joi, octombrie 09, 2008

PĂRINTELE CALCIU ŞI "URIAŞUL ADORMIT"


URIAŞUL ADORMIT

În 1726 apăreau Călătoriile lui Gulliver de Jonathan Swift. Cartea – publicată sub semnătura Lemuel Gulliver – a cunoscut un succes imediat. Cititorii şi criticii au gustat satira, copiii au luat-o ca pe o poveste, exegeţii au văzut în ea diferite simboluri.
Cea mai frecventă interpretare trimitea la tema uriaşului adormit. Fără îndoială că lucrarea lui este cu mult mai subtilă, plină de simboluri şi de aluzii la viaţa politică şi socială a contemporaneităţii lui, dar aplicabilă tuturor epocilor şi numeroaselor situaţii până astăzi.
Mă interesează aici partea călătoriilor lui Gulliver care se referă la ajungerea lui în ţara piticilor. Nu pentru a face o analiză a cărţii, mai subtilă sau mai grosolană în raport cu alte comentarii, ci pentru similitudinea cu starea socială şi politica actuală din România şi din alte părţi ale lumii.
Gulliver naufragiază pe o insulă şi, epuizat de efortul făcut pentru înota până la ţărm, adoarme greu. Se trezeşte legat cu mii de fire foarte subţiri, dar rezistente, încât nu mai putea face nici o mişcare. Insula era locuită de pitici, aceştia îl legaseră aşa de straşnic. E târât până aproape de palatul regelui piticilor şi ajunge să cunoască toate intrigile şi acţiunile din ţară, ajungând un favorit al regelui şi chiar al poporului. Organizarea ţării era ca a oricărui stat european, cu cele bune şi cele rele, şi el s-a implicat în toate, chiar şi în războiul cu insula de pitici vecină, pe baza unui conflict vechi şi nerezolvat. Conflictul era următorul: piticii lui Gulliver ciocneau oul la capătul gros, iar ceilalţi la capătul subţire. Prin forţa lui Gulliver şi prin participarea lui directă la război, adversarul a fost înfrânt, ciocnirea oului la capătul gros a triumfat şi Gulliver a plecat de acolo lăsând în urma lui o lume a piticilor pacificată pe baza acceptării spargerii oului numai la capătul gros.
Cred că toate războaiele au în ele ceva din războiul spargerii ouălor la un capăt sau la celălalt. Rusia Sovietică ne-a luat Basarabia şi o parte din Bucovina, fiind chemată în ajutor de o parte a populaţiei zonei care spărgea ouăle la capătul gros, ca şi Rusia. O dată ocupate cele două provincii, guvernul sovietic a pus la dispoziţia populaţiei «eliberate» trenuri speciale gratuite pentru călătorii lungi şi pe termen nedefinit până în Siberia, unde cele două tabere care ciocneau ouăle la capete diferite s-au înfrăţit în elanul construirii comunismului, «viitorul luminos al omenirii». De altfel, Rusia a făcut acelaşi lucru şi cu alte naţiuni, cuprinsă de misticul sentiment al instaurării unei păci eterne – Pax Sovietica.
Războiul preşedintelui Bush împotriva lui Saddam şi a Irakului a avut un motiv similar. De această dată – spre a se deosebi de Rusia comunistă – America spărgea oul la capătul subţire, pe când Irakul l-ar fi spart la capătul gros. După ce Irakul a fost ocupat şi Saddam prins – chiar dacă războiul a luat o altă întorsătură – s-a constatat că irakienii nu spărgeau ouăle nicicum, ci le tăiau la mijloc. Faptul nu a avut nici o relevanţă, pentru că, din moment ce nu spărgeau ouăle la capătul subţire, înseamnă că erau oricum «împotriva noastră» (a americanilor). Ceea ce era important era conţinutul ouălor, în acest caz. Până la urmă, reprezentanţii administraţiei americane au descoperit exact acest conţinut, care nu avea nimic de a face cu conţinutul afirmat de ei iniţial.
Ceea ce urmăreşte eseul nostru este însă războiul spiritual. Există multe similitudini între războiul în spirit şi cel dus pe plan politic: unele din aceste războaie erau duse pe motivul ciocnirii ouălor, cum a fost lupta dintre papi şi împăraţi, altele erau duse, cum e cazul cruciadelor, pentru cruce sau semilună, dar toate (sau aproape toate) au eşuat în războiul ouălor. Epoca dintre cele două războaie mondiale a dus la crearea imperiului sovietic, activ, agresiv, intolerant şi perfid. Realitatea este că perfidia sovietică nu avea nimic de a face cu subtilitatea, încât să nu fie văzută şi mirosită de la o poştă de democraţiile europene. Dar pentru că şi unii şi alţii ciocneau atunci ouăle la capătul gros, frăţietatea lor a fost plină de dragoste şi armonie.
Aceasta este răstimpul în care, după o perioadă grea, Biserica Ortodoxă a obosit şi a adormit. O parte a Bisericii Ortodoxe din ţările comuniste a dormit somnul martirajului, cealaltă parte a dormit somnul conştiinţei. Violenţa şi opresiunea au în ele o forţă mistică şi această forţă vine de la diavolul. Dacă nu «ispiteşti» bine duhurile (cf. I Ioan 4, 1), după o presiune îndelung exercitată, vederea clară nu mai lucrează cum trebuie, argumentele încep să devină seducătoare, mintea caută justificări în sensul avantajelor sau al apărării prin compromis şi «somnul raţiunii» bune începe să nască monştri.
Cel mai uriaş adormit al perioadei de care vorbesc a fost Biserica Ortodoxă. În ţările comuniste europene şi în Rusia toată politica, după valul “revoluţiei” bolşevice şi după începerea colaborărilor cu regimurile instalate, era dusă de pitici morali şi intelectuali. Ei foloseau firele subţiri şi tari cu care înfăşurau Biserica (pentru celelalte categorii orice fel de fir era lucrativ) ca pe un uriaş, târând-o spre palatul puterii, spre supunere. O forţă uriaşă, care ar fi putut schimba faţa lumii comuniste, în ciuda colaborării neruşinate a Occidentului cu conducătorii ţărilor din alianţa sovietică, dormea, în timp ce piticii mişunau pe trupul uriaş. Încet-încet, ca şi Gulliver, Biserica s-a mişcat ca într-un somn spiritual, susţinând lupta pentru ciocnirea oului la capătul gros. Dar o parte a acestei Biserici murea martiric, mărturisind în cer şi pe pământ Calea, Adevărul şi Viaţa. Această forţă mistică a martirajului s-a înscris în substanţa esenţială a Bisericii şi a poporului, creând acea mişcare spirituală care a făcut din Ortodoxie – prin părinţii duhovniceşti călugări şi preoţi – făclia neadormită a credinţei şi a nădejdii.
După schimbările de la sfârşitul decadei a noua, somnul a continuat. Biserica, adormită acum numai pe jumătate, a continuat să-i susţină pe cei care ciocniseră şi mai ciocneau ouăle la capătul gros, pentru că deţineau puterea politică. Încă multă vreme, sub incantaţia puterii politice şi financiare, somnul ţine uriaşul în braţele lui.
Repet că, în momentul de faţă, nu există o altă putere mai mare: catolicismul, prins în ghearele democraţiei de stânga şi în contradicţia morală aruncată pe taraba democrată de presa de stânga şi de evrei, în privinţa preoţilor pedofili, se zbate într-o neputinţă reală, deşi temnicerii democraţi încearcă să mai pretindă că respectă majestatea catolicismului, mai întrebându-l pe papa despre poziţia faţă de transplant sau de embrionii umani, mai menţionând în subsolul vreunui articol părerea papală despre filmul lui Mel Gibson. Singura armată de temut – şi slujitorii satanei ştiu acest lucru – este imensa armată a credincioşilor ortodocşi din fostele ţări comuniste. Această armată nu şi-a dus aşa cum trebuia lupta la vremea ei, nu şi-a dus lupta aşa cum trebuia nici după căderea comunismului, nu şi-o duce aşa cum trebuie nici acum, chiar şi după hotărârea Sfântului Sinod de a-i obliga pe preoţi, sub pedeapsa caterisirii, să părăsească arena politicianismului.
Gulliver, prin jocul întâmplării, a ajuns pe insula piticilor care ciocneau ouăle la capătul gros şi a crezut că aşa era bine, şi a ajutat acest regat să câştige războiul început de piticii ciocnitori ai ouălor la capătul subţire. Apoi a plecat, convins că a făcut o mare dreptate. Dacă aceeaşi întâmplare l-ar fi dus la cei ce ciocneau oul la capătul subţire, i-ar fi ajutat pe aceştia să câştige războiul şi ar fi plecat de acolo fericit că şi-a îndeplinit misiunea stabilind pentru eternitate în lumea piticească ciocnirea ouălor la capătul subţire...
După ce Biserica Ortodoxă s-a implicat, într-o măsură evidentă, în susţinerea, de voie, de nevoie, a regimurilor comuniste, acum se trezeşte, dar nu complet – nici Gulliver nu era complet treaz când a părăsit ţara piticilor –, şi-i părăseşte pe cei susţinuţi, prin simpla ieşire pe uşă, fără ca măcar s-o trântească, lăsându-i pe mai departe să ciocnească ouăle la capătul gros cu adversarii lor – cei mai mulţi falşi, dar şi destui adevăraţi. Uriaşul iese din scenă, puterea mistică se retrage în cochilie ca melcul care poate dormi neîntors trei ani în căsuţa lui. Un ierarh a afirmat că ierarhiei nu-i este tot una cine conduce ţara şi această afirmaţie a fost socotită ca un act de bravură. Ar fi fost un act de bravură sub Ceauşescu, acum nu înseamnă nimic mai mult decât o slabă mişcare a degetului mic de la piciorul uriaşului. Astăzi adevărurile se spun tare, astăzi este vremea ca tot ceea ce s-a spus altădată la ureche să fie strigat de pe acoperişurile caselor. «Ceea ce vă grăiesc, spuneţi la lumină, şi ceea ce auziţi la ureche, propovăduiţi de pe case!» (Matei 10, 27).
Într-unul din cele Şapte cuvinte către tineri ale mele, din 1978, am spus acest lucru, ştiind că atunci era vremea rostirii de pe acoperişuri, dar ierarhia s-a temut şi cuvântul spus de un oarecare preot nu a rodit decât suferinţă pentru el, robie pentru popor, somn pentru uriaşul adormit. Astăzi Biserica trebuie să-şi rostească răspicat cuvântul. Relaţia mai mult sau mai puţin expresă a Bisericii cu şefii politici ai ţării, amiciţiile personale ale unor ierarhi cu miniştrii şi chiar premierii guvernelor, participarea preoţilor prin propagandă şi prin înscrierea formală în partidele politice au lăsat impresia unei binecuvântări acordate puterii de a jefui pe mai departe ţara şi neamul, de a introduce în stat legi împotriva firii, de a fi de acord cu toată corupţia care guvernează peste legea şi aşa destul de nefericită a nefericitei noastre ţări.
A pleca în felul acesta înseamnă, oarecum, a spune: «V-am susţinut destul, v-am ajutat să impuneţi ciocnirea ouălor la capătul dorit de voi, acum plecăm să ne vedem de treburile noastre». Plecarea Bisericii a fost puţin cam împleticită, trezirea nefiind completă.
De mai multe ori l-am vizitat pe Mitropolitul Mladin al Ardealului. Poate şi el a dormit ca şi alţii, dar ne-a spus atunci ceva ce m-a fulgerat prin inimă (eram mai mulţi de faţă, între care şi părintele Dometie, duhovnicul Sfintei Mânăstiri Râmeţi): «Sub comunişti poţi să te înalţi cât vrei în sus, până la cer. Dar de îndată ce vrei să te întinzi pe laturi, eşti tăiat fără milă, într-o clipă». Era evident că se referea la despuierea Bisericii de funcţia ei socială, de dimensiunea ei orizontală, de implicarea Bisericii în problemele cetăţii. Mi se pare că plecarea Bisericii din zona socială şi politică este confirmarea acestei teorii comuniste: poţi să te înalţi până la cer, dar nu te băga în treburile noastre! Aşa îmi spuneau la Securitate: «De ce te legi la cap? Eşti popă, eşti profesor, ai salariu, ai preoteasă şi copil, ce mai vrei? Te dai mare fiindcă ţi-am îngăduit, după ieşirea din închisoare, să studiezi. Puteam să te băgăm în închisoare din nou când voiam, fără să fim nevoiţi să ne justificăm. N-am făcut-o crezând că ţi-ai băgat minţile în cap. Acum o să-ţi putrezească oasele în puşcărie, pentru că milă nu vom mai avea». Dumnezeu m-a scos însă din puşcărie fără mila lor, pentru că am slujit Biserica vie, Biserica formată din cei ce sufereau, Biserica de rugăciune şi de demnitate.
În drumul meu prin ţară, prin duhul României, am sugerat de multe ori această trezire a Bisericii lui Hristos, şi în conferinţe publice, şi în convorbiri particulare. Eram tulburat că Biserica era atacată pe drept şi pe nedrept, iar ierarhii nu reacţionau. Am afirmat că temerea lumii bisericeşti – includ aici nu numai ierarhii, ci pe toţi slujitorii – de a se afirma în plan politic şi social este o dezertare. Gulliver pleacă. Am clarificat fără nici o umbră ce înseamnă politică (nu politicianism, singura formă de activitate practicată în România, ci sensul genuin al cuvântului, sensul lui nobil): a avea grijă de treburile cetăţii (polis). Trebuie ca Biserica să se implice în treburile cetăţii, are ea o dimensiune socială, a primit ea poruncă de la Mântuitorul să primească pe străin, să adape pe cel însetat, să îmbrace pe cel gol, să viziteze pe cei din închisori şi din spitale? S-a ridicat Iisus împotriva nedreptăţii, a strigat Ioan Botezătorul împotriva abuzurilor regale, au mers martirii la moarte nerespectând poruncile «păgânului împărat»? A certat Mântuitorul pe conducătorii religioşi şi politici ai iudeilor, numitu-i-a pe ei morminte spoite şi pui de năpârci? A întemeiat Iisus o nouă împărăţie în lumea acesta păcătoasă? Funcţia social-politică a Bisericii se împlineşte prin rugăciune şi fapte bune. Susţinerea, chiar şi indirect, a guvernelor şi a persoanelor corupte este o participare la păcat. Aceste concesii au dus la o anumită corupţie în sânul Bisericii, la o coborâre a moralităţii preoţimii, la simonie pe scară foarte largă.
Biserica nu poate ieşi din viaţa socială ducând cu ea, pe mai departe, toate aceste poveri. Desigur, şi sărăcia extremă a populaţiei a adus toate aceste racile, dar aceasta nu este un motiv să lăsam lucrurile să curgă mai departe aşa. Biserica să se purifice în mădularele ei: ierarhie şi credincioşi. Fără milă pentru păcat, fără cruţare pentru rău. Politicienii de astăzi nu mai au nici un soldat adevărat, ci numai mercenari. Armata Bisericii este sfântă, sau, în orice caz, trebuie resfinţită. Milioane de soldaţi stau în spatele ierarhiei, gata de o luptă spirituală, socială şi politică dreaptă. Sute de mii de tineri educaţi, instruiţi în şcoli, sfinţiţi prin credinţă, spovedanie şi împărtăşanie la timpurile cerute, stau în spatele ierarhiei. Asumaţi-i, Preasfinţiţilor! Ei sunt cei care v-au luat apărarea mereu, cu devotament, cu riscuri, dar când stângiştii i-au acuzat că sunt "fundamentalişti", sau că sunt "naţionalişti" şi chiar "legionari", nu i-aţi apărat. Ei totuşi rămân credincioşi dragostei faţă de Biserică şi de ierarhia ei, fără teamă şi fără compromis. [...]
Dacă Biserica nu va lega rănile poporului, cine o va face? Dacă Biserica nu va hrăni pe cei înfometaţi, cine o va face?
Da, Biserica trebuie să se implice, în condiţiile actuale de nemernicie, în viaţa socială şi politică, dar nu în sensul politicianismului, nu în sensul de a susţine un anumit partid – toate sunt corupte –, nici măcar în sensul de a-şi forma un partid al ei, de oameni corecţi, muncitori, nedornici de îmbogăţire. Armata aceasta a Bisericii are sute de mii de oameni vrednici, neînregimentaţi politic, credincioşi, care se spovedesc şi ţin posturi şi participă la slujbe cu regularitate, tineri valoroşi şi bătrâni înţelepţi care nu au nici o şansă de a-şi pune calităţile lor în slujba semenilor, fiindcă nici un partid politic nu are nevoie de oameni cinstiţi care să spună în Parlament: Opriţi ticăloşia!
Zecile de mii de preoţi şi de călugări spoveditori, care cunosc în adâncime sufletul penitenţilor lor, pot recomanda ierarhiei persoane demne, care să candideze ca independenţi. Biserica poate furniza suficiente semnături, chiar şi pentru un preşedinte [...]. Trebuie să se înceapă cu funcţiile locale, cu primarii mai întâi de toate, care sunt prima reţea de corupţie, şi să se ajungă până la funcţiile parlamentare.
Să se facă o cercetare atentă a duhului celor propuşi [...] şi, mai ales, să se ţină seama de părerile duhovnicilor.
Ierarhii să nu se teamă să aplice decizia Sfântului Sinod. Dacă un preot renunţă la preoţie pentru activitate politică, este foarte bine. Este de preferat un laic bun unui preot care-şi face misiunea în silă şi numai pentru că nu a (mai) fost ales de cetăţeni. Preoţia nu este o rezervă viageră pentru un preot care a eşuat în politică. Duşmanii Bisericii se aţin pe la toate colţurile pentru a-i ataca pe cei care o slujesc. Toţi aceştia sunt oameni care cred că au dreptul să cenzureze hotărârile Sfântului Sinod, ca şi cum ei ar fi înlocuitorii Duhului Sfânt care a uns un arhiereu. Biserica este instituită de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat, şi El a plasat-o deasupra a orice din lumea aceasta, «iar porţile iadului nu o vor birui» în veci. Amin!

Pr. Gheorghe CALCIU


18 comentarii:

La 9/10/08 7:45 a.m. , Anonymous Vania a spus...

Acum, eu sparg oul doar la capătul gros, părându-mi mai raţional astfel...

 
La 9/10/08 8:35 a.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Nu te lua după raţiune, că e curvă, frate Vania!

 
La 9/10/08 10:21 a.m. , Anonymous alexandru a spus...

Ceea ce spune parintele Calciu poate parea uneori naiv sau utopic, sau ni se pare ca o lupta cu morile de vant. Asa e pentru noi, care n-am indraznit poate niciodata cu adevarat sa infruntam deschis vreun urias adormit sau neadormit, care ne cantarim rational, cu o lasitate data drept prudenta, fiecare gest, fiecare cuvant, si atata le cantarim ca pana la urma cadem la indoiala si nu mai facem nimic. Pentru el era altfel, el vorbeste ca unul care a indraznit, care nu si-a zis: "Stai, ca asta e o nebunie!", si a infruntat de unul singur, prin 1978, regimul ateu si daramator de biserici. El nu numai ca stia ca "nebunia crucii" poate birui "intelepciunea lumii acesteia", dar a avut si indrazneala de a chiar trai acest adevar cu riscul vietii. "Uriasul adormit" s-a trezit o clipa ca sa-l cateriseasca, iar "uriasul neadormit" l-a aruncat in temnita. L-au dat afara din slujba, l-au inchis, l-au batut, l-au calomniat, dar n-au mai putut sa-i inchida gura, n-au putut sa-l infranga propriu zis: cuvantul lui s-a auzit intr-un fel sau altul in toata lumea si lupta lui solitara a intrat in istorie si in legenda. Mai mult, Dumnezeu l-a aparat si nici n-a fost omorat, nici nu i s-au spalat creierii, nici nu si-a pierdut familia. Cand n-au mai avut ce sa faca, toata lumea fiind cu ochii pe noi si cerandu-i libertatea, l-au obligat practic sa paraseasca tara. Dar n-a tacut si a luptat mai departe, cum a putut si cum s-a priceput el, si in exil, si in tara, dupa revolutie, unde a insufletit tineretul ortodox pana in ultimul an de viata.
Daca si alti preoti ai Bisericii Ortodoxe Romane ar fi avut curajul si "nebunia" lui, atunci in 1978, poate ca s-ar fi blocat daramarea bisericilor, iar imaginea Bisericii in ansamblu ar fi iesit cu totul alta din comunism.
Lectia parintelui Calciu, care se resimte si in toate sfaturile lui care noua ni se pot parea "idealiste", e ca se poate mult mai mult decat ne inchipuim noi cu mintea, ca putem nu doar neaparat cu totii, dar si numai om cu om sa trezim, sa certam, sa biruim uriasii, cata vreme avem credinta vie si nezdruncinata ca "cu noi este Dumnezeu". Numai ca inainte sa trezim "uriasii adormiti", trebuie sa ne trezim pe noi insine si sa ne pastram in starea de trezvie si de jertfa pentru Hristos. Totul se poate, daca credem, speram si iubim cu adevarat. Iar parintele Calciu n-a spus-o doar asa, ca din carti sau din vise, ci a intruchipat-o in viata lui de roman si de preot al lui Hristos. Si de aceea se afla si va fi prezent mereu, cu duhul lui, acolo unde cineva se va arata gata sa poata mai mult decat i se pare ca poate si sa fie mai mult decat i se pare ca este.

 
La 9/10/08 10:41 a.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Unor "comentatori" respinşi (Aristotel, Socrate, Platon), dacă nu cumva este unul singur:

Da, domnilor (domnule), este blogul meu şi punctum! Pot pe el, daca vreau, sa nu ma las tutuit si luat de sus. Dar pe dvs., pînă la urmă, nu pentru ireverenţă v-am respins, ci pentru faptul (din punctul meu de vedere, încă şi mai grav) că nu ştiţi de glumă. Mai bine aţi fi semnat Take, Ianke şi Cadîr...

 
La 9/10/08 11:53 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Lui Alexandru:

Admirabile precizari, admirabila evocare, admirabila concluzie! Textul ar trebui scos de la comentarii si postat in fruntea blogului, ba sa-l mai preia si altii! Asa se vede ca parintele Calciu n-a murit, ci traieste in ucenici, si vai de cei care nu se tem de puterea lui, a "razboiului intru Cuvant"! Parintele Nicolae de la Rohia avea perfecta dreptate: asta a fost si ramane solutia noastra - cea a lui Calciu-Dumitreasa.

 
La 10/10/08 12:18 p.m. , Anonymous Vania a spus...

Socrate, Platon şi Aristotel m-au vizitat şi pe mine, însă sub alte iscălituri. Oricum, mă îndoiesc că erau chiar renumiţii filosofi...

 
La 10/10/08 2:13 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Ştiu că în realitatea virtuală mai totul este cu putinţă, dar şi pe mine ceva mă face să cred că nu erau ei...

 
La 10/10/08 2:20 p.m. , Anonymous amonim a spus...

Nu i-ati intrebat cumva ei unde sparg oul?

 
La 10/10/08 2:27 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Nu i-am întrebat anume, dar mi-amintesc că unul dintre ei spunea: "Eu sparg oul unde vreau eu şi nu dau socoteală nimănui!".

 
La 10/10/08 4:43 p.m. , Blogger Simona D a spus...

Păintele Calciu Dumitreasa, vorbeşte ca un adevărat trăitor al Evangheliei lui Hristos. Numai Suferinţa,pe care a trăit-o în catacombele comuniste, dimpreună cu toţi confraţii săi de neam, l-a călit pentru a putea sta atât de drept în faţa oamenilor, ştiind de fapt că stă în Faţa lui Dumnezeu. Şi de fapt, numai cei ce au trecut prin situaţii similare, pot sta atât de drepţi în faţa oamneilor, ori care ar fi ei, de sus, sau de jos, ca să-L înalţe pe Hristos oriunde. Aş aminti aici un alt vrednic purtător de Hristos, Părintele Iosif Trifa, care a ştiut sta drept în faţa oamenilor de atunci, 1935-1938, cu toate că l-au caterisit pe nedrept, dar Lucrarea întemeiată de Sfinţia Sa, dăinueşte şi astăzi în sânul Bisericii mame, Ortodoxe; e vorba de Oastea Domnului, care se luptă cel mai mult astăzi ca să trăiască Cuvântul lui Dumnezeu, cu vorba şi cu fapta, aşa cum a învăţat de la Părintele Iosif Trifa. Să ne rugăm împreună, pentru propăşirea neamului şi a Bisericii, pe calea cea una şi din totdeauna, lăsată de Sfinţii Părinţi. Dumnezeu să ne ajute tuturor. Amin. Slăvit să fie Domnul.

 
La 10/10/08 5:49 p.m. , Anonymous ion a spus...

Interviu cu parintele Iustin Parvu, apropos de ortodoxia de debara si de mucezita deprimare care pare ca a luat locul fericitei intristari in lumea ortodoxa romaneasca de astazi:

“- Părinte, Biserica este astăzi clătinată de multe devieri. Ce atitudine să avem faţă de ele?
- Cei ce mărturisesc apărându-şi credinţa sunt ca nişte apologeţi ai vremurilor acestora. Este dovadă de curaj şi de sacrificiu să mărturiseşti pentru că astăzi, când adevărul este sistematic ascuns cu meşteşugire diplomatică, riscul este foarte mare: să-ţi pierzi serviciul, să ajungi pe drumuri, să intri la puşcărie, să fii caterisit…
- Nu poate fi vorba despre un eroism exagerat?
- Nu este un eroism deloc, ci frica de a nu-ţi vinde sufletul, este o datorie. A nu mărturisi este exagerat, a tăcea este mai grav.
- Şi când trebuie să taci?
- Când o fi timpul. Trebuie să ştii când să taci şi când să mărturiseşti. Dar de cele mai multe ori tăcerea este ascundere a acestor realităţi, o trădare a adevărului. Ştim că un ucenic al Sf. Paisie cel Mare, pe când trecea prin lume, a tăcut în faţa unui evreu care i-a ocărât credinţa lui cum că nu e dreaptă. Şi urmarea a fost că Sf. Paisie, când a ajuns el la mănăstire, nu l-a mai recunoscut ca ucenic, văzând că darul de la Botez s-a depărtat de la el. A fost de acord [cu evreul] şi a căzut din darul lui Dumnezeu (…).
Nu e justificat să stai de-o parte. Aceasta se întâmplă când eşti într-o poziţie defavorizată, când nu ai pe ce să te sprijini. Dacă ai un sprijin puternic, ai mai multă îndrăzneală să mărturiseşti, te avânţi fără frică precum copilul care are lângă el pe tatăl. Păi, noi nu-l avem pe Hristos şi pe sfinţii săi şi tot adevărul la care ne-am angajat? Credinţa noastră nu-i puţin lucru, este mărturisită de sfinţii Părinţi prin viaţă, cu cuvântul şi chiar cu moartea lor. Stăm pe un reazem neclintit, pe care ceilalţi nu-l au. Biserica noastră creştină Ortodoxă nu e o scornire omenească, e din veşnicie, nu-i o instituţie pământească, e de la Dumnezeu. Trebuie să păstrăm linia Sfinţilor; ei nu treceau uşor cu vederea, povăţuiau, mustrau şi săreau când era vorba de erezie.
- Dar aceia erau Sfinţi. Noi, păcătoşi fiind, putem mărturisi la fel ca ei?
- Bineînţeles. Oricând o putem face. Harul lui Dumnezeu este cel care lucrează, iar harul este cel care lucrează, iar harul acelaşi este, ieri şi azi şi în veci. Noi suntem fiinţe nevrednice şi ne facem şi mai nevrednici dacă rămânem căldicei; nu suntem nici reci, nici fierbinţi.
- Cine-i îndreptăţit să mărturisească?
- Cine are unele convingeri şi le mărturiseşte. Oricine. Nu ne băgăm în probleme pe care nu le cunoaştem şi nu suntem în stare să le susţinem, dar de cele pe care le cunoaştem ne ţinem de ele. Iar dacă vrei să faci o apologie mai serioasă trebuie să ai o cunoştinţă duhovnicească, un har special de la Dumnezeu să faci aceasta, cum făceau Sfinţii. De nu – trebuie să ai o raţiune bogată care să sintetizeze corect ce au spus dascălii Bisericii."

 
La 10/10/08 5:55 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Sunt ceva de speriat astia de la Oastea Domnului! Se agata de orice ocazie ca sa traga spuza pe turta lor. Tam-nesam, il baga ca musca-n lapte si pe parintele Iosif Trifa al lor! Aici doamnei sau domnisoarei i-a convenit, se vede, si ca parintele Calciu e ceva mai aspru cu ierarhia. Dar dumneaei a omis sau n-a adancit, se pare, cuvantul de la sfarsit, care e ferm pentru respectarea Sfantului Sinod. Parintele Calciu stia masura; astia dau cu bata in balta de 70 de ani si nu mai obosesc!

 
La 10/10/08 6:22 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

E poate adevărat că au obiceiul să procedeze aşa, dar judecata dvs. mi se pare mult prea aspră, atît în ce-o priveşte pe autoarea comentariului, cît şi gruparea respectivă (fenomen complex, pe care şi Părintele Calciu îl urmărea cu simpatie şi interes, chiar dacă avea şi unele rezerve, asupra cărora a păstrat însă o înţeleaptă discreţie, convins fiind că binele prisosea asupra răului). Înainte să ne aprindem (dacă e cazul), nu strică mai multă cumpănire. (Am fost la un pas de a vă respinge comentariul, şi o s-o fac dacă veţi recidiva pe acest ton.)

 
La 11/10/08 9:12 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Slava lui Dumnezeu si Sfintilor Lui, multumim dle Razvan pt. postare.

Pr. Calciu a fost si ramane unul dintre f. putinii preoti, duhovnici si crestini ortodocsi care predica in primul rand cu viata sfintiei sale si dupa aceea cu cavantul. De aceea si cuvantul sau era unul cu putere multa si convertea sufletele si constiintele. Prin el Ortodoxia era lucratoare si nu ceva abstract, asa cum multi din noi o traim astazi, numai vazand pacatele fratelui...

Ii port recunostinta vesnica pentru aducerea mea pe calea dreptei credinte.
Bunul Dumnezeu sa il odihneasca cu sfintii Sai.

O pacatoasa

 
La 12/10/08 10:56 p.m. , Anonymous fratele teodor a spus...

Stie cineva sa ne spuna care mai e stadiul bisericii careia Parintele Calciu a apucat sa-i puna inceput in fosta sa parohie de langa Washington? Lucrarile continua sau s-au sistat? Parintele era tare legat sufleteste de constructia aceea si a lasat despre ea si in testament. Si cred ca si familia Parintelui, de asemenea.

 
La 18/10/08 4:58 p.m. , Blogger Simona D a spus...

Bună ziua. Care-i problema dumneavoastră, domnule Anonim? V-am dat cumva vre-un motiv de insultă personală, de m-aţi atacat aşa? Nu avem cu toţii drept la opinie publică? Apoi, dacă citiţi cu atenţie articolul meu, ve-ţi (re)vedea că nu am atacat nici ierarhia Bisericii (căreia mă supun de când mă ştiu), nici pe dumneavoastră. Nu cumva faceţi parte din securitatea de altădată, sau din slugile ei, de v-aţi pus în faţă paravanul ANONIM? Luaţi-o mai uşor, căci drumul e abrupt. Fie că vă place, fie că nu, Oastea Domnului întemeiată de Părintele Iosif Trifa, este o realitate vie. Nu avem de ce ne ruşina. Oricum, dorim cu toţii să moştenim Împărăţia Cerurilor nu-i aşa? Dumnezeu să vă ierte, că eu v-am iertat. Slăvit să fie Domnul.

 
La 19/10/08 7:34 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

A propos de "Oastea Domnului", semnalez apariţia unei cărţi mai mult decît lămuritoare: Romeo Petraşciuc, "Omoforuri. Interviuri cu Arhierei ai Bisericii Ortodoxe Române despre Oastea Domnului", Ed. Agnos, Sibiu, 2008.

 
La 27/10/08 7:25 p.m. , Blogger Simona D a spus...

Mulţumim, domnule Răzvan Codrescu. Sugestia dumneavoastră, este mai mult decât grăitoare.

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire