de polemica. Daca dumneavoastra tineti cu tot dinadinsul la distinctiile dumneavoastra eu nu cutez sa cred ca va pot schimba parerea, daca intr-adevar e o parere pe care ati considerat-o in profunzime si cu toate implicatiile de rigoare.
Motivul pentru care am expus ideile de mai sus este pentru ca, raportandu-va mai explicit la ele, si pozitia dumneavoastra devine mai limpede. Ar fi, poate, de dorit ca o astfel de raportare sa se gaseasca in textele dumneavoastra.
Nici eu nu prea mai am entuziasmul polemicilor, mai ales atunci cînd bag de seamă că argumentele îmi sînt cu obstinaţie eludate, iar discuţia tinde să se poarte la nivelul unui fel de "urechism" superficial, deghizat în principialitate apodictică.
V-aţi explicat şi m-am explicat. N-am căzut de acord, dar măcar am înţeles fiecare despre celălalt că nu-i aşa de "rău" cum ni se păruse iniţial. Putem să facem aici pactul civilizat al unei tăceri reciproc curative. Vom găsi amîndoi lucruri mai rodnice în care să ne investim timpul şi - pînă la proba contrarie - inteligenţa. Iar despre legionari să zicem amîndoi, creştineşte: Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească.
Cum credeau comuniştii că tot ce-i rău se identifica cu capitalismul (reprezentat de burghezo-moşieri), aşa cred ăştia, din specia domnului Cozianu, că tot ce-i rău se identifică cu legionarii (reprezentaţi de naţionalisto-ortodocşi)! Sunt reflexele mentale ale educaţiei de propagandă. Fiind victima unei astfel de educaţii, subiectul, chiar când are impresia că judecă cu mintea lui, nu poate ajunge decât tot unde a fost îndoctrinat să ajungă, pentru că mintea lui e stricată deja, e prost conformată şi prost nărăvită.
În comunism mult mai puţini luau în serios şabloanele de gândire şi de limbaj: ştiau sau bănuiau că nu-s decât "vrăjeli". Astăzi, în globalismul democratic, sunt mult mai mulţi care iau şabloanele de bune, se definesc şi se legitimează sincer prin ele, şi, desigur, se mai şi cred băieţi deştepţi. Manipularea e mult mai perfidă, iar oamenii mult mai decerebraţi, în ciuda "culturii" informaţionale. E o situaţie care ar trebui să ne întristeze şi să ne preocupe cu prioritate, pentru că este şi direcţia spre care sunt îndreptaţi, prin şcoală, mass media şi internet, inclusiv copiii şi nepoţii noştri.
Un fost deţinut politic (nelegionar)
Salutari,
daca tot vorbim de anii 1600,1700,1800,... putem vorbi si de 2500,2600,2800,2900.
Ce mai cinteaza? Natiunile apar si dispar... 2600 Marele Hanat CHiez, ... 2800 Marele razboi,... 2900 dispar oamenii... :-).
Totul este relativ, astazi vorbim de limba Romana, in 2100 vorbim si predam limba Rromana (tiganii devin majoritari), in 2120 limba Rromanes devine obligatorie, Rromania se scrie asa si lucrurile devine clare...
Prin urmar... nationalisti poate au fost Iutii, saxonii, gotii, insa nu exista acum acte prin care sa dovedesti ca esti got... si nici nu vor mai fi acte prin care sa dovedesti ca esti roman sau Rroman in 2900 toamna...
Aţi uitat să spuneţi, ca Nicolae Văcăroiu: "Părerea mea!". Sînteţi prea deştept pentru mine şi dezinvoltura dvs. mă complexează, aşa că nu mai am nimic de adăugat.
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire