UN ESEU DE GHEORGHE FEDOROVICI
Rîndurile următoare mi-au fost inspirate de nişte pasaje întîlnite într-una dintre cele mai importante lucrări de teologie ortodoxă care există în limba română: Omul – animal îndumnezeit, de Panayotis Nellas. Felul în care autorul prezintă aici dreptatea divină ne ajută să vedem de ce înţelegerea legalistă a dreptăţii divine este necreştină şi de ce această înţelegere legalistă nu poate fi respinsă, aşa cum se întîmplă în mod curent, în temeiul disocierii între mila şi dreptatea lui Dumnezeu.
CÎTEVA GÎNDURI DESPRE
DREPTATEA LUI DUMNEZEU
DREPTATEA LUI DUMNEZEU
Dreptatea-ordine şi dreptatea-bunătate
Dreptatea lui Dumnezeu este în primă instanţă creatoare. De aceea, a spune că Dumnezeu lucrează cu dreptate este a spune că lucrul Său este drept fiindcă Dumnezeu lucrează cu dreptate. Pentru a rămîne lucru al lui Dumnezeu, lucrul trebuie să rămînă drept. Nedreptatea lucrului este cea care reclamă îndreptarea sa. Prin urmare, dreptatea lui Dumnezeu este creatoare şi îndreptătoare. Cum spune Panayotis Nellas urmîndu-l pe Cabasila şi în acord cu înţelegerea ortodoxă a Căderii şi a Mîntuirii:
„Iubirea care este Dumnezeu (I Ioan 4, 8) a creat zidirea în mod liber, din nimic. Acest act al creaţiei, fiind bun, a avut ca rezultat un cosmos, adică o ordine şi o armonie care constituie dreptatea creaţiei. Prin urmare, între dreptatea-bunătate a Creatorului şi dreptatea-ordine-armonie a creaţiei există o relaţie reală, intensă, iconică. Astfel, revolta sau ofensa omului împotriva lui Dumnezeu, neputînd să atingă dreptatea lui Dumnezeu - căci cum e cu putinţă ca infinitul să fie afectat sau atins într-un fel oarecare de finit? – afectează în mod real icoana dreptăţii divine în creaţie, zdrobeşte alcătuirea psiho-somatică iconică şi funcţionalitatea omului şi ordinea şi armonia creaţiei. «Ofensa» [hybris] este, în realitate, o «ra-nă» [trauma].
Dar, din moment ce căderea reprezintă în realitate o «ofensă», trebuie să existe în mod real şi «pedeapsa» [timoria] corespun-zătoare. «Fiindcă trebuia ca păcatul să fie nimicit printr-o pedeapsă oarecare şi să fim izbăviţi de vina lucrurilor pe care le-am greşit faţă de Dumnezeu primind o osîndă a pedepsei». Însă pedeapsa care vine în mod natural asupra celui ce ofensează nu vine de la dreptatea lui Dumnezeu, care nici nu a lovit, nici nu cere satisfacţie, ci de la dreptatea creaţiei Sale.
Pedeapsa pe care dreptatea neînduplecată a creaţiei o aduce asupra omului ar fi veşnică, învaţă Cabasila, dacă nu ar interveni dreptatea-bunătate a lui Dumnezeu să îndrepte dreptatea creaţiei transformînd cu iubire de oameni în mod interior «pedeapsa» în «leac» [pharmako], vindecînd astfel «rana» şi pedepsind, nimicind «ocara» care este păcatul : «Rana, însă, durerea şi moartea au fost născocite dintru început împotriva păcatului... Pentru aceasta îndată după păcat Dumnezeu a îngăduit moartea şi durerea, nu aducînd o osîndă asupra unuia care a păcătuit, ci mai degrabă oferind un leac unuia care s-a îmbolnăvit»” (Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, Sibiu, Editura Deisis, 1994, pp. 37-39).
Dreptatea ţine de lucrul drept. Atunci cînd ceea ce este drept este făcut strîmb, intervenţia dreptăţii este solicitată de însăşi firea lucrului, care aspiră să redevină drept, adică firesc. Lucrul nedrept suferă din pricina strîmbăciunii sale, căci nedreptatea este improprie firii, este ne-firească. Adam, după păcat, s-a „strîmbat”. Dumnezeu este drept şi Îşi aplică dreptatea nu pentru că ar fi fost ofensat de strîmbăciunea (nedreptatea) lumii, ci pentru că lumea însăşi are nevoie de dreptatea Lui. Iar aceasta se întîmplă nu în virtutea atotputerniciei divine, ci datorită iubirii sale. Dumnezeu în-dreaptă firea din iubire pentru ea, Dumnezeu face creatura dreaptă fiindcă aceasta suferă din pricina nedreptăţii ei. Dreptatea divină este iubire divină, o iubire care nu caută justiţie, ci în-dreptare, adică re-cuperare, vindecare. Iubirea nu răzbună, nu revendică satisfacţie, ci revindecă (cf. ambivalenţa termenului latinesc vindico). Lumea este îndreptată de Cel Drept (Romani 8, 33) în măsura în care ea Îi primeşte dreptatea.
Ca omul să fie drept presupune ca el să fie conform dreptăţii în care a fost făcut. Adevărul omului ţine de această adecvare la realitatea dreptăţii lui Dumnezeu. Falsul este strîmb, iar ceea ce este strîmb este nedrept. Adevărul este dreptatea firii, iar dreptatea este adevărul ei. Cel drept este înainte-văzător fiindcă vede în lumina Dreptăţii. Acest mod adevărat al vederii îndreptate este posibil numai prin îndreptarea ei în Cel ce este Adevărul.
Hristos este la dreapta lui Dumnezeu (Romani 8, 34) întrucît El este Dreptatea Lui Dumnezeu. Căci prin El le-a făcut Dumnezeu pe toate. Lumea a fost făcută dreaptă înseamnă: lumea este marcată de Logos, adică de sens. Făpturile create sînt „litere care-şi vestesc autorul”, spune Evagrie. Limbajul drept este limbajul adevărat. Vorbirea adevărată are puterea îndreptării. Întrucît este Adevărul, Hristos are puterea vorbirii îndreptătoare în sens absolut: „Lazăre, ieşi afară!”; „Ridică-te!”; „Efata”; „Talita kumi”.
Iisus Hristos este Dreptul lui Dumnezeu, Dreapta Lui, Dreptatea Lui. Este îndreptarea lumii. Prin Întruparea şi Jertfa Sa, Hristos îl îndreaptă pe om nu în sensul că-l repune într-un raport corect cu Dumnezeu; Hristos nu-i aplică o corecţie omului, şi nici doar o tămăduire (Nellas, p. 20), ci îl îndreaptă pe om, în El însuşi, pentru ca acesta să-şi poată vedea sensul său ultim. Omul îndreptat este omul în Hristos, este omul care nu are un alt principiu de viaţă şi nici o altă ţintă decît pe Dumnezeu. Prin omul îndreptat se îndreaptă şi lumea, istoria întreagă îşi dobîndeşte sensul ei ultim, „istoria îşi are obîrşia şi ţinta finală în Hristos” (Nellas, p. 22). Sensul ultim al istoriei este determinat de realizarea chipului lui Dumnezeu în om, toată istoria nu este altceva decît drumul de la „chip” la „asemănare”. Însăşi aşteptarea Domnului i-a adus lui Simeon îndreptarea, şi de aceea noi îl cunoaştem acum sub numele de Dreptul Simeon. Asta înseamnă că iadul nu este rezultatul dreptăţii divine percepute ca nemilostivire. Iadul este timp rămas neîndreptat fiindcă a refuzat îndreptarea. Şi a refuzat îndreptarea fiindcă s-a văzut pe sine drept.
Biserica, loc drept şi loc al îndreptării
Cuvîntul „biserică” provine, după cum se ştie, dintr-un cuvînt grecesc care înseamnă „rege”; basilikē era acea clădire care adăpostea, în Roma antică, o judecătorie sau o altă instituţie imperială. Prin neîncetata solicitare a judecăţii lui Dumnezeu, Biserica este loc al judecaţii şi anticipare a Judecăţii ultime. Ca loc al dreptăţii, Biserica este locul unde dreptatea este deopotrivă cerută şi primită. Tainele fac dreptate credincioşilor (Nellas, pp. 86-93). Întrucît Biserica, ca Trup al Celui Viu, este zămislită pe Cruce prin sămînţa sîngelui şi apei care ţîşnesc din Coastă, se poate spune că toate tainele sînt instituite de fapt pe Cruce, de vreme ce taina lucrează prin crucea pe care o imprimă în toate. Tainele îndreptează, căci crucifică. Crucea este instrumentul îndreptării. Amprenta crucii nu este altceva decît amprenta Fiului.
La judecată eşti de faţă. Te înfăţişezi cu faţa ta. Vrînd, nevrînd, judecata te întoarce cu faţa. Urmărind realizarea dreptăţii, adică îndreptarea, actul judecăţii se reduce la o în-făţişare, adică la o arătare a feţei. Aplicînd dreptatea, actul de judecată înfăţişează lucrurile în adevărul lor. Dumnezeu le întoarce pe toate cu faţa.
Căci strîmbarea este a feţei. Păcatul constă în întoarcerea creaturii cu faţa spre ea însăşi. Ceea ce înseamnă că doar cele care au faţă se pot strîmba şi că doar cele care au faţă pot fi îndreptate – prin reflectarea feţei lui Dumnezeu. A sta cu faţa spre Dumnezeu în-seamnă a avea faţa lui Dumnezeu, a redobîndi asemănarea.
Oamenii sînt aduşi de faţă prin chemarea care premerge înfăţişarea. Judecata nu doar începe printr-o solicitare a feţei, ci chiar în asta constă: „Şi întorcîndu-Se, Domnul a privit spre Petru; şi Petru şi-a adus aminte de cuvîntul Domnului, cum îi zisese că, mai înainte de a cînta cocoşul astăzi, tu te vei lepăda de mine de trei ori. Şi ieşind afară, Petru a plîns cu amar” (Luca 22, 61-62). Aplicarea dreptăţii urmăreşte o îndreptare a acestei feţe, o orientare către ceea ce este de faţă şi totdeauna cu faţa: instanţa judecătoare. Înaintea ei se stă drept (în picioare). A fi înseamnă a fi de faţă.
Dumnezeu stă tot timpul cu faţa. El este faţă pentru că El este un Da care este totodată un apel. Cel chemat se întoarce cu faţa către cel care-l cheamă. Cel chemat este îndreptat prin simplul fapt al întoarcerii către cel care cheamă. Întorcîndu-se cu faţa, cel chemat răspunde prin însăşi această întoarcere.
Dumnezeu este Faţa pentru că El este prin excelenţă cel care cheamă şi cel care răspunde. Dumnezeu este şi cel care este de faţă. A fi de faţă înseamnă a fi prezent. A sta cu faţa înseamnă a fi de faţă. Prezenţa este a feţei. Prin faptul de a fi creat, omul este cel chemat. Prin însăşi faptul de a fi, Dumnezeu este cel care cheamă.
Dar unde sînt oamenii chemaţi? Ei sînt chemaţi într-un loc care este totodată o stare – starea celor care sînt de faţă. În Biserică, omul este îndreptat, înfăţişat, către locul îndreptării sale: Sfînta Cruce. A sta cu faţa înseamnă a fi de faţă. Biserica este locul unde se adună martorii, adică cei care sînt de faţă, mărturisind moartea şi învierea Regelui, a Basileului. Cel îndreptat este martor al Învierii. Dar nu poţi mărturisi Învierea decît dacă eşti şi tu înviat, adică îndreptat prin nemăsurata milostivire a singurului Dumnezeu adevărat fiindcă este singurul drept.
