sâmbătă, octombrie 25, 2008

NAŢIONALISMUL ÎN ISTORIA ROMÂNILOR

Înaintemergătorul naţionalismului creştin românesc:
Mihai Eminescu (1850-1889)


NAŢIONALISMUL ROMÂNESC
ÎN CONTEXT EUROPEAN


Ipostaze istorice şi provocări actuale


I

În secolul al XIX-lea (“secolul naţionalităţilor”, cum i s-a spus), naţionalismul po­li­tic s-a născut, la noi şi aiurea, sub auspicii masonice. E un fapt istoric că masoneria s-a pus o vreme în slujba “emancipării naţiilor” (ceea ce i-a şi determinat pe naţionaliştii romantic-revoluţionari ai epocii să se înscrie masiv în loji şi să le adopte lozincile în lupta politică, socotind că astfel pot servi mai eficient cauza “na­ţiei” lor şi chiar pe acel retoric “Dumnezeu al popoarelor”). Este interesant că, deşi naţiunile europene se conturaseră de­mult (încă dinspre sfîrşitul Evului Me­diu), iar Europa creştină subzistase firesc, veacuri de-a rîn­dul, ca ansamblu de diversităţi etnice consolidate, naţi­o­nalismul ca doctrină poli­tică n-a existat înainte de seco­lul al XIX-lea! Abia o dată cu acest secol (“bolnav”, după topos-ul romantic; “stu­pid”, după Léon Daudet) s-a trecut relativ repede de la naţi­o­na­lismul firesc, organic şi nedis­cur­siv al veacurilor ante­rioare la un naţionalism doctrinar, o­fen­siv şi retoric. Sau s-ar putea zice: de la existenţa naţi­o­nală organică, mai degrabă sub­conştientă, la naţionalis­mul politizant, la ofensiva “con­ştiinţei naţionale”. Cineva (negre­şit nu popoarele însele!) a avut interesul precis de a da realităţilor naţionale fireşti a­ceastă bruscă turnură mili­tantă, folosindu-se de o propagan­dă insidioasă. Sen­­ti­men­tul na­ţi­o­nal a fost incitat să devină armă de luptă politică. Ba chiar s-a mers, în unele cazuri, pe fondul fe­brei romantice, pînă la o sub­stituire a misticismului reli­gios cu noua “mistică naţiona­lă” (a se vedea, bună­oară, scandalul “filetist” din Balcani). Faptul a fost greu de con­secinţe: ofen­si­va na­ţi­o­nalismelor a schimbat consi­de­rabil configuraţia po­­li­­tică a Europei.
Avînd în vedere puternica tensiune ulterioară dintre ideologiile masonice şi ideo­logiile naţionaliste, această su­­mară schiţă istorică poate părea paradoxală; în con­tex­tul epocii respective ea îşi află însă o explicaţie extrem de sim­plă: conspiraţia masonică, pen­tru a-şi putea realiza planurile mondialiste, avea nevoie de dezintegrarea mari­lor imperii; anti­cipînd şi exploatînd pro domo o anumită tendinţă isto­ri­că obiectivă (aceea de formare a statelor na­ţi­o­nale inde­pen­dente sau măcar autonome), ea a folosit a­gi­taţia naţionalistă spre a grăbi disoluţia internă a acestor imperii tradiţionale (ce s-au şi prăbuşit pe rînd, de-a lun­­gul secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale seco­lu­lui XX; aici nu intră în discuţie dacă aceste imperii erau bune sau rele, ci scopul ma­lefic cu care s-a lucrat la dis­trugerea lor; nu atentatul la ordinea imperială este grav, cît sensul anticreştin al acestui atentat, confirmat cu pri­so­sinţă de evoluţia ulterioară a lucrurilor). Cum avea să se întîm­ple însă şi cu “experimentul comunist” de mai tîrziu (ce a avut ca principal scop distru­ge­rea rebarba­ti­vului impe­riu rus pravoslavnic), naţionalismul, o dată ce şi-a îndeplinit meni­rea dizolvantă, a devenit incomod pen­tru proiectele in­ter­­naţionaliste ale francmasoneriei, ca­re, deşi s-a mai folosit de el în cazuri izolate, a trecut la o vastă campanie antina­ţio­nal(ist)ă, pe care o continuă şi azi[1]. Atît naţionalismul se­co­lului al XIX-lea cît şi comunis­mul secolului XX au sfîrşit prin a se întoarce, cu des­tulă agresivitate, împotriva celor ce le-au folosit ca in­stru­mente destructive/dizolvante; fie­care dintre ele s-a pur­tat (în parte pre­vizibil, în parte impre­vizibil) ca un Go­lem răz­vrătit împotriva celor ce l-au pus în miş­care. Sau, ca în povestea “ucenicului vrăjitor”, anumite forţe obs­cu­re, o dată dezlănţuite, n-au mai putut fi, de la un moment dat, controlate. Ba mai mult decît atît: naţionalis­mul şi comu­nis­mul, deşi esenţial divergente, au ajuns să se întîl­nească şi să-şi dea mîna, după al doilea război mondial, prici­nu­ind multă bătaie de cap conspiraţiei mondialiste şi marilor puteri înregimentate acesteia; aşa a apărut, pe scena isto­riei contemporane, struţo-cămila “naţionalismu­lui comu­nist” (ce pare departe de a-şi fi spus ultimul cu­vînt, mai ales în Ru­sia post-sovietică[2]).

O figură legendară a naţionalismului creştin românesc:
Nae Ionescu (1890-1940)


II


În România, după preludiul constituit de încercarea de insurecţie a lui Tudor Vla­dimirescu (1821), care, în ciuda eşecului rapid, a marcat falimentul fanariotismului şi tre­zi­­rea conştiinţei noastre naţionale, naţionalismul a prins con­sis­tenţă mai ales cu gene­raţia paşoptistă, ai cărei lideri erau cu toţii masoni. Spiritul romantic a favorizat şi el, de­­sigur, afirmarea (şi chiar supralicitarea) “specificului na­­ţional” (lucru valabil, într-o fază mai tîrzie, şi pentru ca­­­zul Emi­nes­cu). Apartenenţa masonică a romanticilor noş­tri paşop­tişti tre­buie însă corect înţeleasă. E greu de stabilit dacă ei aveau conştiinţa unei mani­pulări; cert este că interesele masonice coincideau pe atunci cu aspiraţiile etnice ale mo­mentului, astfel că pa­şop­tiştii par a fi fost na­­ţi­o­nalişti sinceri şi masoni prin conjunc­tură. Naţiona­lis­mului românesc i-au trebuit cîteva decenii ca să se eman­ci­peze de faza lui ma­so­nică[3]. Generaţia lui B. P. Hasdeu (denumită îndeobşte “post-paşoptistă”, deşi delimită­rile nu pot fi decît relative) intuise deja necesi­ta­tea acestei e­man­cipări (ideile naţionaliste ale tînărului Hasdeu le anti­ci­pează, în multe pri­vinţe, pe cele eminesciene)[4]. Ade­vă­­­rata trecere de la naţionalismul de obedienţă masonică la naţionalismul organic românesc s-a făcut mai ales prin Emi­nes­cu[5]. Dar Eminescu n-a fost nici înţeles şi nici ur­mat imediat; “Junimea” era aproape în totalitate o socie­tate ma­so­nică, Maiorescu însuşi era un amestec ciudat de conser­vatorism şi cosmopolitism, iar un A. C. Cuza (n. 1857), vi­ito­rul anti­ma­son şi antisemit radical, trecut şi el pe la “Ju­ni­mea”, coche­tase cu masoneria în prima lui ti­ne­reţe. Naţio­nalismul emi­nescian se va consolida şi se va extinde o dată cu gene­raţia lui Iorga, cel ce a vorbit pen­tru întîia oară de “Cruciada românismului”[6]. Cu toate aceste antecedente, abia epoca in­ter­­belică va fi însă aceea care va da naţionalismului ro­mâ­nesc o autentică bază spi­ri­tuală, să­vîr­şind nunta dintre naţionalismul eminescian şi creştinis­mul ortodox, fie prin “ortodoxismul” gândirist (tu­telat de Ni­­chifor Crainic), fie prin Mişcarea Legionară (aşa cum o gîndise iniţial înte­meietorul ei, Corneliu Z. Co­dreanu: mai mult ca "şcoală spirituală" decît ca partid politic), fie prin “şcoala” lui Nae Ionescu (Vasile Băncilă, Mircea Vul­cănescu, Mircea Eliade, Constantin Noica etc.), fie prin sin­­teza strict teologică a lui Dumitru Stăniloae (mai întîi în pa­ginile revistei Gândirea, apoi în volumele Ortodoxie şi ro­mânism – 1939 şi Poziţia d-lui Lucian Blaga faţă de creşti­nism şi ortodoxie – 1942). O expresie mai tîrzie a naţionalismului creştin al generaţiei inter­belice a fost, pî­nă foarte aproape de noi, legendarul Petre Ţuţea (cf. Între Dumnezeu şi neamul meu, Fundaţia Anastasia-Arta Grafi­că, Bucureşti, 1992), reorientat totuşi, ca opţiune politică ideală, dinspre “nă­luca” legionarismului spre un fel de sin­teză liberal-conservatoare (de genul celei pe care avea s-o încerce mai tîrziu Varujan Vosganian cu dispăruta U­ni­u­ne a Forţelor de Dreapta). Şi, oarecum surprinzător, un evreu (creştinat, ce-i drept, ba chiar călugărit în ultimii ani ai vieţii, la Rohia): marele filo-român şi marele orto­dox N. Stein­hardt (cu precădere în Jurnalul fericirii)![7]
A trebuit deci să treacă aproape o sută de ani pentru ca naţionalismul românesc, curăţit de orice reziduuri maso­nice, să-şi afle suprema articulaţie, pe fondul renaşterii noas­tre ortodoxe, mai ales în deceniul premergător celui de-al doilea război mondial. (Desigur, au existat – cum se fac sim­ţite şi astăzi – şi manifestări naţionaliste mai puţin sau deloc legate de Ortodoxie; ele au rămas însă într-un plan secund. A se vedea şi Nico­lae Roşu, Dialectica naţi­o­nalismului, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1936 – o pri­mă car­te de­dicată devenirii istorice a naţionalismului românesc).
Situaţia postbelică a dus la o eclipsă de vreo două de­cenii a spiritului naţional. Apoi, o dată cu debutul epocii ceau­şiste, naţionalismul a revenit în forţă, dar în forme pro­fund viciate: dimensiunea lui moral-spirituală, creştină şi orto­doxă, a fost înlocuită cu un soi de demagogie pro­to­­cronistă, chinuit adaptată ideologiei marxiste (în plasa căreia au căzut, din păcate, şi cîteva conştiinţe naţionale autentice). A rezultat, în ansamblu, o ca­ri­catură grotescă a naţionalis­mului (sub eticheta “patriotismului” propagan­dis­tic), de alt­fel tot după model moscovit. În slujba aces­tui naţionalism ateu, materialist şi gregar s-au pus, pe lîn­gă cîţiva naivi de bună-credinţă, o întreagă armată de po­li­truci abjecţi, mai ales din a doua generaţie comunistă, unii dintre ei activînd şi în cadrele Securităţii, iar Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor au fost fruntaşii lirici ai şleahtei. Este ceea ce a supra­vieţuit cu precădere din regimul comunist, după decembrie '89, spurcînd pînă azi scena politică românească.

Ultimul patriarh al naţionalismului creştin românesc:
Petre Ţuţea (1902-1991)


III

Prin urmare, au existat în istoria României moderne trei formule generice de naţionalism: naţionalismul de sor­ginte ma­­so­­nică, naţionalismul de sorginte creştină şi naţionalismul de sorginte comunistă. Ele nu trebuie con­fundate una cu cea­laltă, nici judecate cu ace­leaşi măsuri. Viabilă sau nu (viito­rul o va dovedi, pe deasupra specula­ţiilor noastre), sin­gura formulă naţionalistă pur româneas­că, avînd şi autentice te­meiuri moral-spirituale, este cea de a doua (intuită şi parţial fundamentată de Eminescu, apoi adîncită de marea ge­ne­­raţie interbelică); în numele ei mărturisesc, de altfel, multe­le mii de martiri (din anii '30 pînă în anii '60), ca şi nume­­roa­sele per-sonalităţi culturale care n-au ezitat să şi-o asu­me[8], mai cu seamă pînă în pra­gul marelui război.
Avînd în vedere cele de mai sus, toţi cei ce mai cred astăzi într-o posibilă soluţie creştină şi naţională a crizei româneşti trebuie – dacă vor să fie credibili şi, cu timpul, efi­­cienţi – să se delimiteze categoric de orice forme ief­ti­ne sau false de “naţionalism” şi “fundamentalism”, redes­co­pe­rind şi asumîndu-şi creator adevărata tradiţie naţio­nală, cu toate exigenţele ei morale şi spirituale. Aşa cum odinioară naţionalismul românesc a tre­buit să se scuture de balastul masonic, tot aşa el trebuie să se scuture astăzi de balastul co­munist. Pe de o parte, falşii prieteni sînt mai primejdioşi de­cît adversarii învederaţi. Pe de altă parte, dincolo de orice considerente “pragmatice”, e aici o pro­ble­mă de principiali­ta­­­­­te istorică şi morală, care unui om de dreapta nu-i poate fi indiferentă.
Desigur, în urma acestor consideraţii problemati­zante, cineva poate reclama un răs­puns mai răspicat la o în­­tre­bare ce se impune de la sine, dincolo de cazul românesc: este naţionalismul, ieşit din starea lui genuină şi implicat în dinamica politică a moder­nităţii, ceva mai degrabă bun sau ceva mai degrabă rău? S-ar putea răspunde că, ţinînd într-un fel de firea lucrurilor, el nu este, în sine însuşi, nici bun, nici rău; sau că este, ca tot ce se consumă în inter­valul imperfect al istoriei, şi bun, şi rău, căci aici, “în veac”, lucrurile sînt, în mod fatal, indefinit amestecate, prin prezenţa corupătoare a “păcatului”, adică prin con­di­ţia noastră “căzută”. În orice caz, naţionalismul devine mai degrabă bun sau mai degrabă rău în funcţie de cum este trăit şi pus în lucrare, adică în funcţie de calitatea umană, de rectitudinea interioară a celor care îl slujesc. Pe de altă parte, dacă na­ţiunile, aşa cum am arătat cu alt prilej[9], sînt realităţi deopotrivă necesare şi legitime în or­di­nea firească a lumii, naţionalismele – de data aceasta nu ca sentimente de aparte­nen­ţă, ci ca arme ideologice – sînt legi­ti­me fără să fie şi necesare. Sau, mai bine zis, ele nu au fost necesare ca ata­re atîta vreme cît n-a existat o agre­siune po­li­­tică deschisă împotriva organici­tă­ţii vieţii etno-comunitare. Din mo­mentul în care această agresiune a apărut şi s-a extins, prin ideologiile di­zol­­vante ale moder­nităţii, naţionalismele pot reprezenta – şi au şi ajuns să re­pre­zinte – ne­ce­sităţi vitale la nivel colectiv[10].
Că ar fi fost de preferat ca sen­timentul naţi­onal să nu se politizeze, ci să fie trăit fără os­tentaţie în fires­cul exis­tenţei, aceasta se poate spune; nu­mai că evoluţia lu­cru­ri­lor a fost alta, iar astăzi stăm în bătaia consecinţelor ei, fie că ne pla­ce, fie că nu. Oricît ar pă­rea de paradoxal, naţio­na­lis­­­me­le, în ultimă analiză, nu sînt atît cre­­aţii ale “naţio­na­­lişti­lor” (cum proclamă politologii de serviciu ai “erei post-westfaliene”, care pregătesc o­pi­nia publică mon­­dială pentru pro­cla­ma­rea oficială a “morţii naţiu­ni­lor”), cît ale acelor agenţi di­zol­­vanţi ce-au tîrît, cu “echerul” şi “com­pasul”, lumea lui Dumnezeu spre cel mai ma­re de­şert spi­ritual al istoriei. Abătute de la scopul pervers cu care au fost asmuţite pe scena politică a lumii, lămurite asupra lor însele în cîteva experienţe radicale ale modernităţii, reasumate în prelungirea vie a tradiţiei şi transfigurate în lumina credinţei, naţionalismele au ajuns arme redutabile şi temute întoarse contra manipulatorilor "ordinii mondiale", forme de autoreglaj ale existenţei istorice fireşti în drumul omenirii spre eshaton, "lecţie" de "răzbunare" a Firii împotriva celor care cred că o pot silui nepedepsiţi.

Răzvan CODRESCU

[1] Masoneria modernă, structurată în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, este o organizaţie inter­naţio­nală fundamental ocultă, imu­a­­bilă în principii, dar proteică în forme, avînd drept scop dizolvarea or­di­nii tradiţionale şi înlocuirea ei cu o “nouă ordine mondială”, anti­creştină şi antinaţională (toate formele de stîngism politic şi de anar­hism revoluţionar au crescut din această rădăcină). Dinspre sfîrşitul secolului al XIX-lea şi pînă spre jumătatea secolului XX, a circulat curent sintagma de “iudeo-masonerie”, motivată prin prezenţa masi­vă a elementelor iudaice în ideologia, simbolistica, ritualurile şi ierar­hiile masonice, de existenţa unor loji masonice exclusiv evreieşti (pre­cum faimoasa B'nai B'rith) şi de “divulgarea” aşa-numi­telor Pro­tocoale ale Înţelepţilor Sionului (a căror paternitate evreiască a fost însă vehement con­testată). Desigur, în toate acestea, adevărul şi exagerările se amestecă într-un mod deconcertant. Evreiască sau nu, masoneria se mlă­diază strategic pe contextul specific al fiecărei epoci, cu un abil realism prag­matic, asociat cu o machia­vellică lipsă de scrupule (“sco­pul scuză mij­loacele”). Se poate recunoaşte în cosmopolitismul sau inter­na­ţio­nalismul masonic pervertirea premeditată a universalis­mu­lui creştin. Universalismul autentic este poli­morf şi spiritualist, în vreme ce inter­na­ţionalismul modern şi contemporan este amorf şi ma­terialist. În privinţa (franc)masoneriei, a se vedea, ca mai la în­demînă, sintezele relativ recente ale d-lor Radu Comănescu şi Emilian M. Dobrescu (în care se află şi suficiente indicaţii bibliografice): Franc-masoneria. O nouă viziune asupra istoriei lumii civilizate, vol. I, Ed. Valahia, Bucureşti, 1991, vol. II, Ed. Europa Unită, Bucureşti, 2004; Istoria Franc-masoneriei universale (926-1960) şi Istoria Franc-masoneriei române (1734-1991), vols. I-II, Ed. Tempus, Bucureşti, 1992; Istoria Franc-Masoneriei (1960-1968), vol. III, Ed. Tempus, Bucureşti, 1995. O carte ce a făcut mare vîlvă la noi – Nicolae C. Paulescu, Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Franc-Masoneria, Bucureşti, 1913 (reed. par­ţia­lă: Francmasoneria, Editura Majadahonda, Bucureşti, 1996) – este astăzi greu “digerabilă”. Pentru Pro­tocoalele Înţelepţilor Sionului, există o ediţie românească bogat comentată, scoasă la Orăştie, în 1923 (trad. Ion I. Moţa; reed. Editura Alma Tip, Bucureşti, 1997). O altă versiune românească (Virginia Tho­mas) este in­clu­să în volumul Texte care au zguduit lumea (Editura Moldova, Iaşi, 1995, pp. 11-105). Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a condamnat oficial francmasoneria în 1937, mai ales pe ba­za unui studiu-raport întoc­mit de Mitropolitul Nicolae Bălan (cf. Miş­carea, anul III, nr. 1/22 şi urm., sau Scara, treapta a doua, 1997, p. 165 şi urm., dar şi Mihail Gavril, Biserica, Sinagoga, Loja..., Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 2006, cu reproducerea hotărîrii sinodale). Bagatelizarea aşa-numitei “paradigme conspiraţioniste” de către establishment-ul istorio­logic şi politologic actual se izbeşte nu atît de perpetuarea ob­se­siilor conspiraţioniste de tip vulgar (care au, nu o dată, nota lor de caragialism), cît de rezultatele altor cerce­tă­tori serioşi, dar mai puţin aliniaţi, care au dovedit cu prisosinţă impli­carea masoneriei în toate marile revoluţii dintre 1789 şi 1917 (cf., de pildă, mai ales pentru bo­gata bibliografie comentată, lucrarea lui Gian Pio Matto­gno, Maso­neria şi Revo­luţia franceză, Editura Ana­sta­­sia, Bucu­reşti, 1998, in­clusiv post­faţa semnată de Radu Comănescu – istoric al franc­masoneriei, iar în urmă mason el însuşi – şi semnificativ intitu­lată “Masonii – «ziditorii» istoriei moderne”).
[2] Cf., de pildă, Alexander Yanov, The Russian New Right, Univer­sity of California, Berkeley, 1978 (autorul este evreu ex-sovietic), sau Aldo Ferrari, A treia Romă. Renaşterea naţionalis­mului rus, Edi­tura Anastasia, Bucureşti, 1999 (în italiană studiile au apărut în 1986 şi 1989), cu prezentarea straniei miş­cări Pamjati (“Memoria”). A­ceas­tă linie nu trebuie confundată cu cea a lui Aleksandr Soljeniţîn, al cărui naţi­o­nalism creştin are cu totul al­te baze, dincolo de puritatea şi prestanţa sa morală (cf., între altele, Chestiunea rusă la sfîrşit de se­col XX, Editura Anastasia, Bucureşti, 1995, cu memorabila prefaţă a regretatului Alexandru Paleologu).
[3] Întruchipată îndeosebi de Nicolae Bălcescu şi, cu morgă hugo­lia­nă, de Ion Heliade-Rădulescu. Este vorba de răstimpul cuprins, cu a­proximaţie, între 1840 şi 1870, caracterizat printr-un amestec mai de­grabă bizar de ideologie romantică şi iluministă.
[4] Cel mai bine ni-l redă pe Hasdeu, din acest punct de vedere, exce­len­ta ediţie a lui Mircea Eliade (B. P. Has­deu, Scrieri literare, morale şi politice, 2 vols., Fundaţia pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1937). A se vedea şi Mircea Eliade, Despre Eminescu şi Hasdeu, E­di­tura Junimea, Iaşi, 1987.
[5] Astăzi avem restituită integral şi profesional publicistica emines­ci­a­nă în ediţia Perpessicius: M. Eminescu, Opere, vol. IX-XIII (apă­rute între 1980 şi 1989, sub coordonarea lui Al. Oprea, apoi a lui D. Va­ta­maniuc şi P. Creţia). O carte despre Naţionalismul lui Eminescu a dat D. Murăraşu în 1932 (reed. Editura Pacifica, Bucureşti, 1994). Cărţulia lui Constantin Papanace, Mihai Eminescu – mare precursor al legionarismului românesc (Ed. “Armatolii”, Cetatea Eternă [Roma], 1951; reed. 1975) păcătuieşte prin exces de ideologizare partizană. Cea mai bună expunere sintetică ră­mî­­ne cea a lui G. Călinescu (din O­­pe­­ra lui Mihai Eminescu, cap. “Fi­lo­zofia practică”).
[6] Mai tîrziu, Iorga va intra în conflict cu noua generaţie naţionalistă (aşa cum intrase şi A. C. Cuza). Deşi salutase, la începutul lui 1937, pilda de eroism jertfelnic a lui Moţa şi Marin (art. “Doi băieţi viteji: Moţa şi Marin”, în Neamul românesc din 19 ianuarie 1937), în 1938 va avea un rol important în acţiunea de “deca­pitare” a Mişcării Le­gionare (începută cu arestarea, parodia de proces şi asasinarea în sta­re de detenţie a lui Corneliu Codreanu); în 1939 va lovi cu piciorul în cadavrele legionare expuse “pe caldarîmul Cotrocenilor după omo­rî­rea lui Armand Călinescu” – fapte ce au condus, pe fondul tensionat al epocii, la oribilul şi inu­tilul asasinat comis în 1940 de un grup le­gio­nar rebel (N. Steinhardt, relatînd incidentul – cf. Jurnalul feri­cirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 387 –, comentează: “Dar nicio­dată turpitudinea victimei nu scuză pe ucigaş. Nu încape deci scuză pentru cele petrecute în pădurea de la Strejnicu, ci numai – pentru noi, nu pentru ucigaş – încredinţarea că dreptul şi nedreptul, lumina şi întunericul, binele şi răul sînt distribuite în mod mai pestriţ decît bă­nuiam. Lui Iorga, de altfel, i se aplică întocmai vorbele lui Bossuet despre abatele de Rancé: C'est un homme contre lequel on ne saurait avoir raison. E atît de mare încît nu poţi avea drep­tate împotriva lui”). Să menţionăm şi definiţia pe care un coleg de generaţie şi crez naţionalist, Octavian Goga, i-o dăduse lui Iorga încă din anii '20: “... monumentala incarnaţie a proorocului care şi-a mîncat ta­blele legii” (Mustul care fierbe, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1927, p. 88).
[7] Figura “apostolică” a lui N. Steinhardt (ca şi aceea, mai problema­tică, a “protocronistului” Edgar Papu, umbrită, mai ales în ultimii săi ani, de penibile cîrdăşii conjuncturale) ridică o problemă interesantă din unghiul de vedere al temei naţionale: posibilitatea ca un “alogen” să intre – în cazul de faţă pe calea Orto­doxiei şi a culturii – în comu­ni­ta­tea de sensibilitate şi destin a unui neam.
[8] Stînga – fie ea comunistă sau democratică – trăieşte cu un fel de psi­­hoză a “culturii de dreapta”. Marea piatră de poticnire a stîngii demo­­crate actuale, atunci cînd vine vorba de dreapta creştină româ­nească, nu-i atît principala şi controversata ei expresie politică (Miş­ca­rea Legionară), cît consistentele ei expresii cul­tu­rale (“şcoala” lui Nae Ionescu, gruparea “gândiristă” etc.). Dreptei politice i se pot găsi mai uşor punc­tele slabe (fie reale, fie contrafăcute propagan­dis­tic); cu ope­rele culturale adeseori remarcabile ale atîtor personalităţi de dreap­­ta (unele de notorietate universală) nu se poate însă “jongla” la fel de uşor. Multe dintre aceste personalităţi nu numai că legiti­mea­ză România modernă pe planul valorilor autentice, dar se constituie de la sine şi în puncte de fascinaţie pentru destui reprezentanţi ai gene­raţiei tinere (lipsite, în genere, de ilustre modéle contemporane). Aici este mie­zul problemei: dreapta culturală legitimează, fie şi indirect, dreap­ta politică. De aceea, anumite cercuri intelectuale ale stîngii de­mo­cra­tice au dus şi continuă să ducă o campanie susţinută împotriva lui Emi­­nes­cu, a unor “vîrfuri” ale culturii noastre interbelice (Nicolae Paulescu, Ni­chi­for Crainic, Nae Ionescu, Lucian Blaga, Mircea Vul­cănescu, Petre Ţuţea, Dumitru Stăniloae, Constan­tin Noica etc.) sau a unor mari perso­nalităţi ale exilului post­belic (cazul Mircea Eliade, cazul Vintilă Horia, iar în ultimii ani şi cel al “apostatului” Emil Cioran). Confundîndu-se îndeobşte Orto­do­xia cu ortodoxismul politic sau cultural, Biserica Ortodoxă Româ­nă este şi ea culpabilizată în mod cu­rent ca fost – dar şi actual – bas­tion al “reacţionarismului” românesc.
[9] Cf. eseul “Neamul în Biserică”, postat şi pe acest blog.
[10] Dincolo de toate incriminările mapamondului, se ştie prea bine cît de mult datorează Spania, Portugalia sau Chi­le regimurilor naţio­na­liste auto­ri­tare ale lui Franco, Salazar şi Pinochet, care şi-au salvat efectiv ţă­rile de la de­zastru (faliment economic, anarhie şi comuni­zare) şi au lă­sat în urmă o prosperitate pe care regimurile so­­cia­liste succedente au reuşit s-o risipească iresponsabil în doar cîţiva ani!

8 comentarii:

La 27/10/08 5:38 a.m. , Blogger Costin Cozianu a spus...

Domnule Codrescu, am si eu o intrebare, mai mult o curiozitate.

Fiindca de cate ori atingeti subiectul o faceti, va alegeti cuvintele cum ar spune americanul la limitele unei "dezmintiri plauzibile" (plausible deniability), si cu un fel de "wink-wink", subinteles din felul in care expunerea ideilor lasa mult prea mult loc echivocurilor. Exemple sunt recentul articol despre (in)toleranta crestina aproape in intregime atins de echivocuri dubioase, precum si toate articolele din Rost care au tangenta cu subiectul legionarismului. Ca sa dau un exemplu foarte concret, articolul despre moartea lui Iorga contine o foarte nelalocul ei distinctie intre "legionarii" care comiteau crime si dupa aia isi asumau raspunderea si cei care l-au omorat pe Iorga si au fugit.

Asemeni distinctii si precizari supra-ultra-grijulii nu prea au ce cauta in opera unei persoane care vrea sa promoveze in lume mesajul Evangheliei dupa cum e porunca:

Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă.
Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă.
Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.


In articolul de fata ati scris:


"Aşa cum odinioară naţionalismul românesc a tre­buit să se scuture de balastul masonic, tot aşa el trebuie să se scuture astăzi de balastul co­munist."


Eu vin, deci, sa va intreb pe sleau de o chestiune pe care o tot aburiti in fel si chip: cand credeti ca vine vremea sa scuturam marturia intru credinta a romanilor de rusinea ereziei legionare ?

Tot in articolul de fata despre nationalismul crestin bag de seama ca nu mai citati nimic din biblie.

Eu as zice ca intreg capitolul 7 din Evanghelia dupa Matei ar fi foarte potrivit pentru aceasta discutie, din care imi permit sa va reamintesc cateva cuvinte de folos, apropos fde glorioasa "nunta" interbelica dintre "naţionalismul eminescian" şi "creştinis­mul ortodox":

Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori.
După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?
Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele.
Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune.
Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc.
De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte.
Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.
Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut?
Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea.

 
La 28/10/08 10:52 a.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Dragă domnule Cozianu,

Din Biblie n-am mai citat pentru că nu se citează Scripturile hodoronc-tronc, cînd în discuţie sînt probleme de istorie modernă şi contemporană. Revelaţia luminează spre înţelegere, dar Biblia nu este nicidecum un fel de ghid al politrucului, cu care să stai tot timpul în mînă şi să cenzurezi ideologic realitatea, ca propagandiştii de partid de pe vremuri, prevalîndu-te de litera ei.
În ce priveşte legionarismul (care poate şi trebuie să fie tratat deja ca o realitate istorică între altele, fiind ieşit din scena politicii curente), nu se pune problema (cel puţin în cazul meu) de a-i face apologia în vederea vreunei resurecţii, şi nici de a-i scuza erorile şi/sau excesele. Se pune doar problema de a-l judeca în mod corect, în contextul şi în complexitatea lui, şi de a te raporta la el ca la o "lecţie istorică", învăţînd ceea ce este de învăţat şi din părţile lui bune (dacă le-a avut), şi din părţile lui rele (pentru a le împiedica să se mai repete).
Or, fenomenul a avut, fie că ne place, fie că nu, o complexitate şi o extensiune pe care nu le poţi eluda fără explicaţii, sau doar în baza prejudecăţilor curente.
Istoriografia românească n-a ieşit decît recent şi în parte de sub teroarea ideologică, aşa că încă rămîne datoare în demistificarea unor realităţi istorice îndelung demonizate propagandistic, dar există despre "fenomenul legionar" contribuţii ample, serioase şi oneste ale unor cercetători străini (am dat bibliografia - cu totul impresionantă - în cartea mea "În căutarea Legiunii pierdute"), din care rezultă limpede complexitatea de care vorbeam şi care nu poate fi redusă la nişte simple etichete generalizator-stigmatizante ("fascism", "fanatism", "erezie legionară" etc.). O mişcare girată, fie şi numai conjunctural, în existenţa şi în spiritul ei, de elita unei întregi generaţii, de personalităţi atît de diverse şi de pregnante (aristocratice, intelectuale, artistice, bisericeşti), impune judecăţii critice nuanţe şi distincţii.
Îmi spuneţi/reproşaţi că am făcut deosebire, de pildă, între legionarii care au ucis şi s-au predat, pe de o parte, şi cei care au ucis şi nu s-au predat ("au fugit"), pe de altă parte. Păi diferenţa nu o fac eu, teoretic şi discursiv, ci ea a existat în realitate, iar existenţa ei pură şi simplă reclamă un efort de lămurire, nu pentru că unii ar fi fost "buni" şi alţii "răi", ci pentru că evident n-au fost toţi la fel. Cum să vă spun, criminali au fost,de pildă, şi Moise (care l-a ucis pe egipteanul torţionar şi apoi a fugit în pustie), şi Codreanu (care l-a ucis în legitimă apărare pe Manciu, torţionarul generaţiei lui), şi Torquemada (chiar dacă o făcea sub acoperirea instituţională a Inchiziţiei), şi Hitler (care a însîngerat un continent întreg), şi Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfînt ("degrabă vărsătoriu de sînge nevinovat"), şi teroristul Bin Laden (marea sperietoare "spectrală" a mapamondului actual), şi Raskolnikov (din "Crimă şi pedeapsă" a lui Dostoievski, care a ucis, cu filosofie, baba "inutilă"), şi Rîmaru (care a ucis în serie femei, aparent fără nici un criteriu discriminatoriu), şi Max Goldstein ("omul cu cîrlig", micul anarhist cu bomba de la Senat), şi Carol II (care a poruncit să fie ucişi, parte punctual, parte aleatoriu, într-o singură noapte, aprox. 300 de legionari de pe tot cuprinsul ţării) ş. a. m. d. Cum să nu faci deosebire între toate aceste cazuri, deşi toate stau sub numitorul comun de "criminali"?
Iar dacă în textele mele există o anume ambiguitate sau relativitate a formulărilor sau a judecăţilor, ori, cum ziceţi dvs., ca bunul român american, "plausible deniability" sau "wink-wink", este tocmai pentru că, atent - după puterile mele - la multitudinea uneori deconcertantă a nuanţelor şi implicaţiilor, nu pot practica un discurs al verdictelor absolute, cum înţelegeţi să faceţi dvs. cînd vorbiţi de "erezia legionară", sau cînd găsiţi culpabilă însăşi bordarea directă sau tangenţială a subiectului, bănuind cine ştie ce conspiraţii sau intenţii impure.
Nu ştiu dacă aţi apucat să citiţi cartea d-lui Sorin Lavric (care numai "legionar" sau "apologet al legionarismului" nu poate fi numit) despre "Noica şi mişcarea legionară". Ce să-i faci, trebuie să dăm seama de lucruri în toate resorturile şi în toate consecinţele lor, mai ales cînd la mijloc sînt nume ca Eliade, Noica, Cioran etc., sau atîtea destine martirizate în temniţele veacului (gen Valeriu Gafencu, "sfîntul închisorilor")!
Îmi vine în minte în traducere (poate dvs. vă vine în original) locul acela din "Hamlet" (Shakespeare e cu noi!): "Tainele cerului şi ale pămîntului, Horatio, sînt mult mai multe decît închipuie filosofia ta!"...

 
La 28/10/08 5:04 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Dl Cozianu pare a avea o singura idee si nicio cravata. Obsesia cu demascarea legionarilor e tot atat de periculoasa ca si obsesia cu "conspiratia iudeo-masonica". E o forma de monomanie care nu duce nicaieri.

 
La 28/10/08 8:05 p.m. , Blogger Costin Cozianu a spus...

Domnule Codrescu, eu nu vream sa fac polemica pe subiectul asta, fiindca e perfect inutil sa polemizezi pe subiectul "ereziei legionare".

Imi veti ierta cutezanta de a o numi in continuare erezie - poate pentru dumneavoastra n-o fi erezie si va inteleg pe undeva punctul de vedere, dar pentru mine asta e.

Pentru mine e asa din simplu motiv ca "filosofia legionara", care este un sistem de gandire totalitar - apropos de citatul din Shakespeare - , n-a venit nici de la Iisus nici de la Sf. Apostol Pavel, nici nu e marturisita in crez, a venit de la niste "profeti" pe care, in calitatea lor de pretinsi profeti, se cuvine, ba chiar ni se cere, sa-i judecam dupa roade. Din pacate, vorbim de o "invatatura" care a avut consecinte, a avut roade. Si iarasi din pacate, poate inca sa mai aiba. Nu cred ca un om de cultura de talia dumneavoastra nu e constient de puterea ideilor - puterea creatoare a ideilor bune si puterea distructiva aideilor rele. Nu e cazul sa ne amagim ca "ideile legionare" dupa dumneavoastra / "erezia legionara" dupa mine, tin strict de domeniul istoriei.

Pe fostii legionari / fostele "elite" n-avem noi a-i judeca in calitatea lor de pacatosi, fiindca are cine . Din acest motiv toate povestile cu "legitima aparare" in cazul legionarilor, sunt curata pierdere de vreme. Daca asa vrea bunul Dumnezeu, o sa-i treaca in randul dreptilor si fara legitima aparare, cum a facut cu talharul de pe cruce, iar daca nu, nu.

Noi in ortodoxie ne "mandrim" (ar trebui sa ne umilim da' asta e alta poveste) ca pastram credinta intacta fara lipsuri si fara adaugiri asa cum a predat-o Iisus apostolilor. Poate is eu mai greu de cap, mai incult sau nu stiu sa citesc bine. Dar, atat cat ma duce capul, n-am nimerit elementele filosofiei legionare in credinta ortodoxa, nici la liturghie si nici la buchea cartii. Daca la dumneavoastra vine un catolic si va defileaza cu filioque cu imaculata conceptie sau cu infailibilitatea papala, o sa-i spuneti ca promoveaza erezii catolice. Daca in cultura noastra au venit baietii veseli si au defilat cu filosofia legionara, imi dau si eu cu parerea ca e o erezie.

Atat am tinut sa precizez ca sa nu va inchipuiti ca am aruncat termenul de "erezie" cu naivitate sau cu usurinta. Va respect dreptul dumneavoastra sa le considerati tezaur de invatatura crestin-ortodoxa, daca asta credeti de cuviinta.

Eu vream doar sa ma lamuresc, sa ne lamuriti, pe mine si pe alti curiosi care e pozitia dumneavoastra.

Cat despre distinctii, si aici am inteles. Dumneavoastra tineti sa faceti aceste distinctii. Diferentele tin de realitatea exterioara si sunt de neclintit, distinctiile tin de perceptie/judecata/valori/context.

Eu am tinut sa va atrag atentia ca faceti niste distinctii complet nelalocul lor, asta in opinia mea, tinand seama de contextul in care le faceti si de valorile pe care le promovati.

De asta v-am dat si citatul din biblie, fiindca nu e simplu citat, e porunca:

"Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.".

Nu cred ca e cazul sa ne amagim ca poruncile ce ne-au fost lasate spre ascultare, invatatura Evangheliei, n-au a face cu "probleme de istorie moderna si contemporana".

Ba chiar, cand va luati libertatea sa vorbiti despre "nunta dintre naţionalismul eminescian şi creştinis­mul ortodox" se cuvine sa va raportati la invatatura Evangheliei ca sa ii lamuriti pe naivii ca mine care credeam ca invatatura a fost predata de Hristos integral si n-ar prea avea nevoie sa fie nuntita, chiar si cu o asa comoara precum "nationalismul eminescian".

Eu cred ca, totusi, pe baza invataturii Evangheliei, care se aplica foarte bine "problemelor de istorie moderna si contemporana", se cuvine sa facem o distinctie intre, pe de o parte, jertfa martirilor primelor veacuri de crestinism, care intr-adevar a fost faclia care a luminat si in care oamenii au recunoscut faptele bune si modele de urmat si l-au slavit pe Tatal din Ceruri, si , pe de alta parte, "marturia" de credinta a legionarilor care intai au omorat si dupa aia s-au predat sau nu s-au predat politiei -- in "legitima aparare" dupa cum vine vorba.

Asta e intr-adevar o distinctie care ar merita facuta si subliniata, apropos de erezia legionara care vrea sa ne invete ca nu se cuvine sa ne iubim dusmanii "cand la mijloc sunt valorile colective".

Dar, ma rog, cum v-am spus, aici e vorba de niste lamuriri, nu de polemica. Daca dumneavoastra tineti cu tot dinadinsul la distinctiile dumneavoastra eu nu cutez sa cred ca va pot schimba parerea, daca intr-adevar e o parere pe care ati considerat-o in profunzime si cu toate implicatiile de rigoare.

Motivul pentru care am expus ideile de mai sus este pentru ca, raportandu-va mai explicit la ele, si pozitia dumneavoastra devine mai limpede. Ar fi, poate, de dorit ca o astfel de raportare sa se gaseasca in textele dumneavoastra.

 
La 28/10/08 8:44 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Nici eu nu prea mai am entuziasmul polemicilor, mai ales atunci cînd bag de seamă că argumentele îmi sînt cu obstinaţie eludate, iar discuţia tinde să se poarte la nivelul unui fel de "urechism" superficial, deghizat în principialitate apodictică.
V-aţi explicat şi m-am explicat. N-am căzut de acord, dar măcar am înţeles fiecare despre celălalt că nu-i aşa de "rău" cum ni se păruse iniţial. Putem să facem aici pactul civilizat al unei tăceri reciproc curative. Vom găsi amîndoi lucruri mai rodnice în care să ne investim timpul şi - pînă la proba contrarie - inteligenţa. Iar despre legionari să zicem amîndoi, creştineşte: Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească.

 
La 30/10/08 8:36 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Cum credeau comuniştii că tot ce-i rău se identifica cu capitalismul (reprezentat de burghezo-moşieri), aşa cred ăştia, din specia domnului Cozianu, că tot ce-i rău se identifică cu legionarii (reprezentaţi de naţionalisto-ortodocşi)! Sunt reflexele mentale ale educaţiei de propagandă. Fiind victima unei astfel de educaţii, subiectul, chiar când are impresia că judecă cu mintea lui, nu poate ajunge decât tot unde a fost îndoctrinat să ajungă, pentru că mintea lui e stricată deja, e prost conformată şi prost nărăvită.
În comunism mult mai puţini luau în serios şabloanele de gândire şi de limbaj: ştiau sau bănuiau că nu-s decât "vrăjeli". Astăzi, în globalismul democratic, sunt mult mai mulţi care iau şabloanele de bune, se definesc şi se legitimează sincer prin ele, şi, desigur, se mai şi cred băieţi deştepţi. Manipularea e mult mai perfidă, iar oamenii mult mai decerebraţi, în ciuda "culturii" informaţionale. E o situaţie care ar trebui să ne întristeze şi să ne preocupe cu prioritate, pentru că este şi direcţia spre care sunt îndreptaţi, prin şcoală, mass media şi internet, inclusiv copiii şi nepoţii noştri.

Un fost deţinut politic (nelegionar)

 
La 23/2/12 10:26 p.m. , Anonymous Alexandru TUDOSE a spus...

Salutari,
daca tot vorbim de anii 1600,1700,1800,... putem vorbi si de 2500,2600,2800,2900.
Ce mai cinteaza? Natiunile apar si dispar... 2600 Marele Hanat CHiez, ... 2800 Marele razboi,... 2900 dispar oamenii... :-).
Totul este relativ, astazi vorbim de limba Romana, in 2100 vorbim si predam limba Rromana (tiganii devin majoritari), in 2120 limba Rromanes devine obligatorie, Rromania se scrie asa si lucrurile devine clare...
Prin urmar... nationalisti poate au fost Iutii, saxonii, gotii, insa nu exista acum acte prin care sa dovedesti ca esti got... si nici nu vor mai fi acte prin care sa dovedesti ca esti roman sau Rroman in 2900 toamna...

 
La 24/2/12 1:12 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Aţi uitat să spuneţi, ca Nicolae Văcăroiu: "Părerea mea!". Sînteţi prea deştept pentru mine şi dezinvoltura dvs. mă complexează, aşa că nu mai am nimic de adăugat.

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire