RĂZVAN IONESCU: DESPRE O ANUME FERICIRE

I

Undeva în Jurnalul fericirii Nicolae Steinhardt mărturisea că în urmă cu 64 de ani, adică la 30 august 1944, se afla la colţul străzii Olari cu Calea Moşilor, uitându-se alături de alţii la coloanele ruseşti care intrau în Bucureşti, dinspre Colentina: „Stăteam şi eu şi priveam tancurile. Jur că nu râdeam, nu salutam, nu aplaudam, nu exclamam; stăteam şi priveam pur şi simplu, uite-aşa. Mă simt deodată strâns de braţ şi blagoslovit cu un DOBITOCULE pronunţat desluşit şi apăsat – „stai şi te uiţi, tâmpitule, staţi şi vă uitaţi cu toţii şi nu ştiţi ce vă aşteaptă, uite-i cum râd, or să plângă cu lacrimi amare, şi tu la fel... Hai acasă...”. Era tatăl său, inginerul şi arhitectul Oscar Steinhardt, participant activ la Primul Război Mondial, rănit la Mărăşti şi decorat cu Virtutea Militară. Dincolo de entuziasmul naiv al celor care vedeau în acele clipe ale zilei de 30 august 1944 semnele încetării războiului, dincolo de entuziasmul otrăvit al oportuniştilor şi al profitorilor de ocazie, evreul Oscar Steinhardt a înţeles că România şi o mare parte a continentului european căzuseră de fapt, cum se spune, din lac în puţ. După ororile fascismului şi ale nazismului, istoria le livra acum la pachet, pentru o lungă perioadă, totalitarismului comunist.
Cele două mari flageluri ale veacului trecut au constituit, e drept, subiectul multor analize, dezbateri şi controverse. Marea majoritate au eşuat în gâlceava revanşardă a întâietăţilor cronologice, a numărului victimelor, arătându-se mai puţin preocupate de o eventuală analiză în paralel a acestor două versiuni ale extremismului politic. O astfel de perspectivă existase în democraţiile interbelice, la noi, printre alţii, fiind susţinută de Eugen Lovinescu în Istoria civilizaţiei române moderne. Ulterior, însă, descoperirea proporţiilor ororii din lagărelor naziste, ca şi dezvăluirile Procesului de la Nürnberg au făcut practic imposibilă o astfel de paralelă, chiar dacă, încet-încet, timpul avea să scoată la iveală dimensiunea crimelor şi mărturiile victimelor comunismului, deloc mai prejos decât cele ale Auschwitz-ului. Multă vreme însă, în pofida „Cortinei de Fier”, în pofida atâtor şi-atâtor deportări şi masacre care au urmat celui de-al doilea război mondial, în pofida ororilor Gulagului, cu toată recunoaşterea la nivel oficial a crimelor totalitarismului stalinist, Uniunea Sovietică a continuat să rămână în memoria Occidentului tovarăşul de nădejde, neclintit în lupta împotriva hitlerismului, în vreme ce doctrina comunistă constituia pentru o mare parte din intelectualitatea apuseană semnul unei opţiuni graţioase şi pline de rafinament. O vreme, o mult prea lungă vreme, antifascismul a ecranat ororile comunismului. În mod surprinzător, însă, rezistenţa intelectuală faţă de o analiză în paralel a celor două totalitarisme ale veacului trecut s-a perpetuat şi după sucombarea comunismului în Rusia şi Europa de Est. Unii antifascişti occidentali nu pot fi de acord în ruptul capului cu o echivalare a celor două sisteme politice, alţii socotesc că o acceptare a teoriei nazismului privit ca reacţie secundară comunismului n-ar face decât să diminueze culpabilitatea germană, care trebuie întreţinută în scop profilactic. Şi, în sfârşit, nu sunt deloc puţini aceia care socotesc că o radiografie paralelă fascism-comunism ştirbeşte prestigiul evreilor, al „unicităţii” genocidului antievreiesc. Pe de altă parte, însă, avem de-a face cu un paradox. O dată cu prăbuşirea comunismului, capitalismul, rămas singur la scenă deschisă, a devenit ţinta criticilor, fiind deposedat tocmai de cel mai bun argument al său: anticomunismul. Chiar dacă noţiunea de „anticomunism” nu putea să-şi găsească nicăieri mai bine deplinătatea legitimă ca în Occident, tocmai aici ea nu a fost niciodată agreată deplin, mai cu seamă de mediul intelectual. Căderea comunismului sovietic, aşa cum observa istoricul german Ernst Nolte, a fost urmată în mod curios de o deplasare de accent a opiniilor publice din Europa spre stânga, o stângă căreia nu i s-au reproşat niciodată exageratele complezenţe din trecut, dar căreia, după căderea comunismului, i-a fost simplificat discursul, nerămânându-i decât să înfiereze nedemocraţiile sistemului democratic, asezonându-l cu teoria foarte la modă a eşecului comunismului în URSS şi Europa de Est doar din pricina precarităţii economice. Prin urmare, rezultă că „modelul” rămâne încă valabil, în ciuda falimentului înregistrat de sistem. De aici şi multe dintre inacceptabilele atitudini politice europene faţă de tragedia trăită vreme de decenii în Est. Bunăoară, la 25 ianuarie 2006, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a propus o rezoluţie şi o recomandare privind condamnarea de către comunitatea inter-naţională a crimelor regimurilor comuniste. Partidul Comunist din Rusia, Partidul Comunist Francez, asemeni celui grec, au reacţionat vehement, negând ororile Gulagului, crimele şi deportările în masă. Dacă până la urmă, cu toate aceste împotriviri, condamnarea crimelor a fost adoptată, recomandarea privind o amplă dezbatere inter-naţională pe tema comunismului, ca şi chestiunea înfiinţării de muzee şi monumente dedicate victimelor acestui sistem nu a putut fi adoptată tocmai din pricina împotrivirii înverşunate a comuniştilor şi socialiştilor din Parlamentul European. Într-un fel lucrurile erau previzibile, dacă ne gândim fie şi numai la imensul scandal, la valul de contestări vehemente cu care a fost întâmpinată apariţia în 1997, la Editura Robert Laffont, a Cărţii negre a comunismului, carte apărută un an mai târziu şi în limba română, la Editura Humanitas, într-un tiraj confidenţial (şi ulterior dispărută la fel de confidenţial). Ce anume să determine o asemenea îndârjită împotrivire dacă nu tocmai faptul că modelul comunist este socotit unul încă neexpirat, că acest model ar mai putea la o adică trafica nădejdile omului sărman spre mai bine şi entuziasmul idealist al intelectualului de stânga. Numai că, dacă astăzi stânga îşi mai doreşte să fie frecventabilă, ea trebuie să elimine numaidecât ideologia comunistă. Pe lângă ororile comunismului, care nu contenesc nici astăzi să iasă la iveală, a venit vremea să fie pus în discuţie publică sistemul însuşi.
Karl Marx, născut în cel de-al doilea deceniu al veacului XIX, într-o familie a unui avocat evreu ce avea să treacă ulterior la protestantism, va spune la un moment dat: „Vreau să mă răzbun eu însumi pe Cel ce stăpâneşte sus... Ideea despre Dumnezeu este nota fundamentală a unei civilizaţii pervertite, aceasta trebuie să fie distrusă”. Cercetându-i corespondenţa, aflându-i preocupările ca şi unele elemente din biografia lui Marx, pastorul evanghelic Richard Wurmbrand, şi el evreu la origine, l-a dezvăluit lumii ca pe un duşman al Dumnezeu. De altfel, în Manifestul comunist, Marx îşi exprimase dorinţa de a desfiinţa toate religiile. Potrivit unui studiu realizat de un cercetător britanic şi publicat în British Journal of Dermatology, apoi preluat de The Times în toamna anului trecut, Karl Marx ar fi suferit de o boală de piele ce poate provoca grave dezechilibre psihologice, precum ura de sine şi alienarea, conceptul din urmă fiind descris de Marx în Capitalul. Deţinut vreme de 14 ani în temniţele comuniste, Richard Wurbrandt i-a sfătuit pe semenii săi să înceteze a-şi mai face iluzii în privinţa marxismului ca fiind doar o teorie politică şi economică. El a dezvăluit adevăratele rădăcini ale marxismului, pentru ca semenii săi să i se poată opune.
Adolf Hitler, născut la sfârşitul celui de-al optulea deceniu al aceluiaşi veac al XIX-lea, în familia unui funcţionar vamal dur şi brutal, obişnuia să spună: „Biserica Catolică e un lucru mare. Înseamnă ceva pentru o instituţie să fi putut rezista timp de două mii de ani. Aici e o lecţie pe care trebuie să o învăţăm. O astfel de longevitate implică inteligenţă şi o mare cunoaştere a oamenilor. O, aceşti popi îşi cunosc bine lumea şi îşi cunosc bine treaba! Dar timpul lor a trecut. De altfel o ştiu şi ei prea bine. Vă garantez că, dacă vreau, voi nimici Biserica în câţiva ani, pentru că e un aparat foarte găunos, fragil şi mincinos. Ar fi de ajuns să-i dai o lovitură serioasă ca să-l demolezi”. De fapt, dorinţa de distrugere avea în vedere o substituire. „Mesia” Adolf Hitler binecuvântase Noua Biserică Germană (gândită ca intermezzo în drumul spre neopăgânism), care trebuia să înlocuiască Biblia cu Mein Kampf, crucea cu zvastica, crucifixul cu sabia. De altfel, oficioasele vremii nu se sfiau să scrie că „naţional-socialismul este forma cea mai elevată de religie. Până în zilele noastre, nu a existat nici una mai înaltă [...]. În secolele ce vor veni, când vom avea o măsură exactă a evenimentelor de astăzi, vom spune privind în urmă: Hristos a fost mare, desigur, dar Adolf Hitler a fost mult mai mare”!
Această coincidenţă dintre aspiraţiile lui Marx şi ale lui Hitler, care identificau deopotrivă drept adversar principal divinitatea şi cultul ei, s-ar cuveni să ne pună pe gânduri în ceea priveşte nu numai natura puterii pe care şi-o doreau, dar şi a originii acesteia. Atât Vechiul, cât şi Noul Testament ne spun câte ceva în acest sens. Căderea omului şi pierderea fericirii din Eden au fost consecinţa aspiraţiilor sale de a se aşeza pe acelaşi palier cu divinitatea, la îndemnul Răului deghizat în şarpe. Noul Testament ne aşază însă în faţă cât se poate de frust esenţa iraţionalităţii – şi prin urmare a nebuniei – Răului, care, de astă-dată fără să mai uzeze de nici un fel de mască, încearcă să surpe restaurarea umanităţii, oferind la schimb mrejele totalităţii împă-răţiilor lumeşti. Din nefericire, însă, astăzi o asemenea perspectivă, într-o paralelă analiză politică asupra celor două totalitarisme ale veacului trecut, nu numai că pare puţin probabilă suficienţei unei lumi din ce în ce mai fericite cu sine şi din ce în ce mai ostile lui Dumnezeu, dar va prilejui din abundenţă zâmbete sceptice. Căci dacă astăzi lumea fericită e dispusă să-l mai tolereze pe Dumnezeu doar cu condiţia de a-şi vedea de cerul lui, cu atât mai puţin ar părea gata să accepte, altfel decât ca noţiune, existenţa Răului. Aşa cum spunea Denis de Rougemont, dracului i-a ieşit pasenţa. El nu există. Asemeni gravurii care circula până prin secolul al XVII-lea în Anglia, reprezentând un personaj cu capul încornorat şi cu două picioare, al cărei trup rămânea invizibil. Titlul era: „Nobody”.
Dacă, în ceea ce priveşte fascismul, eforturile constante şi legitime ale lumii în denunţarea lui îl ţin strâns legat, proporţional cu neuitarea noastră, duioşia care îi este administrată la fel de constant comunismului începe să scoată la iveală consecinţele soluţiei pe care a găsit de cuviinţă să o folosească Vestul la capătul războiului rece: încorporarea monstrului cu preţul uitării trecutului. Şi-atunci, cum să nu-mi vină în minte cuvintele lui Oscar Steinhardt rostite exact cu 64 de ani în urmă, la colţul dintre strada Olari şi Calea Moşilor, în vreme ce lumea privea coloanele ruseşti care intrau în Bucureşti: „Stai şi te uiţi, tâmpitule, staţi şi vă uitaţi cu toţii şi nu ştiţi ce vă aşteaptă...”.

II

Dacă parcurgem sensurile fericirii urmând fuga veacurilor, vom avea surpriza unei policromii neliniştitoare. Pentru Antichitate fericirea era un concept ce privea mai degrabă reflecţia filozofică. Virtutea reprezenta condiţia fericirii (Platon), iar obţinerea ei era legată exclusiv de acţiunea omului şi nu de vreun dar al zeilor (Aristotel – Etica nicomahică). Mai mult decât atât, încă de pe atunci, Stagiritul postula eşecul fericirii ca problemă a politicului. „Este imposibil să dai fericire întregii cetăţi” – spune Aristotel în Politica, contrazicându-l pe Socrate, care afirmase că datoria legislatorului e să facă fericită întreaga cetate.
Creştinismul a adus un cu totul alt tip de fericire. Oricât ar părea de surprinzător, Evul Mediu nu l-a înţeles, apăsând doar pe păcatul primilor oameni, pe natura umană iremediabil căzută, pe izgonirea din Paradis şi calvarul existenţei, teologia nevrând nici în ziua de azi să ia în seamă dimensiunea şi consecinţele terifiante izvorâte mai ales din lipsa de responsabilitate a omului faţă de păcat. Dorul după Paradisul pierdut a mutat fericirea în cer sau pe lumea cealaltă. În mod firesc, Iluminismul a încercat să o coboare la loc pe pământ, prin hedonismul „artei de a trăi”. Veacul al XVIII-lea va aduce cu sine politizarea fericirii. Mai întâi, la 1776, prin Declaraţia de Indepen-denţă a coloniilor americane, care proclamă „viaţa, libertatea şi căutarea fericirii tuturor”, apoi prin Revoluţia franceză şi declaraţia din 1793 a lui Robespierre: „Omul este născut pentru a fi fericit şi liber”. În siajul acestor „directive”, utopiile veacului XX, obsedate de succesul universal, rămân atente la mesajul creştin, devalizându-l în ochii maselor şi întorcându-i pe dos sensul. Marxismul desfiinţează proprietatea în numele oamenilor egali şi fericiţi, iar comunismul proclamă statutar viitorul fericit al omenirii, Paradisul coborât pe pământ sub forma unui imens proiect colectiv („bunăstarea şi fericirea întregului popor”) vegheat de Partid, o fericire cu anasâna, clădită pe frică şi spaimă, sub ameninţarea iminentă a morţii. Or, cei ce au reuşit să supravieţuiască acestui univers totalitar, au făcut-o învingându-şi tocmai frica de moarte. Cum? Şi-au (re)amintit că doar Unul singur „cu moartea pre moarte a călcat”. Asemeni primilor martiri creştini, care, crezând în Înviere şi netemându-se de moarte, au stârnit spaima persecutorilor. Este şi ceea ce propune Nicolae Steinhardt în debutul Jurnalului fericirii, prin cele trei soluţii de ieşire dintr-un univers concentraţionar.
Cel care citeşte „Fericirile” din „Predica de pe munte”, fie în versiunea Evangheliei lui Matei, fie în cea care îl are ca autor pe Luca, va constata că se află în faţa unei ţesături de propoziţii neverosimile, unde operează un cu totul alt tip de logică, contrară modului de gândire cu care suntem obişnuiţi. Care este de fapt cheia înţelegerii lor?
„Fericiţi cei ce plâng […], cei ce flămânzesc şi însetează. […] Fericiţi veţi fi când vă vor prigoni şi, minţind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră [...] Fericiţi voi, cei săraci […], voi, cei flămânzi […] Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî pe voi şi vă vor izgoni dintre ei, şi vă vor batjocori şi vor lepăda numele voastre ca pe un lucru rău. […] Bucuraţi-vă în ziua aceea şi vă veseliţi [...] Dar vai vouă, bogaţilor […], vai vouă, celor ce sunteţi sătui acum […], vai vouă, celor ce astăzi râdeţi. […] Vai vouă, când toţi oamenii vă vor vorbi de bine…”.
Fără îndoială ne aflăm nu numai în faţa răsturnării oricărei logici, dar avem de-a face şi cu o răsturnare generală a sentimentelor. Cum să fii fericit atunci când eşti sărac, ţi-e foame, ţi-e sete, când eşti nedreptăţit, când eşti jignit, calomniat, urât, ocărât, umilit, dispreţuit? În Legea lui Hristos nu se răstoarnă însă numai sentimentele, ci întreg ansamblul relaţiilor obişnuite dintre oameni: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc, binecuvântaţi pe cei ce vă bleastămă, rugaţi-vă pentru cei ce vă fac necazuri. Celui ce te loveşte peste obraz întoarce-i-l şi pe celălalt; pe cel ce-ţi ia haina nu-l împiedica să-ţi ia şi cămaşa; oricui îţi cere dă-i şi de la cel care ia lucrurile tale nu cere înapoi”. Relaţiile umane obişnuite şi naturale nu numai că sunt răsturnate, dar sunt şi dezavuate: „Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi cei păcătoşi îi iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Pentru că şi păcătoşii acelaşi lucru îl pot avea. Şi dacă daţi cu împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Pentru că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, să primească întocmai”. Acest „întocmai” reprezintă ceea ce de fapt condamnă Hristos: RECIPROCITATEA. În plan uman, această reciprocitate întemeiază relaţii, legitimându-le şi asigurându-le trăinicia. Cu cât creşte rolul reciprocităţii, cu atât relaţiile sunt mai puternice. Nu este normal, omeneşte, să-i iubim pe cei care ne iubesc? Nu-şi iubesc oare soţii soţiile şi soţiile soţii, mamele copiii şi copiii părinţii? Afectivitatea şi reciprocitatea merg împreună până într-acolo încât absenţa celei din urmă o avariază grav pe cea dintâi. O iubire care iubeşte fără a primi în schimb iubire naşte nefericirea. Dacă mergem un pic mai departe, observăm cum fenomenul care stă la originea economiei este schimbul. Pe schimb se bazează întreaga economie de piaţă, capitalismul nefiind decât un mod al acesteia. Prin urmare, relaţiile umane se hrănesc din chiar substanţa şi elanul lor. Dar ce altceva stă la baza corupţiei decât aceeaşi reciprocitate? Îmi dai? Te servesc. Eşti atent cu mine? Nu te uit. Aceasta este semnificaţia ascunsă a reciprocităţii. Or, Hristos, în numele NON-RECIPROCITĂŢII, invită la iubire şi la făptuirea dezinteresată a binelui.
La Mănăstirea Agapia, între numeroasele căsuţe înveşmântate în straie de iederă, regina nopţii, hortensii şi trandafiri urcători, cu ferestrele ocrotite tandru de glastre cu muşcate roşii şi albe, se află şi Casa memorială a lui Alexandru Vlahuţă. Aromă de toamnă, vin vechi şi levănţică. Puţini ştiu că părinţii săi, o soră şi un frate au luat tuspatru calea mănăstirii. Poate că tocmai de asta, aici, în casa de la Mănăstirea Agapia, se află o scrisoare anume. O scrisoare despre o anume fericire, pe care Vlahuţă a scris-o fiicei sale, Margareta, atunci când a împlinit 17 ani:
„Să trăieşti draga mea, şi să fii bună, – să fii bună pentru ca să poţi fi fericită. Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că mai întâi cei răi nu pot fi iubiţi, şi-al doilea… al doilea… de! Norocul şi celelalte «pere mălăieţe», care se aseamănă cu el, vin de-afară, de la oameni, de la împrejurări asupra cărora n-ai nici o stăpânire şi nici o putere, pe când fericirea, adevărata fericire în tine răsare şi-n tine-nfloreşte şi leagă rod, când ţi-ai pregătit sufletul pentru ea. Şi pregătirea este o operă de fiecare clipă, – când pierzi răbdarea, împrăştii tot ce-ai înşirat şi iar trebuie să o iei de la început. De aceea şi vezi aşa de puţini oameni fericiţi… Atâţi cât merită…
A, dacă nu ne-am iubi pe noi aşa fără măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit sau ne-am surprins asupra unei răutăţi ori asupra unei fapte urâte, dacă, în sfârşit, ne-am examina mai des şi mai cu nepărtinire (lesne de zis!), am ajunge să răzuim din noi partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură. Se ştie că durerea e un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora.
Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce să vrei. Şi văd c-ai început să ştii asta. Doamne, ce bine-mi pare c-ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să cauţi singură drumul cel adevărat! Aşa, draga mea, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei sau al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată de câte ori deşteptăciunea te îndeamnă să strigi: «Uitaţi-vă la mine!». Dar mai ales aş vrea să scriu de-a dreptul în sufletul tău aceasta: Să nu faci nici o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulţumire deplină, ca o conştiinţă curată.
Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi de 50 de ani ai s-o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu s-o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi. Te îmbrăţişează cu drag, Al. Vlahuţă”.
Deunăzi, pe 5 septembrie 2008, s-au împlinit 150 de ani de când undeva, în Pleşeştii Vasluiului, vedea lumina zilei autorul acestor extraordinare rânduri. În Istoria literaturii române de la origini până în prezent George Călinescu îi apreciază lui Alexandru Vlahuţă oarecari merite ca publicist, însă ca prozator şi poet îl priveşte cu mefienţă, subliniindu-i cu ironie „decenţa în platitudine”. Până la urmă, cine ştie? Poate că autorul romanului Bietul Ioanide să aibă dreptate. Sau poate să se înşele. Încercând însă să-l situeze într-o perspectivă ideologică, George Călinescu remarcă: „Aşadar Vlahuţă satisface pe gherişti, el însă nu e socialist”. Mărturisesc că tocmai acest „inclasabil” mi-l face drag pe Vlahuţă. Fie şi aşa, fie şi numai pentru atât, autorul epistolei de mai sus merită azi, la 150 de ani de la naştere, dinspre lumea noastră a plăcerilor imediate şi a fericiţilor nefericiţi, dacă nu un omagiu, atunci măcar o respectuoasă aducere aminte de-o clipă. Ca o rugăciune scurtă, rapidă şi modernă... Despre o anume fericire.

Răzvan IONESCU

(text apărut iniţial în Gazeta de Transilvania,

în numerele din 30 august şi 6 septembrie 2008)