Gheorghe FEDOROVICI
publicat de Răzvan Codrescu @ 22:40
26 comentarii
26 comentarii:
Excelent eseu teologic, scris cu pană de maestru!
O singură observaţie (marginală în context): riguros vorbind, românescul “biserică” nu provine din grecescul "basilike", ci din latinescul "basilica" (cf. Puşcariu, EWRS, 204; Meyer-Lübke, REW, 972; Candrea – Densuşianu, DELR, 161; DAR; Ciorănescu, DER, 95). În privinţa aceasta, nici măcar DEX-ul, dezastruos la capitolul etimologiilor, nu greşeşte. Ca ortodocşi, poate că ne-ar fi plăcut mai mult să se tragă direct din greceşte; ca români, trebuie să acceptăm împăcaţi că se trage din latineşte.
Vă mulţumesc foarte mult pentru apreciere şi pentru precizare. Chiar dacă eu nu mă referisem la provenienţa termenului românesc, ci la înţelesul lui originar, observaţia dumneavoastră este importantă într-un sens mai adînc, întrucît ne aminteşte că nu avem ce căuta în teologie fără o minimă cultură filologică.
Autorul contesta (nu fara temei) disocierea dintre mila si dreptatea lui Dumnezeu, dar invatatura lui Cabasila (citat de Nellas) tot acolo duce cu distinctia intre “dreptatea neinduplecata a creatiei” (pedepsitoare) si “dreptatea-bunatate a lui Dumnezeu” (vindecatoare): „Pedeapsa pe care dreptatea neinduplecata a creatiei o aduce asupra omului ar fi vesnica, invata Cabasila, daca nu ar interveni dreptatea-bunatate a lui Dumnezeu sa indrepte dreptatea creaţiei transformand cu iubire de oameni în mod interior «pedeapsa» in «leac»...” Nu ca ar sta mila impotriva dreptatii sau dreptatea impotriva milei, ci sunt doua „fete” al lucrarii lui Dumnezeu.
Domnul Codrescu a spus undeva o vorba care se tine minte: „Dumnezeu nu este nici drept pana la a fi nemilos, nici milos pana la a fi nedrept”. Cum se potrivesc la Dumnezeu mila si dreptatea – este mai presus de inţelegerea noastra omeneasca. De „legalism”, desigur, nu poate sa fie vorba (doar occidentalii, pierzand calauza Duhului, au cazut in aceasta intelegere lumeasca). Un lucru insa credem si marturisim noi: ca Dumnezeu este si drept si milos totodata.
Astăzi s-au împlinit opt ani de la mutarea la Domnul a marelui poet creştin şi patriot autentic Ioan Alexandru. Iată, pentru generaţia noastră tînără care nu a auzit de el (dar este în schimb fan al unuia precum Cărtărescu), cîteva gînduri împărtăşite tinerilor de Ioan Alexandru în decembrie 1983. Textul integral se găseşte publicat în Convorbiri literare, nr. 5-6, 2008.
„Noi sîntem pe o platformă a culturii româneşti care nu admite şi nu ne dă dreptul să ne socotim tineri, niciodată, cît de tineri am fi. Trebuie grabnic să ne punem pe treabă, care simţim că viaţa-i datorie, viaţa-i cruce şi suferinţă şi libertate şi jertfă. Cine nu înţelege viaţa aşa … poate că rămîne tînăr, dar în cultură n-are ce căuta, într-o cultură a jertfei, şi-ntr-un popor al jertfei, şi-ntr-o istorie podită cu oseminte şi cu martiri şi cu lacrimi şi cu suferinţă. Este o invitaţie pentru tineri în acest fel de a se lua în serios şi de-a şti că fiecare clipă este preţioasă. […] Iată, să nu ne lăsăm timpul furat. Timpul este cît eternitatea, spun sfinţii părinţi. Timpul este cît Dumnezeu - s-a spus. Ce-nseamnă asta? înseamnă că în timp poţi să cîstigi eternitatea sau s-o pierzi. Noi de două mii de ani sîntem pe buza prăpastiei: s-au descris Paradisul şi Infernul. Putem să ne salvăm pentru eternitate sau să ne pierdem pentru eternitate. Pentru că s-a dat această şansă omului, s-au deschis porţile libertăţii absolute a intrării în dimensiunea eternului sau a căderii. Misterul libertăţii persoanei. Noi de două milenii trăim în această capacitate sau posibilitate ce ni s-a oferit, de-a opta. Ne salvăm sau ne pierdem. Şi ca să te poţi salva trebuie luptă. Trebuie s-alegi calea cea grea a jertfei şi calea cea grea a suferinţei.
[…] Profeţii... ca să dobîndească credibilitate în poporul lor trebuiau să vină cu toată tradiţia asimilată în spate. Dacă veneau în numele altui etos nu erau ascultaţi, erau socotiţi profeţi mincinoşi. De fiecare dată era întrebat: în numele cui vii. Dacă mă vor întreba cine sînt... ce să le spun? Cine m-a trimis? Şi spune: m-a trimis Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac, al lui Iacob, al Părinţilor noştri. Cel care i-a zidit pe înaintaşi mă zideşte şi pe mine. Şi dacă veneai în numele lor, şi dacă cunoşteai perfect tradiţia, deosebirile între ei sînt foarte mici, chiar şi stilistice. E-acelaşi etos. De la un capăt la altul toate aceste profeţii care au uimit umanitatea şi care sînt cel puţin la fel de cunoscute ca şi Iliada şi Odiseea. Dar sînt mai mult citite pe glob la ora actuală şi de-a lungul veacurilor şi sînt o literatură de-o frumuseţe extraordinară. Acuma noi le avem în textul original din veacul al doilea, deci de două mii două sute de ani, descoperirile de la Cumran le-au adus în fată, să vedeţi cum stau poeme înşirate, sînt extraordinare textele acestea care mărturisesc un etos, etosul unui popor, o legătură profundă între generaţii, o legătură profundă din gură-n gură, e-acelaşi suflu, e-aceeaşi limbă, e-aceeaşi frumuseţe indestructibilă. Nu ne deosebeşte: avem acelaşi suflet cu Dosoftei, Eminescu este acelaşi frate al nostru, permanent, este o permanenţă cu care ne batem zilnic. Blaga şi Voiculescu şi ceilalţi, Nichifor Crainic, toţi care-au fost mari au plătit, au suferit, dar au dus un etos mai departe. Este suflul unei naţiuni. Avem un suflu-n istorie, deja îl recunosc şi alte popoare, este suflul românesc, este un etos al neamului, o spiritualitate, un creştinism de o anume înfăţişare aici în Carpaţi, o anume bucurie a noastră. Între păstorul mioritic şi împăcarea noastră în faţa morţii de astăzi nu sînt deosebiri esenţiale. Eu asta cred că trebuie să facă tinerii, să facă acest efort de a se înscrie în duhul neamului pentru că numai aşa pot exista. Dacă nu te-nscrii în duhul lui, dacă nu jertfeşti în spiritul lui e foarte greu să te păstreze, nu te va păstra şi nu vei rămîne. Aceştia sînt anii sfinţi ai tinereţii cînd trebuie să jertfeşti ca să te poţi alătura spiritualităţii şi locului din care provii.”
Altui Alexandru:
Domnul Codrescu zice şi în sonetul postat la comentarii: “Dreptate, Doamne, nu-Ţi cerşesc, ci milă,/ căci nu-i de noi dreptatea Ta divină,/ ce dacă-ar fi asupra-ne să vină,/ n-ar mai rămâne om nici de prăsilă”. Pentru că dreptatea firească a creaţiei divine este “neînduplecată” (Cabasila), dar Creatorul are puterea s-o îmblânzească El Însuşi, dacă vrea (şi vrea!), prin iubire/bunătate/milă. “Chiar sfinţi să fim, şi tot e prea puţină/ virtutea-n noi, cei învechiţi în silă,/ de-aceea fruntea ne-o plecăm umilă/ iubirii ce în chip nedrept ne-alină”. Adică ne aduce “leac”, “vindecare” (pharmako), iar nu “pedeapsa” (timoria) care ni s-ar cuveni, după dreptatea creaţiei, ca unor călcători ai legilor Firii. “Din îndurare-n altă îndurare/ ne tot târâm, ca fúrii, spre vecie,/ iar Tu ne rabzi din nou pe fiecare,/ primeşti un dar şi dai în schimb o mie,/ mereu nedrept în marea Ta răbdare,/ lăsând ca dracul mult mai drept să fie!”. Metaforic vorbind, Dumnezeu este “nedrept” pentru că nu lasă dreptatea firească a creaţiei să ne dea de la sine veşnicei pedepse, ci preface cu răbdare dumnezeiască implacabila dreptate exterioară în generos remediu interior. Adică Dumnezeu Se face “nedrept” în favoarea noastră, îngăduindu-ne chiar, dacă găseşte El de cuviinţă, să “furăm” într-o clipă Raiul (cum s-a zis despre tâlharul pocăit de pe cruce). E mereu gata să dea multul pe care ni-l doreşte El şi să primească puţinul de care ne învrednicim noi. Adică e “boier”, vorba lui N. Steinhardt: Boierul boierilor, Boierul absolut, a Cărui boierie “covârşeşte toată mintea”. Abia dracul – marele logician, marele contabil – e meschin, legalist, rece-vindicativ, “drept” în sensul neboieresc al cuvântului. Şi îmi mai aduc aici aminte şi de spusa Sfântului Ioan Damaschin (din Dogmatica sa), cu care şi închei comentariul (care iertaţi-mă dacă a fost prea lung): “Dumnezeu le poate pe toate câte le vrea, dar nu le vrea pe toate câte le poate. Că poate să şi piardă lumea, dar nu vrea”.
Dumnezeu sa-l odihneasca pe Ioan Alexandru şi sa ne faca pe noi vrednici de mai dreapta lui pomenire. A fost cel mai mare poet crestin ortodox din a doua jumatate a secolului 20. Pentru mine "Lumina lina" este capodopera absoluta a poeziei ortodoxe romanesti:
... Lumina lina, lini lumini
rasar din codrii mari de crini
deasupra stinsului pamant
Lumina lina - Logos sfant.
Să vă audă şi Dumnezeu, şi oamenii!
Este profund si miscator ce spunea Ioan Alexandru. Numai ca romanii de astazi nu-si mai cunosc traditia, sunt rupti de stramosii lor pe care-i simt uneori ca pe o povara. Nu mai stiu cine spunea ca iti dai seama de ruptura dintre generatii dupa iarba crescuta pe morminte. Cam asa e si in cultura. Astazi, daca vii in numele stramosilor, cum zicea Ioan Alexandru, esti strain, iar daca vii in numele strainilor, esti familiar. Tipul de cultura promovat de ICR ne explica cum am ajuns aici. Intrebarea e daca traditionalistii s-au straduit sa afirme tot atit de mult cit s-au straduit si se straduiesc euro-activistii sa ascunda, sa perverteasca, ori sa modifice gena culturala si spirituala a neamului nostru.
Eu nu vad nicio ruptura intre generatii dar vad o prapastie intre cei care il urmeaza pe Hristos si cei care nu il urmeaza, indiferent carei generatii ii apartin.
Asa este. Numai ca, in mod intimplator sau providential, cum doriti, duhul acestui neam despre care vorbea Ioan Alexandru este un duh crestin. In orice caz, a fost unul crestin aproape doua mii de ani.
Ultimul numar al Dilemei vechi isi intimpina cititorii cu urmatorul citat: "De cîteori auzi pe cineva vorbind despre dragostea de patrie e un semn că se aşteaptă să fie plătit pentru asta."
Foarte instructiv. Dar oare de ce suspiciunea nu este proiectata si asupra celor care ezita sa vobeasca despre dragostea de patrie (altfel decit in mod bascalios)?
Pe noi cine ne plăteşte?! Nu cumva e mai degrabă invers?
Sigur ca e invers.
Deconcertanta ramane nesimtirea de a insinua "clientelismul" altora cand tu te infrupti din toate privilegiile si esti nu doar stipendiatul unui stat mafiot, dar si al intregului mapamond! Ce s-a ales de "minima moralia", domnule Plesu?
Dar oare cum explica dl. Plesu paradoxul prin care cei care isi iubesc tara umbla cu pingelele rupte, in timp ce aia care vad in Romania conturul unei fecale se plimba in BMW-uri? Cum ramine cu paltonul fara nasturi al lui Eminescu?
Lasă morala! Măcar decenţă de-ar avea dalmaţienii noştri de elită!
Problema nu e ca profetii mincinosi sint prosperi, ci ca sint fie idolatrizati, fie injurati pentru ca sint prosperi. In lipsa unei atitudini critice temeinice, nici nu-i de mirare ca elita jubileaza. Elita isi poate permite sa vorbeasca pe fata pentru ca stie ca nu va intimpina nici o rezistenta serioasa. Cu huiduielile nu-i poti alunga pe barbari. Iar cei citiva partizani refugiati prin pesterile si crestele muntoase ale blogurilor nu vor putea recuceri cetatea.
O morală, cît de mică,
bună e cînd nu eşti mare:
cînd eşti mare se ridică
şi morala în picioare!
Despre Eminescu o să vi se spună că-s legende romantice: îl plăteau destul de la Timpul, dacă ar fi vrut să se înţolească, pleşii şi liicenii mai aristocraţi ai vremii. Mai realistă rămâne chestia cu BMW-urile. Sau cu teoria publică a closetelor generoase, pe care-o face domnul Pleşu pe unde apucă, probabil crezându-se boier... Dacă aţi şti ce mize financiare ascunde ICR-ul, v-aţi cruci şi aţi emigra! Mafia „boierilor minţii” nu-i decât varianta cosmetizată a sistemului mafiot care parazitează la noi pe spinarea încovoiată a „patrioţilor” proşti şi mulţi! Nu mai e nici o dilemă la mijloc, nici veche, nici nouă. Sau, dacă vreţi, că tot veni vorba de Eminescu, „toate-s vechi şi nouă toate”...
D-l Pleşu nu se crede boier, ci chiar este, dar mai în felul domniei-sale... Că nu mai sînt nici boierii ce-au fost...
Care esti, cocoane, sa-ti sarut mana?
Lasă, nu face trebuinţă, Ioane!
Haideţi, fraţilor, să ne întoarcem la mila şi dreptatea lui Dumnezeu!
Bai, Motanul Danila e boier adevarat, voi habar n'aveti. Uite, iar mi-a trimis niste bani prin Western Union. Ehe, asta boier, nu ce zice Steinhardt. Sa vedeti ce-i fac epitomului ortodocsilor, daca nu-i innod eu sireturile, sa nu-mi ziceti mie chit-chit. Pai da, i-as trage si-n barba, da' n-ajung: ma depaseste cu-n cap. Ba si cu o inima, zic aia care ne cunosc. Rauvoitori, da.
Ce? Si normal sa fiu fiu trist, ca nu stiu: eu epitomu' cui sunt? Nici Andrei, nici Teo, nici Gabi n-au vrut sa-mi zica. L-am intrebat si pe Horia, da' n-are timp: umbla calare pe-un magar roz. Cica asa vrea sa intre in Ierusalim. Treaba lui, da' mai mare rusinea, un om asa mare pe-un magar asa de mic. Ce magar! Da, stiti cum e el, politicos, mi-a zis ca pot sa ma urc si eu, da' n-aveam unde sa las cascavalul. Asa ca, vorba poetului, rontai si pling. Da' mai mult rontai. Pa.
Cam mare risipa de imaginatie pe aici.
Joi la ora 11 sa mergem la NEC in strada Plantelor 21. Domnul Hurduzeu prezinta un referat despre The Brave New World, sa-i fim aproape si sa-l cunoastem.
Sa inmultim bucuria, fratilor!
Este un minunat eseu despre fetzele iubirii divine, in a carei iconomie Hristos are rolul determinant. Sa ma ierte dl Fedorovici ca l-am citit atat de tarziu. Dumnezeu este Prietenul nostru, si, ca orice prieten adevarat, ne iarta dar nu ne crutza. Este indurator, dar nu ne menajeaza. Este blajin, dar nu moale, lipsit de vlaga. Afectul are o miza prea joasa in relatia Sa cu noi, pentru ca Dumnezeu nu ne trateaza secvential. El are, in ceea ce ne priveste, viziunea intregului. Asta nu inseamna ca Hristos, Dumnezeul nostru, are o detasare ce frizeaza linistea absoluta, nemiscarea, precum aceea stearpa a filosofiilor orientale. Sf. Nicolae Velimirovici ne spune, in "Iisus Hristos, izvorul Vietii adevarate si vesnice" urmatoarele:
"Si El a plans cand a murit Lazar (Ioan 11, 35). A plans si pentru cei ce aveau sa sufere la caderea Ierusalimului (Luca 19, 41-44). Oricum, a fericit pe cei ce plang: aceia se vor mangaia (Matei 5,4). Nimic nu-l linisteste si nu-l curata pe om mai mult decat lacrimile; in predania ortodoxa despre mantuire, lacrimile sunt cel dintai mijloc de curatire a sufletului, a inimii si a mintii. Si nu numai pe morti avem sa-i plangem, ci si pe cei vii, si mai ales pe noi insine, asa cum indeamna Domnul pe fiicele Ierusalimului: Nu Ma plangeti pe Mine, ci pe voi plangeti-va si pe copiii vostri (Luca 23,28).
Sunt insa lacrimi si lacrimi. Apostolul Pavel ii indeamna pe tesalonicieni: Sa nu va intristati, ca ceilalti, care nu au nadejde (Tesalonicieni 4, 13), ca paganii si ca cei fara Dumnezeu [...] Crestinul trebuie sa planga si pentru sine insusi din pricina pacatelor, si cu cat mai des, cu atat mai bine; nu ca cei ce nu au credinta si nadejde, ci dimpotriva, ca unul care are credinta in Dumnezeul cel viu si nadejde in mila Lui si in viata vesnica."
Lacrimile vin din dreptatea pe care o dorim asezata precum in lumea de dinainte de pacat. Marea bunatate a lui Dumnezeu s-a vadit si din faptul ca ne-a dat aceasta expresie a pocaintei fatza de Dumnezeu si fatza de cei carora le-am gresit: lacrimile. Daca si icoanele plang, inseamna ca tot Universul are incuibat in el aceasta dimensiune care transcende tragicul: necesitatea si dorinta vie, miscatoare a pocaintei si, implicit, a Iubirii. Lacrimile crestinului sunt setea de absolut. Dreptatea lui Dumnezeu si lacrimile au in comun scopul: capacitatea Sa si dorinta noastra de vindecare a lumii cazute.
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire