Blogul lui Razvan Codrescu

O CARTE DESPRE ROSTIREA CREŞTINĂ

2009-11-13T23:31:00.005+02:00

La Editura Christiana urmează să apară, pînă la finele acestui an, cartea alcătuită de d-na Gabriela Moldoveanu şi intitulată Când cuvintele sunt de la Cuvântul. Ce şi cum vorbesc creştinii între ei şi unii despre alţii.
Citez de pe coperta finală a cărţii: „Aşezată pe stâlpii de lumină teologică şi duhovnicească reprezentaţi de scrierile Părintelui Dumitru Stăniloae şi ale Ieroschimonahului Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), cartea de faţă, alcătuită de autoare atât din texte proprii, cât şi din texte «cuminecătoare» atent antologate, ne odihneşte în «poala liturgică» a cuvintelor care se cer după Cuvânt, aducându-ne aminte, prin pilde vii, că adevărata comunicare, creştineşte vorbind, este întâi de toate cuminecare, împărtăşire tainică întru Mângâietorul, Duhul Adevărului, Care suflă unde vrea şi sfinţeşte unde suflă”.
Autoarea mă îndatorează introducînd în cuprinsul volumului şi o exegeză „în viziune liturgică” a cărţii mele de poezii Răsăritenele iubiri. Fals tratat de dezlumire (2002), recenzie pentru care am primit îngăduinţa de a fi postată şi pe acest blog (asumîndu-mi să fiu acuzat – fatalitate românească! – mai degrabă de „vanitate” decît de „falsă modestie”).
Menţionez că în textul reprodus am păstrat cu grijă ortografia autoarei (care la rîndul său a păstrat cu grijă ortografia mea în toate versurile citate). (R. C.)

Ilustraţia copertei:

Stefan Orth, "Nu creşte trandafir fără ghimpe"

PREOŢIA ÎMPĂRĂTEASCĂ A POETULUI

O lectură în viziune liturgică a Răsăritenelor iubiri*

“Cei unşi cu Sfântul Mir devin prin Har împăraţi,
preoţi şi profeţi ai cereştilor taine.”
(Sfântul Macarie)

“Împăraţi prin stăpânirea patimilor noastre,
preoţi ca să ne jertfim trupurile noastre şi profeţi
prin instruirea în marile taine.”
(Sfântul Ecumenius)

“... dacă lumea este răstignită pentru mine
şi eu pentru lume, m-am dat ca jertfă lui Dumnezeu
şi devin preot al propriei mele jertfiri.”
(Origen)

Scriitorul are harisma numirii, cea dată de Dumnezeu lui Adam când l-a învrednicit să dea nume tuturor fiinţelor vii; vrednicie de creator, împărat al creaţiei, iereu al ei şi profet.
Poetul mai are un dar, cel al melos-ului, care îl înrudeşte cu îngerii (“Bucură-te, stătătoare într-al îngerilor jeţ” – Imn stavrofor). Harul creaţiei poetice, duhul-porumb “care ciugule tăcerea şi-o preface în cuvînt” (acelaşi Imn), îi dă poetului putinţa să se cuminece cu Cuvântul, Fiul Tăcerii, şi să se comunice în revărsări de înţelesuri întrupate în cuvinte, sub ceruri deschise, din care izvorăşte Lumina-cântec, muzica Liturghiei cereşti, şi spre care ţâşneşte poezia-rugăciune.
Poetul este şi el un fiu preaiubit întru care Tatăl a binevoit. Aceasta este taina talentului său: binevoirea proniei dumnezeieşti.
Taina poeziei este harisma însoţită de participarea trudnică a alesului, este bucuria stavroforă a zămislirii şi a naşterii poeziei, rana de dragoste a poetului, lupta lui – ca a lui Iacov – cu Îngerul, asumarea jertfei de sine în duh şi în trup pentru mai înaltă şi înmulţită rodire, ardere-de-tot spre Înviere.
Dar mai este un ce în taina poeziei asupra căruia ne atrage atenţia un vers al litaniei cruciforme citate mai sus (Imn stavrofor): “Bucură-te, plecăciune între două legăminte”. Taina desăvârşirii artistice, aici a desăvârşitei poezii, este conlucrarea dintre vechiul legământ, cel al legii – în cazul poeziei, al legii prozodice – şi noul legământ, cel al Harului. Respectarea legii presupune cultură, îngrădire, rigoare, muncă, uneori silnică. Harul e dar dumnezeiesc şi libertate, inspiraţie, noutate. Aşadar, putem spune că măiestria artistică are două vâsle: inspiraţia şi canonul. Nu întotdeauna inspiraţia este harică. Pentru ca harul să plinească legea, Dumnezeu-Cuvântul cere plecăciunea artistului, metania, închinarea-ofrandă a creaturii creatoare-prin-Har dinaintea Creatorului său, smerit gest liturgic al artistului-iereu.

Atitudinea lui Răzvan Codrescu faţă de propria-i menire şi faţă de poezia sa ne-o aminteşte pe cea a preotului conştient de taina preoţiei sale. Debutul în volum amânat până la vârsta la care ar trebui să fie primită preoţia şi desăvârşirea poeziei sale sunt măsura responsabilităţii, a discernământului, a cucerniciei dureros jertfelnice cu care iconomiseşte Harul consacrării sale ca poet creştin.
Titlul volumului, Răsăritenele iubiri, sub care sunt reunite poeziile din trei cicluri: Amurgalia (sonete şi false sonete), Mirele şi Pelerinul (icoane imnice) şi Rost de doină (Cîntece fără stăpîn) – ne spune că spaţiul spiritual al creaţiei sale lirice este cel al Răsăritului de Sus (Hristos) şi al Bisericii răsăritene (ortodoxe), iar plasma este iubirea.
Subtitlul Fals tratat de dezlumire acoperă, printr-un artificiu livresc în maniera pseudo-, o mărturisire cu mijloacele poeziei, dar în duhul marilor scrieri filocalice, despre sfintele nevoinţe ale desăvârşirii, pentru ca omul uns după Botez cu Sfântul şi Marele Mir să păstreze darurile Tainei.
Poetul se trăieşte pe sine ca mădular, cel mai adesea nevrednic, al Bisericii luptătoare, cu tindere către Biserica biruitoare. Conştiinţa lui se raportează la sistemul hristic de valori şi tensiunea confesiunii sale lirice este alimentată de conflictul paulinic dintre voia duhului şi voia trupului – luptă căreia ne face martori cu sentimentul intimităţii ecclesiale şi al comuniunii, cu o nevoie de Adevăr care pare să-i condiţioneze viaţa însăşi, căci Adevărul este sursa cuvîntului, iar cuvântul este sursa poeziei, calea de mântuire a poetului, rostul său de aici şi motivaţia sa de-a pururea (Destin, Imn stavrofor).
Gândul dezlumirii ne aminteşte Imnul heruvic prin care credincioşii participanţi la slujba Dumnezeieştii Liturghii îşi cer lor înşile să lase “toată grija cea lumească” pentru a putea închipui în mod tainic pe Heruvimi, împreună cu care Îl vor întâmpina pe Hristos sub forma Cinstitelor Daruri, la Ieşirea cea mare de dinaintea Jertfei euharistice.

Arhitectura trinitară a volumului şi conţinutul ne îngăduie asemănarea lui cu o biserică, al cărei ctitor şi preot este poetul, el însuşi ofrandă pentru jertfa euharistică şi jertfitor, păcătos şi duhovnic al păcatelor sale, cantor şi iconar. Grijania din potirul lui sînt “cuvintele, sfintele” (Cuvintele).
În “pridvorul (prologul) Bisericii (cărţii)” ne întâmpină Crucea lui Hristos, pe care este spânzurat poetul, răstignit PRO-LOGOS: pentru Cuvânt şi pentru cuvânt. Este la ceasul cel mai greu al răstignirii, ceasul părăsirii, şi nu poate să creadă că din “mirul risipit”, din revărsarea iubirii sale creatoare, nu a rămas măcar “un iz” pentru “rana din picior”, semn hristic al luptei cu diavolul. Părăsit mai rău decât Hristos: singur, nici moartea nu-l ia, doar şerpii profită de umbra răcoroasă a crucii lui. Ce aşteaptă poetul în această stare? Îl aşteaptă pe Hristos, să urce “măcar jumate Căpăţîna”, să vadă că nu-i mort, să-i atingă rănile, fie şi iscoditor ca Toma, “şi-apoi în muta zărilor pustie/ să prindă glas sub paşii tăi ţărîna!”. Să prindă glas ţărâna, să-i dea cuvânt, puterea smulgerii din ţărână (elementul facerii şi al desfacerii), reîncorporarea stihiilor până la grai, stihia poeziei, pentru a prohodi cu ea pe Dumnezeu cel Viu**:

Eu îndărăt, stihie cu stihie,
din cuie şi din spini m-oi opinti,
năluca ta s-o prohodesc de vie...

Eli, Eli, lama sabahtani?!

Poezie insuportabilă. Laşitatea îţi cere să închizi cartea, înmulţind părăsirea. Numai taina frăţiei creştine îţi dă tăria să continui lectura la piciorul crucii. Lectura? Nu, comuniunea. Poezia se scrie cu literă puţină şi se citeşte de ca şi cum nu s-ar citi: heruvic.
Lama sabahtani, orbire de moment a vederii profetice copleşite de suferinţă, nu se mai aude în celelalte poezii. În Post-Christum găsim înţelegerea deplină a sensului mântuitor al crucii personale, dar din darul răstignirii Atotiubirii, “care-n noi, cu noi şi peste noi veghează”. În Soledades, “urieşeasca mea singurătate” nu este părăsire de către Dumnezeu, ci posibilă pedepsire “aici şi-acum” cu cel mai greu chin al iadului – singurătatea.

Amurgaliile sunt poezii-sărbători ale amurgului. În timpul liturgic, amurgul este un moment cu o valoare la care participă şi timpul cosmic: el este intervalul de trecere de la o zi liturgică la alta, este ceasul laudei de seară, al luminii line, în care slava lui Dumnezeu pogoară în fire ca linişte unică pe care ziua o simţim doar între zidurile sfinţite ale bisericilor, venind din Chivotul de pe Sfânta Masă.
Amurgul este şi ceasul înfiorat de strigătul dumnezeiesc: Adame, unde eşti? – ceasul necăirii Protopărinţilor noştri, păcat mai greu decât căderea în ispită din faptul zilei, care a făcut necesară mîntuirea, dureroasă şi pentru Dumnezeu şi pentru om: “Pe stîrvul meu icoana slavei geme:/ mă doare Dumnezeu, şi-L dor şi eu,/ şi ne durem de-atît amar de vreme,/ mereu străini şi logodiţi mereu” (Plîngerea lui Agapie Sketul din Mirele şi Pelerinul). Veacul de pe urmă, ca şi cel dintâi, rămâne şi el străbătut de Adame, unde eşti? şi oricărui om, creştin sau nu, îi este dat să-l audă măcar o dată, în amurgul vieţii, ca să se întoarcă (Andante).
Aproape toate poeziile celor trei cicluri sunt răspunsuri la Unde eşti, Adame? – rugăciuni mature, ieşite din acel loc al inimii unde creştinul poartă toată istoria mântuirii omului cu ce a fost şi va să fie (Floare de psalm), spovedanii necruţătoare, violente, cufundări temerare la adânc, plângeri bărbăteşti, uscate de văpaia metanoiei, reparaţii cu jertfă ale păcatelor personale şi ale omenirii de la Adam, pe care poetul o rezumă în el însuşi (“Sînt trist cum n-am mai fost de la cădere...” – Recurs). Provocări grele pentru conştiinţa cititorului.

Cel de-al doilea ciclu de poezii, Mirele şi Pelerinul – Icoane imnice, este un “fals tratat” de deosebire a duhurilor pentru creştinul pelerin la locurile sfinte ale nunţii cu Mirele veşnic, Hristos.
Icoanele de lumină sunt chipuri teofanice, locuri de întâlnire a poetului cu Dumnezeu. Cea dintâi icoană e Maica Domnului (Filă de acatist), cu soborul ei de sfinte canonizate de Biserică (Trecea-n amurg) sau numai de poet, prin puterea transfiguratoare a iubirii lui mistice. Uneori, Sfintele se confundă cu “sfinţitele” poetului – împărat chemat la suiş după suiş, profet văzător cu duhul şi preot îndreptăţit să sacralizeze cu dorul său jertfitor lui Dumnezeu.
Icoanele “împărţite” poetului de Duhul sunt cuvintele, “adevăratele cuvinte”, cele ce-şi “trimit sunetul mergător-înainte”:

Cuvintele, adevăratele cuvinte,
a treia zi se scoală din morminte,
căci sfintele, naltele, muşcă din moarte,
şi slava le-nghite, şi duhul le-mparte.

Cuvintele, adevăratele cuvinte,
se fac pîine şi vin, întru-aducere-aminte,
iar taina lor, marea, ne soarbe în sus,
de la Răsărit şi pînă la Apus.
(Cuvintele)

Aşa cum Biserica este Mireasa lui Hristos, mireasa poetului este poezia, “tîrnosita lui iubire” şi totodată altarul pe care se jertfeşte. Femeia, chiar şi atunci când nu este prilej de cădere, ci “înaltă” (Sora mea de suflet) şi “Doamnă” (Frescă), cum o vrea poetul, nu e “taină pururi suitoare”, “leac de moarte”, “rădăcină a oricărei bucurii” la măsura Poeziei (Imn stavrofor). Bucuria deplină a comuniunii cu femeia e amânată, nu fără o mai mult sau mai puţin discretă suferinţă, pentru Ziua luminii neapuse (Recurs, Rondel amar).
Icoanele de întuneric sunt idolii, fiii slăbiciunilor şi ai patimilor noastre, care ne fac să slăvim creatura în locul Creatorului.
Prima “icoană” întunecată este Salomeea, al cărei dans a făcut din Irod asasinul Sfîntului Ioan Botezătorul.
Se reia în aceste poezii tema conflictului dintre trup şi duh, al coexistenţei binelui şi a răului în om:

Cu rîvnă-n duh, pe Dumnezeu slăvescu-l,
dar carnea mi-i altminteri rîvnitoare...
(Celei preafrumoase)

... tind cu dreapta după cer
şi-n scîrnă rîm cu stînga mea, cîineşte!...
(Plîngerea lui Agapie Sketul)

Cînd amiroşi a înger şi-a jivină,
sub care steag frumseţea să ţi-o pun?
(Rondel silvestru)

Iubito, vin din noaptea înaltului sobor:
arhangheli pînă-n ziuă ţinură sfat cu mine,
dar cum să mă cuminec din dreapta slavei lor,
cînd tu-mi întinzi de-a stînga potirul coapsei pline?
(Rondel impur)

Niciunde nu vom întâlni binele împăcat cu răul. Momentele de cădere sunt recuperate de însuşi actul haric al creaţiei poetice.
În poezia erotică “de întuneric” din Icoane şi Amurgalii remarcăm etica superioară, creştină chiar şi în păcat, care nu-l mai aminteşte prin nimic pe Adam învinuind femeia şi pe Dumnezeu pentru propria-i slăbiciune.
Nemulţumirea de sine a poetului este cauzată de fapt de aspiraţia care-i depăşeşte forţa spirituală. El se vrea cu iubita ca Avva cu frumoasa Pelaghia. Cu o erotică de artist, îndeosebi vulnerabil la vraja formelor şi a culorilor, visător, transfigurator, ar vrea să aibă “gorgonica putere”, creştineşte vorbind, virilitatea duhovnicească de a-şi “prăda” iubita “iubirii efemere” şi a o face măsură a frumuseţii în veacul fără de măsură, după cum Preacuviosul a îmbogăţit Biserica cu o mare Sfântă. Numai că visarea şi transfigurarea artistică nu fac faţă ardorii dorinţelor trupeşti (Învinşii, Cîntec de orbire, Rondel impur).
Din punct de vedere teologic, Icoanele de întuneric uimesc prin cunoaşterea foarte subtilă a idolatriei, ceea ce presupune, din partea autorului, trezvie duhovnicească. Am selectat câteva tipuri de idolatrie:
Suferinţa din Cîntarea damnatului este generată de patima megalomaniei (vădită şi în scrierea cu majuscule a pronumelui personal, persoana I), a extinderii frenetice, de dorul “neţărmurit şi nevremelnic” de viaţă care, trăită fără răgaz şi putere de a înălţa privirea spre lumina cerească şi crucea “suitoare”, umbrindu-L chiar şi pe Dumnezeu “în toate”, devine iad al risipirii:

... Spuneai ceva de-o cruce suitoare
şi de-o lumină ninsă pe Tabor?...

Din rostul tău Mă tulbură crîmpeie;
de M-aş opri, te-aş înţelege poate...
Dar nu e chip: ca iedera pe goluri
Mă-ntind mereu şi te umbresc în toate.

Poezia “Mai-mult-ca-poetul”, cel mai înalt omagiu adus lui Eminescu, răstoarnă tabu-ul axiologiei lumeşti. Răzvan Codrescu acuză aici cecitatea idolatră a lumii care, în cazul lui Eminescu, continuă să nu vadă Sfântul de Poet:

Ci-n urmă, vai, crezînd a-l fi-nţeles,
l-am ferecat în racla poeziei
pe cel făr’ de întoarcere trimes –
pe Mihail, Luceafărul Pustiei!

(în limbaj teologic, Pustia inimii fiind Împărăţia Cerurilor în adâncul omului creştin).
Rondel amar este o poezie de a cărei îndurerare ar trebui să ne sfiim, lăsând-o fără nici un comentariu, dar enunţurile “tu nu eşti tu” şi “te ştiu după tăcere” au, din perspectiva misticii ortodoxe, semnificaţii ce trebuie să fie puse în evidenţă. Cunoaşterea după tăcere este legată de taina persoanei umane, care aici poate fi cunoscută mai mult apofatic, descoperindu-se deplin numai în Lumina Împărăţiei. (Comparaţia acestei cunoaşteri cu aceea a cerbului care-şi simte ciuta prin păduri are valoare strict poetică.) Cel dăruit de Dumnezeu cu harisma cunoaşterii de sine şi a semenilor săi la nivelul persoanei, subiectul-unicat, liber, al fiinţei umane, vede cît de înstrăinaţi suntem de noi înşine. El îi vede pe cei inconştienţi de persoana lor (purtătoare a chipului lui Dumnezeu şi a asemănării cu El), pe cei neadevăraţi (“tu nu eşti tu”), umbre a ceea ce sunt, învăluiţi în false păreri despre ei înşişi, îngropaţi de vii sub maldăre de idoli cu care se identifică. De obicei, această vedere o primesc rugătorii pe care harul i-a învăţat vorbirea omului cu Dumnezeu în relaţie personală. În cazul de faţă, o neîmplinită iubire pare să fi deschis poetului adâncul acesta al cunoaşterii – şi totodată al durerii. Dacă fiinţa iubită nu-l urmează pe cel mai luminat, prăpastia care se cască între ei ajunge la dimensiunile unui eon şi singura alinare a celui conştient rămâne aşteptarea cu credinţă a învierii de obşte, care va fi şi marea revenire la noi înşine, cei ce suntem într-Adevăr:

Aştept, sub trista stelelor cădere,
să vii-ndărăt, ca seva în nervuri,
iubirea mea, la marea înviere,
căci azi în carnea ta, pe care juri,
tu nu eşti tu: te ştiu după tăcere!

“Icoana de întuneric” este aici timpul, sub aspectul lui carnal idolatrizat (“pe care juri”). În Spre Iosafat (ciclul Amurgalia), însă, poetul, cu buna socotinţă a misticii şi a asceticii răsăritene, aminteşte celui gata să cadă în extrema opusă (“să nu mai fii deloc”) potenţialul mântuitor al trupului:

O, tu, ce-ai vrea să nu mai fii deloc,
nu lua-n deşert a firii volnicie,
că-n spuza ei nădejdile se coc
şi-i Dumnezeul nostru rană vie!

Plîngerea lui Agapie Sketul este rodul experierii în duh a ispitirilor unuia dintre pustnicii sketici, pelerini angajaţi pe drumul cel mai abrupt al iubirii pentru Hristos. Cu o înţelegere duhovnicească demnă de Părinţii trăitori realmente ai acestor experienţe, poetul ne face părtaşi la o ispitire îndeobşte rezervată monahilor îmbunătăţiţi, cu vederea ca şi aievea a demonului de amiază, pricinuitorul temutei akedia – de data aceasta în ipostaza de duh măgulitor. Este descris tot meşteşugul aţâţării prin care diavolul e gata-gata să-i fure eremitului armele duhovniceşti: crucea, adevărul şi smerenia (“Fac semnul crucii, dar viclean rîvnesc/ la vorba lui, şi plin mă simt de mine...”).
Punctul culminant al ispitirii este semănarea confuziei (“Nu-i Lucifer mai rău ca Savaotul,/ iar cine minte – tu de unde ştii?!”), orbirea noastră cea mai cumplită, aceea de a nu discerne între Dumnezeu şi diavol:

Mă răsucesc ca rîma pe jăratec
şi n-am habar: acolo-s eu sau el?
Aievea-i totul, sau vreun vis zănatec?
E Şarpe Dumnezeul meu, sau Miel?...

Numai iubirea nebună a lui Hristos îl ajută pe atletul duhovnicesc al pustiei să-şi redobândească trezvia:

Dar Domnu-i Domn, şi cred că ştiu de ce...
Ce n-are dracul? N-are răni de cruce!
Nu, n-are răni, oricît de splendid e:
de la-nceput, cu vorba doar ne duce!

Dar El, Hristosul rănilor, boier,
ca un nebun, de veacuri, mă iubeşte...

şi să trăiască în continuare cea mai dureroasă logodnă, până la vremea nunţii eterne cu Mirele:

Pe stîrvul meu icoana slavei geme:
mă doare Dumnezeu, şi-L dor şi eu,
şi ne durem de-atît amar de vreme,
mereu străini şi logodiţi mereu.

Plîngerea lui Agapie Sketul este scrisă cu o cunoaştere duhovnicească şi o artă de atlet al poeziei creştine.
Imn spectral, ultima parte a trilogiei intitulate Mirele şi Pelerinul, ne pare o iniţiere cu privire la valoarea spirituală a culorilor, care, deşi izvorâte din rai şi splendoare a creaţiei, pot fi ispite pentru pelerin. Poetul-călăuză cu vedere profetică îi arată pelerinului ţinta călătoriei sale: “slava Mirelui” care conţine, dar şi transcende, în veşnicie, spectrul cosmic, “căci mai presus de firea vîrstată-n curcubee/ se-ntinde străculoarea Cuvîntului, meree...” (Ex-spectrum).

Răsăritenele iubiri ar putea fi baza unui studiu al însuşirilor iubirii în duhul dreptei credinţe. Pentru a ne explica, vom face o scurtă analiză a poeziei Descîntec de leagăn, cea mai predispusă dintre toate la erezia sentimentalismului. Descîntec de leagăn face parte din grupul Icoanelor de lumină. “Icoana” este aici o pruncă pe care iubirea paternală a poetului o răsfaţă cu cuvinte de o sfântă frumuseţe; dar demnitatea lui împărătească, tinzând la mai mult, intervine transcendental; duhul lui profetic vede în minunata tocmire lucrarea Duhului Sfânt, iar “preotul” săvârşeşte epicleza: “şi găteşte-n ea cuibar/ de măiastră grea de har”.
Cu toată mângâierea şi dulceaţa Harului, creştinismul ortodox nu este dulceag. Iubirea răsăriteană este înaltă, răstignită, ascetică, mistică, înainte-văzătoare, slujitoare, blândă, smerită, miloasă, arsă de setea pentru adevăr în numele Adevărului. Poezia lui Răzvan Codrescu este scrisă cu acest fel de iubire: mare, dar tăinuită, stăpânită, nemistificatoare, neidolatră, închinată mai întâi lui Hristos şi, prin aceasta, cu atât mai mult făpturii.
Pentru a ne întări afirmaţiile, ne vom referi la poezia Ars clamandi, insuflată de iubirea creştină de neam şi ţară, iubire răstignită (“Valahie, cumplita mea iubire.../ cu sînge, maică, ţi-aş spăla obrazul,/ dar vrednic nu-s de ţintuit în cuie”) pentru Adevăr. Sentimentul din care erupe acest imn este iubirea de ţară, “sîn bolnav de nerodire” – Valahia decăzută, stearpă în duh şi în glie, “smochinul lui Mesia”, hoit mâncat de viermi, bântuită “din patru vînturi” de urgie. Ars clamandi este strigăt în pustie, urletul neputinţei poetului de a trezi un popor incapabil să mai ia ceva în serios, mort de râsul fără noimă, victimă a duhului hilar, uzurpatorul demnităţii. Ars clamandi – în spirit autentic creştin – nu are nimic din falsitatea zgomotoasă a clamărilor lumeşti.

Răsăritenele iubiri - coperta IV

În partea a treia a volumului, poetul îşi adună doinele sub titlul Rost de doină – cîntece fără stăpîn.
Rost – cu larga sferă semantică a cuvântului: rostire, dar şi sens, tâlc, menire, rânduială ş. a. Cîntece fără stăpîn, adică libere de orice îngrădiri, zămislite şi născute de poet din preaplinul iubirii sale de neam, motivată ontologic, cu rădăcini în însăşi voia lui Dumnezeu, unicul Stăpân.
Eruditul Răzvan Codrescu îşi găseşte desăvârşit locul şi rostul în inima poeziei populare româneşti, pur şi simplu, ca un poet român ce este. Uneori pare a folosi cu o bucurie jucăuşă cuvintele şi rosturile nenormate ale sintaxei populare, dar o face cu atîta respect şi tandreţe, fără nici o urmă de condescendenţă! E duh în duh cu ţăranul, a cărui maiestate o numeşte “apusă”, dar care în neam e vie, de vreme ce adapă “stihuri” în care şi prin care poetul va “trăi solemn”, va “creşte nou din cîte-n pîrg dădură”, vrednic de “statornica cetate”, el şi neamul lui duhovnicesc, “taină scrisă-n cer,/ pe frumuseţea slavei ne-nserate”. Limbă din limba cui este oare “limba mea... smerit năier/ vîslind prin apa mărilor sărate/ spre strădulcimi ce negrăit ne cer” (Autoportret – în Amurgalia)?
Fiindcă este scrisă cu har, poezia lui Răzvan Codrescu este uimitoare, iar cel mai mult ne bucură cu această virtute doinele. Bucurie nu simplă, ci cutremurată de ceva ce se simte de la început, dar se înţelege pe măsură ce intimitatea cu poezia adânceşte comuniunea cu poetul. Încetul cu încetul, sub neobişnuita plinire poetică, sufletul dibuieşte un miez de har mai mare: al iubirii de neam până la cunoaşterea acestuia, ceea ce presupune răstignire pe crucea istoriei neamului, în deplină libertate, cu un singur Stăpân, Răstignitul de la mijloc.
Rostul de doină ne pare a fi şi este o poezie mai “veche de zile” decât celelalte. Temele primelor două cicluri sunt reluate aici în alt registru poetic, dar şi la o altă vârstă spirituală. Este vădită domolirea patimilor, mai multă linişte, multă îndurare, o curată veselie ţărănească, cosmizarea bucuriei erotice luminoase, dar şi un insistent dor de ducă monahal, eshatologic.
Poezii cu dimensiuni miniaturale, doinele sunt mai încăpătoare decât o baladă sau un poem: cântece cernute prin trei site ale istoriei – a umanităţii, a neamului şi a poetului. Contopit cu neamul şi glas al acestuia, poetul nu e câtuşi de puţin lăsat la poarta Raiului, cum ni se arată – mai în glumă, mai în serios – în poezia Sus la poarta ferecată...

În epilogul volumului, la capătul închipuitului nostru pelerinaj din pridvorul bisericii spre altar, ne aşteaptă ctitorul cu răbojul lui testamentar scris la talpa EPI-LOGOS-ULUI: Dumnezeu-Cuvântul.
Pe pragul morţii pentru lume, cunoscător în cugetul inimii al tainelor Împărăţiei ce va să fie, destinatul şi cruciatul poeziei lasă pe răboj iubirea, nu poezia – stihie (“Nu ştiu ce nume porţi în alte graiuri,/ dar într-al meu te-am botezat: Stihie” – Poesis) care va arde şi ea împreună cu toate celelalte la înnoirea lumii. Iubirea, cauza şi rostul poeziei, nemuritoare şi reazem al istovirii în lume.
În schimb, nu cere celui ce-l citeşte decât să-i trăiască fervoarea preaiubirii, chiar în păcate, a lumii, căci “Splendoare e şi glorie divină/ chiar şi-n cădere lumea Celui Bun –/ şi ea e cea ce nouă va să vină”: trăire emoţionant de sinceră şi de adâncă a legăturii omului cu lumea, de a cărei frumuseţe poetul nu se poate lipsi nici lângă Dumnezeu, în veci. Dar Dumnezeu, care a făcut lumea pentru om, a lăsat-o să se prăbuşească pentru el şi o va îndumnezei împreună cu el, nu-i cere omului dez-lumirea de frumuseţea care în smerenie va muri spre Înviere şi care aşteaptă Răsăritul, strigând, împreună cu poetul-profet: Maranatha! A-L aştepta pe Hristos “mort pentru lume şi lumea moartă pentru tine”, aceasta e treapta cea mai înaltă a iubirii răsăritene.

Cu duhul ostenit, dar “folosit” de însoţirea poetului în suişul de la Eli, eli, lama sabachtani la Maranatha, din “inima pustiei” în “pustia inimii”, prin sufletul lui “cu văi adînci”, te întrebi de unde atâta logofanie...
În poetul care cere (Tîlc de rugăciune – în Amurgalia):

Cuvîntul dă-ni-l, Doamne, cel mai presus de sine,
izvodul gurii tale, prin care toate sînt –
lumina lui ascunsă, prisosul lui de bine,
îmbelşugata moarte a sîmburelui sfînt! [...]
Nu-mpătimita vrajă a slovelor subţiri,
nu mintea care minte frumos ca o ispită,
ci îndoita pîrgă a pururei iubiri,
cea doldora de tine şi lumii răstignită –
pe ea-ntreit ţi-o cerem, cu rugă-nfricoşată,
mai plini ca totdeauna, mai goi ca niciodată!,

Dumnezeu binevoieşte cu asupra de măsură şi îi dă lui cuvânt cu putere multă.

Gabriela MOLDOVEANU

* Răzvan Codrescu, Răsăritenele iubiri. Fals tratat de dezlumire [poezii], Editura Christiana, Bucureşti, 2002.
** În acest unic loc, îmi iau îngăduinţa, ca autor al versurilor, să-i avertizez pe cititorii poeziei şi/sau ai exegezei de faţă că întregul pasaj “Ce aşteaptă poetul în această stare? Îl aşteaptă pe Hristos, să urce măcar jumate Căpăţîna, să vadă că nu-i mort, să-i atingă rănile, fie şi iscoditor ca Toma, şi-apoi în muta zărilor pustie/ să prindă glas sub paşii tăi ţărîna. Să prindă glas ţărâna, să-i dea cuvânt, puterea smulgerii din ţărână (elementul facerii şi al desfacerii), reîncorporarea stihiilor până la grai, stihia poeziei, pentru a prohodi cu ea pe Dumnezeu cel Viu...” reprezintă o interpretare foarte personală a autoarei, divergentă faţă de ceea ce am intenţionat eu să exprim analogic şi alegoric. “Interlocutorul liric” nu este Hristos. Dar, ca orice creaţie literară, “opera” mea este şi ea “deschisă”, pasibilă de varii interpretări, aşa că demersul exegetic, mai apropiat sau mai îndepărtat de intenţionalitatea mea iniţială, îşi păstrează legitimitatea ideală. [Nota R. C.]

ASOCIAŢIA ROMÂNĂ A MEDICILOR FITOTERAPEUŢI (ARMF)

2009-11-11T00:53:00.013+02:00

Răspund rugăminţii d-lui dr. Pavel Chirilă de a posta şi pe acest blog materialul de mai jos, preluat de pe site-ul Editurii Christiana (http://www.editurachristiana.ro/).

Asociaţie pentru medicii şi farmaciştii
pasionaţi de fitoterapie

Medicii români fitoterapeuţi au o asociaţie proprie, la care pot adera. Înfiinţată recent sub numele de Asociaţia Română a Medicilor Fitoterapeuţi (ARMF), aceasta e formată din 19 membri fondatori.

Preşedintele ei, prof. univ. dr. Pavel Chirilă (foto), îşi propune să promoveze statutul medicului fitoterapeut în contextul actual al practicii medicale din România.
Cei care vor să se înscrie în Asociaţie trebuie să fie medici fitoterapeuţi, să solicite în scris acest lucru, să accepte prevederile statutului Asociaţiei şi să desfăşoare în mod real şi legal o activitate din specificul Asociaţiei.
Noutatea constă în faptul că medicii care nu au competenţă în fitoterapie, dar vor să adere la Asociaţie pot deveni membri simpatizanţi. La fel şi farmaciştii. Actele necesare înscrierii sunt: CV-ul, copie după actul de identitate, certificat de liberă practică şi atestat de api-fitoterapie (pentru membri). Puteţi trimite un e-mail la: med_fito@yahoo.com, carmen.nonn@yahoo.com sau la sediul Asociaţiei Române a Medicilor Fitoterapeuţi, din Bucureşti, str. C. A. Rosetti 20, et. 1, ap. 2, sector 1, pentru înscrieri.
„Sper să se înscrie cât mai mulţi membri, dar nu numărul contează foarte mult, ci calitatea muncii în numele acestei Asociaţii. Mai contează şi practica efectivă”, a declarat în exclusivitate pentru paginamedicala.ro preşedintele ARMF.

Stimularea deschiderii cabinetelor de fitoterapie

La ora actuală, în jur de 300-500 de medici români au competenţă în fitoterapie-apiterapie-aromaterapie. Nu toţi însă şi practică în domeniu. Asociaţia îşi propune, printre alte obiective, şi pe acela de a stimula deschiderea cât mai multor cabinete de fitoterapie.
„Numărul bolnavilor şi consultaţiilor fitoterapeutice este în creştere continuă nu doar la noi în ţară, ci în toată lumea. Numai în urma unei practici îndelungi şi serioase se pot comunica rezultate ştiinţifice comparabile cu cele din străinătate, aşa că practica medicilor fitoterapeuţi trebuie stimulată”, e de părere prof. dr. Pavel Chirilă.
Legislaţia în vigoare este însă neclară, lăsând loc la interpretări şi concurenţă neloială. În opinia prof. dr. Chirilă, legile din România nu sunt cele mai bune în domeniu, aşa că era cazul ca o persoană juridică să ia atitudine atunci când e vorba de domeniul plantelor medicinale. Şi Asociaţia o va face de acum încolo.
„Am auzit că există societăţi ale unor naturişti, care nu sunt medici şi forţează foarte mult mâna Ministerului Sănătăţii să obţină drept de liberă practică şi să deschidă cabinete. Nu mi se pare normal să funcţioneze acele asociaţii şi să nu fie şi una a medicilor fitoterapeuţi”, a afirmat prof. dr. Pavel Chirilă.
Medicul vorbeşte şi din perspectiva managerului cu experienţă în coordonarea Centrului Medical „Naturalia” de la Voluntari, care s-a confruntat de-a lungul anilor cu o serie de probleme şi a luptat cu sistemul medical.
„Ca peste tot unde legislaţia este neclară în domeniu, şi la noi îşi fac loc şarlatanii, acele persoane care nu au pregătire medicală, dar care dau cu mare uşurinţă tratamentele fitoterapeutice, pentru că legea le permite şi nu-i supraveghează nimeni. Este o adevărată încurcătură din punct de vedere legislativ. Cea mai proastă lege în domeniu, care nu se regăseşte nicăieri în lume, a semnat-o Parlamentul nostru acum 2 ani. Prin ea a fost dezlegată o practică de terapii alternative puţin cunoscute, nefundamentate. Potrivit acesteia, poate să practice oricine, nefiind medic. Deocamdată nu se aplică, fiindcă nu s-au dat instrucţiuni pentru ea. Dar dacă ne-am lua după lege ad litteram, un medic ca să poată să practice fitoterapia ar trebui să dea examen în faţa unor nemedici care să-i dea certificat de liberă practică!”, a conchis profesorul.
Acesta admite că în alte ţări se acordă o liberă practică unor fitoterapeuţi care nu sunt medici şi că e un lucru bun, dacă medicul este cel care decide cine e valoros în acest domeniu şi cine nu.
Asociaţia îşi propune să reglementeze practica clinică a unui fitoterapeut şi va propune autorităţilor ca medicii să fie acreditaţi.

Farmaciştii şi biochimiştii, cointeresaţi

Un motiv pentru care Asociaţia înrolează în rândurile ei şi farmaciştii e acela că pot face cercetare fundamentală.
„Există suficienţi medici instruiţi, e loc şi de mai mulţi, dar din păcate nu toţi au reuşit să-şi deschidă o practică clinică şi cred că acest lucru se întâmplă din cauza faptului că nu pot farmaciştii să ţină pasul cu numărul de medici instruiţi. Un medic singur instruit în fitoterapie nu poate face nimic dacă în preajma cabinetului său nu există şi o farmacie capabilă să-i prepare formulele pe care el le indică”, a precizat prof. dr. Pavel Chirilă.
Medicul fitoterapeut trebuie să se asocieze cu un farmacist sau să ţină legătura cu el. Dacă e un biochimist pasionat de plante, poate face cercetare, la fel un botanist poate conlucra cu Asociaţia, care este deschisă la demararea cercetărilor şi studiilor clinice.

Nevoia studiilor clinice în fitoterapie

Studiile clinice stau la baza avizării medicamentelor chimice şi a introducerii lor pe piaţă. Sunt extrem de costisitoare şi nu întotdeauna banii cheltuiţi vor aduce profit firmei farmaceutice care a iniţiat aceste studii.
„Noi când promovăm o plantă sau un extract, ne bazăm pe informaţia etnoiatrică şi pe observaţiile clinice ale noastre, ale celor care practică. Aceste două argumente sunt suficiente pentru ca practica la cabinet să continue. Însă ca să comunicăm în străinătate, avem nevoie de studii clinice, care sunt foarte scumpe şi depăşesc posibilităţile unui simplu cabinet de fitoterapie”, a conchis prof. dr. Pavel Chirilă.
Dar, ca lumea ştiinţifică să fie convinsă de principiile de acţiune şi efectele benefice ale produselor fitoterapeutice, e nevoie de studii clinice.
„Am discutat recent cu un cercetător suedez de la o fabrică de medicamente chimice. Mi-a spus că 5 milioane de dolari costă lansarea unui medicament antiulceros de la stadiul de moleculă până la promovare. Ca să lansezi un remediu fitoterapeutic antiulceros, îţi trebuie de câteva sute de ori mai puţini bani”, a spus fitoterapetul.
În urma unui studiu clinic efectuat recent într-una din clinicile universitare din Cluj, Laboratoarele Fares au lansat o anumită formulă fitoterapică antiulceroasă, Ulcerofit.
„Studiul s-a derulat în clinica III din Cluj pe parcursul a 4 săptămâni. Au fost studiate două loturi de pacienţi, fiecare lot incluzând 20 pacienţi cu ulcer gastro-duodenal, duodenite, bulbite erozive. Unui lot i s-a administrat Ulcerofit, celuilalt un inhibitor de pompă de protoni. Toţi pacienţii incluşi în studiu au fost supuşi înainte şi după unei endoscopii. Rezultatele au arătat că efectele au fost similare. 70% din pacienţi s-au vindecat după tratamentul cu medicamentul chimic, iar 67,9% s-au vindecat după tratamentul cu formula noastră fito-terapeutică”, a precizat Carmen Non, de la Laboratoarele Fares.

Ceea ce îşi doreşte cu adevărat preşedintele Asociaţiei este ca plantele să fie apreciate la justa lor valoare, să fie aduse la o componentă simetrică cu cea a medicamentelor chimice, să nu li se pună piedici produselor fitoterapeutice în a fi lansate şi să fie investite în cercetare fonduri corespunzătoare.
Scopul Asociaţiei Române a Medicilor Fitoterapeuţi e şi de a elabora, actualiza, aplica programele de educaţie medicală continuă, de a-i perfecţiona pe medicii fitoterapeuţi prin cursuri, seminarii, întâlniri interdisciplinare.
ARMF doreşte să informeze publicul despre beneficiile şi riscurile produselor medicinale pe bază de plante într-o modalitate adecvată, iar prof. dr. Pavel Chirilă a făcut deja primii paşi. Atât în Centrul „Naturalia”, cât şi în alte cabinete medicale, clinici, magazine naturiste, distribuie gratuit revista Sănătate prin stil de viaţă.
Aceasta se adresează deopotrivă publicului larg şi personalului medical neiniţiat în tainele fitoterapiei. Apare de 4 ori pe an, este format A5 şi are 22 pagini. Un număr al revistei îl puteţi citi aici Revista Naturalia

Autor: Alexandra MĂNĂILĂ
(redactor şef)
Foto: AGERPRES
Sursa: paginamedicala.ro

La aceeaşi sursă puteţi urmări şi un interviu al prof. univ. dr. Pavel Chirilă cu titlul Medicii fitoterapeuti, examinati de nemedici?

A TREIA FORŢĂ: (RE)CONSTRUCŢIA CONTINUĂ

2009-11-10T22:48:00.010+02:00

Două noi titluri de interes major pentru o posibilă reconstrucţie actualizată a Dreptei creştine menţin în top EDITURA LOGOS şi în toamna acestui an:

“Când se bat munţii cap în cap, lumea se schimbă. Vreţi să ştiţi cum va arăta lumea de mâine? A Treia Forţă schiţează viitorul cu rădăcini adânci în trecut.
V-am pregătit, aşa cum v-am promis, noi bombe de idei.
Vă aşteptăm, pe 26 noiembrie, la ora 16.00, la ROMEXPO (Târgul de Carte «Gaudeamus», standul Editurii Logos), pentru autografe şi întâlnire cu cititorii, şi la ora 19.30, la Sala Rapsodia, pentru lansarea celor două volume de mai sus. Participă: Dan Puric, John Chrysostom Médaille, Ovidiu Hurduzeu”.

CE PUTEŢI CITI ÎN ARHIVELE ACESTUI BLOG

2009-11-10T22:00:00.008+02:00

CONŢINUTUL ARHIVELOR
(2007 - 2009)

2007: LUNA IUNIE
* Jertfelnicia ortodoxă în anii comunismului

---------------------------

2007: LUNA IULIE

* După referendum

---------------------------

2007: LUNA AUGUST

* Răzvan Codrescu: bibliografie selectivă (volume)

* Fenomenul românesc al bancului

* Răzvan Codrescu: 30 de sonete

* Dante, Purgatoriul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Infernul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante – repere bibliografice

* Dante Alighieri între viaţă şi operă

* Prolog la noua traducere a Infernului

* Ecouri la noua traducere a Infernului (Dan Stanca, Marius Vasileanu, Teodor Baconsky, Florin Dumitrescu, Mircea Platon, Ioan Es. Pop, Dan C. Mihăilescu, Eleonora Cărcăleanu etc.)

* De vorbă cu Răzvan Codrescu (interviu în Origini)

* Automistificarea la români

---------------------------

2007: LUNA SEPTEMBRIE

* Lumina care întunecă (răspunsuri la o anchetă)

* Părintele Calciu: portret biografic (cu bibliografie)

* În aşteptarea noului Patriarh (interviu în Formula AS)

---------------------------

2007: LUNA OCTOMBRIE

* Pe urmele lui Valeriu Gafencu

* Brâncoveanu între Ortodoxie şi masonerie

---------------------------

2007: LUNA NOIEMBRIE

* Despre martirii secolului XX (cu Răzvan Codrescu, Ierom. Amfilohie Brânză, Monahul Moise de la Oaşa, Dan Puric)

---------------------------

2007: LUNA DECEMBRIE

* Sărbătorile lunii decembrie în tradiţia populară românească

* Betleem - leagănul lui Dumnezeu

---------------------------

2008: LUNA IANUARIE

* Mic eseu despre duel

* Noua singurătate a lui Eminescu

* Recitindu-l astăzi pe Eminescu (texte despre şi de Eminescu)

* Sfîntul Ioan al Crucii: poemele majore (cu prezentare şi note)

* Nichifor Crainic despre Sfîntul Ioan al Crucii

* Răzvan Codrescu: sonete noi

---------------------------

2008: LUNA FEBRUARIE

* Maximalismul şi "boieria" lui Hristos

* Don Quijote şi Prinţul Mîşkin: doi "nebuni" exemplari

* În loc de 8 Martie

* Mărturii din Gulagul românesc: Portretul fiarei la tinereţe (din memoriile fostului deţinut politic Demostene Andronescu)

* Eminescu şi creştinismul

* Provocările Evului Mediu: din Libro de buen amor

* Poveste pentru blonde

* Sandu Tudor şi Mircea Eliade

* Ortodoxie şi naţiune. O mărturie testamentară a Părintelui Galeriu

* Ion Te-leagă

* Gîlceava dracului cu lumea: Cu dracul, totuşi, nu e de glumit...

* Antropologie creştină: Păţaniile omului între "chip" şi "asemănare"

* Homo europaeus între ontologie şi ideologie

* Ex Oriente lux - "Lumina vine de la Răsărit"

* Noţiunile politice de "dreapta" şi "stînga". O încercare de redefinire critică din perspectivă creştină

* Simbolistica tradiţională a dreptei. Pentru o fenomenologie a rectitudinii

* Sonete din lirica universală

* Exerciţii de postmodernism: Hexaemeron poeticesc

* Dan Stanca: recviem pentru România

* Simion Mehedinţi şi creştinismul românesc

* Petre Ţuţea: eşecul "omului autonom"

* Întîlnirea David Şafran - Corneliu Codreanu

------------------------

2008: LUNA MARTIE

* Înţelesul evanghelic al iubirii

* Eroismul feminin în lumina Bunei Vestiri

* La moartea lui George Pruteanu

* Masoneria de duminică

------------------------

2008: LUNA APRILIE

* Redescoperirea vredniciei creştine: de la "a munci" la "a lucra"

* Cercetaţi-l pe ieromonahul Savatie !

* Statistici

* Paştele la creştini şi la evrei

* Prin Patimi spre Înviere. Îndrumar pentru Săptămîna Mare

* Cele 7 rostiri de pe Cruce. Recviem pentru Omul durerilor

* Viaţa întru înviere

* Înţelesul numelor Celui Înviat

* A tăcut şi Monica Lovinescu...

-----------------------

2008: LUNA MAI

* Duminica Tomii sau "Paştele cel mic". Spre mai dreapta pomenire a Apostolului Toma

* 555 de ani de la căderea Constantinopolului. Un memorial paideic al istoriei bizantine (330-1453)

* Primăvara lui Dan Puric

* 45 de ani de la martiriul Maicii Mihaela

* Problema homosexualităţii: Aspecte medicale şi teologice. Cine pe cine discriminează?

* Cine mai sînt fraţii noştri: Vaticanul între teologie şi S. F.

* Ierarhii ne vindecă de Ortodoxie!

-----------------------

2008: LUNA IUNIE

* Dezbatere A.Z.E.C.: cazul Corneanu

* Creştinismul şi politica (cu un adaos de Ionel Bucur: Căror stăpîniri ne supunem?)

-----------------------

2008: LUNA IULIE

* Criza modernă a autorităţii

* Între "cazul Corneanu" şi "cazul Bădiliţă" (cu două articole de Mircea Platon)

* (In)decizia Sfîntului Sinod

* Răzvan Ionescu despre "cazul Corneanu": Adio, dar rămîn cu tine!

* Ipostazele Sfîntului Ilie

* Răzvan Codrescu: două poeme neptice

* Răspuns unei infamii

* Este Hristos în mijlocul nostru? (text de Iulian Capsali)

* Sensul creştin al istoriei

* Ortodoxia post-modernă a Sinodului de la Bucureşti (text de Radu Preda)

* La despărţirea de Dan Sluşanschi: Profesorul nostru (Un grup de studenţi)

* Nicodimiada sau Despre oi şi capre

* Din partea d-lui Răzvan Ionescu: Răbdare...

* Răzvan Ionescu versus Teodor Baconsky: Eroul civilizator

------------------------

2008: LUNA AUGUST

* Teologia mistică a energiilor necreate

* Cu Andrei Şerban şi Tatiana Niculescu Bran (cronică şi interviu de Elena Dulgheru)

* Religie şi cultură

* Recviem pentru Aleksandr Soljeniţîn

* Profetul Soljeniţîn: Lumea sfărîmată (traducere şi comentariu de Răzvan Ionescu)

* Adormirea Maicii Domnului şi cultul marianic

* La Adormirea Maicii Domnului (Sf. Ierarh Martir Antim Ivireanul)

* Iulian Capsali despre Mihail Neamţu: Deliciul impostaţiei

* Soljeniţîn: discursul de la Vendeea (1993)

* Tradiţii şi "apucături"

* Are cuvîntul d-l Ovidiu Hurduzeu: Schiţă de antropologie creştină

* Poate exista un gentleman creştin? (Karl Löwith tradus şi prefaţat de Gh. Fedorovici)

------------------------

2008: LUNA SEPTEMBRIE

* Sensul toleranţei

* "Război" şi "pace"

* Europa văzută de peste ocean: Problema Europei - şi a noastră (George Weigel tradus de Gh. Fedorovici)

* Sarah Palin şi America profundă (text de Mircea Platon)

* Ne-mîngîierile filosofiei

* Mircea Platon, Leo Allatios şi... "baba ortodoxă"

* Răzvan Ionescu: Despre o anume fericire

* Onorîndu-l pe N. Steinhardt: Integrala N. Steinhardt şi Dilemele convertirii (de George Ardeleanu)

* O perspectivă integratoare

* Părintele Calciu e cu noi: Biserica în lumea contemporană

* Un eseu de Gheorghe Fedorovici: Cîteva gînduri despre dreptatea lui Dumnezeu

* Ovidiu Hurduzeu: Rolul creştinului în Vajnica Lume Nouă (Brave New World)

* O precizare a d-lui Răzvan Ionescu

* "Un bătrân frumos..."

* Despre păcatele preoţilor (de Danion Vasile)

* Împotriva teologiei de debara (texte de Mircea Platon şi Ovidiu Hurduzeu)

* Mircea Platon despre îmbrobodirea românească

* Neamul în Biserică

------------------------

2008: LUNA OCTOMBRIE

* Părintele Stăniloae: 15 ani de la moarte (bio-bibliografie; fundamentele teologice ale naţionalului; ultimul interviu)

* Părintele Aldea despre un anume rasism

* Părintele Calciu şi "Uriaşul adormit"

* Fără comentarii... (Să luăm aminte!)

* De ce nu ne canonizăm martirii anticomunişti? (reportaj-documentar de Rafael Udrişte)

* Interviu cu actorul Dan Puric (luat de pr. I. Al. Mizgan)

* Un nou volum de Marcel Petrişor

* Un memoriu al părinţilor îngrijoraţi

* Naţionalismul în istoria românilor

* Constanţa: Colocviu de patrologie

* Rug aprins: sonete şi false sonete

------------------------

2008: LUNA NOIEMBRIE

* Ce mai cenzurează mafia intelectuală (Ovidiu Hurduzeu: O critică preliminară a "conservatorismului schimbării")

* La curtea Voievozilor cereşti

* Răzvan Ionescu: Preţul visului american

* Între mărire şi slavă (un eseu de Gabriela Moldoveanu)

* Casa Părintelui Stăniloae

* Analfabetism, indolenţă sau oligofrenie?

* De Deo et de mortuis (O mărturisire cu care eram dator)

* Habent sua fata libelli

* "Ministeriadă" împotriva Muzeului Ţăranului Român

* Adunarea consultativă a laicatului ortodox (cu un text de Radu Preda)

* De la neprofesionalism la mistificare (o recenzie de George Enache)

------------------------

2008: LUNA DECEMBRIE

* A fost odată, la Maglavit...

* Răzvan Ionescu despre Vasile Paraschiv

* Remember electoral românesc: 1990-2008 (un text de Gabriel Constantinescu)

* Un cuvînt al Părintelui Savatie Baştovoi: Gîlceava "laicatului" cu Sf. Sinod

* Solidari cu Dan Stanca (Protest)

* Dan Stanca: delict de opinie?

* Răspuns unui prieten

* Am primit de la d-l Mihai Creangă

* D-l Dan Stanca declară

* Cazul Dan Stanca: cîteva precizări

* Părintele Mihai Valică despre Crăciun

* Răzvan Ionescu: Povestea colindătorilor

* Răzvan Ionescu: Străin în noapte

* Răzvan Codrescu: Rost de doină (cîntece fără stăpîn)

------------------------

2009: LUNA IANUARIE

* Sensul unei resurecţii (De la idealismul materialist la realismul spiritual)

* Taina jertfei: cazul Moţa-Marin

* De ce Eminescu? (Lupta cu temeiurile)

* Benedict Moldoveanu: Cele două calendare

* Grigore Vieru a trecut Prutul de sus

* Ce-i îngăduit a primi creştinul şi ce nu (un text de ieromonahul Grigorie Sandu)

* Un studiu-raport de Pr. Prof. Dr. Mihai Valică (despre cip-urile biometrice)

* O dezbatere eşuată

* În jurul lui Eminescu: Despre pietatea oarbă şi analfabetismul isterizat

* Pr. Dan Bădulescu: Reflecţii pe marginea unui articol recent

------------------------

2009: LUNA FEBRUARIE

* Teodora Roşca: Scrisoare către fraţii mei

* Demostene Andronescu: Colonelul Gheorghe Crăciun (schiţă de portret)

* Răzvan Codrescu despre doamna Aspazia Oţel Petrescu

* Pr. Dr. Mihai Valică: precizări teologice

* Răzvan Ionescu: "Memoriile" lui Valeriu Anania

* O poezie de Gustavo Adolfo Bécquer

* Paşapoartele biometrice: F.O.R. întreabă (Comunicat de presă)

* Părintele Iustin nonagenar

* D-l Radu Carp despre disputa paşapoartelor biometrice

* Dan Puric la 50 de ani

* Criza lăuntrică

* Răzvan Ionescu: Povara omului deosebit

* Cluj: Sinodul Mitropolitan şi biometria (Comunicat de presă)

* Dr. Pavel Chirilă: Vindecarea (texte de dr. Pavel Chirilă şi Răzvan Codrescu)

* La ce vă aşteptaţi? (Comunicatul Patriarhiei cu privire la paşapoartele biometrice. Comunicat F.O.R.)

* Urmează Postul Mare

------------------------

2009: LUNA MARTIE

* Are cuvîntul d-na Elena Dulgheru: Despre ura creştină

* A.Z.E.C. către U.C.S.I.: Românii în Italia

* Bucureşti: eveniment editorial (G. Ardeleanu, N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009)

* Biocipurile: o altfel de abordare (documentarul "Naţiunea suspectă")

* Dezincriminarea prostituţiei şi incestului (Comunicat al Biroului de Presă al Patriarhiei Române)

* Apeluri la responsabilitate

* "Războiul biocipurilor": două răspunsuri

* Mesianism poetic românesc (Octavian Goga şi Aron Cotruş)

* Răzvan Codrescu: Ghid pascal

* Praznicul şi icoana Bunei Vestiri

* Georgia: Deşertul Pustnicilor (text şi foto de Lucian D. Popescu)

------------------------

2009: LUNA APRILIE

* La Duminica Sfintei Maria Egipteanca (predica lui Lucian D. Popescu)

* Un mare poet din închisoare (Constantin Oprişan)

* Ce vor fraţii de peste Prut

* Legende vii ale luptei anticomuniste (Raul Volcinschi prezentat de Lucian D. Popescu)

* Icoane pascale

* Ierom. Savatie Baştovoi către mai marii Republicii Moldova

* Costion Nicolescu: Calea pascală

* Drumul Crucii

* Evanghelia Învierii (Ioan 1, 1-17 - trei versiuni româneşti)

* Un cuvînt al Părintelui Galeriu

* Un cuvînt al Părintelui Calciu

---------------------------------

2009: LUNA MAI

* Lucian Blaga şi creştinismul

* Athos: Schitul românesc Prodromu
* Din partea Forului Anticomunist din Moldova (F.A.M.)
* 10 scrisori inedite ale lui Ioan Ianolide (urmate de un reportaj de Gh. Ciocioi)
* De vorbă cu sora lui Valeriu Gafencu (interviu de Gh. Ciocioi)
* Sfinţii închisorilor: Părintele Marcu (prezentat de Lucian D. Popescu)
* Feţele ecumenismului (un material de Elena Dulgheru)
* Moştenirea Părintelui Arsenie Boca
* Dialoguri în pridvor (Claudiu Târziu întreabă, Răzvan Codrescu răspunde)

----------------------------------
2009: LUNA IUNIE
* Ultima predică de Rusalii a Părintelui Galeriu
* Dan Puric şi crucea Aiudului (un text de Claudiu Târziu)

* Învăţătura ortodoxă despre moarte (Arhim. Paulin Lecca)

* Literatura închisorilor comuniste: Demostene Andronescu (prezentat de Răzvan Codrescu)

* Eminescu n-a murit

* Sandu Tudor despre acatist

* O carte despre Eminescu

* Pe drumul învierii: cazul Sandu Tudor

* La moartea lui Michael Jackson (text de Paul Slayer Grigoriu)

----------------------------------
2009: LUNA IULIE
* Între Sibiu şi Sibiel: Părintele Zosim Oancea
* Redescoperirea adevăratei normalităţi
* O nouă carte cu şi despre Dan Puric

----------------------------------
2009: LUNA AUGUST
* Reeducarea de la Aiud: raport oficial al colonelului Crăciun la încheierea reeducării
* Proiectul Aiud: semne de împăcare?
* Luna Maicii Domnului: Femeia şi Cuvîntul (un text de Paul Evdokimov)
* O recenzie de Silviu Man

* Religia în şcoli: Patriarhul către Preşedinte

* Comunicat despre Complexul Memorial Aiud

* 1909 - La Centenarul Noica - 2009 (un text de acad. Alexandru Surdu)

* Răzvan Bucuroiu: Palma Sfîntului Nicolae

* Sub semnul Înălţării Sfintei Cruci. Aiud: de la 21 august la 14 septembrie

* Lămuriri principiale despre Proiectul Aiud (cu un interviu dat de Dr. Pavel Chirilă)

* Mănăstirea Diaconeşti: cum se cinstesc martirii

----------------------------------

2009: LUNA SEPTEMBRIE

* "Ce mai face traducerea Divinei Comedii?" (Purgatoriul, Cîntul XIX, versiunea Răzvan Codrescu)
* Prof. univ. dr. Radu Carp despre religia în şcoli
* Mişcarea Legionară: dosar bibliografic
* O datorie împlinită către Părintele Stăniloae
* Nici preoţi în şcoli, nici copii în biserici! (Răzvan Bucuroiu: Indignat, între clopote şi... clopoţel)
* Cuvintele vii ale Părintelui Calciu
* S-a stins Prinţul Ilie-Vlad Sturdza
* Cealaltă faţă a exilului (văzută de Erast Călinescu)

* O obsesie legislativă: dezincriminarea prostituţiei

* Tot despre legiferarea prostituţiei (Dr. Pavel Chirilă: O lege a fărădelegii)

* Emancipare şi perversiune (I)

* Emancipare şi perversiune (II)

---------------------------------

2009: LUNA OCTOMBRIE

* O altă lectură a realităţii (Marian Stan: De ce dispar albinele?)

* Vom muri şi vom fi liberi?

* După douăzeci de ani... (Ion Coja despre Nicolae Ceauşescu)

* Intermezzo: Homo ludens în "epoca de aur"

* Paul Barbăneagră ne-a părăsit şi el...

* Doctorul Paulescu - 140 de ani de la naştere (I) : "Dr. Nicolae C. Paulescu sau ştiinţa lui Scio Deum esse" de Răzvan Codrescu
* Doctorul Paulescu - 140 de ani de la naştere (II) : "Suflet şi Dumnezeu. Ideea de Dumnezeu în ştiinţă" de Nicolae C. Paulescu
* Ortodoxia şi "Zeul toleranţei" (o prefaţă de Costion Nicolescu)
* Doctorul Paulescu - 140 de ani de la naştere (III): "Tablou bio-bibliografic" de Răzvan Codrescu
* Părintele Teofil: surîzînd, către Rai
----------------------------------
2009: LUNA NOIEMBRIE
* Răzvan Codrescu: zece sonete răzleţe
* Generaţia lui Mircea Eliade şi Legiunea (cu un text de Claudio Mutti)
* Gabriel Constantinescu 88
* Arsenie Boca: 20 de ani de la înveşnicire

* A Treia Forţă: (re)construcţia continuă

* Asociaţia Română a Medicilor Fitoterapeuţi (AMRF)

* O carte despre rostirea creştină (alcătuită de Gabriela Moldoveanu)

---------------------------------

Texte şterse: Luciferismul în ţara lui Caragiale; Abuzuri şi mistificări preelectorale; Sibiu 2007 - nervi de toamnă; Poezia închisorilor comuniste: Demostene Andronescu la 80 de ani; Claudiu Târziu la aniversară; În căutarea rostului pierdut; Energiile lucrătoare ale laicatului ortodox; Marşul homosexualilor contestat în instanţă; Tradiţie şi creaţie; Reacţii ortodoxe; "Aşa păstor, aşa turmă!"; Î. P. S. Teofan - noul Mitropolit de la Iaşi; Icoanele rămîn în şcoli; La spartul Tîrgului (de carte); Tradiţie şi caritate; Lansare de carte şi conferinţă la Galaţi; Răzvan Ionescu şi Bicentenarul Gogol; Şase provocări la neuitare; Noua adresă a blogului: http://www.razvan-codrescu.blogspot.com/ ; Marşul pentru Familie; Teatrul Odeon: "Spovedanie la Tanacu"; Răzvan Codrescu este un pseudonim

---------------------------------

Notă: Articolele pot fi accesate din această pagină, clicînd pe titlul subliniat. Arhivele se accesează integral din pagina de start.

---------------------------------

Comentarii anterioare în subsolul acestui sumar:

La 15/1/09 10:44 AM , ovidiu constantinescu a spus...

Domnule Razvan Codrescu, printre putinele bile albe ce le primeste Victor Roncea (cel putin de la mine) in "duelul" cu dvs si Claudiu Tarziu este relatarea genocidului israelian (sionist) impotriva palestinienilor din Gaza. Oare nu este crestineste sa intervenim!? As spune dimpotriva... nu e treaba noastra!? Dar a cui e, a unor civili fara aparare in fata tancurilor si avioanelor de vanatoare?! Pai noua, in aceste timpuri negre, de povestile lui Plesu ne arde sau de ororile strigatoare la Cer ce se petrec in jurul nostru [in caz ca nu sunteti "la curent": Irak, Afghanistan, Palestina...] ? Ma risc sa afirm urmatoarele: in ziua de azi, crestinul ortodox are mult mai multe in comun cu "dusmanul musulman traditionalist" decat cu "fratele crestin occidental".

La 16/1/09 9:22 PM , Razvan Codrescu a spus...

Eu unul nu pot monitoriza pe acest blog tot ce se întîmplă pe lume. Sigur că şi pe mine mă indignează, mă mîhnesc sau mă îngrijorează o seamă întreagă de abuzuri, cu urmările lor tragice pe termen lung. Conflictul arabo-israelian, din nefericire, nu-i de azi - de ieri, nici nu sînt semne că s-ar putea stinge prea curînd. Uneori, de-a lungul vremii, am şi scris despre el, direct sau tangenţial. Sînt gata să le plîng de milă arabilor într-un context sau altul, dar nici pe mîna islamismului n-aş merge. Pe de altă parte, oricît de critic aş fi, într-un context sau altul, cu privire la acţiunile de forţă ale statului Israel, nu pot să culpabilizez sau să repudiez pe această bază întreaga evreime sau ideea de evreitate. În orice caz, dacă cineva mi-ar trimite pentru postare pe blog o analiză sau măcar o descrirere pertinentă a situaţiei, n-aş ezita să o postez, nici să-mi spun şi eu părerea în cadrul comentariilor consecutive.

La 16/1/09 11:27 PM , Anonim a spus...

De ce nu recunoasteti, domnule Codrescu, ca va e teama de fapt sa nu fiti calificat drept antisemit? Aceasta teama nu-i ceva rusinos sau neobisnuit: sufera de ea mai toata clasa intelectuala.

La 17/1/09 12:35 AM , Razvan Codrescu a spus...

Sigur că nimănui nu i-ar plăcea să treacă drept mai "antisemit" decît este sau decît ar putea fi. Eu am scris altădată (poate am să pun şi pe blog) despre cît de proastă e vorba aceasta. Să luăm chiar conflictul arabo-israelian. Dacă înţelegem prin "antisemitism" ceea ce se înţelege în mod curent (ura faţă de evrei şi prigonirea lor), atunci oare arabii, care-i urăsc şi-i agresează pe evrei, ce sunt ei: semiţi sau antisemiţi? Sau invers: evreii, care-i urăsc şi-i agresează pe arabi (mai ales pe palestinieni), deci pe fraţii lor de rasă semitică, sînt cumva antisemiţi? Iar dacă arabii şi evreii, semiţi şi unii, şi alţii, se urăsc şi se agresează reciproc în asemenea măsură, nu cumva s-ar putea trage concluzia că pînă la urmă semiţii înşişi sînt cei mai aprigi... antisemiţi? Pe de altă parte, aşa cum cînd se spune "anticreştinism" se înţelege o atitudine care se opune ireductibil şi în toate privinţele creştinismului, tot aşa cînd se spune "antisemitism" ar trebui să se înţeleagă o atitudine care se opune principial la tot ce a fost şi este semit: nu numai la evreii şi arabii de astăzi în egală măsură, dar şi la evreii Vechiului Testament, cu toţi patriarhii, profeţii şi regii lor, precum şi la toate popoarele semite ale antichităţii (ca bunăoară fenicienii), ba chiar şi la Iisus, Care ca om adevărat era semit prin naşterea trupească!!! Eu unul n-am întîlnit încă la nimeni o asemenea ură globală, ca să-l pot numi cu mîna pe inimă "antisemit". Dar să lăsăm chestia asta, care poate să pară o glumă. Eu chiar dacă aş fi "antisemit" şi mi-ar fi teamă să nu se afle, ar fi deja prea tîrziu, căci sînt "critici" şi "monitori" care demult pretind a fi aflat această taină impură a mea, iar eticheta respectivă mi s-a pus încă din secolul trecut, aşa că teama mea nu prea ar mai avea obiect (puteţi citi, ca mostră de amuzament amar, textul intitulat chiar "Cum am devenit antisemit" din volumul meu Cartea îndreptărilor - pp. 135-143). Deci, cum s-ar zice, nu-i cazul să vindeţi castraveţi la grădinar... Profit însă de context ca să fac aici mărturisirea că eu unul, cînd se întîmplă să scriu despre lucruri care pot veni în atingere cu această "sperietoare" de uz curent, nu mă gîndesc şi nu mă preocup dacă voi trece drept "semit", "filosemit" sau "antisemit", ci singura mea grijă sau exigenţă sinceră şi reală a fost şi rămîne să fiu onest şi coherent, să nu mă mint nici pe mine şi să nu-i mint nici pe alţii. Atît şi nimic mai mult.

La 12/2/09 2:56 AM , Razvan Codrescu a spus...

S-a găsit şi cine să se supere şi pe acest sumar - ca şi cînd te-ai supăra pe cuprinsul unei cărţi! Cineva - anonim, desigur! - mă tutuieşte şi mă ceartă că, vezi Doamne, îl tot aduc în faţă. Raţiunea acestei mişcări periodice e foarte simplă, vajnicule anonim, şi nu ascunde nimic trufaş sau provocator: un sumar, ca să fie util celor interesaţi (şi chiar mie în administrarea blogului), trebuie să fie la îndemînă, adică pe pagina de start (în cadrul rubricii "Postări anterioare", limitată la zece poziţii - ultimele zece postări). Prin urmare, ori de cîte ori, prin adăugare de noi materiale, sumarul ajunge la coada listei de "Postări anterioare", sînt nevoit să-l readuc în faţă, ca să continue să se regăsească pe pagina principală. Asta-i tot.

La 12/2/09 1:42 PM , Razvan Codrescu a spus...

Pentru Vali: Am remediat problema cu articolul "Război şi pace". Acum poate fi accesat din sumar.

La 13/2/09 12:38 AM , Razvan Codrescu a spus...

Unui Anonim (scandalizat nevoie mare şi nelămurit de unde vine "pretenţia" unora de a nu fi tutuiţi de fitecine): Îl pot iubi pe mitocan, dar nu pot iubi mitocănia. De aceea, vă iubesc, dar vă dezaprob. Cu riscul de a rămîne nemîngîiat în iubirea pe care v-o port, v-aş sugera să căutaţi un blog mai pe măsura dvs. (sînt destule, iar supărarea pe mine s-ar putea să reprezinte un "certificat în alb"). Eu nu ţin să urc în vreun top, aşa că nici nu-mi doresc să fiu "accesat" cu orice preţ. Mai ales că ştiu bine că dragoste cu japca nu se poate. În fond, orice blog, ca şi orice casă, are dreptul să impună anumite reguli, pe care dacă nu buna creştere, atunci măcar bunul simţ al musafirilor ar trebui să le ia în seamă. Oricum, musafirii trec, casa rămîne. Şi vorba aceea: casă să fie, că musafiri se găsesc. Vă doresc, deci, o bună îndepărtare. E preferabilă unei proaste apropieri.

La 3/3/09 3:52 PM , Anonim a spus...

Minunata ideia acestui sumar al blogului (toate ar trebui sa aibe asa)! Nu plecati urechea la cei care se iau de toate alea!

La 2/11/09 9:18 AM , Anonim a spus...
Impresionant sumar! Ar fi insa bine sa se gaseasca aici si mai multa literatura (beletristica), pentru ca de politica si de ideologie lumea a cam obosit. Dorian D.

La 2/11/09 9:36 AM , Razvan Codrescu a spus...
Ca editor, mie mi se pare că şi de literatură a cam obosit... Probabil că unii au obosit de unele, alţii de altele, dar e cert că trăim într-o lume surmenată, căreia îi lipsesc tot mai mult "odihnitorii de oameni" (în sensul despre care vorbea regretatul Părinte Teofil de la Sîmbăta, Dumnezeu să-l odihnească). În atare condiţii, atît în spaţiul real, cît şi în spaţiul virtual, mă tem că discursul cultural tinde să fie receptat mai degrabă ca un fel de "aflare în treabă"... Încercăm să facem însă fiecare ce putem şi cît se poate, în aşteptarea unui "declic" de Sus, în care, creştini fiind, ne încăpăţînăm să credem, în răspărul tuturor oboselilor.

ARSENIE BOCA: 20 DE ANI DE LA ÎNVEŞNICIRE

2009-11-09T12:38:00.013+02:00

Prislop: mormîntul Părintelui Ieromonah Arsenie Boca

În toamna aceasta se împlinesc 20 de ani de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Arsenie Boca, pe care evlavia populară îl numeşte deja “Sfîntul Ardealului” şi care se află şi în atenţia Comisiei de Canonizare a Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Altădată l-am evocat mai pe larg, chiar pe acest blog. De data aceasta mă rezum la un scurt secvenţial biografic, spre dreapta pomenire a unei vieţi exemplare întru Hristos, poate fără egal în monahismul românesc al secolului XX.

“Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu.
Cînd îşi urmează destinul, au apărarea lui Dumnezeu.
Cînd şi-l trădează, să se gătească de pedeapsă!”
(Părintele Arsenie Boca)

O VIAŢĂ DE SFÎNT

1910: Se naşte la 29 septembrie, la Vaţa de Sus, jud. Hunedoara, Zian, fiul lui Iosif Boca şi al soţiei sale Cristina.
1929: La 10 mai, în curtea Liceului “Avram Iancu” din Brad, şeful de promoţie al absolvenţilor din acel an, Zian Boca, planta, în cadru festiv, un gorun ce avea să se numească, prin hotărîrea tuturor celor de faţă, “Gorunul lui Zian”. Cel ce se născuse în inima Ardealului, aproape de Ţebea, unde veghează “Gorunul lui Horea”, săvîrşea un gest simbolic, pe care abia astăzi îl putem cîntări în toată semnificaţia lui: nu departe de gorunul marelui mucenic al istoriei neamului nostru se sădea gorunul celui ce avea să fie, sub numele călugăresc de Arsenie (în gr.: “cel plin de bărbăţie”), marele mărturisitor harismatic al credinţei strămoşeşti şi marele înnoitor în duh al monahismului românesc.
1933: După absolvirea Institutului Teologic din Sibiu, Mitropolitul Nicolae Bălan îl trimite cu bursă la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, unde va urma şi studii de Medicină.

1935: Este hirotonit, pe 29 septembrie, diacon celib.
1939-1940: După terminarea Academiei de Arte Frumoase, îşi începe ucenicia în monahism, petrecînd trei luni în Sfîntul Munte Athos. Se spune că acolo ar fi dat de un duhovnic aspru, care i-a zis: “Mă, tu nu eşti în stare de nimic! Nici la măturat nu eşti bun!”, la care tînărul şi-a spus în sinea lui: “Aici e de mine, la ăsta stau!”. Încă din prima tinereţe se simte la el vocaţia asumată a celui ce mai tîrziu avea să proclame: „Măi, nu toţi cei din lume se prăpădesc, nici toţi cei din mănăstire se mîntuiesc... Unii dintre călugări nu sînt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti... De vrei să te faci călugăr, fă-te ca focul!”. În acelaşi an este închinoviat la Sîmbăta de Sus, pentru ca în anul următor să fie tuns în monahism şi să înceapă ceea ce s-a numit “mişcarea de reînviere duhovnicească de la Sîmbăta”.
1942: Este hirotonit preot, pe 10 aprilie. De Rusalii, vor descinde la Sîmbăta de Sus Ion şi Maria Antonescu, cu dorinţa expresă de a-l cunoaşte pe Părintele Arsenie.

1944-1947: Îl leagă o frumoasă prietenie spirituală de Principesa Ileana a României (viitoarea Maică Alexandra), pe care o vizitează la Bran şi care-l vizitează la Sîmbăta.
1945-1948: Este în mai multe rînduri anchetat de Securitatea comunistă (la Rîmnicu Vîlcea, Braşov, Făgăraş), fiind acuzat de legături cu liderul legionar Nicolae Petraşcu (originar chiar din Sîmbăta de Sus) şi de promovarea unui aşa-zis "legionarism religios" (într-un document al Securităţii figurează şi sintagma "legionarism rustic"!).
1948: În 25 noiembrie este adus la Prislop de către Mitropolitul Nicolae Bălan.
1949: În 14 septembrie, ziua Înălţării Sfintei Cruci, este hirotesit protosinghel.
1950: Se încheie activitatea sa ca stareţ, Prislopul devenind mănăstire de maici. Rămîne la Prislop ca duhovnic (stareţă fiind Maica Zamfira Julieta Constantinescu, cu care mai tîrziu va fi pe nedrept bănuit că s-ar fi căsătorit).
1951-1952: Ridicat în noaptea de 15 spre 16 ianuarie 1951, este dus la Canal, dîndu-i-se drumul abia în anul următor, cînd se întoarce la Prislop.
1955-1956: Este din nou anchetat de Securitate (Timişoara) şi face 6 luni de detenţie.
1959: Prin actul Episcopiei Aradului nr. 2407/1959, este îndepărtat din mănăstire, iar maicile sînt obligate "să intre în lume". Fără a fi caterisit, i se interzice să mai slujească şi chiar să mai poarte haina monahală. Este angajat la Biserica “Sfîntul Elefterie” din Bucureşti, ca pictor secund pe lîngă meşterul Vasile Rudeanu.
1961: Este angajat la Atelierul de Pictură al Patriarhiei, de la Schitul Maicilor.
1968: Iese la pensie, neîncovoiat de vremuri. Începe pictura bisericii parohiale de la Drăgănescu, nu departe de Bucureşti.
1969-1989: După izgonirea de la Prislop, obştea de maici se reorganizează la Sinaia, unde Părintele Arsenie şi-a avut şi el, pînă la moarte, chilia şi atelierul de pictură, în care se retrăgea la răstimpuri. Securitatea nu renunţă să-l urmărească în mod constant, pînă la 7 octombrie 1989, cînd este scos oficial de sub "supravegherea informativă".

1988: După ce mai înainte suferise un preinfarct, face şi o paralizie parţială (faţa şi piciorul stîng), fiind în mai multe rînduri internat în spital, la Bucureşti.
1989: Se mută la Domnul pe 28 noiembrie şi este înmormîntat, pe 4 decembrie, în cimitirul Mănăstirii Prislop, în prezenţa unei impresionante mulţimi de credincioşi.

Principalele scrieri rămase de la Părintele Arsenie (care multă vreme circulaseră “pe sub mînă”, în dactilograme, uneori fără semnătura sa) s-au editat după 1990, de la Cărarea Împărăţiei sau Cuvinte vii şi pînă la volumul antologic Părintele Arsenie Boca – mare îndrumător de suflete din secolul XX. O sinteză a gîndirii Părintelui Arsenie în 800 de capete, realizat de Ioan Gânscă (cu sprijinul vrednicului de pomenire Părinte Arhimandrit Teofil Părăian), sau la Seminţe duhovniceşti. Un caiet al Părintelui Arsenie Boca, editat recent sub egida revistei Lumea credinţei. Cuvîntul lui ne petrece peste vămile vremilor şi ne descoperă poarta de lumină a Împărăţiei, amintindu-ne mereu că “Neamurile au un destin ascuns în Dumnezeu. Cînd îşi urmează destinul, au apărarea lui Dumnezeu. Cînd şi-l trădează, să se gătească de pedeapsă!”. (R. C.)

Părintele Arsenie Boca –
Liturghia Cerească de la Sîmbăta

Marţi 10 noiembrie, de la ora 19.00, la Radio România Cultural, Teatrul Naţional Radiofonic a prezentat în premieră Părintele Arsenie Boca – Liturghia Cerească de la Sîmbăta – spectacol de teatru-document realizat în cadrul proiectului Biografii, memorii. Scenariu radiofonic: Ion-Costin Manoliu. Regia artistică: Nicolae Mărgineanu. Cu participarea preotului Nicolae Streza. În distribuţie: Mihai Bica, Dorina Lazăr, Dan Săndulescu, Alexandru Suciu, Alexandru Nedelcu, Alin Panc. Probabil că emisiunea va mai fi reluată în acest context comemorativ. Felicitări tuturor realizatorilor!

"Pecetea" filocalică realizată de Părintele Arsenie

GABRIEL CONSTANTINESCU 88

2009-11-08T17:47:00.013+02:00

De praznicul Sfinţilor Arhangheli e ziua de nume a d-lui Gabriel Constantinescu, iar pe 5 noiembrie directorul Punctelor cardinale a împlinit 88 de ani. Acestui dublu moment aniversar îi este închinat grupajul care urmează.

O ICOANĂ VIE A DATORIEI ÎMPLINITE

În d-l Gabriel Constantinescu mie îmi place să văd, înainte de toate, o icoană vie a datoriei împlinite: faţă de Dumnezeu, faţă de neam, faţă de generaţia sa mucenicită, faţă de propria conştiinţă morală şi intelectuală. Nu există mai înalt eroism şi mai autentică nobleţe decît să trăieşti pentru a-ţi împlini datoriile în mijlocul unei lumi care aproape că nu mai ştie altceva decît să-şi cerşească drepturile (mai mult sau mai puţin iluzorii).
Pentru d-l Gabriel Constantinescu Dreapta nu este o simplă opţiune politică, ci în primul rînd o bună aşezare în existenţă. O dreaptă românească autentică şi cu adevărat primenitoare nu va căpăta contur şi consistenţă decît atunci cînd, urmînd modelul uman întruchipat de un Gabriel Constantinescu şi de cei din aceeaşi plămadă, va şti să se ridice jertfelnic de la ideologie la asumare existenţială.
A fost o şansă pentru noi toţi, cei grupaţi de-a lungul anilor în jurul Punctelor cardinale, să ucenicim prieteneşte pe lîngă un astfel de maestru discret şi ireproşabil. Şi dacă am reuşit să ajungem cu Punctele cardinale în pragul anului 20, aceasta se datorează în cea mai mare măsură încăpăţînatei sale vrednicii, care a iradiat cumva şi asupra celor apropiaţi, temeluind o adevărată familie de suflet şi de credinţă.
Pe 5 noiembrie 2009 d-l Gabriel Constantinescu a împlinit 88 de ani. Pentru că i-a plăcut mereu să se ascundă ca persoană îndărătul misiunii sale, chiar cititorii constanţi ai Punctelor cardinale şi ai cărţilor pe care le-a publicat, amăgindu-se că îl cunosc, ştiu despre el mai puţine decît s-ar cuveni. De aceea poate că nu-i de prisos un scurt memento biografic în acest cadru aniversar.
Născut în 1921, fiu al scriitorului sibian Paul Constant (1895-1981), Gabriel Constantinescu a fost ofiţer în vechea armată regală a României şi a trecut prin toate „vămile” odioasei istorii a secolului XX: frontul de Răsărit, prizonieratul la ruşi (Oranki, Mănăstîrca, Krasnigorsk, Gorki, Mariţeiska, Marşansk), temniţele comuniste din România (Securitatea Sibiu, Ministerul de Interne, Jilava, Aiud, Canal-Peninsula, Baia Sprie, Valea Nistrului, Lugoj, Gherla) şi domiciliul obligatoriu în Bărăgan (Satu Nou-Viişoara), marginalizarea socio-profesională (după întoarcerea la Sibiu din 1962, a lucrat ani de zile la încărcat ciment!) şi permanentele hărţuieli ale Securităţii de pînă în 1989. Căsătorit tot cu o fostă deţinută politic, Maria Blaj, este tatăl a două fete, Ligia-Mihaela şi Eugenia-Tatiana, iar după 1989 şi bunicul a două nepoate, Maria-Andreea şi Cristina-Maria. În pofida grelelor încercări, a reuşit, după ce făcuse studii de Filosofie în scurtul răgaz de libertate de după repatrierea din lagărele sovietice, să obţină la o vîrstă înaintată licenţa în Cibernetică. În ianuarie 1990 a întemeiat la Sibiu revista Puncte cardinale, al cărei director este şi astăzi, şi care a apărut fără întrerupere timp de 19 ani. A debutat editorial cu volumul Filosofia arabă a istoriei. Ibn Haldun (Ed. Anastasia, Col. „Religiile Cărţii”, Bucureşti, 1996), teză de doctorat în Filosofie (definitivată mult înainte de 1989, recomandată călduros de un Ion Banu sau de un Gh. Vlăduţescu, dar care n-a ajuns să fie susţinută din pricina numeroaselor obstrucţii securistice şi birocratice). A mai publicat, între altele, Marginalii la Talmud (Ed. Dacia, Col. „Homo religiosus“, Cluj-Napoca, 1999), Evreii în România (secolele XVI-XX) (Ed. FRONDE, Alba-Iulia – Paris, 2000), Gîlceava anticomunistului cu lumea. Cronica unui deceniu de tranziţie (Ed. Christiana, Bucureşti, 2002) şi Şah la rege. Declinul monarhiei române în secolul XX (Ed. Christiana, Bucureşti, 2007), iar alte cîteva volume îşi aşteaptă, aproape definitivate, editorul.
„Hrisovului de suflet” alcătuit de un grup de seniori ai luptei anticomuniste şi ai idealurilor naţional-creştine i s-au raliat, cu toată admiraţia şi recunoştinţa, şi cîţiva cunoscuţi mai tineri şi mai puţin încercaţi, făgăduind să construiască mai departe pe temelia pe care „Patriarhul Punctelor cardinale” a aşezat-o unei posibile drepte creştine româneşti demne de jertfele trecutului şi de un alt viitor european decît cel moşit astăzi de o stîngă patibulară, căreia am fost şi îi rămînem cei mai ireductibili adversari.

Răzvan CODRESCU

HRISOV DE SUFLET

Iubite Domnule Gabriel Constantinescu,

Noi, camarazii din aceeaşi generaţie, care am împărtăşit, după puteri, acelaşi crez şi aceleaşi suferinţe, dar ne-am şi nutrit cu aceleaşi nădejdi, ne bucurăm să Vă putem fi aproape la împlinirea a 88 de ani, dorindu-Vă din toată inima sănătate, pace lăuntrică şi zile îndelungate.
De aproape douăzeci de ani Vă citim cu admiraţie şi recunoştinţă în paginile Punctelor cardinale şi am ajuns demult să Vă socotim „conştiinţa noastră mai bună”. Suntem mândri de Dumneavoastră şi de revista pe care aţi ctitorit-o, căci prin această realizare misionară, fără egal în presa de dreapta din România postcomunistă, se legitimează o întreagă generaţie mucenicită, cu viii şi cu morţii ei. Nu Vă ascundem că nutrim cu toţii speranţa să se găsească o soluţie prin care revista să meargă mai departe, pe linia de rectitudine pe care i-aţi imprimat-o şi pentru care nu ne îndoim că Vă vor pomeni cu reverenţă multe generaţii viitoare.
Cu toţii simţim şi mărturisim că pe faţada casei din Calea Dumbrăvii 109 (devenită de atâta vreme adresa noastră de suflet) s-ar cuveni să stea mâine, alături de placheta omagială Paul Constant, şi placheta omagială Gabriel Constantinescu, ca mărturie despre vrednicia şi continuitatea unei familii româneşti care s-a înnobilat prin spirit – şi a înnobilat totdeodată cetatea Sibiului şi marea familie creştinească a Dreptei naţionale.
V-am fost şi Vă rămânem alături, cu inima şi cu mintea, cu cât mai putem noi face şi dărui, şi ne rugăm lui Dumnezeu să Vă înmulţească puterile, în răspărul vremii şi al vremurilor, ca să dăinuiască ceea ce este şi să rodească însutit ceea ce va dăinui.
Vă îmbrăţişăm cu prisosul dragostei noastre îndatorate şi cu cele mai drepte nădejdi, mulţumindu-Vă şi pentru ce aţi fost, şi pentru ce veţi fi de aici înainte.

LA MULŢI ANI PATRIARHULUI PUNCTELOR CARDINALE !

Demostene Andronescu
Erast Călinescu
J. V. Iamandi
Radu Mărculescu
Teofil Mija
Marcel Petrişor
Nicolae Popa
Dionisie Stoenescu
Zaharia Urdea
Pr. Ion Vladovici
Raul Volcinschi

(la care s-au adăugat şi alţi cîţiva semnatari mai tineri)

DINTR-UN INTERVIU CU D-L GABRIEL CONSTANTINESCU

Cum s-a născut revista Puncte cardinale?
Spre jumătatea anului 1990, toţi oamenii cu capul pe umeri au înţeles că speranţele din decembrie ’89 fuseseră doar o amăgire. Reînfiinţarea Securităţii – în urma evenimentelor de la Tîrgu Mureş –, rezultatele alegerilor din luna mai şi constituirea unui guvern “legitim” a cărui primă măsură a fost chemarea minerilor pentru a apăra “democraţia originală” şi a spulbera fenomenul sublim al Pieţii Universităţii, toate acestea m-au pus în faţa alternativei: resemnare sau luptă. Valorificînd singurele urmări pozitive ale evenimentelor din decembrie ’89, libertatea de asociere şi libertatea de expresie, am optat pentru luptă, arma aleasă fiind cuvîntul. Cu un grup alcătuit din foşti deţinuţi politici şi din tineri intelectuali sibieni, am luat iniţiativa înfiinţării unei publicaţii care să apere tradiţia românească autentică, demascînd diversiunile neo-comuniste, dar şi celelalte forme de stîngism anticreştin şi antinaţional. În legătură cu apariţia revistei, îmi fac datoria să-i numesc, ca primi “militanţi” în redacţia Punctelor cardinale, pe camaradul de puşcărie Constantin Iorgulescu şi pe tînărul inginer Constantin Apolzan.
Iniţiativa noastră a găsit dintru început sprijin în Bucureşti, mediator fiind scriitorul Marcel Petrişor, şi el fost deţinut politic. Demostene Andronescu şi Răzvan Codrescu, care scoseseră mai înainte o foaie numită Veghea, ni s-au alăturat în mod fericit. Pe urmă cercul colaboratorilor s-a lărgit, angajînd şi vechiul Exil. Numărul de pagini a crescut şi el de la 8 la 12, apoi la 16, iar uneori la 24. Dar a fost în primul rînd o creştere calitativă, experienţa acumulată spunîndu-şi cuvîntul.
De ce Puncte cardinale?
Unii cred că denumirea revistei a fost preluată din titlul cărţii lui Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos. E însă o simplă coincidenţă. Ceea ce am avut noi în vedere, dincolo de orice aluzie sau înrudire culturală, a fost ideea pură şi simplă de orientare, de recuperare a reperelor, atît de necesară unui popor dezorientat cu brutalitate de lungile decenii de comunism.
Cine răsfoieşte colecţia revistei observă că pe frontispiciu scrie mai întîi “Periodic pentru afirmarea valorilor democraţiei creştine”, apoi, din februarie 1991: “Periodic independent de orientare democrat-creştină”, iar din iunie 1992: “Periodic independent de orientare naţional-creştină”. E vorba de o nuanţare a mesajului, de o evoluţie sau de schimbare la faţă?
Evoluţie – da, schimbare la faţă - nu. Să mă explic. La începutul anului 1990, un grup de foşti deţinuţi politici înfiinţase o formaţiune politică de inspiraţie occidentală, Uniunea Democrat Creştină (U.D.C.). Prin ianuarie 1990, venind la Bucureşti, am întîlnit la sediul U.D.C. mulţi camarazi de temniţă şi de prizonierat în U.R.S.S., unii intelectuali de o valoare deosebită (ca regretatul Virgil Alexandru Ioanid), majoritatea foşti legionari. Dacă această formaţiune politică ar fi viat, ar fi fost, cred, un cîştig pentru Dreapta din România. Securitatea a avut însă grijă să infiltreze U.D.C.-ul, chiar la vîrf, cu agenţi pregătiţi din vreme, unii recrutaţi chiar din emigraţie. Unul dintre aceştia, lider al partidului, a şi făcut, cu un prilej oficial, următoarea declaraţie: “Primim în partid foşti comunişti, dar nu primim foşti legionari”. A doua zi, sediul U.D.C. era gol de valori autentice… În acel moment, deşi personal n-am fost membru al Legiunii, am hotărît să declarăm “independenţa” Punctelor cardinale, ca să evităm orice confuzii sau suspiciuni. N-am fost niciodată “organ de partid”.
Cea de-a doua schimbare de pe frontispiciu, “de orientare naţional-creştină”, s-a produs în momentul în care P.N.Ţ. şi-a adăugat, din interese conjuncturale, codiţa “creştin şi democrat”; “creştin-democraţia” a fost atunci confiscată de politicianism. Ţărăniştii au ucis-o demagogic, ei rămînînd şi astăzi fără o adevărată identitate doctrinară, şi cu atît mai puţin creştină… La fel se întîmplă mai nou cu ideea de conservatorism [...].
Revenind, în fapt, noi am fost consecvenţi. Încă de la primul număr am afirmat ideea naţională şi ideea creştină, chiar dacă din raţiuni strategice am folosit etichetele menţionate mai sus.
Mulţi v-au calificat, mai mult sau mai puţin tendenţios, drept “publicaţie legionară”. În ce raport vă aflaţi cu legionarismul?
Avem convergenţe, nu la nivelul formelor, ci la cel al principiilor directoare: slujim acelaşi ideal naţional şi creştin. Ca şi vechiul legionarism, credem că înnoirea socială pleacă de la om, mai precis de la o reformă moral-spirituală. Nu ne asumăm excesele trecutului legionar (care şi-au avut, totuşi, motivaţia lor politică şi psihologică), dar ne înclinăm cu respectul cuvenit în faţa sacrificiilor legionare şi nu uităm persecuţiile pe care aceşti cruciaţi ai românismului le-au îndurat sub toate regimurile (carlist, antonescian, comunist).
În revistă semnează mulţi reprezentanţi ai generaţiei războiului şi a închisorilor comuniste. În ce măsură aţi reuşit să captaţi şi interesul generaţiilor mai noi?
Vreau să fac o confidenţă. De multe ori, mai ales în ultima vreme, m-am simţit atît de obosit încît mi-am zis că a sosit vremea să abandonez Punctele cardinale. Nu ştiu însă cum se face că, de cîte ori mă simt împins să transpun în fapt acest gînd, primesc o scrisoare sau vreun telefon de la cîte un elev ori student, care mă întreabă cum poate procura Puncte cardinale (noi nefiind legaţi de nici o reţea de distribuţie a presei şi bazîndu-ne mai mult pe abonamente). Şi deodată mă trezesc spunîndu-mi: “Mergi mai departe!”.
Punctele cardinale se vor o punte între generaţii. Principiile nu au vîrstă. În practică, am rezervat pagini şi rubrici tinerei generaţii, în care au scris deja numeroşi elevi de liceu, studenţi sau tineri jurnalişti.
Care credeţi că sînt principalele puncte cîştigate în toţi aceşti ani?
Mai întîi, am ţinut să cinstim memoria celor căzuţi (pe front, în munţi, în lagăre, în închisori) şi să încercăm să le facem dreptate. Apoi am creat cîteva punţi: între bătrîni şi tineri, între ţară şi Exil, între confesiunile creştine tradiţionale ş.a.m.d. Ne-am atras un public fidel şi am arătat că o publicaţie serioasă de dreapta este posibilă şi că Tradiţia poate răspunde plauzibil provocărilor actualităţii...

A consemnat
Rafael UDRIŞTE

(Interviul a fost acordat în 1999, cu prilejul apariţiei celui de-al 100-lea număr al Punctelor cardinale. Astăzi - noiembrie 2009 - revista a ajuns la numărul 227.)

RĂSPUNS UNEI ÎNGRIJORĂRI

D-l Constantin Mihai, cititor constant şi chiar colaborator al Punctelor cardinale, om de aleasă ţinută morală şi intelectuală, a ţinut să-şi exprime, într-o scrisoare critică, dar plină de cuviinţă, îngrijorarea faţă de publicarea în paginile revistei a unui document istoric recuperat din arhivele fostei Securităţi: raportul colonelului Gh. Crăciun la încheierea „reeducării” de la Aiud (1964) [text postat şi pe acest blog – n. R. C.]. După opinia domniei-sale (care este şi a altora, inclusiv a unor foşti camarazi de închisoare), anumite documente incomode (cum este şi cel în discuţie) ar trebui să rămână numai la cunoştinţa unui număr limitat de „cunoscători” (cercetători sau trăitori ai evenimentelor), pentru că publicul larg riscă să înţeleagă lucrurile greşit şi să se „smintească”.
Răspund d-lui Constantin Mihai (şi celor care-i împărtăşesc punctul de vedere) mai întâi că revista Puncte cardinale nu este Adevărul sau Evenimentul zilei, ci o publicaţie care se citeşte de către un public restrâns şi destul de avizat, care ştie îndeobşte „despre ce este vorba”.
Mai importantă este însă problema de principiu: nu cred că se poate lămuri sau construi durabil altfel decât pe confruntarea critică şi necomplezentă cu adevărul istoric (prin însumarea şi compararea surselor, care de regulă îl prezintă mai mult sau mai puţin distorsionat). Nu trebuie să ascundem, ci să explicăm. D-l Demostene Andronescu (istoric de formaţie), care a inclus documentul şi în cartea sa Reeducarea de la Aiud (din care capitole întregi au apărut şi în Puncte cardinale, pe lângă multe alte analize pe aceeaşi temă), s-a străduit să explice – şi cred că a explicat pertinent. Iar noi am avertizat clar în nota însoţitoare: „Documentul – elaborat pro domo sua, acum exact 45 de ani, de unul dintre cei mai perfizi torţionari: colonelul Gh. Crăciun, directorul penitenciarului de la Aiud – este un adevărat monument de abjecţie mistificatoare, dovedind ce voiau de fapt comuniştii, care erau metodele lor şi de ce speţă erau oamenii care îi slujeau. Raportul consemnează, cu exagerări şi jumătăţi de adevăruri, situaţia în care au fost aduse victimele după mai mulţi ani de şantaj şi teroare psihologică”. Posteritatea are dreptul să ştie şi să cumpănească.
Aş încheia citând aici şi observaţia unui profesionist mai tânăr al istoriei (Ioan-Aurel Pop, autorul excelentei cărţi Istoria, adevărul şi miturile): “Distincţia dintre trecut şi discursul despre trecut, chiar dacă ambele sunt numite în mod curent istorie, este veche, iar filosofii istoriei au analizat acest lucru sub o multitudine de faţete, în funcţie de diverşi factori, inclusiv şcoala de gândire căreia i-au aparţinut. Este clar că istoria ca discurs nu se suprapune niciodată istoriei reale, dar majoritatea istoricilor sunt de acord că ea, istoriografia, tinde să se apropie cât mai mult de istoria reală, dacă istoricul este onest şi îşi cunoaşte meseria”.
Îl asigur încă o dată pe d-l Constantin Mihai că demersul nostru publicistic este străin de orice intenţie impură şi bine motivat moral şi deontologic în conştiinţa noastră de trăitori şi analişti deopotrivă ai universului concentraţionar românesc.

Gabriel CONSTANTINESCU

(Ultimul text apărut recent sub semnătura d-lui Gabriel Constantinescu: Puncte cardinale, anul XIX, nr. 11/227, noiembrie 2009, p. 10)

Sibiu, Calea Dumbrăvii 109: "adresa noastră de suflet"

----------------------------------

Update: 16.11.2009

Vizionaţi neapărat, pe blogul d-lui Rafael Udrişte, reportajul documentar (difuzat deja pe TVR1, în cadrul emisiunii "Semne") Patria "recunoscătoare":

http://rafaeludriste.blogspot.com/2009/11/patria-recunoscatoare.html

GENERAŢIA LUI MIRCEA ELIADE ŞI LEGIUNEA

2009-11-03T23:44:00.006+02:00

UN ITALIAN, DESPRE ROMÂNI, ÎN LIMBA GERMANĂ

În Germania, la Regin-Verlag, a apărut anul acesta substanţialul volum al d-lui Claudio Mutti Mircea Eliade und die Eiserne Garde. Rumänische Intellektuelle im Umfeld der Legion Erzengel Michael.
Volumul reuneşte studiile, eseurile şi articolele pe care profesorul italian le-a dedicat relaţiilor unor mari intelectuali români ai secolului trecut cu controversata Mişcare Legionară, accentul căzînd pe cazul Mircea Eliade (1907-1986).
Publicate iniţial în italiană sau franceză, textele respective, de un mare interes istoric şi cultural, au fost traduse de-a lungul vremii şi în limba română – cf. Mircea Eliade şi Garda de Fier, Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1995; Penele Arhanghelului. Intelectualii români şi Garda de Fier (Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Vasile Lovinescu), Editura Anastasia, Bucureşti, 1997; Mircea Eliade, Legiunea şi noua inchiziţie, Editura Vremea, Col. "Fapte, Idei, Documente", Bucureşti, 2001 –, dar traducerea lor într-o mare limbă de cultură europeană rămîne întotdeauna semnificativă şi folositoare pe termen lung (dincolo de actualele prejudecăţi şi poncifuri ideologice).
Cum scriam mai demult (cf. posfaţa la ediţia românească a cărţii Eliade, Vâlsan, Geticus e gli altri. La fortuna di Guénon tra i Romeni, apărută în 2003 la Editura Vremea din Bucureşti), “primul lucru care te fascinează, ca român, atunci cînd îl cunoşti pe profesorul Claudio Mutti (n. 1946), italian din Parma, clasicist de formaţie, dar şi cu studii de filologie… maghiară, este perfecta stăpînire a limbii române. Fascinaţia creşte atunci cînd constaţi că omul acesta, preocupat cu precădere de studiile tradiţionale (pe urmele lui Guénon şi Evola), dar şi de istoria ideilor în secolul XX (dintr-o mărturisită perspectivă de dreapta), este un profund cunoscător al istoriei şi culturii româneşti moderne, îndeosebi al fenomenului interbelic”.
Tot atunci observam că “pe mulţi îi stînjeneşte sau chiar îi irită faptul că o bună parte din studiile sale se ocupă, pe deasupra patimilor şi prejudecăţilor încetăţenite la noi, de istoria şi doctrina Mişcării Legionare (cu un accent aparte pe relaţia cu legionarismul a unor mari figuri intelectuale ale secolului XX, în frunte cu ceea ce s-a numit «şcoala lui Nae Ionescu»). În această privinţă, cazul său nu este unicul, ci doar cel mai pregnant, iar acest lucru ar trebui să dea de gîndit. Legionarismul a atras atenţia multor cercetători străini, care l-au judecat adesea mai pertinent decît analiştii de acasă, sesizîndu-i dimensiunile, complexitatea şi originalitatea, nu fără o firească distanţare critică de excesele lui reprobabile, care însă nu-l definesc esenţial. [...] Rămîne admirabilă, dincolo de controversata latură ideologică, extraordinara acuitate cu care Claudio Mutti (ca şi păgînizantul Evola odinioară) intuieşte elementul spiritual al legionarismului [...]. În acest context, nu este de mirare că figura lui Mircea Eliade s-a bucurat de un interes precumpănitor”, cercetătorul italian străduindu-se “să demonstreze, cu stringenţă logică şi meticulozitate documentară, că tinereţea legionară a acestuia e un fapt de netăgăduit, nu fără puternice rezonanţe în viaţa şi opera sa (publicistica de tinereţe, piesa de teatru Ifigenia, nuvelele Un om mare sau Adio!, romanele Noaptea de Sânziene sau Nouăsprezece trandafiri, memorialistica etc.), dar că prin aceasta el nu merită să fie culpabilizat [...]. Opţiunea legionară a lui Eliade se motivează istoriceşte şi sufleteşte, făcînd parte din destinul tragic al generaţiei sale, a cărei forţă creatoare nu poate fi însă contestată. Adevărul despre acest aspect al vieţii şi gîndirii lui Eliade se îngemănează cu adevărul despre fenomenul legionar, pe care el l-a resimţit întotdeauna, ca şi Codreanu însuşi, nu atît ca pe «un fenomen politic», cît ca pe unul «de esenţă etică şi religioasă», înnobilat şi încununat de un martiraj fără precedent în istoria modernă a lumii creştine. Eliade este, de altfel, cel ce a definit legionarismul drept «singura mişcare politică românească ce lua în serios creştinismul şi Biserica» (cf. Mircea Eliade, Memorii, vol. II, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, pp. 26-27)”.
Cuprinsul ediţiei germane este următorul: I. Mircea Eliade: Einführung; Kapitel 1.1: Im Konzentrationslager; Kapitel 1.2: „Die letzte Möglichkeit Rumäniens”; Kapitel 1.3: Eliade – ein Antisemit?; Kapitel 1.4: Theoretiker des Legionärtums; Kapitel 1.5: Eine unveröffentlichte Tragödie; Kapitel 1.6: Ein Romantestament; Exkurs: Iphigenia – eine Tragödie von Mircea Eliade. II. Die Federn des Erzengels. Vier legionäre Denker: Kapitel 2.1: Mircea Eliade und die Spirituelle Revolution; Kapitel 2.2: Nae Ionescu – Sokrates bei den Legionären; Kapitel 2.3: E. M. Cioran – Weggefährte auf der Reise ins Schwärmerische; Kapitel 2.4: Constantin Noica – eine unbekannte Macht. III. Vasile Lovinescu: Kapitel 3: Vasile Lovinescu (Abd el-Qader Isâ). Appendix: Anhang 1: Der postume Erfolg des Geticus; Anhang 2: Bildnisse der vorgestellten Persönlichkeiten. Editorische Notiz. Namensregister.
Pentru cei interesaţi (sau doar curioşi), reproduc mai jos unul dintre textele despre Mircea Eliade, în traducere românească.

Răzvan CODRESCU

IFIGENIA LEGIONARĂ

Miercuri 12 februarie 1941, în sala “Comedia” a Teatrului Naţional din Bucureşti (al cărui director era la vremea aceea romancierul Liviu Rebreanu), avea loc premiera Ifigeniei, dramă în trei acte şi cinci tablouri pe care Eliade o scrisese spre sfîrşitul toamnei lui 1939. Piesa a fost pusă în scenă de regizorul Ion Şahighian, cu ilustraţia muzicală a lui N. Buchiu; rolul protagonistei îi fusese încredinţat Aurei Buzescu. În februarie-martie au avut loc zece reprezentaţii, la care Eliade n-a putut fi prezent, pentru că se afla peste hotare de mai multe luni. Veştile care i-au parvenit autorului cu privire la succesul dramei n-au fost prea entuziasmante: “Mi s-a spus – scrie Eliade în Memoriile sale – că n-aveam «nerv dramatic», ceea ce este, probabil, adevărat. Dacă Ifigenia are vreun merit, trebuie căutat în altă parte” (1).
Textul dactilografiat al dramei, păstrat la Biblioteca Teatrului Naţional, a fost publicat de Mircea Handoca în 1974 (2); dar încă din 1951 fusese scoasă în Argentina, prin grija unui grup de exilaţi români, o ediţie policopiată a textului (3), căreia Eliade i-a făcut mici ajustări formale. Ediţia argentiniană era dedicată “memoriei lui Haig Acterian şi Mihail Sebastian” şi includea o prefaţă a autorului, în care citim: “Public cu bucurie, dar şi cu strîngere de inimă, această piesă de tinereţe, care plăcea atît, cînd a fost scrisă, prietenilor mei Haig Acterian, Mihail Sebastian, Constantin Noica şi Emil Cioran. Doi din cei mai buni prieteni – Haig Acterian şi Mihail Sebastian – nu mai sînt printre noi. Închin lor acest text pe care l-am iubit împreună în amurgul tinereţii noastre”.
Mihail Sebastian nu se dusese la premiera Ifigeniei: “Aş fi avut impresia că asist la o «şedinţă de cuib» (4)”, notează în Jurnalul său dramaturgul evreu (5). Această bănuială i-a fost confirmată de un telefon primit de la Giza, fiica Ninei Mareş (soţia lui Eliade)*, care-i spune că piesa a avut un mare succes şi că tocmai de aceea se teme că va fi interzisă de autorităţi. De vreo trei săptămîni, generalul Antonescu instaurase dictatura militară şi încerca să lichideze complet Mişcarea Legionară. Mihail Sebastian s-a dus totuşi la una dintre reprezentaţiile ulterioare ale dramei, cu privire la care îşi notează: “Mare cădere, una din cele mai mari ale Naţionalului!”. Dar adaugă: “Piesa mult mai interesantă decît îmi aduc aminte că mi se păruse la lectură. Spectacolul, în schimb, e grosolan, fără stil, fără nobleţe” (6).
Tot în acele zile, Petru Comarnescu insera şi el în paginile propriului Jurnal o adnotare cu privire la piesa de teatru a lui Eliade; judecata lui Comarnescu este destul de diferită de cea a lui Sebastian: “Ifigenia lui Mircea Eliade, jucată la Teatrul Comedia (Naţionalul este în reparaţie în urma cutremurului**), este foarte tributară lui Euripide şi Racine, afară de visul Ifigeniei şi de postura ei, prin care Eliade vrea să amintească de Codreanu. Mare montare, interpretare cu actori buni, ca Aura Buzescu (Ifigenia) şi Mihai Popescu (Ahile). Au stiluri diferite de joc. Aura Buzescu este statică şi lirică, Mihai e furtunos, avîntat, exploziv, exterior” (7).
Norman Manea, autor care, după spusa fanului său Heinrich Böll, “merită mai mult decît oricare altul [mai mult decât Kafka, Musil şi Schulz!] să fie cunoscut în toată lumea” (8), va scrie o jumătate de secol mai tîrziu: “În 1982, an negru pe calea dictaturii de dreapta şi comuniste [sic: droitière communiste] a lui Ceauşescu, am asistat la o reprezentaţie a piesei lui Eliade Ifigenia, la Teatrul Naţional din Bucureşti. Piesa fusese reprezentată prima oară în 1941, alt an negru, apoi publicată în româneşte în 1951 de o editură argentiniană de dreapta, al cărei proprietar era un român expatriat [sic] (9). E incontestabil că în 1941 tensiunile din afara teatrului, starea sufletească a spectatorilor, teama lor, lehamitea lor, deprimarea şi disperarea lor erau în sintonie cu opera teatrală, extrem de jenantă, într-un fel de exaltare a morţii «sublime» pentru o «cauză glorioasă»” (10).
Nici lui Eugen Weber nu i-a scăpat raportul ce se impune între spiritul legionar şi tema centrală a Ifigeniei eliadiene: “În cîteva note introductive la piesa sa Iphigenia (Valle Hermosa, 1951), profesorul Mircea Eliade explică în ce fel jertfa, sacrificiul, este o concepţie arhaică, pe care el o pusese deja în discuţie într-o lucrare scrisă în timpul războiului, Comentarii la legenda Meşterului Manole (Bucureşti, 1943). Ifigenia îşi sacrifică viaţa pentru a deschide calea unei armate; Manole, meşter zidar dintr-o veche legendă românească, îşi sacrifică soţia pentru ca biserica pe care o zideşte să poată rămîne în picioare. Sacrificiul uman făcut pentru ca un lucru, cum ar fi o construcţie, să dureze sau să reziste, este echivalentul unui transfer mistic al sufletului din trupul omenesc muritor în noua construcţie: nu numai că în acest fel construcţia dobîndeşte un suflet, dar şi victimei i se dăruieşte un trup nou, minunat şi mai durabil. Pentru Manole, acest trup va fi reprezentat de mănăstirea pe care o ridică. Pentru Ifigenia, el va fi războiul şi victoria obţinută de tatăl ei, Agamemnon, împotriva Asiei şi Troiei” (11).
Dar printre rudele spirituale ale Ifigeniei lui Eliade nu se află numai Meşterul Manole: se află şi ciobanul din balada populară Mioriţa. O observă cu îndreptăţire Mircea Handoca, arătînd că “viziunea de ansamblu, valenţele şi semnificaţiile pe care scriitorul le atribuie mitului [sînt aşezate] într-un spaţiu spiritual mioritic” (12) şi atrăgînd atenţia asupra acestor cuvinte ale Ifigeniei: “… cum cad luceferii la nunta mea! Şi murmurul apelor, şi foşnetul brazilor, şi geamătul singurătăţii – toate sînt aşa cum le-am ştiut!”.
Într-adevăr, tema morţii ca nuntă e dominantă în ultimele cuvinte ale Ifigeniei: “Aminteşte-ţi, e seara de nuntă! Acum, dintr-o clipă într-alta, voi fi mireasă… De ce au tăcut toţi şi nu se mai aud cîntecele limpezi de fecioare?! […] Dar de ce nu se mai aud cîntări de nuntă?! De ce nuntaşii nu-şi împletesc cununi cu flori aprinse – şi mireasa a rămas în haina cernită a zilei?! […] Aduceţi-mi vălul de mireasă!”. Există o analogie esenţială între aceste cuvinte şi cele ale păstorului din Mioriţa: “… să le spui curat / că m-am însurat / c-o mîndră crăiasă, / a lumii mireasă; / că la nunta mea / a căzut o stea…”
Studiind balada Mioarei năzdrăvane, Eliade va spune că “moartea asimilată unei nunţi este [o temă folclorică] arhaică, avîndu-şi rădăcinile în preistorie” (13). Dar acest motiv de origine preistorică devine un element important al spiritualităţii legionare: “Moartea, numai moartea legionară / ne este cea mai scumpă nuntă dintre nunţi”, spune Imnul Mişcării, compus de poetul Radu Gyr***. Iar un alt poet legionar, Dumitru Leontieş, va relua acelaşi motiv în Mioriţa legionară: “… să-i spui mamei mele / c-am suit la stele / […] că mă plimb prin nori, / tot cu Nicadori / şi cu Decemviri, / că şi ei sînt miri...” (14).
“Două puternice motive ale misticii morţii – citim într-un eseu al lui Z. Barbu – aprindeau sufletele legionarilor. Unul e cel indigen tradiţional ce constituie tema centrală a uneia dintre cele mai cunoscute balade româneşti, Mioriţa, unde eroul în primejdie de moarte reuşeşte să-şi învingă teama asimilînd moartea unei nunţi în care el însuşi este mirele, natura fiindu-i mireasă. S-a spus adeseori că aceasta era atitudinea tipică a românilor în faţa morţii. Încă mai puternic e însă un alt motiv, şi anume învierea şi biruinţa cucerite prin moarte conform mitologiei creştine” (15). Reducţionismului implicit al apelului la “mitologia creştină” i s-ar putea aduce obiecţii; mai important este însă de observat că şi acest al doilea motiv, cucerirea biruinţei prin moarte, se regăseşte clar atestat în Ifigenia. Eroina nu va fi sacrificată asemenea soţiei Meşterului Manole, zidită de vie în zidul construcţiei. “Sufletul meu – spune în faţa sacrificiului iminent – nu va rămîne închis între zidurile unui palat, ca într-un nou trup de piatră. Sufletul meu nu va face să dureze nici o clădire înălţată de mînă omenească”. Viaţa postumă şi biruinţa Ifigeniei se vor întruchipa în ceva încă mai măreţ. La vederea flăcărilor rugului care-i vor mistui trupul, ea rosteşte aceste cuvinte: “Priviţi! Mormîntul meu nu va fi pe pămînt! Sufletul Iphigeniei va face să izbîndească şi să dureze altceva, cu mult mai preţios, din altă lume! Sufletul Iphigeniei va da viaţă unui mare război, unui îndepărtat vis! Acolo mă veţi găsi întotdeauna pe mine – în faptele voastre eroice, în visul vostru cel mai de preţ: Troia!”. Prin sacrificiul ei, explică Eliade însuşi, “Ifigenia supravieţuieşte în acel trup mistic care era visul lui Agamemnon: războiul împotriva Asiei, cucerirea Troiei” (16).
Eugen Weber, aşa cum am văzut mai sus, citează Comentariile la legenda Meşterului Manole în ediţia din 1943 (17); dar încă din anul universitar 1936-37, ca suplinitor al profesorului Nae Ionescu, Eliade ţinuse un curs despre legendă, punînd în lumină “valorificarea morţii rituale, singura moarte creatoare” (18). Iar acest “mit central al spiritualităţii poporului român” (19) el îl văzuse reîntruchipat în moartea jertfelnică a lui Moţa şi Marin. “Moartea voluntară a lui Ion Moţa şi Vasile Marin are un sens mistic: jertfa pentru creştinism [...] Ion Moţa, cruciat ortodox, a plecat dîrz, cu inima împăcată, să se jertfească pentru biruinţa Mîntuitorului” (20).
Avînd în vedere această indiscutabilă conformitate a sa cu idealul legionar al jertfel aducătoare de biruinţă, putem oare afirma că versiunea eliadiană a vechii istorii a Ifigeniei ar constitui o utilizare instrumentală a mitului grecesc? Sau, pentru a folosi o sintagmă a lui Furio Jesi, o “tehnicizare a mitului”, adică una dintre acele “pseudoepifanii ale mitului provocate deliberat în vederea anumitor interese” şi pe care Károly Kerényi le deosebeşte net de “epifaniile genuine ale mitului, absolut spontane şi dezinteresate” (21)? Nici măcar Jesi, adversar înverşunat al lui Eliade şi al Gărzii de Fier, n-a putut s-o susţină în deplină coherenţă cu sine, de vreme ce el însuşi a contrapus “găselniţele” fascismului italian ritualurilor legionare, “ritualuri în adevăratul sens al cuvîntului” (22). Pe de altă parte, Eliade face ceea ce din punctul de vedere al lui Jesi n-ar fi cu putinţă: putem spune că ritualizează mitul. Iar aceasta în sensul definit prin următoarele cuvinte ale lui Mircea Handoca: “S-ar putea vorbi chiar de o autohtonizare a străvechii legende, preluată de autorul român în valorile ei iniţiale, şi nu modernizată. Mircea Eliade se întoarce la izvoarele mitului, la arhetipuri ce s-au concretizat mai apoi într-o diversitate de expresii artistice” (23).
Pentru a ne convinge de asta, ar fi suficient să observăm în ce măsură doctrina jertfei aducătoare de biruinţă se află desluşit atestată în tragedia lui Euripide. “Eu – spune Ifigenia euripidiană – vin să aduc grecilor o izbăvire purtătoare de biruinţă. Luaţi-mă, eu sunt biruitoarea cetăţii Ilionului şi a frigienilor!” (24). Nu-i lipsit de un anumit înţeles faptul că François Jouan a echivalat acelei devotio (25) a romanilor sacrificiul Ifigeniei euripidiene. Devotio, după cum se ştie, era în religia romană acea formă particulară de votum prin care comandantul se jertfea pe sine cu scopul de a dobîndi biruinţa în bătălie. “Forţă şi biruinţă” (vis victoriaque) le cere zeilor consulul Decius Mus, în acelaşi timp ofertant şi victimă sacrificială (26). Această concepţie a jertfirii de sine care descătuşează forţele şi aduce biruinţa se regăseşte şi la Racine, care-o face să spună pe Ifigenia lui: “… Şi hotărîrea sorţii / Vrea ca această fericire [a voastră] să fie rodul morţii mele. / Gîndiţi-vă, Stăpîne, gîndiţi-vă la ofrandele glorioase / Pe care Biruinţa le pune în mîinile voastre cutezătoare./ Acel cîmp plin de glorie, spre care năzuiţi cu toţii, / Dacă nu va fi udat cu sîngele meu, sterp va fi pentru voi […] De-acum Priam s-a făcut palid; de-acum Troia cu zarvă / Tremură [de frică] dinaintea rugului meu” (27).
Dar dintre toate expresiile artistice inspirate de mit, cea care-l ritualizează în chipul cel mai fidel şi mai eficace este fără îndoială Ifigenia lui Eliade. Şi n-ar fi putut să nu fie astfel, căci autorul român a fost martor la o devotio a unei întregi generaţii, a respirat într-o atmosferă saturată de spirit jertfelnic şi a adunat personal declaraţii care manifestau o dispoziţie spirituală “ifigeniacă”. Se pot cita cîteva fragmente din Memoriile sale: “… Codreanu credea în necesitatea jertfei, socotea că orice nouă prigoană nu poate decît purifica şi întări Mişcarea Legionară. […] Probabil că Codreanu, ca şi atîţia alţi legionari, au murit convinşi că jertfa lor va grăbi victoria Mişcării […] Mi-o repetase, de altfel, Puiu Gârcineanu […] că ţelul suprem al Mişcării Legionare nu mai e nici măcar mîntuirea individuală, printr-un eventual martiraj, ci «învierea neamului» dobîndită printr-o «saturaţie de tortură şi jertfă de sînge» […] Singura infirmare masivă a cunoscutului refren că poporul român nu e religios (singurul popor creştin fără nici un sfînt, ni se amintea necontenit) a adus-o purtarea cîtorva mii de români, în anii 1938-1939, în închisori sau lagăre, fugăriţi sau liberi” (28).
Acesta a fost, deci, scenariul ritualizării mitului Ifigeniei. Dar, dacă un astfel de mit a cunoscut între 1939 şi 1941 o “epifanie genuină şi spontană”, care a fost rolul specific al lui Eliade? Răspunsul ne este cu discreţie sugerat de autorul însuşi, care la 16 martie 1974 scrie în Jurnalul său: “Stranie coincidenţă: am primit Ifigenia [ed. Manuscriptum] în timp ce scriam la o nuvelă ale cărei personaje sunt tineri actori ce fac repetiţie la o dramă intitulată Incognito la Buchenwald, o dramă enigmatică, ale cărei temă şi gen cititorul le distinge anevoie; dar în ochii personajelor, şi mai ales ai lui Ieronim Tănase (regizorul nuvelei mele Uniforme de general), ea avea în vedere, mai presus de orice, transformarea magico-spirituală a întregului auditoriu” (29).
Incognito la Buchenwald şi Uniforme de general reprezintă o fază aparte a prozei narative eliadiene: cea în care spectacolul teatral este văzut ca o formă de revelaţie şi de exerciţiu spiritual. Această temă se reîntîlneşte şi în nuvela Adio!, care, după N. Steinhardt, “e o elegie legionară” (30), ca şi în romanul Nouăsprezece trandafiri, în care altădată mi se păruse a descifra semne criptice ale experienţei legionare a autorului (31). Cît despre Ieronim Tănase, personajul celor două nuvele citate de Eliade în fragmentul de Jurnal de mai sus, el va reapărea în Nouăsprezece trandafiri, cu anumite caracteristici (paralizat, înconjurat de tineri discipoli) care trimit cu gîndul la… Julius Evola în versiune romanescă, mai mult sau mai puţin acel “doctor J. E.” din Secretul doctorului Honigberger. Eliade, de altfel, spune că Ieronim Tănase urmăreşte “transformarea magico-spirituală” a auditoriului; cu alte cuvinte, vrea să raporteze teatrul tragic la funcţia sa kathartică. Plecat de la poziţii idealiste, dar susţinător al necesităţii de a trece dincolo de idealism, Tănase învaţă că orice eveniment istoric nu se cere doar înţeles şi justificat, ci se mai ales descifrat asemenea unui semn, “pentru că ce orice eveniment, orice întîmplare cotidiană comportă o semnificaţie simbolică, ilustrează un simbolism primordial, trans-istoric, universal…” (32).
Este evident că în personajul Ieronim Tănase nu se află numai Evola, dar şi Eliade însuşi, “evolianul” Eliade al anilor ’30, astfel încît ceea ce se spune despre acţiunea spirituală pe care Tănase îşi propune s-o exercite asupra publicului e valabil şi pentru autorul Ifigeniei. Acţiunea “magico-spirituală” a acestuia din urmă se desfăşoară după paradigma marii tradiţii tragice, întrucît “stîrnind mila şi teama, săvîrşeşte curăţirea [kátharsis] acestor patimi” (33). Şi iată că astfel aceeaşi funcţie kathartică asociată tragediei îşi află locul ei în strategia spirituală legionară: cea pe care Corneliu Codreanu a indicat-o nu o dată apelînd la cuvinte şi imagini corespunzătoare unui adevărat şi mare “război sfînt”.

Claudio MUTTI

(Text apărut iniţial în Origini, nr. 13/1997, pp. 10-14; aici este reprodus după Claudio Mutti, Mircea Eliade, Legiunea şi noua inchiziţie, ediţie îngrijită, traducere şi cuvînt înainte de Răzvan Codrescu, Editura Vremea, Bucureşti, 2001, pp. 101-114)

NOTELE AUTORULUI:

(1) M. Eliade, Mémoire – II. 1937-1960. Les moissons du solstice, Gallimard, Paris, 1988, p. 58 [ed. rom.: Memorii – II.1937-1960. Recoltele solstiţiului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 46].
(2) M. Eliade, Ifigenia, în Manuscriptum [Bucureşti], anul V, nr. 1 (1974), cu o scurtă prezentare de Mircea Handoca, “Mitul jertfei creatoare”. Pagini nenumerotate. Grafia Ifigenia figurează numai în titlu; în text apare regulat forma Iphigenia. “În 13 martie, am primit revista Manuscriptum, în care Mircea Handoca a publicat Iphigenia, o piesă de teatru scrisă în 1939, singura mea piesă de teatru care s-a reprezentat (la Teatrul Naţional din Bucureşti, în iarna lui 1941). Dar eu nu am văzut-o niciodată, pentru că în aprilie 1940 fusesem numit ataşat cultural pe lîngă legaţia noastră de la Londra” (M. Eliade, Fragments d’un journal – II. 1970-1978, Gallimard, Paris, 1981, p. 177).
(3) M. Eliade, Iphigenia, Cartea Pribegiei, Valle Hermosa, 1951. Este şi ediţia pe care o urmăm aici.
(4) Cuibul – celula de bază a organizaţiei legionare.
(5) M. Sebastian, Jurnal: 1935-1944, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 305.
(6) Ibidem, p. 311.
(7) Petru Comarnescu, “Romanul generaţiei mele”, în “România şi Europa. Studii şi articole selecţionate şi coordonate de I. C. Drăgan”, Revista Fundaţiei Dragan [Roma], nr. 10, mai 1993, p. 459.
(8) Această singulară apreciere pentru inginerul evreu emigrat din Bucovina la New York poate fi citită într-o scurtă privire asupra volumului N. Manea, Un paradiso forzato, Feltrinelli, Milano, 1984.
(9) Este vorba, evident, de o închipuire a lui N. Manea. În realitate, ediţia argentiniană a Iphigeniei a fost “scrisă la maşină şi imprimată de Grigore Manoilescu, cu ajutorul lui Andrei Coman”, cum se poate citi în colofonul ediţiei policopiate. Cît despre marile mijloace financiare ale editorului, Mircea Eliade însuşi scria în periodicul Românul din decembrie 1951: “Cîteodată se găsesc muncitori cu suflet îngeresc care să-şi dăruiască mica lor agoniseală ca să se poată tipări versurile şi prozele visătorilor sau veghetorilor noştri; este cazul acelui muncitor din Argentina, Ion Mării, care a donat editorului de la Cartea Pribegiei tot ceea ce adunase într-un an şi jumătate de trudă. (Ion Mării, primul membru de onoare al Societăţii Scriitorilor Români, cînd ne vom întoarce acasă…)” [citat retradus aici din limba italiană – n. tr.].
(10) N. Manea, “Mircea Eliade et la Garde de Fer”, în Les Temps Modernes, nr. 549, aprilie 1992, p. 113. [Este vorba de cap. “Felix Culpa” din vol. On Clowns: The Dictator and the Artist, New York, 1992; trad. rom.: Despre clauni. Dictatorul şi artistul, Ed. Est, Paris-Bucarest, 1996. Textul respectiv, generator de numeroase polemici, a apărut tradus şi în revista 22, numerele 6-8/1992, sub titlul “Culpa fericită. Mircea Eliade, fascismul şi soarta nefericită a României”. Aici, la indicaţia autorului italian, am urmat textul apărut în publicaţia franceză.] Despre acest articol al lui N. Manea, cf. Ph. Baillet, prefaţa la C. Mutti, Le penne dell’Arcangelo, Barbarossa, Milano, 1994, p. 6 [trad. rom.: Penele Arhanghelului, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, pp. 8-9].
(11) Eugen Weber, “Rumania”, în Rogger, Hans, Eugen Weber (eds.), The European Right. A historical Profile, University of California Press, Berkeley and Los Angeles, 1965, pp. 524-525 [trad. rom.: Dreapta europeană. Profil istoric, Ed. Minerva, Bucureşti, 1995, p. 404]. Cf. M. Eliade, “Commenti alla leggenda del Mastro Manole”, în I riti del costruire, Jaca Book, Milano, 1990, p. 90. “Referinţa istoricului american încerca să explice, prin persistenţa unui nucleu încă viu de tradiţii populare, acea efervescenţă a autosacrificiului [ansia del autosacrificio] care a călăuzit Mişcarea Legionară în prima perioadă a existenţei sale, pînă la instaurarea dictaturii regelui Carol II (1938)” (R. Scagno, Libertà e terrore della storia. Genesi e significato dell’antistoricismo di Mircea Eliade, Print Centro Copyrid, Torino, 1982, p. 20). Se cade observat că Ifigenia a fost scrisă în decembrie 1939 şi reprezentată în 1941, aşa că n-ar trebui restrînsă la limita anului 1938 acea ansia di autosacrificio pe care Roberto Scagno o indică altminteri corect ca fiind caracteristică Mişcării Legionare.
(12) M. Handoca, “Mitul jertfei creatoare”, loc. cit.
(13) M. Eliade, “La Pecorella veggente”, în Da Zalmoxis a Gengis-Khan, Ubaldini, Roma, 1975, p. 208 [trad. rom.: “Mioara năzdrăvană”, în De la Zalmoxis la Genghis-Han, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 234].
(14) D. Leontieş, Prin mlaştini şi furtuni, Editura Dacia, Rio de Janeiro, 1969, p. 84.
(15) Z. Barbu, “Rumania”, în S. J. Woolf (ed.), Il fascismo in Europa, Laterza, Bari, p. 183.
(16) M. Eliade, Ifigenia, ed. cit., p. 11.
(17) M. Eliade, Comentarii la legenda Meşterului Manole, Bucureşti, 1943; reed. în vol. Meşterul Manole, Iaşi, 1992.
(18) M. Eliade, I riti del costruire, ed. cit., p. 5.
(19) Ibidem.
(20) M. Eliade, “Ion Moţa şi Vasile Marin”, în Vremea, nr. 472, 24 ianuarie 1937 [cf. şi vol. M. Eliade, Textele “legionare” şi despre “românism”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, pp. 37-38].
(21) F. Jesi, Mito, Isedi, Milano, 1973, p. 107.
(22) F. Jesi, Cultura di destra, Garzanti, Milano, 1979, p. 32.
(23) M. Handoca, “Mitul jertfei creatoare”, loc. cit.
(24) “soterian Ellesi dosous erchomai nikephoron. Aghete me tan Iliou kai Phrygon eleptolin” (Iphigenia în Aulida, 1473-1476).
(25) Fr. Jouan, Notes complémentaires, în Euripide, Iphigénie à Aulis, Les Belles Lettres, Paris, 1983, p. 152.
(26) Titus Livius, Ab urbe condita, VIII, 9.
(27) “… Et les arrêts du sort / Veulent que ce bonheur soit un fruit de ma mort. / Songez, Seigneur, songez à ces moissons de gloire / Qu’à vos vaillantes mains présente la Victoire. / Ce champ si glorieux, où vous aspirez tous, / Si mon sang ne l‘arrose, est stérile pour vous […] Déjà Priam pâlit. Déjà Trois en alarmes / Redoute mon bûcher…” (Iphigénie, 1535-1540, 1549-1550).
(28) M. Eliade, Mémoire – II, ed. cit., pp. 35-40 [ed. rom. cit., pp. 26-27, 30].
(29) M. Eliade, Fragments d’un journal – II, ed. cit., loc. cit.
(30) N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991, p. 355.
(31) C. Mutti, Mircea Eliade e la Guardia di Ferro, Edizioni all’insegna del Veltro, Parma, 1989, pp. 47-55 [trad. rom.: Mircea Eliade şi Garda de Fier, Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1995, pp. 61-66; este vorba de capitolul “Un roman-testament”].
(32) M. Eliade, Diciannove rose, Jaca Book, Milano, 1987, p. 83 [cf., în româneşte, M. Eliade, Integrala prozei fantastice, Editura Moldova, Iaşi, 1994, vol. III, p. 183].
(33) Aristotel, Poetica, 1449b [cf. Aristotel, Poetica, trad. rom. D. M. Pippidi, Editura Academiei, Bucureşti, 1965].

-----------------------------------------------

NOTELE TRADUCĂTORULUI:

* Este vorba de fiica Ninei Mareş dintr-o căsătorie anterioară.

** Este vorba de cutremurul din noiembrie 1940.

*** Este vorba de imnul-marş Sfîntă tinereţe legionară (strofa a doua).

Profesorul Claudio Mutti

RĂZVAN CODRESCU: ZECE SONETE RĂZLEŢE

2009-11-01T13:54:00.006+02:00

CREDO NOSTRUM

Credinţa nu se pierde prin vrăjmaşi,

ci-n lupte mai degrabă se-ntăreşte,

dar o smintesc cei care cred orbeşte

şi se prefac în cîinii ei trufaşi.

Credinţa noastră-i sfîntă nebunie,
e taină grea de pîine şi de vin,
dar n-are dinţi, nici gheare, nici venin,
nu muşcă, nu împroaşcă, nu sfîşíe.

Credinţa creşte dreaptă din iubire
şi nu e ţel, ci stîlp de foc pe cale,
spre cel ce şi la ceas de răstignire
se roagă din prisosul milei sale
să fie-n cer iertaţi şi-aceia care
piroane-i bat în mîini şi în picioare.

SÎMBĂTA DE SUS

Arsenie, de-a dreapta, arde-n nori
şi Teofil, de-a stînga, preacădeşte,
şi stă la sfat Cuvîntul, româneşte,
cu sfinţii lui de neam odihnitori.

Prin gura lor de rai de-atîtea ori
grăit-a cel ce toate le plineşte
că azi ne sună limba îngereşte
şi ne-amiros cuvintele a flori.

Cînd noaptea se înţarcă din păduri
şi toamna ţipă ca o cobe rece,
ei stau de veghe, în cereşti armuri,
pe unde-n veci iubirea nu se trece –
şi pentru ei pe lume ne mai ţine
cerescul crug al milelor divine.

NESĂŢIOASA NEAMULUI IUBIRE

Nesăţioasa neamului iubire
ne ţine treji, aievea şi în vis,
şi raiul de ne-ar fi cumva închis,
noi tot am mai spera în izbăvire.

Răniţi de moarte sau smintiţi de iele,
iubirea creşte ca un leac în noi,
mai mare decît ziua de apoi
şi decît tot ce poţi citi în stele.

Iubire dacă este Dumnezeu,
atunci de răi, dar şi de buni ne ştie:
oricît ne-ar bate mila lui de greu,
tot ne mai lasă-un cap de veşnicie.
Şi-n felul lui dumnezeiesc pe toţi
ne face tainic slavei sale soţi.

VIRTUTEA-N NOI...

În noi virtutea capăt nu-i, ci cale,
pe care merge omul pe cît poate,
mereu atît de mic într-ale sale,
dar pus stăpîn de Domnul peste toate.

Chemat de sus să fie dumnezeu,
sfinţirea lui amar de trepte suie,
şi-abia de-ajunge, ostenind din greu,
temei de-aici veciei lui să puie.

N-avem cu toţii-o singură măsură,
dar ştim c-avem aceeaşi grea chemare,
şi dacă trupul silnic o îndură,
cu-atît va fi plinirea ei mai mare,
căci Duhul Sfînt, ca o sămînţă pură,
plesneşte iar şi iar, în fiecare.

GOLEM

De ce se-aprinde carnea aşa uşor de tine,
cînd eşti orice pe lume, doar frumuseţe nu?
De dăinui în amurgul iubirii numai tu,
atunci desfid iubirea şi legile divine!

De viu trăieşte iadul - şi-ar fi murit mai bine -
cel care doar şi-o dată prin patul tău trecu;
nu el, ci şapte neamuri vor ispăşi de-acu,
că nu-i blestem mai mare în zgîrciuri mai puţine!

Apocalipsa-ncepe cu stîrvul tău boit
şi trîmbiţa a şaptea în rîsul tău răsună;
cînd tu exişti, o lume degeaba a trăit!
Nu Dumnezeu, ci dracul ţi-a dat suflare ţie,
dar tremură de tine şi el în văgăună,
ca de-un golem ce-i pradă întreaga-mpărăţie!

RAŞELA

Nici păr roşcat şi nici pistrui nu are,
gheşefturi n-a făcut în viaţa ei,
nu-i trec prin cap vedenii sau idei,
iar de credinţă-i lesne uitătoare.

Nici stearpă nu-i, dar nici să nască-n stare,
trecutul nu e pentru ea temei,
nici viitorul nu se-ntreabă ce-i,
ci doar prezentul demn de grijă-i pare.

Nu-i rea de gură (doar de muscă, poate),
nu ştie limbi, nu-i meşteră-n cuvinte,
nu-i iute în virtuţi, nici în păcate,
nu vrea să treacă altora-nainte,
încît mă-ntreb: Raşela dacă-o cheamă,
de ce să-şi poarte numele cu teamă?

MEREU MAI MULT

Să vrea mai mult, mai lesne şi mai bine
e-n firea cui e viu şi nu se lasă;
cînd nu-ţi dai ghes şi tot ce-i nou te-apasă,
deşi trăieşti, puieşte moartea-n tine.

Înţelepciunea care-n loc te ţine
nu face-n veci cu rîvna crucii casă,
şi-atunci e viaţa straşnic de frumoasă
cînd creşti mereu şi nu te-nchizi în sine.

Să te-nnoieşti, cu spornică-ndrăznire,
să dai cu tifla morţilor de vii,
să nu-ţi ajungi nicicînd şi nicăire,
oricîte-nţelepciuni te-ar ispiti –
aşa te place Duhul, care n-are
măsură-n necurmata lui suflare.

TÎRZIU DE LEAT

De ce-i în jur mai pot să mă mai mir,
cînd i-am golit acestei lumi paharul
şi-i ştiu întregi şi dulcele, şi-amarul,
şi părul pîn’ la cel din urmă fir?

N-am zel să-i fiu nici jude, nici martir,
căci ţine singur Dumnezeu cîntarul,
şi doar pe sfinţi îi face vrednici harul,
pe cînd eu stau la urma altui şir...

Talantul, însă, ce mi-i dat de sus
n-aş vrea să-l cheltui fără-nţelepciune,
nici să rămînă la popreală pus.
De-aceea stau de veghe-n limba mea,
părtaş umil al luptei celei bune,
de lume plin... şi tot mai gol de ea.

UNUL DINTRE MULŢI

Mulţime-s de-ncălţaţi şi de desculţi
şi-n fiecare gîndul cuib îşi face,
aşa că nu uita, cînd nu-ţi dă pace,
că nu eşti decît unul dintre mulţi.

Nici nu vorbi mai mult decît s-asculţi,
nici nu-l sfida pe-acela care tace,
căci Duhu-n lume suflă unde-i place
şi nu eşti decît unul dintre mulţi.

Cuminte nu-i de tine să exulţi,
căci tot păcatul în trufie zace
şi orice om, de la Adam încoace,
nu-i decît unul dintre tot mai mulţi.

Doar în Hristos cel Unul sîntem una,
dar nu primim aici decît arvuna.

VA FI UN TIMP

Va fi cîndva un timp ce-o să ne sară
din tot prea multul lumii doar pe noi
şi ne-o lăsa de zeghea cărnii goi,
pe vreun gheţar de linişte stelară.

În aşteptarea zilei de apoi,
visa-vom nu ce-am fost odinioară,
ci ce-am fi fost trăind a doua oară,
de ni s-ar da veleatul înapoi.

Pe cînd în lume, jos, vor rîde-n soare
frunzişuri verzi, şi ape-or curge lin,
şi veşnic se va crede fiecare,
de dorul lui ca de-o ispită plin...
Dar – vii şi morţi – în gîndul lui ne ţine
cel care singur e etern prin sine.

(Nici unul dintre sonetele de mai sus nu figurează în volumul Rug aprins. O sută de sonete şi false sonete, apărut anul trecut la Editura Christiana, iar cîteva au fost scrise ulterior. Cel mai recent este sonetul intitulat "Sîmbăta de Sus", închinat memoriei Părintelui Arhimandrit Teofil, plecat la Domnul în toamna acestui an.)

PĂRINTELE TEOFIL: SURÎZÎND, CĂTRE RAI

2009-10-30T04:01:00.009+02:00

Niciodată toamna nu fu mai frumoasă
sufletului nostru bucuros de moarte...
(T. Arghezi)

În mai a. c., sub titlul "Moştenirea Părintelui Arsenie Boca", semnalînd cartea Seminţe duhovniceşti. Un caiet al Părintelui Arsenie Boca, postam pe acest blog şi un text mai vechi, prilejuit iniţial de împlinirea de către Părintele Arhimandrit Teofil Părăian a 50 de ani de vieţuire la Sîmbăta de Sus (1953-2003) şi care apăruse şi ca postfaţă a volumului său Punctele cardinale ale Ortodoxiei. Îndrumar duhovnicesc (2005): "Două piscuri duhovniceşti". Încercam să arăt acolo că "viaţa mănăstirească de la Sîmbăta de Sus stă sub arcul de spiritualitate care se întinde, ca o punte între două veacuri şi milenii, între maiestatea duhovnicească a Părintelui Arsenie Boca, mutat la Domnul în 1989, şi maiestatea duhovnicească a Părintelui Teofil Părăian, aflat acum în al şaselea deceniu de ostenitoare şi rodnică vieţuire în Sfînta Mănăstire Brîncoveanu" şi că "nu este deloc întîmplător că, în anii din urmă, gîndirea şi pilda duhovnicească a celor doi, pe care editurile creştine s-au întrecut să-i publice în tiraje îndrăzneţe, a lăsat în sufletele tinere o urmă mai adîncă decît tomurile pretenţioase ale multor teologi de catedră: prestanţa exemplului personal, forţa discursului altoit pe trăire, buna întîlnire dintre credinţă şi cultură, refuzul şabloanelor şi conectarea atentă a tradiţiei cu actualitatea – iată numai cîteva trăsături definitorii pe care cei doi mari înduhovniciţi le au în comun şi de care lumea ortodoxă românească simte o primenitoare nevoie, atît în mediile monahale, cît şi în cele mireneşti".
Şi iată că Dumnezeu a rînduit ca la 20 de ani de la strămutarea la ceruri a Părintelui Arsenie (28 noiembrie 1989) să ia calea cea de sus şi Părintele Teofil (29 octombrie 2009), către ziori, în vîrstă de 80 de ani (împliniţi pe 3 mai a. c.), după mai multe luni de suferinţă purtată cu demnitate – şi chiar cu seninătatea care l-a caracterizat pînă la sfîrşit.
Tînărul teolog Mihail Neamţu îl definise bine ca zoon gelastikon, fiinţă (su)rîzătoare, trăitoare în registrul cuvioasei bucurii.
Aflu că înainte de a pleca să se interneze la Braşov, i-ar fi spus unui părinte apropiat (Sabin), conştient fiind că-l vedea pentru ultima oară în viaţa aceasta: "Aşa-i că o fost fain?". Şi că în după-amiaza de 28 octombrie, aşteptînd să fie transferat de la Spitalul Militar din Cluj la Spitalul Clujana (unde avea să se stingă cîteva ceasuri mai tîrziu), ar fi spus, detensionînd atmosfera: "Da’ greu mai vine salvarea aia, parcă vine din altă ţară!"...
Dar cum altfel ar fi putut înfrunta moartea cel care a trăit cu o asemenea mărturisită încredinţare a strămutării în Rai: "Eu sînt sigur că merg în Rai. Cineva poate să spună că sînt mîndru. Dar nu pentru faptele mele cred că merg în Rai, ci pentru bunătatea lui Dumnezeu. Nu se poate să fi făcut Dumnezeu Raiul ca să-l ţină gol. Trebuie să ne potrivim cu Raiul, să ne placă în Rai şi să ne silim să-l cîştigăm, şi-l vom cîştiga. Căci Dumnezeu este Dumnezeul milei şi al îndurărilor. La slujbe auzim mereu că Dumnezeu bun şi iubitor de oameni este. Păi, de ce să nu credem că e bun şi iubitor, şi de ce să mă îndoiesc că mă va milui şi mîntui şi pe mine?" (interviu în Formula As)?
Facă-i Dumnezeul milei şi al îndurărilor loc de cinste printre rugătorii Săi cereşti, iar pe noi învrednicească-ne măcar să-i citim cele peste 30 de cărţi şi să nu rămînem datori dreptei pomeniri a celui ce a fost – cum îi plăcea să zică despre alţii – mare "odihnitor de oameni" în tîrziul acestei lumi.

Răzvan CODRESCU

Părintele Teofil în chilia sa de la Sîmbăta

(foto: Claudiu Târziu - februarie 2009)

Părintele Teofil – scurt memento biografic

1929: Se naşte la Topîrcea (jud. Sibiu), pe 3 mai, primind din botez numele de Ioan. Rămîne de timpuriu fără vedere (nu s-a născut aşa, cum scriu unii).
1935-1943: Studiază la şcoli speciale pentru nevăzători (Cluj şi Timişoara).
1942: Spre sfîrşitul lui august, pe vremea cînd Părintele Arsenie, deşi încă destul de tînăr, generase deja mişcarea duhovnicească de la Sîmbăta şi începea să-şi dobîndească faima devenită legendară, băieţandrul de numai 13 ani Ioan Părăian, răsărit din marele rezervor de credincioşie şi bună-cuviinţă al satului românesc de altădată, bătea cu rîvnitoare candoare la poarta mănăstirii brîncoveneşti, ca să ceară cuvînt de îndrumare, ba chiar cu gîndul de a se călugări. Părintele Arsenie pare să fi intuit din capul locului în micul nevăzător un mare văzător cu duhul: călugăria rămînea s-o capete la o vîrstă mai coaptă, dar i se încredinţează deja taina "rugăciunii cu care se mîntuiesc călugării", fiind învăţat cum s-o spună "cu gîndul şi lipită de respiraţie".
1943-1948: Studii liceale şi bacalaureat la Timişoara (Liceul Teoretic "C. D. Loga").
1948-1952: Studii teologice universitare şi licenţă la Sibiu.
1953: La 1 aprilie, dînd curs chemării pe care o simţise încă din pruncie, intră ca frate în obştea călugărească a Mănăstirii Brîncoveanu de la Sîmbăta de Sus, devenind monah în ziua de 15 august a aceluiaşi an, cu numele de Teofil (în gr.: "iubitorul de Dumnezeu").
1960: Este hirotonit ierodiacon, tot în 15 august.
1983: Este hirotonit ieromonah (13 mai).
1984: Lung interviu cu Păr. Arhim. Ioanichie Bălan în Convorbiri duhovniceşti, vol. 1 (pp. 490-548).

1986: Este hirotesit protosinghel (n-am aflat nicăieri precizată data).
1988: Este hirotesit arhimandrit (8 septembrie). Alt interviu amplu cu Păr. Arhim. Ioanichie Bălan în Convorbiri duhovniceşti, vol. 2 (pp. 727-756).
1989-2009: Se impune tot mai mult ca duhovnic şi predicator. Dacă înainte de 1989, lucrarea sa a fost mai degrabă circumscrisă în aria Sîmbetei şi a împrejurimilor, sub un regim făţiş ostil propovăduirii valorilor religioase, după 1989 marele duhovnic a ţîşnit ca un far lumină, ajungînd, în scurtă vreme, alături de regretatul Părinte Galeriu, cel mai de seamă bogoslov în carne şi oase al României postcomuniste. N-a pregetat să se deplaseze şi să vorbească, mai ales la solicitările tinerilor, în toate colţurile ţării, dar îndeosebi în marile centre universitare, iar de pe la jumătatea anilor ’90 cărţile sale au început să apară una după alta. A avut mereu iscusinţa de a se aşeza harismatic în punctul de convergenţă ziditoare a Credinţei cu Cultura, ştiind să apere tradiţia fără a ignora complexitatea modernităţii, să formeze sufleteşte fără să deformeze intelectual, să afirme ferm Ortodoxia fără să dispreţuiască valorile neortodoxe ale creştinătăţii, să vorbească în acelaşi timp simplu, dar subtil, patetic, dar raţional, cu gravitate, dar şi cu umor, găsind întotdeauna tema, tonul şi nuanţa pe potrivă.
2009: Suferind cu inima şi plămînii şi spitalizat de mai multă vreme (Bucureşti, Deva, Braşov, Cluj-Napoca), se stinge pe 29 octombrie, la Cluj-Napoca (data şi locul înmormîntării: 31 octombrie, Sîmbăta de Sus).

R. C.

DOCTORUL PAULESCU – 140 DE ANI DE LA NAŞTERE (III)

2009-10-24T00:12:00.008+03:00

TABLOU BIO-BIBLIOGRAFIC

1869: În ziua de 30 octombrie se naşte la Bucureşti (Calea Moşilor 69) Nicolae C. Paulescu, fiul negustorului Costache Paulescu, de 41 de ani, şi al Mariei Paulescu (n. Dancovici), de 24 de ani. Este primul din cei patru copii ai familiei (vor urma un alt băiat, botezat Constantin, şi două fete: Elena şi Constanţa). Familia tatălui se numise iniţial Pavel, apoi devenise Pavelescu (savantul era văr bun cu poetul şi epigramistul Cincinat Pavelescu, 1872-1934, fiul profesorului şi directorului Şcolii Politehnice din Bucureşti, Ion Pavelescu, fost director al Monetăriei Statului), iar în cele din urmă, într-o ramură a ei, Paulescu.
1880: Nicolae C. Paulescu termină clasele elementare (urmate la “Şcoala primară de băieţi nr. 1, Culoarea de Galben”) şi se înscrie la “Gimnaziul Mihai Bravul” (Liceul “Mihai Viteazul”), pe care-l va absolvi în 1888. Elev eminent, el este atras atît de arte (poezie, muzică, teatru), cît şi de ştiinţe (mai ales de cele naturale).
1888-1891: Urmează cu strălucire, la Paris cursurile Facultăţii de Medicină, iar la încheierea lor devine, prin concurs, extern al spitalului parizian “Hôtel-Dieu”, avîndu-l ca şef de serviciu pe Étienne Lancereaux (1829-1910), cel mai ilustru clinician şi anatomo-patolog al epocii, de care se va apropia în scurtă vreme, devenindu-i prieten şi colaborator apropiat (ba chiar la un pas, pare-se, de a-i deveni şi ginere).
1892-1899: Rămîne în Franţa, unde se desăvîrşeşte profesional şi are acces în cercurile înalte ale ştiinţei europene. Din 1894 îl aflăm intern la spitalul “Notre-Dame du Perpétuel Secours” (unde medic-şef fusese numit de curând acelaşi Lancereaux). Anul 1897 este cel mai fructuos pentru tînărul savant român: devine doctor în Medicină, adjunct al lui Lancereaux la “Notre-Dame du Perpétuel Secours” şi secretar de redacţie la Journal de Médecine interne. Tot acum îşi începe, în limba franceză, bogata activitate publicistică (“Recherches sur la coagulabilité du sang hépatique”, în Archives de Physiologie, ianuarie 1897, p. 21). În 1899 devine şi doctor în Ştiinţe Naturale (după ce, între timp, mai obţinuse certificate de studii superioare în Chimia biologică şi-n Fiziologia generală). În Franţa, chiar şi după întoarcerea sa definitivă în România (1901), i s-au decernat numeroase titluri sau distincţii academice şi universitare, sperîndu-se multă vreme într-o revenire a lui la Paris, unde începuse, între altele, importante cercetări, alături de reputatul fiziologist Albert Dastre (1848-1917), “în scopul de a izola produsul activ al secreţiei interne a pancreasului”.
1900: Se reîntoarce în ţară, ca agregat la Catedra de Fiziologie a Facultăţii de Medicină din Bucureşti (refuzînd în prealabil o ofertă venită din Elveţia: o catedră la Facultatea de Medicină din Fribourg). Este începutul unei lungi şi strălucite cariere didactice, în care savantul de faimă internaţională va fi dublat de un exemplar pedagog naţional. Lecţia de deschidere, din 27 noiembrie, s-a intitulat “Definiţia fiziologiei” (cf. Noţiunile de “suflet” şi “Dumnezeu”..., ed. 1999, p. 133 şi urm.).
1901: După o scurtă revenire în Franţa (unde a obţinut titlul de Doctor al Universităţii din Paris, cu o teză de Chimie biologică: Étude comparative de l’action des chlorures alcalins sur la matière vivante), îşi deschide cursul de Fiziologie la 16 noiembrie, cu lecţia “Metoda fiziologiei sau metoda experimentală” (cf. Noţiunile de “suflet” şi “Dumnezeu”…, ed. 1999, p. 147 şi urm.).
1902: Îşi deschide cursul de Fiziologie la 1 noiembrie, cu lecţia “Generaţia spontanee şi darwinismul în faţa metodei experimentale” (cf. Noţiunile de “suflet” şi “Dumnezeu”…, ed. 1999, p. 163 şi urm.), ce va face, în anul următor, obiectul unei aspre critici semnate de dr. N. Leon (Convorbiri literare, aprilie 1903).
1903: Apare, la Paris, Lancereaux et Paulesco, Traité de Médecine. I. Nosologie, 940 pagini (ce va deveni unul dintre cele mai apreciate tratate de medicină ale epocii, chiar dacă n-a putut fi definitivat).
1904: “Despre stil în fiziologie” (în revista Spitalul) pare să fie prima sa scriere publicată în limba română. Tot acum îşi începe, în Convorbiri literare şi Spitalul, polemica ştiinţifică de lungă durată cu N. Leon şi D. Voinov, susţinîndu-şi, cu argumente solide, poziţia antidarwinistă (cf. Noţiunile de “suflet” şi “Dumnezeu”…, ed. 1999, p. 183 şi urm.). Este numit, mai tîrziu decît s-ar fi cuvenit, profesor definitiv de Fiziologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti.
1905: Ţine cele trei lecţii faimoase (“Finalitatea în biologie”, “Materialismul”, “Suflet şi Dumnezeu” – cu “apendicele” intitulat “Ideea de Dumnezeu în ştiinţă”) care vor alcătui lucrarea Noţiunile “suflet” şi “Dumnezeu” în fiziologie, apărută în acelaşi an, la Bucureşti (reed. 1999).
1906: Apare Lancereaux et Paulesco, Traité de Médecine. II. Pathologie de l’appareil nerveux et de l’appareil cutané, 1052 pagini.
1908: Stîrneşte o vîlvă internaţională prin lucrarea sa L’Hypophyse du Cerveau. Physiologie. Recherches expérimentales, Vigot, Paris, 146 pagini.
1909: În aprilie, la insistentele solicitări ale Reginei Elisabeta (Carmen Sylva), N. C. Paulescu se deplasează în Germania, la Wiesbaden, pentru a-i examina o nepoată atinsă de o boală pe care specialiştii germani n-o putuseră diagnostica. N. C. Paulescu va reuşi să-i pună diagnosticul corect şi să o vindece în scurtă vreme, coordonîndu-i din ţară tratamentul.
1910: Apare, la Bucureşti, eteroclitul volum Instincte Sociale. Patimi şi conflicte. Remedii morale (reed. 1995). Este un an trist pentru N. C. Paulescu, care-şi pierde mai întîi tatăl, apoi şi cumnatul (maiorul Angelescu, de doar 47 de ani, soţul surorii sale Elena). Tot acum se stinge din viaţă şi maestrul său, Étienne Lancereaux. Pe de altă parte, propria-i sănătate este din ce în ce mai şubredă. Decide să se mute din str. Armenească în casa în care-şi va petrece restul vieţii. Iată un citat din manuscrisul monografiei alcătuite de către prof. dr. Constantin Angelescu (m. 1991), nepot, asistent şi executor testamentar al marelui savant*: “În 1910, după o serioasă afecţiune ce-l imobilizase în pat mai multe luni, se mută împreună cu sora sa [Elena], rămasă de curînd văduvă cu patru copii, în casa moştenită de ei de la Petre Dancovici – unchi din partea mamei – situată pe una din micile străzi ale capitalei, purtînd numele lui Radu Calomfirescu. Clădirea era cunoscută în Bucureşti sub denumirea de «Casa cu geamuri bombate», din cauza ferestrelor ei cu geamuri convexe, constituind şi astăzi una din curiozităţile oraşului. Liniştea cartierului era desăvîrşită”.
1912: Apare Lancereaux et Paulesco, Traité de Médecine. III. Pathologie de l’appareil respiratoire et de l’appareil digestif, 1200 pagini.
1913: “Paulescu simte din ce în ce mai imperios nevoia de a se odihni măcar o parte a anului. El cumpără o vilă izolată, pe faleza sudică a Mării Negre, în regiunea «viilor vechi» ale portului Constanţa. În faţa vilei, în josul falezei, o mică plajă scăldată de valurile mării. […] Clădirea este înconjurată de o mică vie, de arbori fructiferi şi de numeroase straturi de flori. […] În acest pitoresc şi liniştit colţ al ţării îşi va petrece de-acum încolo Paulescu cele două luni de vacanţă universitară” (C. Angelescu, lucr. cit.). La Bucureşti îi apare controversatul volum Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Franc-Masoneria (reed. 2001).
1916-1918: Anul intrării României în prima conflagraţie mondială îl găseşte pe N. C. Paulescu în plină activitate ştiinţifică. Este anul în care obţine, în diabetul experimental, primele rezultate hipoglicemiante cu extractul apos de pancreas. Ajunsese deja foarte aproape de tratamentul diabetului, dar evenimentele erau neprielnice continuării cercetărilor. Este mobilizat ca medic, cu gradul de locotenent-colonel; dar tocmai lui i se rechiziţionează calul şi trăsura! În noiembrie, trupele germane ocupă Bucureştiul. “Am rămas pe loc – mărturiseşte într-un Memoriu adresat Consiliului profesoral al Facultăţii de Medicină – pentru că şeful meu militar, doctorul Skupiewski, îngrijorat de starea sănătăţii mele, mi-a dat un asemenea ordin, într-o adunare la Sala Tomis, în preziua plecării autorităţilor” (este vorba de guvernul condus de Ion I. C. Brătianu, care la 20 noiembrie a trebuit să părăsească Bucureştiul, strămutîndu-se la Iaşi). Încă de la începutul lui august, silit să se deplaseze pe jos la distanţe considerabile, începuse să urineze sînge. Hematuria s-a agravat treptat şi nu se va mai vindeca de ea niciodată. În aceşti ani ai războiului – pe fondul întreruperii activităţilor sale obişnuite – scrie o piesă de teatru, Irina, Împărăteasa Bizanţului, ce însă n-a ajuns să vadă lumina tiparului (nici ca atare, nici în scontata versiune versificată de Cincinat Pavelescu, despre care se spune că ar fi responsabil de rătăcirea manuscrisului).
1919: Îi apare volumul întâi (448 pagini) din Traité de Physiologie médicale (tipărit în ţară).
1920: În volumul al doilea (732 pagini) din Traité de Physiologie médicale (difuzat în străinătate de editura pariziană Vigot) apar inserate, pentru prima oară, efectele antidiabetice ale extractului apos de pancreas în diabetul experimental.
1921: Apar volumul al treilea (930 pagini) din Traité de Physiologie médicale şi Cele patru patimi şi remediile lor (în carte se află inclusă, printre altele, şi o patetică “Scrisoare către Ovrei”). Tot în acest an trimite patru comunicări către Societatea de Biologie din Paris (apărute în Comptes Rendus Hebdomadaires des Séances et Mémoires de la Société de Biologie de Paris), cu privire la descoperirea pancreinei (o primă formă de insulină). În august, în Archives Internationales de Physiologie (Liège), publică primul memoriu exhaustiv despre descoperirea tratamentului antidiabetic (mai precis, a pancreinei sau pancreaninei).
1922: Ministerul Industriei şi Comerţului din România îi eliberează, la 10 aprilie, brevetul de descoperire a pancreinei (purtînd nr. 6255 şi intitulîndu-se “Pancreina şi procedura fabricaţiei sale”). Printre altele, în brevet se precizează: “Pentru ca pancreina să fie întrebuinţată cu folos în tratamentul diabetului la om, ea trebuie să fie preparată în mari cantităţi, ceea ce necesitează un mare capital […] Revendic invenţiunea produsului organic pancreanina, care, injectată în sânge, produce o diminuare sau chiar o suprimare trecătoare a simptomelor diabetului”. În februarie 1922, cam la 7-8 luni de la apariţia lucrărilor de pionierat ale lui Paulescu în presa ştiinţifică internaţională, doi tineri şi obscuri cercetători canadieni, F. G. Banting şi C. H. Best, lucrând în laboratorul de fiziologie al profesorului J. J. MacLeod (1876-1935) de la Universitatea din Toronto, îşi fac publice rezultatele lor în aceeaşi direcţie.
1923: În lunile mai şi august, în Archives Internationales de Physiologie, apar alte două memorii ale lui N. C. Paulescu asupra pancreinei. Premiul Nobel va fi însă acordat... canadienilor! Protestele lui N. C. Paulescu către forurile ştiinţifice internaţionale se dovedesc zadarnice, ca şi atitudinea favorabilă lui a unor personalităţi ştiinţifice izolate. În conştiinţa noastră, ca şi în memoria posterităţii ştiinţifice (cum o dovedesc multe mărturii actuale**), el rămîne însă adevăratul descoperitor al insulinei (amănunte pot fi găsite, de pildă, în C. Angelescu, Laura Sigartău Petrina, op. cit., sau în I. Pavel, The priority of N. C. Paulescu in the discovery of insulin – vezi mai jos).
1924-1930: Depune mărturie în procesul “văcăreştenilor” (autorii “complotului studenţesc” din 1923, judecaţi şi achitaţi în primăvara lui 1924, cu excepţia lui Ion I. Moţa, achitat abia în toamnă), transformat într-un adevărat “proces al trădării”: “Procesul de astăzi este, în realitate, procesul trădării, care-i cea mai infamă dintre crime, căci ea adaogă amăgirea vicleană şi făţărnicia la cruzimea nelegiuirii. Ea întruneşte sărutul lui Iuda cu răstignirea lui Hristos. În timp de pace, legislaţiile creştine nu au nici un paragraf penal destinat trădării. Şi astfel, dintr-un lapsus juridic regretabil, groaznica fărădelege, ce inspiră atîta scîrbă, rămîne nepedepsită. Cu toate acestea, nu încape îndoială asupra felului pedepsei ce se cuvine trădătorului, deoarece Dumnezeu a făcut ca Iuda să se pedepsească el însuşi prin spînzurare. Dar, în timp de război, trădarea de naţie se pedepseşte, totdeauna, cu moartea. Or, studenţii noştri, şi cu dînşii toată tinerimea, floarea României de mîine, se află în stare de război cu o liftă de curînd pripăşită, ce vrea să ne sugrume şi să ne stăpînească ţara. Fiind deci în stare de război, ei au săvîrşit un act de dreptate morală, încercînd să pedepsească pe un vînzător al fraţilor săi, ce se sacrificau unei cauze sfinte. Poporul românesc, ce le e adînc recunoscător pentru jertfa lor altruistă, aşteaptă cu nerăbdare de la Dumneavoastră achitarea” (în Pentru legionari, Corneliu Z. Codreanu nota: “Succesul acuzării nu ţine mult, căci profesorul Paulescu îşi citeşte declaraţia într-o atmosferă de biserică, pe care o crea marele său prestigiu şi figura sa de sfînt. Declaraţia a fost scurtă, dar a desfiinţat rechizitoriul procurorului, care se retrăgea jenat, parcă mai în fundul scaunului” – ed. 1936, p. 192). Apare la Bucureşti, în trei părţi inegale, Biserica şi Sinagoga faţă cu pacificarea Omenirii (I şi II – 1924; III – 1925). Publică o serie dură de broşuri şi articole antievreieşti şi antimasonice. Despre broşura Complot jidano-francmasonic împotriva Neamului Românesc (prima din seria menţionată), dr. V. Trifu, colaborator şi ulterior editor al lui N. C. Paulescu, scria douăzeci de ani mai tîrziu, în prefaţa ediţiei sale: “Broşura era vîndută cu 5 lei de Librăria Stănciulescu din Bulevardul Elisabeta. În curînd această librărie, prea românească, a fost nimicită de răzbunarea masonică” (subl. aut.)… În atmosfera epocii respective, este cert că lucrurile sunau altfel decît acum… Deşi îmbătrînit, bolnav şi acrit de nedreptăţile ce i se făcuseră, îşi continuă cu aceeaşi dăruire activitatea ştiinţifică. În afara unor articole de răsunet publicate în Journal d’Urologie de la Paris (în colaborare cu Gh. Mârza şi V. Trifu), se ambiţionează să continue de unul singur ceea ce începuse, pe vremuri, alături de Lancereaux. În 1928 apare, cu mari dificultăţi, la Imprimeria Şcolii Militare de Infanterie din Sibiu (!), Traité de Médecine. IV. Pathologie des appareils assimilateurs, urinaire et génital (676 pagini). Volumul al cincilea (dedicat, pare-se, sistemului mezodermic, respectiv aparatului sangvino-limfatic şi celui locomotor) a rămas doar în manuscris.
1931: La 20 martie îşi alcătuia, prevăzător, testamentul. După ce a suferit o operaţie ce păruse izbutită, situaţia savantului a început să se înrăutăţească în curînd. Aşa cum el presupusese, natura tumorii vezicale fusese canceroasă. Tulburările uremice îi pricinuiau halucinaţii auditive şi vizuale, dacă e să privim lucrurile prin prismă pozitivistă. Cineva (“el”) îi apărea mereu şi îl ispitea să se lepede de Hristos. Sătul de sanatoriu şi presimţindu-şi sfîrşitul, insistă să fie adus acasă. În dimineaţa zilei de 17 iulie, înconjurat de cei apropiaţi, îi adresează cîteva cuvinte surorii sale (ce-i fusese ca o mamă), apoi adăugă: “Eu mă duc”… Îşi făcu o cruce şi… se duse. Era într-o zi de duminică şi clopotele chemau la liturghie. N. Iorga îi scrie el însuşi necrologul (“Moartea unui învăţat”) în Neamul Românesc: “… a trăit ca un mucenic şi a murit ca un sfînt”. Un emoţionant necrolog îi compune şi medicul evreu Aurel Abramovici (1883-1942), fost student al său: “De o probitate exemplară în lucrările lui ştiinţifice, de o corectitudine dusă pînă la extrem în raporturile lui cu studenţii […], Prof. Paulescu a atins uneori Genialitatea…” (“Profesorul Dr. N. Paulescu”, în Bucureşti medical, august 1931). Este înmormîntat la Cimitirul Bellu.

1937: Vede lumina tiparului, la Editura Cugetarea – P. Georgescu-Delafras din Bucureşti, volumul lui Nichifor Crainic Ortodoxie şi etnocraţie (cf. reed. 1997, Editura Albatros, mai ales p. 127 şi urm.), în care sînt dedicate cîteva pagini entuziaste, dintr-o perspectivă teologică, dimensiunii creştine şi naţionale a personalităţii lui N. C. Paulescu (pe care mentorul gândirist îl evocă şi în alte lucrări ale sale): “Pentru Nicolae Paulescu, naţionalismul este adevărul natural, iar creştinismul este adevărul supranatural. Cum e şi firesc din punct de vedere ortodox, pentru el aceste două adevăruri nu constituie o antinomie. Naturalul şi supranaturalul nu se exclud, ci se completează: Hristos n-a venit să strice natura, ci s-o desăvîrşească. Căci natura e creaţia lui Dumnezeu, iar creştinismul e revelaţia aceluiaşi Dumnezeu” (articolul “Nicolae Paulescu, fundatorul naţionalismului creştin”).
1944: Apare primul (şi unicul) volum din ediţia V. Trifu: Dr. N. C. Paulescu, Fiziologie filosofică. I. Noţiunile “suflet” şi “Dumnezeu” în fiziologie, în seria “Scriitori români moderni” a Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă. Prefaţa ediţiei (“Profesorul Paulescu”) reprezintă probabil, în pofida trecerii anilor, cel mai bun studiu despre Paulescu scris pînă astăzi.
1969: Răspunzînd campaniei internaţionale de restabilire a adevărului iniţiate de fiziologistul scoţian Ian Murray în 1968 (în continuitatea căreia se înscriu şi eforturile unor specialişti români, în frunte cu prof. dr. Ioan Pavel), Comitetul Nobel recunoaşte meritele şi prioritatea lui N. C. Paulescu în descoperirea tratamentului antidiabetic. Profesorul A. W. K. Tiselius (1902-1971), directorul Institutului Nobel, deplînge situaţia din 1923, dar exclude posibilitatea unei reparaţii oficiale, exprimîndu-şi doar speranţa că “opera de pionierat” a lui N. C. Paulescu va fi elogiată cum se cuvine cu ocazia celebrării a 50 de ani de la descoperirea insulinei.
1976: Apare volumul The priority of N. C. Paulescu in the discovery of insulin de prof. dr. I. Pavel (Editura Academiei, Bucureşti), sprijinit pe numeroase mărturii ale unor somităţi ale lumii ştiinţifice internaţionale.
1982: Apare volumul monografic Nicolae C. Paulescu de Constantin Angelescu şi Laura Sigartău Petrina, în seria “Savanţi români” a Editurii Ştiinţifice şi Enciclopedice din Bucureşti.
1990: Pe fondul reconsiderării postcomuniste a unor mari personalităţi cultural-ştiinţifice din trecutul românesc, dr. Nicolae C. Paulescu este numit membru post mortem al Academiei Române.
1995: Apare, în colecţia “Elita interbelică” a Editurii Anastasia din Bucureşti, la iniţiativa directorului literar de atunci (Teodor Baconsky), cel dintîi volum de Nicolae C. Paulescu editat în ţară, după război: Instincte sociale. Patimi şi conflicte. Remedii morale (text îngrijit, introducere, repere bio-bibliografice, note şi comentarii de Răzvan Codrescu), făcînd parte din ciclul “Fiziologie filosofică”***.
1996: Capitolul Francmasoneria (din volumul Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria) este editat separat şi aproape subversiv, la Editura Majadahonda din Bucureşti, într-o broşură îngrijită superficial de istoricul Gh. Buzatu (altminteri bun cunoscător al contextului interbelic). La Casa Memorială “Nicolae C. Paulescu” din Bucureşti (str. Radu Calomfirescu 17, colţ cu Hristo Botev) – avîndu-l ca amfitrion pe ing. Dan Angelescu, strănepotul şi moştenitorul legal al savantului – este dezvelită festiv o plachetă comemorativă (printre cei prezenţi numărîndu-se şi viitorul preşedinte Emil Constantinescu).
1997: A XIV-a Conferinţă Naţională de Fiziologie (Bucureşti, 29-31 mai), organizată sub egida Societăţii Române de Ştiinţe Fiziologice şi a Catedrei de Fiziologie “Nicolae C. Paulescu” de la Universitatea de Medicină şi Farmacie “Carol Davila” din Bucureşti, este închinată adevăratului descoperitor al insulinei. Preşedintele Comitetului de organizare a fost prof. dr. Radu Cârmaciu. La Editura Universitară “Carol Davila” apare o broşură cuprinzînd programul şi conferinţele în rezumat.
1999: La Editura Anastasia apare volumul Nicolae C. Paulescu, Fiziologie filosofică. I. Noţiunile de “suflet” şi “Dumnezeu” în fiziologie (ediţie îngrijită, prefaţă şi repere bio-bibliografice de Răzvan Codrescu). Prefaţa acestei ediţii (“Nicolae C. Paulescu sau ştiinţa lui Scio Deum esse”) este inclusă (cu unele adaosuri) şi în volumul Răzvan Codrescu, De la Eminescu la Petre Ţuţea. Pentru un model paideic al dreptei româneşti, Editura Anastasia, Col. “Dreapta europeană”, Bucureşti, 2000, p. 55 şi urm., precum şi în volumul Ştiinţa mărturisitoare... (vezi mai jos).
2001: “Anul Paulescu”. La împlinirea a 80 de ani de la descoperirea insulinei şi a 70 de ani de la trecerea la cele veşnice a lui N. C. Paulescu, îi este consacrată în ziua de 23 mai, în Aula Academiei Române, o sesiune comemorativă, organizată de Secţia de Ştiinte Medicale a Academiei Române (moderator: acad. Ion Baciu). Au luat cuvîntul, printre alţii, acad. Ion Hăulică, prof. dr. C. Ionescu-Târgovişte (directorul Institutului de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice “Nicolae Paulescu”), prof. dr. Mihai Coculescu şi prof. dr. Radu Cârmaciu (regretatul şef al Catedrei de Fiziologie de la Facultatea de Medicină şi Farmacie “Carol Davila”, răpus de un atac de cord cîteva luni mai tîrziu). “Anul Paulescu” a prilejuit şi alte manifestări, organizate mai ales de către Societatea Română de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice, Institutul “Nicolae Paulescu”, Federaţia Română de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice şi Academia Română; astfel, spre exemplu, în intervalul 12-14 iunie a avut loc la Sinaia simpozionul internaţional “Nicolae Paulescu after 80 years since insulin discovery”, iar pe 31 august 2001, la Universitatea de Medicină şi Farmacie “Carol Davila”, simpozionul intitulat “80 de ani de la descoperirea insulinei”, care s-a bucurat de prezenţa preşedintelui IDF (Federaţia Internaţionalã de Diabet) Sir George Alberti. În parcul UMF a fost dezvelit un monument (în paranteză fie spus, destul de nereuşit) dedicat memoriei profesorului N. C. Paulescu. Spre sfîrşitul anului, s-a reeditat, în condiţii subculturale, volumul Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria (Editura AntetXXPress, f. l., f. a.). “Anul Paulescu” ar fi meritat, desigur, o altfel de încheiere…
2002: La Editura Christiana apare prima ediţie a cărţii Doctorul Nicolae C. Paulescu sau Ştiinţa mărturisitoare (reed. 2009), îngrijită de Răzvan Codrescu. Volumul cuprinde texte de şi despre Nicolae C. Paulescu.
2003: Apare, la Bucureşti, numărul 5 (luna iulie) al revistei Rost, dedicat lui Nicolae C. Paulescu.
2006: La Editura Harisma apare (coord. Răzvan Codrescu) broşura omagială Părintele Galeriu astăzi. Conştiinţe în slujirea cu iubire a Adevărului, în care este inclus, printre altele, textul Părintelui Galeriu intitulat “Nicolae Paulescu – cel mai mare interpret ştiinţific al divinităţii” (pp. 37-46), redactat chiar în “Anul Paulescu” şi reprodus, în loc de postfaţă, şi în a doua ediţie a Ştiinţei mărturisitoare... (caracterizarea din titlu îi aparţine doctorului V. Trifu).
2009: La Editura Vremea din Bucureşti apare Dr. Constantin Angelescu, Nicolae C. Paulescu. Omul şi opera sa medicală. Luni 7 septembrie, la Palatul Şuţu (Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti), din iniţiativa scriitorului Bucur Stănescu şi a profesorului dr. Constantin Ionescu-Târgovişte, Nicolae C. Paulescu este omagiat cu anticipaţie la împlinirea a 140 de ani de la naştere.

R. C.

* O variantă a lucrării s-a tipărit, între timp, la Editura Vremea (2009). Manuscrisul dactilografiat de 263 de pagini poartă titlul Nicolae C. Paulescu. Omul şi opera sa. Definitivat în 1990, cu puţin înainte ca autorul să-şi piardă viaţa într-un tragic accident, manuscrisul este precedat de o prefaţă semnată de acad. Ştefan Milcu. Trebuie însă menţionat că două variante incomplete ale acestei monografii au apărut în 1970 (modestă ediţie litografiată, pe care semnează şi prof. dr. Alfred D. Rusescu) şi 1982 (Constantin Angelescu, Laura Sigartău Petrina, Nicolae C. Paulescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică), ambele handicapate de contextul comunist.
** Începînd, în pragul anilor ’70, cu cea a prof. Ian Murray, care, referindu-se la MacLeod, Banting şi Best, observa că “Munca lor ar putea fi considerată, mai degrabă, ca o confirmare a rezultatelor lui Paulescu”.
*** Conform testamentului menţionat (20 III 1931), păstrat în arhiva familiei, acest ciclu se structurează astfel: 1) Noţiunile “suflet” şi Dumnezeu”… (cu câteva anexe) [ed. princeps: 1905]; 2) Instincte sociale. Patimi şi conflicte. Remedii morale [1910]; 3) Spitalul, Coranul, Talmudul…[1913]; 4) Cele patru patimi… [1921]; 5) adunate la un loc, broşurile privitoare la “comploturile” şi “viţiile” evreieşti [1924-1928]; 6) Biserica şi Sinagoga…[1924-25].

Ediţia a doua, revizuită şi adăugită, a volumului

Doctorul Nicolae C. Paulescu sau Ştiinţa mărturisitoare,

crestomaţie, note şi tablou bio-bibliografic de Răzvan Codrescu,

Editura Christiana, Bucureşti, 2009 (coperta I)

ORTODOXIA ŞI „ZEUL TOLERANŢEI”

2009-10-22T21:11:00.009+03:00

O nouă carte de excepţie – „Zeul toleranţei” şi descreştinarea creştinismului. O privire ortodoxă – va apărea, pînă la sfîrşitul acestei luni, la Editura Christiana din Bucureşti. Este o radiografie ortodoxă de peste patru sute de pagini, întemeiată pe o amplă bibliografie la zi, a curentelor dizolvante din lumea noastră contemporană, care toate se prevalează de imperativul aşa-zisei „toleranţe”, prost sau tendenţios înţeles.
Autorul cărţii, care între timp a îmbrăcat haina monahală, doreşte să-şi păstreze anonimatul. Reproduc aici, ca provocare la o lectură esenţială, prefaţa volumului, semnată de d-l Costion Nicolescu. (R. C.)

Despre toleranţă şi intoleranţă:
o perspectivă de pe versantul însorit
al dreptei credinţe

Toleranţa reprezintă, de câteva decenii bune, o temă extrem de prezentă în agora globalizată a zilelor noastre. Se aud foarte adesea chemări intempestive la toleranţă, precum şi acuzaţii vehemente de intoleranţă.
Discuţiile în legătură cu toleranţa sunt însă cel mai adesea alterate de ceea ce reprezintă una dintre racilele timpurilor moderne: corectitudinea politică. Autorul prezentei lucrări dedică, de altfel, un capitol consistent acestei corectitudini politice (Toleranţa şi „corectitudinea politică”), pe care o defineşte a fi un curent de gândire. Corectitudinea politică atacă gândirea şi limpezimea ei printr-un atentat pervers la limbă[1]. Schimbând termenii de definire, corectitudinea politică crede că poate schimba şi realităţile. Dar, chiar dacă realităţile nu pot fi schimbate, se alterează grav percepţia omului asupra lor, producându-se adesea confuzii grave în legătură cu valorile, cu conţinutul şi ierarhia lor. La nivelul omului comun, precum şi la cel al intelectualului superficial sau al celui „cu pretenţii” (de a fi atoateştiutor), corectitudinea politică poate fi devastatoare întru descreştinare.
Probabil că această lucrare s-a născut, pe de o parte, şi dintr-o anumită exasperare în legătură cu această corectitudine politică, cu bulversarea periculoasă a valorilor pe care o produce, iar pe de altă parte produsă şi de multele acuzaţii de intoleranţă făcute în lumea de azi la adresa Bisericii Ortodoxe. De aici, caracterul ei vădit apologetic. El este impus de pericolele spirituale ce ameninţă lumea contemporană, ale cărei rădăcini şi valori culturale şi morale creştine sunt negate. Principalul pericol, în viziunea autorului, îl reprezintă descreştinarea creştinismului. Acesta îşi asumă încă din titlu tipul de abordare a problematicii legate de toleranţă: o perspectivă ortodoxă. Un citat generic din Sfântul Isaac Sirul este menit să-i liniştească de la bun început pe cei care ar fi gata să ridice cu prejudecată piatra acuzării de intoleranţă. El singur ar putea fi începutul şi sfârşitul oricărei discuţii oneste şi concise în legătură cu poziţia creştină: „Să cunoşti pe toţi oamenii egali în bine şi în cinste, chiar de ar fi vreunul iudeu sau necredincios sau ucigaş, mai ales pentru că e fratele tău şi din firea ta, şi a fost rătăcit, fără ştiinţă, de la adevăr”[2]. Acest citat reprezintă, în fond, cheia întregii lucrări şi arată limpede poziţia Bisericii în legătură cu tema dezbătută.
Cum este şi firesc, autorul pleacă de la definirea termenilor, revenind şi nuanţând în mai multe locuri pe parcursul lucrării, în funcţie de evoluţia istorică şi ideologică.
De la bun început este de observat, o dată cu autorul, că termenul de toleranţă, ca atare, nu este de regăsit nicăieri în Sfânta Scriptură.
În limba română, cuvântul este atestat prima dată în Calendariu ce slujeşte pre 100 de ani, începând de la anul 1814 până la anul 1914. Acum întâi româneşte alcătuit… La Buda, în Crăiasca Tipografie a Universitatei Ungariei [1814]. Se scria acolo: „De când s-au început toleranţia, adică volnicia religiilor”. Aşadar, tot la raportul dintre religii se făcea referinţă (dicţionarul vorbeşte despre „admiterea practicării şi a altor religii decât cea oficială a statului”).
Dicţionarul Limbii Române, editat de Academia Română (tomul XI, partea a 3-a, Bucureşti, 1983), dă pentru a tolera următoarea definiţie: a îngădui, a permite (un lucru, o situaţie, un fapt nepermis); a trece cu vederea, a admite, a răbda; (învechit) o obicni (= a suferi, a îndura; a tolera, a accepta). De reţinut este faptul că termenul se referă la ceva îndeobşte nepermis. Autorul cărţii de faţă arată cum această definire şi accepţie este în timpul din urmă tot mai mult transgresată şi abandonată în favoarea unei definiri ideologice, generate de curentul de gândire tot mai dominant şi dictatorial al corectitudinii politice.
În principiu, ce se cere a fi tolerat? De cele mai multe ori lucruri care contrazic bunul simţ, rafinat printr-o experienţă milenară. Cele considerate până de curând nepermise, astăzi nu numai că sunt permise, dar sunt chiar încurajate şi introduse în rândul lucrurilor normale. Se cere mereu tolerarea minorităţilor de tot felul (etnice, sexuale, religioase etc.), considerându-se că ele sunt mai expuse. Din păcate, adesea se solicită tolerarea non-valorilor morale, a abaterilor voite de la normalitatea firii (firescului). Lucrurile ajung să capete adesea conotaţii incredibile, în sensul că se admite şi se încurajează intoleranţa minorităţilor faţă de majorităţi! Sigur, nu orice minoritate beneficiază de acest demers. De pildă, minorităţile creştine în diferite ţări sau zone necreştine nu se bucură de un sprijin politic sau mediatic echivalent, cel mai adesea fiind ignorate şi abandonate de media şi de instituţiile politice.
De aceea, ne spune autorul, astăzi se poate vorbi mai degrabă despre o nouă toleranţă, una care poate fi caracterizată a fi, în fapt, o falsă toleranţă. Dacă toleranţa în sensul ei vechi se cuvine aprobată şi practicată, cea propovăduită acum este de neacceptat.

Două capitole consistente sunt dedicate francmasoneriei şi legilor noahide, considerate, cu argumente, a fi unele dintre principalele surse de provenienţă şi promovare a noii toleranţe.
Chiar dacă pentru un timp destul de lung francmasoneria a încercat să se înfăţişeze în veşminte creştine, este destul de evident că ea a fost şi rămâne, prin structura ei, paralelă cu Biserica. Conştientă de forţa Bisericii, ea a încercat mereu, în chip tot mai insidios, s-o penetreze cât mai la vârf şi s-o controleze, în vederea abaterii de la menirea ei fundamentală cu care a fost investită de Hristos, anume conducerea credincioşilor pe drumul mântuirii. Chiar dacă, în decursul timpului, în chip cu totul condamnabil, unii slujitori ai clerului sau personalităţi „de vază” ale laicatului au cedat din varii interese meschine şi s-au lăsat racolate, Biserica e reuşit să depăşească căderea lor, pentru simplul fapt că ea este o instituţie divino-umană, al cărei cap mereu salvator şi ocrotitor este Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Şi pentru că totdeauna au fost mai mulţi credincioşii adevăraţi, fie ei clerici sau laici. Francmasoneria poate accepta eventual Biserica numai ca pe o parte a ei, controlată de ea şi, practic, descreştinată. „Creştinismul a dominat lumea prin intoleranţa sa”, citim într-un important document francmasonic (Declaraţia de principii din 1921). Toleranţa pe care francmasoneria pretinde că o promovează nu este în fapt decât o dictatură, orice abatere de la regulile masonice fiind aspru sancţionată, cel mai adesea în chip ocult. Autorul subliniază cum „corectitudinea politică reprezintă, într-un fel, răsfrângerea filozofiei masonice în spaţiul public”.
În principiu, după demonstraţiile autorului, cam toate organismele interreligioase sau ecumenice internaţionale sunt penetrate malign de un spirit francmasonic şi se conduc după principii de sorginte masonică, urmărind, prin sincretismul promovat, slăbirea şi relativizarea dreptei credinţe creştine. Şi asta cu atât mai mult cu cât sunt mai largi în cuprinderea lor. Sunt date exemple precum Consiliul Mondial al Bisericilor şi Consiliul Ecumenic al Bisericilor, Parlamentul Religiilor etc.
În ceea ce priveşte legile noahide, autorul observă o reactivare apăsată a lor în vremurile recente. Astfel, pe un site dedicat lor, se afirmă: „Cele 7 legi ale lui Noe – Charta naţiunilor – sunt codul legislativ şi moral cel mai vechi al umanităţii, dar totodată ghidul cel mai modern pentru omul secolului al 21-lea. Ea conduce omul ca să concretizeze potenţialul ei cel mai ridicat, cel al unei fiinţe formate şi organizate după chipul Creatorului său. Aceste legi amintesc responsabilităţile morale ale oricărui om şi constituie ghidul cel mai fiabil pentru a ajunge la pacea universală, pentru o lume mai bună” (http://7loispourlhumanite.org/).
Legile noahide sunt imperative morale naturale, care au fost date, conform tradiţiei rabinice, de Dumnezeu lui Noe, ca un legământ etern al Său cu întreaga umanitate. De remarcat, că, totuşi, „ele nu se găsesc în Sfânta Scriptură unde se vorbeşte despre legământul cu Noe (Facerea 9), ci apar pentru prima dată, după Hristos, în scrierile tradiţionale iudaice”. Prin legile noahide se propune omenirii o structură religioasă primară (şi primitivă), de o generalitate deconcertantă, valabilă pentru o perioadă în care omenirea era încă extrem de imatură din punct de vedere spiritual. Ele constituie nucleul învăţăturii rabinice până în zilele noastre. Încercându-se impunerea lor, ca fiind de o generalitate acceptabilă tuturor, se ignoră, în fond, dumnezeirea şi lucrarea lui Iisus Hristos (Care n-ar fi făcut altceva decât să propovăduiască legile noahide neamurilor!) şi se neagă existenţa Sfintei Treimi.
Şapte sunt legile noahide[3], dar două dintre ele sunt considerate a fi de bază: credinţa într-un Dumnezeu unic, Creatorul lumii, şi nemurirea sufletului. Ele sunt, ne spune autorul, „până astăzi singurele dogme ale iudaismului”. În fond, prin impunerea legilor noahide se încearcă mascarea impunerii spiritualităţii iudaice în pofida celei creştine autentice. Francmasoneria şi-a însuşit şi ea legile noahide, deoarece slujeau scopurilor ei de amăgire spirituală a lumii şi de deturnare de la legătura personală strânsă cu Dumnezeu, în favoarea unui ezoterism dizolvant. Ea se simţea, în acest fel, ajutată în ţelul ei de a impune o „religie naturală universală”.
Autorul analizează mai pe larg impactul a patru dintre cele şapte legi noahide asupra lumii de astăzi, denunţând caracterul lor anticreştin, şi, în consecinţă, dorinţa promotorilor ei de a supune şi controla lumea, din punct de vedere spiritual, în vederea descreştinării ei. Revelaţia divină, ajunsă la maximul ei prin întruparea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi prin Pogorârea Sfântului Duh, este negată şi abandonată.
Capătul logic şi duhovnicesc al demonstraţiei autorului este limpede: „Concluzia este că pentru creştin minimul dogmatic nu poate în nici un caz să fie format nu numai din vechile legi noahide, dar nici măcar de cele zece porunci, ci numai din cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos, ale Sfinţilor Apostoli, hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe”.
Un capitol se referă la relaţia dintre toleranţă şi ştiinţă. Autorul demontează cultul contemporan al ştiinţei, credinţa în infailibilitatea ei. Asistăm, în fapt, la o nouă idolatrie. Aceasta este valabil mai ales atunci când avem de a face cu o ştiinţă care ţine să se despartă făţiş de credinţă şi ignoră ceea ce teologul numeşte „ştiinţa duhovnicească”, aceea care conduce la contemplarea lui Dumnezeu. Autorul consideră că până la un punct ştiinţa poate fi considerată ca fiind o lucrare a harului, o cale de sporire a talanţilor cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om, dar că, totodată, de la un punct încolo, din momentul în care ştiinţa (i. e. slujitorii ei) cade pradă mândriei şi autosuficienţei, ea poate lesne deveni slujire a diavolului, cu consecinţe nefaste, cu totul diferite decât scopurile propuse când s-a pornit pe drumul cercetării. Cu toate progresele tot mai rapide şi mai spectaculoase ale ştiinţei în zilele noastre, se poate constata că situaţia omenirii din punct de vedere ecologic este tot mai dramatică, că mari pericole o ameninţă la orizontul unui viitor nu prea îndepărtat, degradările de ecosisteme fiind vertiginoase şi ireversibile, fără ca măsurile de îndreptare să fie pe măsură. O ştiinţă care doreşte să slujească în chip real oamenilor se cere să fie o ştiinţă cu conştiinţa existenţei lui Dumnezeu şi să lucreze în conformitate cu preceptele învăţăturii creştine.
În ceea ce priveşte ştiinţele psihiatrice, atât de la modă astăzi, tinzând să înlocuiască adesea comunicarea tainică duhovnicească a omului cu Dumnezeu, autorul consideră că exercitarea lor cu desconsiderarea lucrării lui Dumnezeu în cadrul Bisericii nu poate fi decât păguboasă în ceea ce priveşte o reală şi integrală tămăduire sufletească şi spirituală a omului.

În principiu, ceea ce ar justifica preocuparea asiduă pentru problema toleranţei e un pericol care apare astăzi în suficiente situaţii, acela al violenţelor fizice, violenţe care, nu o dată, pot conduce la moarte.
Ar trebui poate observat că există o intoleranţă spirituală şi una fizică. Intoleranţa fizică este determinată cel mai adesea de proasta gestionare a intoleranţei spirituale. Din punct de vedere spiritual, anumite lucruri şi situări pot fi considerate inacceptabile, dar această respingere nu trebuie să conducă, în nici un caz, spre intoleranţă fizică şi violenţă, cu consecinţele ei nefaste.
Dacă toleranţa fizică (reciprocă) a celor ale căror cadre de gândire intră într-o vădită contradicţie este de înţeles, de acceptat şi de promovat, în schimb toleranţa spirituală, prin care ţi se cere să fii de acord cu lucruri care sunt în totală contradicţie cu adevărul de credinţă şi cu adevărul de viaţă este de neacceptat, pentru că ar conduce la compromiterea mântuirii sau, în orice caz, ar periclita-o.
De altfel, şi în comunicarea cea mai comună, în limbajul de zi cu zi, auzim adesea exprimări categorice, adesea conţinând chiar o notă de indignare, de genul: „este de netolerat”, „este intolerabil”, „asta nu mai pot s-o tolerez” etc. Cu alte cuvinte, este clar că există o limită a tolerării. Unde este ea de pus sau de găsit? Până unde poate merge toleranţa?
În dicţionarul menţionat, o a doua definire a cuvântului toleranţă, care ne poate lămuri şi ea într-o măsură, este următoarea: „obişnuinţă sau dispoziţie pe care o are organismul de a suporta anumite medicamente sau substanţe”. În măsura în care avem de a face cu o construcţie spirituală sau instituţională dezvoltată organic, firesc, este clar că aceasta are o limită de suportabilitate, dincolo de care existenţa îi este pusă în pericol. În plus, am putea să ne raportăm şi la accepţia tehnică a termenului toleranţă: diferenţă între valorile maximă şi minimă admisibilă pentru o anumită mărime sau dimensiune caracteristică a unui material, piesă sau obiect, exprimând gradul de precizie cu care acestea trebuie realizate. Aşadar, pentru a-şi îndeplini rolul sau funcţiunea, o piesă sau o prelucrare trebuie să se încadreze în nişte limite de toleranţă (plus, minus) faţă de valoarea ideală. Ieşirea dintre aceste limite acceptabile îl face de nefolosit, îl face să devină un rebut. Se poate transfera foarte bine această accepţie şi în domeniul spiritual. Percepţia devine extrem de limpede şi nu sunt necesare prea multe explicaţii suplimentare.
În mod evident, sunt lucruri care, spiritual vorbind, nu se pot tolera unele pe altele: Binele nu poate tolera răul! Adevărul nu poate tolera minciuna! Dreptatea nu poate tolera nedreptatea! Frumosul nu poate tolera urâtul! Valoarea nu poate tolera non-valoarea! Firescul nu poate tolera nefirescul! Moralitatea nu poate tolera imoralitatea! Virtutea nu poate tolera păcatul! Bineînţeles, şi reciprocele sunt adevărate. Ar mai fi de constatat cum cele din urmă creează celor dintâi o stare de suferinţă, în timp ce intoleranţa celor din urmă se transformă cel mai adesea în violenţă şi dorinţă de distrugere. Şi poate că pentru cele dintâi, pentru cele care privesc adevărul de credinţă şi învăţătura de credinţă, cuvântul mai potrivit ar fi nu intoleranţă, ci intransigenţă principială.

Am văzut cum definiţia din dicţionare dă pentru a tolera şi accepţia de a răbda. În mod sigur, tolerarea implică suportarea[4] şi răbdarea. Suporţi o greutate, ceea ce suporţi este ceva apăsător, iar uneori ajunge să fie strivitor. Rabzi ceva cu care nu eşti de acord, ceva care îţi agresează într-un fel sau altul conştiinţa sau existenţa, o anormalitate care ar trebui rezolvată cumva. În creştinism, se vorbeşte chiar despre îndelunga răbdare. În bună parte, toată viaţa omului se constituie şi într-un lung exerciţiu de răbdare, de renunţare la voia proprie sau la confortul propriu pentru a face loc şi celorlalţi, diferiţi de tine. Este una dintre lecţiile pe care Părinţii ne cer s-o învăţăm temeinic, pentru că răbdarea este o virtute care stă la temelia multor altora. În situaţii de convieţuire apropiată se tolerează reciproc neputinţele! Lucrul acesta este de înţeles şi de acceptat, până atunci când se ajunge la problema păcatului. Răbdarea păcatului, propriu sau al altora, se cuvine a fi limitată. Şi, bineînţeles, chiar dacă păcatul nu poate fi tolerat, poate fi compătimit păcătosul!
Răbdarea a ceva sau a cuiva implică o anumită suferinţă, mai mică sau mai mare. Rădăcina latină a cuvântului toleranţă cuprinde şi acest înţeles de suferinţă[5].
Suferinţa aceasta are două componente complementare. Una este cea a propriei suferinţe, venite din presiunea pe care un factor extern o face asupra ta, pe motive de adevăr de credinţă. A doua este aceea a suferinţei pentru celălalt, pentru faptul că el se află în rătăcire. Bine purtate, amândouă sunt nobile şi conduc la rai.

Pentru a ne orienta mai bine asupra poziţionării creştine în legătură cu toleranţa şi intoleranţa, bine este să ne referim la petrecerea lui Hristos pe pământ, la învăţătura Lui şi la evenimentele legate direct de viaţa Sa. Cu alte cuvinte, la modelul Hristos.
A fost Hristos tolerant? Cu păcătoşii, cu fariseii şi cu cărturarii, cu zarafii de la templu, cu samarinenii, cu arhiereii? A încercat El să ignore căderile şi abaterile, să treacă cu vederea sau să treacă sub tăcere păcatele? A fost Hristos adeptul unor compromisuri în materie de credinţă sau de viaţă firească, conformă constituţiei ontologice a omului, aceea de fiinţă creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu? Nu! Dimpotrivă, nu a pierdut nici un prilej pentru a veşteji orice abatere, orice cădere, orice raportare greşită la Dumnezeu. A mustrat cu timp şi fără de timp, uneori cu mare vehemenţă („Vai, vouă…!”). Arare, El a trecut la gesturi explicite, ca în cazul zarafilor sau al smochinului neroditor. Îndemnul lui Hristos este fără echivoc: „Ci cuvântul vostru să fie: Da, da; Nu, nu; iar ce este mai mult decât atâta de la cel rău este” (Matei 5, 37).
În continuare, putem să ne mai întrebăm: pune Hristos un capăt răbdării Sale? Cu prilejul vindecării unui lunatic (Matei 17, 17), El spune aceste cuvinte celor din preajma Sa, dar parcă mai mult Sieşi: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi?…” După această întrebare, oarecum retorică, vădind amărăciune în legătură cu îndărătnicia oamenilor şi persistenţa lor într-o credinţă slabă, nelucrătoare, Hristos Îşi continuă neabătut misiunea, care-L va conduce în final la jertfa supremă, răscumpărătoare pentru firea umană în ansamblul ei şi pentru fiecare persoană în parte.
Întrebarea poate fi pusă şi invers. Au fost evreii timpului acela toleranţi cu Hristos? În mod evident, nu. L-au denigrat, L-au batjocorit, I-au cerut moartea, s-au bucurat de ea.
Totodată, se poate observa lesne că, mustrând, Hristos a încercat totdeauna recuperarea celor căzuţi sau rătăciţi. A fost mult milostiv şi mereu dispus la a-i ajuta spre a se îndrepta. A căutat nu moartea, ci îndreptarea păcătosului (cf. Iezechiel 33, 11). A intrat în casele lor, i-a oblojit, i-a tămăduit, le-a vorbit şi i-a învăţat, adesea prin pilde spre mai lesnicioasă înţelegere. În acelaşi timp, îndemnul lui Hristos este unul la iertare totală (Marcu 11, 25). Dar El cere a se merge chiar mai departe. Mai mult decât la iertare, Hristos cheamă la iubirea vrăjmaşilor. Or, tocmai în virtutea acestei iubiri, se impune vindecarea acestora, orientarea lor pe drumul care să-i conducă la mântuire. Sigur, este vorba despre acea iubire compătimitoare şi mereu gata de jertfă, despre care ne spune Apostolul Pavel în Întâia Epistolă către Corinteni, iubire care „rabdă îndelung” (13, 4), „pe toate le suferă”, „pe toate le rabdă” (13, 7). Dar – atenţie! – nu trebuie nici o clipă uitat că este, în acelaşi timp, o iubire care „de adevăr se bucură” (13, 6). Cu alte cuvinte, o iubire autentică, capabilă să aducă o bucurie adevărată, paradisiacă, este numai aceea care se însoţeşte cu adevărul. Asta uită mulţi dintre cei care propovăduiesc o toleranţă cu orice preţ, fiind adepţi ai relativismului şi laxismului în raport cu adevărul.
Atitudinea creştinismului autentic vine din învăţătura lui Hristos şi din modelul oferit de El. Creştinismul, îndeosebi cel ortodox, este confruntat tot mai adesea în zilele noastre cu acuzaţii de intoleranţă, în urma vehiculării tendenţioase a tot felul de neadevăruri în legătură cu el. „Există prejudecata că Biserica nu s-ar îngriji de mântuirea ereticului sau a păcătosului, ci doar l-ar condamna fără drept de apel”, ne atrage atenţia autorul. În practică se poate observa cum, în lumea contemporană, prea adesea tocmai creştinismul este acela ostracizat, minimalizat, luat în derâdere, expulzat cu destulă vehemenţă din viaţa publică în cea privată. Cu alte cuvinte, cei care reproşează creştinilor că sunt intoleranţi, sunt, de fapt, ei înşişi intoleranţi faţă de creştini. Autorul demonstrează că tot ceea ce ţine de curentul de gândire al corectitudinii politice şi de propaganda ideologică privind toleranţa are, între altele, un evident scop anticreştin.
Pentru a se realiza echilibrul şi înţelepciunea poziţionării creştine, de o importanţă aparte este ultimul capitol, cel despre Râvna trupească şi cea duhovnicească, în care autorul, printre altele, combate cu fermitate ceea ce s-ar putea numi „antiecumenismul greşit”. Este vorba de un antiecumenism care poate conduce la sectarism, care poate ajunge să piardă serios din conţinutul autentic creştin. Orice critică trebuie să vină din dragoste şi să aibă în vedere îndreptarea celui criticat. În această tentativă, răbdarea nu trebuie să se sfârşească. Autorul observă că „în hora fanatismului intră toţi cei pătimaşi, indiferent în numele cărei credinţe urăsc pe cei diferiţi. Comuniştii torturau în numele ateismului lor, iudeii răstigneau în numele legii lor, catolicii ardeau în numele «învăţăturii» lor, iar unii ortodocşi urăsc sub chipul râvnei pentru credinţă”. În acelaşi timp, în lumina învăţăturii şi vieţii Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, credinţa creştină ortodoxă nu suferă amestec sau comparaţie cu alte credinţe. Fiind şi rămânând rodul pur al Revelaţiei şi al trăirii ei în Biserică, ea se cere păstrată, pusă în lucrare şi transmisă ca atare.

Cum lucrarea nu se mărgineşte numai la constatarea unor realităţi şi la analizarea lor, este important de văzut ce ne sugerează autorul pentru vieţuirea corectă într-o lume care nu mai caută adevărul (propriei credinţe), ci se închină tot mai mult „zeului toleranţei”. Cum se cuvine să răspundă creştinismul la multele şi repetatele acuzaţii de intoleranţă ce-i sunt adresate şi, în general, la toată această stare de fapt tot mai agresivă la adresa lui?
Soluţia propusă de autor este una care urmează firesc analizei sale şi învăţăturii creştine: „Soluţia pentru creştinii din zilele noastre (…) este dezvoltarea unei metodologii de abordare creştină a oricărui fapt al vieţii, deci şi al ştiinţei”. Creştinul trebuie să pună în echilibru respectarea adevărului de credinţă cu iubirea milostivă: „un creştin poate să afirme că învăţătura creştin-ortodoxă este singura adevărată şi coerentă a lumii acesteia şi în acelaşi timp să aibă o milostivă dragoste neţărmurită faţă de cei care nu cred acelaşi lucru”. Toţi oamenii, dar absolut toţi, sunt creaţia aceluiaşi Dumnezeu unic în Treime, şi atunci se cuvine, aşa cum ne-o cere şi Sfântul Isaac Sirul: „Să socoteşti pe toţi oamenii egali în bine şi în cinste, chiar de ar fi vreunul iudeu sau necredincios sau ucigaş, mai ales pentru că e fratele tău şi din firea ta, şi a fost rătăcit, fără ştiinţă, de la adevăr”.
Autorul ne propune să fim atenţi la sfinţii contemporani, cei care au trăit în condiţii asemănătoare cu ale noastre, şi să vedem reacţiile lor la provocările lumii de astăzi.
O altă cerinţă este aceea de a ne impregna întreaga viaţă şi tot comportamentul de preceptele învăţăturii creştine, să nu considerăm în nici un moment că ne putem dispensa de ele şi am putea să fim „neutri” din punct de vedere religios. Aşadar, nu în toleranţă vede autorul nostru soluţia finală a diferendelor şi violenţelor din lume, ci în „unirea tuturor în trupul nemuritor al Domnului Iisus Hristos, unde toţi primim acelaşi trup şi sânge al Domnului şi astfel ajungem să ne împărtăşim din desăvârşita comuniune de dragoste a Preasfintei Treimi sporind întru veşnicie în dragostea lui Dumnezeu şi între noi”. Multora această viziune li se va părea utopică, dar chiar dacă împlinirea ei apare puţin probabilă, tinderea continuă spre ea se cuvine să fie regăsită în conştiinţa eclezială a fiecărui creştin nădăjduitor.
Şi poate, mai presus de toate, programul creştin privind îngăduinţa faţă de cei rătăciţi, răbdarea şi suferirea lor, se cuvine să cuprindă acest îndemn al Sfântului Isaac Sirul, de o frumuseţe existenţială dumnezeiască, pe care nu ne putem stăpâni să nu-l reproducem şi în acest cuvânt înainte: „Ce este inima milostivă? Şi a zis: O inimă care arde pentru întreaga zidire, pentru oameni, pentru păsări, pentru dobitoace, pentru draci şi pentru orice făptură. Şi când îşi aduce aminte de ele sau când le vede pe ele, lacrimi izvorăsc din ochii celui milostiv. Din mila cea multă şi mare care-i stăpâneşte inima, şi din suferinţa cea multă, inima omului se mânie şi nu poate răbda sau auzi sau vedea că vreo făptură este păgubită sau mâhnită. Şi din pricina aceasta, el înalţă rugăciune cu lacrimi şi pentru dobitoace, şi pentru vrăjmaşi adevărului şi pentru cei ce-l necăjesc în tot ceasul, asemenea şi pentru făpturile cele târâtoare se roagă el, din mare şi nemăsurată mila lui, care curge din inima sa, după asemănarea lui Dumnezeu. El se roagă să fie păzită toată firea şi iertată”.
Dincolo de soluţiile generale oferite judicios de autor, rămâne fiecăruia să găsească soluţii adecvate în „micile” situaţii concrete cu care se va confrunta, care prin particularităţi neprevăzute ies din tiparele cadrelor generice.
Biserica Ortodoxă, creştinii care-şi asumă apartenenţa la ea, au o moştenire spirituală extrem de preţioasă, plătită scump, cu sângele răscumpărător al lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Este o moştenire care nu poate fi risipită fără tragică vinovăţie, moştenire care se cere păstrată, îmbogăţită şi transmisă mai departe, din neam în neam, până la sfârşitul veacurilor.

Cu „Zeul toleranţei” şi descreştinarea creştinismului. O perspectivă ortodoxă, ne aflăm în faţa unei lucrări monografice de anvergură, extrem de incitantă prin temă, poate oarecum intimidantă prin dimensiuni. Norocul este că stilul scrierii este alert, capabil să ne captiveze întru citire, totodată şi întru gândire şi trezire spirituală responsabilă. Bogăţia de informaţii este incredibilă, ele fiind extrase şi din cele mai ascunse unghere de biblioteci şi site-uri. Este o lucrare care ar putea constitui o excepţională teză de doctorat la oricare dintre marile universităţi ale lumii, dar aproape sigur că ar fi greu de acceptat chiar şi la cele mai multe dintre facultăţile de teologie ortodoxă, din pricina problemelor „delicate” tratate. Sunt probleme pe care cei mai mulţi dintre factorii de răspundere ai Bisericii preferă cel mai adesea să le treacă sub tăcere. Cauza este mereu aceeaşi păcătoasă corectitudine politică, care pândeşte ameninţătoare la orizontul oricărei normalităţi fireşti, impunându-se, din păcate, uneori chiar şi în discursul oficial sau oficios al Bisericii.
Cum am mai amintit, lucrarea este în mod clar şi asumat apologetică. Autorul demontează cu calm şi fermitate toate acuzaţiile mârşave la adresa creştinismului adevărat, îndeosebi la adresa Bisericii Ortodoxe. Toate demonstraţiile sunt dezvoltate pe baza unei logici pure şi simple, fără cusur. Analizele sale sunt de o maturitate spirituală convingătoare. Este o lucrare care pune în evidenţă la fiecare pas confuziile grave în care rătăceşte lumea contemporană. De câte ori este necesar, autorul face legătura cu evenimente din istoria Bisericii noastre, mai veche sau mai nouă, adesea cu actualitatea zilelor noastre. Totodată, avem de a face cu o carte mărturisitoare, la a cărei mărturisire nu poţi să nu aderi, dacă-ţi asumi apartenenţa la Biserica Ortodoxă.
Ceea ce este primordial şi contează mereu pentru autor este dreapta credinţă. Orice judecată este supusă acestui criteriu obiectiv. El nu se sfieşte, atunci când situaţia o impune, să fie critic chiar şi cu unii paşi greşiţi făcuţi în Biserica Ortodoxă Română, nu ezită să pună degetul pe rănile ei, uneori supurânde (ierarhi francmasoni; poziţia ei în unele asocieri aşa-zis ecumenice; ezitări în exprimarea unor atitudini neechivoce, conforme învăţăturii de credinţă, în cazuri de acută criză spirituală şi morală a societăţii etc.). Tonul este totdeauna decent, dar extrem de ferm. În virtutea raportării sale totale la dreapta credinţă, autorul are poziţii asumat tranşante, lipsite de orice urmă de teamă că ar deranja, în acest fel, pe unii sau pe alţii[6]. Într-un fel, aşa cum i-o impune şi alura sa angelică, autorul trage un semnal de alarmă de tipul: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!”. Limbajul folosit recurge adesea la termeni medicali, de tipul „tămăduire”, „medicament”. Aceasta este în fond ţinta trasată de Hristos Bisericii căreia îi aparţinem: reîntoarcerea la normalitate şi la firesc, tămăduirea unei lumi bolnave de ideologii atee şi anticreştine.
Lucrarea a fost scrisă înainte de călugărire, dar se vădeşte la autor o limpede vocaţie monahală. Rigoarea dogmatică şi canonică a tratării mărturisesc în acest sens. Cum îşi va continua parcursul teologic şi duhovnicesc tânărul şi atât de înzestratul autor nu putem şti, dar cartea de faţă mărturiseşte apăsat despre naşterea unui apologet redutabil în spaţiul teologic românesc.

Costion NICOLESCU

[1] Nu mai putem spune orb, trebuie să spunem nevăzător; nu mai putem spune surd, ci hipoacuzic; nu mai putem spune ţigan, trebuie să spunem rrom (nu se ştie totdeauna prea precis cu câţi de r!); nu mai putem spune negru, trebuie să spunem afro-american; nu mai putem spune bătrân, trebuie să spunem senior etc.
[2] Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul XXIII, în Filocalia, vol. X, trad. de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 133.
[3] Legile noahide ar fi următoarele: 1. Credinţa într-un Dumnezeu unic (interzicerea idolatriei); 2. Respectul datorat lui Dumnezeu (interdicţia de a blasfemia Numele lui Dumnezeu); 3. Respectul pentru viaţa omenească (interdicţia de a ucide); 4. Respectul pentru proprietatea celuilalt (interzicerea furtului); 5. Respectul pentru integritatea familiei (interzicerea relaţiilor sexuale nefireşti); 6. Instituţia unei justiţii echitabile (stabilirea de tribunale); 7. Respectul animalelor (interdicţia de a se consuma carne luată de la un animal ce ar fi încă viu) (http://7loispourlhumanite.org; www.akadem.org; Wikipedia). Ordinea în care sunt expuse diferă de la o sursă la alta. Fiecare dintre ele îşi află detalieri în cadrul celor 613 mitzvot (porunci) cuprinse în Torah (numărul 613 ţinând totuşi de învăţătura rabinică, principalii rabini indicaţi fiind Rabbi Simlai, Rabbi Simeon ben Azai, Rabbi Eleazar ben Yosse Galileeanul).
[4] Definiţia rădăcinii latine a cuvântului ne dă şi accepţiile următoare: a purta, a sprijini (I. Nădejde, Dicţionar latin-român, Ed. Contemporană, ediţia XIX, f. l., f. a., p. 660.).
[5] Ibidem.
[6] Lucrarea va naşte probabil unele acuzaţii de antisemitism. Prevăzând aceasta, autorul are grijă să ne avertizeze: „A considera unele afirmaţi despre rătăcirea gândirii iudaice ca antisemitism poate fi făcută numai privind foarte simplist şi politically correct lucrurile. Este limpede pentru orice minte curată că există o diferenţă clară între dezvăluirea unei învăţături greşite şi condamnarea în masă a poporului evreu. (…) Dacă unii oameni nu au discernământ şi înţeleg din aceste cuvinte să urască pe evrei, aceasta nu înseamnă că creştinii nu trebuie să mai vorbească niciodată despre rătăcirea iudaică. (…) Lumea este plină de ură şi este sătulă de ea, atât poporul evreu, cât şi noi toţi”. Ar mai fi de menţionat şi citatul din Pr. James Bernstein, unde, printre altele asemenea, se spune: „Antisemitismul este în întregime ostil Evangheliei”.

Teologul şi publicistul Costion Nicolescu, prefaţatorul cărţii

DOCTORUL PAULESCU - 140 DE ANI DE LA NAŞTERE (II)

2009-10-20T09:36:00.005+03:00

O LECŢIE A PROFESORULUI PAULESCU:

SUFLET ŞI DUMNEZEU*

[I]

Domnilor,

În lecţiile precedente**, am expus rezultatele observării fiinţei vieţuitoare şi am ajuns să constatăm că toate actele sale morfologice, ca şi toate fenomenele sale fiziologice, se îndeplinesc în vederea unui scop util, iar acest caracter de finalitate imanentă constituie trăsătura distinctivă a vieţii.
Am făcut, pe urmă, examenul critic al principalelor ipoteze care au pretenţia să explice viaţa şi am arătat că „materialismul”, ca şi complementul său, „generaţia spontanee”, nu sunt decât nişte sisteme greşite, neavând nimic comun cu ştiinţa.
Dar îmi veţi zice: „Nu este de ajuns să dărâmi, trebuie să pui ceva în loc”. Ei bine, să încercăm să facem acest lucru împreună.
Ceea ce noi căutăm să descoperim, este cauza finalităţii morfologice şi fiziologice existente la fiinţele vieţuitoare.
Nu este oare cu putinţă să simplificăm această problemă?
Este evident că finalitatea vitală trebuie să aibă o cauză, căci, în natură, totul are o cauză.
Or, finalităţii, considerate în general, i se recunosc două feluri de cauze:
1. ea poate fi efectul unei voinţe, adică al unui agent care concepe scopul şi dispune mijloacele în vederea realizării acestui scop;
2. ea poate fi efectul întâmplării, adică al unor serii de circumstanţe a căror întâlnire şi colaborare nu sunt voite de cineva.
În care din aceste două categorii intră cauza finalităţii vitale? Această întrebare mă aduce să vă vorbesc despre o ipoteză celebră, „darwinismul”, pe care, într-o lecţie, acum doi ani, am criticat-o cu de-amănuntul, din punctul de vedere al metodei experimentale***. Nu voi face astăzi decât să vă aduc aminte fondul acestei ipoteze şi principalele concluzii rezultate din discuţia critică la care am supus-o atunci.

Ipoteza darwinistă

Negaţia brutală a cauzelor finale – relativ uşoară pentru fizicieni şi pentru chimişti, care au de-a face numai cu corpuri brute şi cu cadavre, adică cu lucruri lipsite de caracterul finalităţii – nu putea conveni naturaliştilor care, la fiece pas, întâlnesc mijloace coordonate şi adaptate anumitor scopuri.
Totuşi, pentru unii materialişti, trebuia ca, înainte de toate, să se salveze doctrina materialistă; trebuia ca – în faţa imposibilităţii de a nega finalitatea biologică, incompatibilă cu această dogmă – să i se micşoreze cel puţin importanţa, arătându-se că, în realitate, fiinţele vii nu prezintă decât o aparenţă de finalitate rezultată din cauze pur mecanice, ca simplu efect al întâmplării.
Ipoteza darwinistă răspundea perfect acestui deziderat şi numai astfel se explică celebritatea şi favoarea nemeritată de care aceasta se bucură şi astăzi printre naturalişti.
Doctrina darwinistă (transformistă, evoluţionistă) pretinde că fiinţele vieţuitoare sunt supuse la un fel de alegere, de selecţie, pe baza a trei factori principali: variabilitatea, ereditatea şi lupta pentru existenţă.
a) Variabilitatea produce modificări ale caracterelor vieţuitoarelor, modificări indiferente, utile sau vătămătoare individului. După părerea lui Darwin, variabilitatea poate atinge orice caracter; ea se produce în direcţii nedeterminate şi este nelimitată.
b) Ereditatea face ca fiinţele vieţuitoare să transmită descendenţilor lor modificările de caracter dobândite prin variabilitate. După Darwin, ereditatea perpetuează indefinit orice modificare a oricărui caracter.
c) Lupta pentru existenţă are ca efect exterminarea fiinţelor care, prin variabilitate, au suferit modificări inutile sau vătămătoare ale caracterelor lor; ea nu lasă să subziste şi să se perpetueze decât acele fiinţe ale căror caractere s-au modificat în sens util.
Rezultatul colaborării acestor trei factori este formarea de fiinţe cu organizare din ce în ce mai complicată – cu alte cuvinte, formarea de specii care se transformă, unele în raport cu altele, urcând progresiv scara biologică.
Ba mai mult, fiinţele vieţuitoare, graţie modificărilor utile care se acumulează puţin câte puţin, în decursul timpului – modificări produse de variabilitate, transmise prin ereditate, alese şi fixate de lupta pentru existenţă (care elimină tot ce este inutil) –, ajung, în cele din urmă, să posede numai caractere folositoare. Şi astfel, toate actele şi fenomenele ce ţin de aceste fiinţe se îndeplinesc parcă în vederea unui scop imanent.
Finalitatea vitală nu este deci o finalitate propriu-zisă, adică voită şi concepută, ci numai o aparenţă de finalitate, datorată întâmplării.
Această ingenioasă ipoteză, capabilă să explice – fără să recurgă la intervenţia cauzelor finale – admirabila armonie ce domină lumea vieţuitoare, a fost primită de materialişti cu un entuziasm indescriptibil, căci ea le salva sistemul de la falimentul ce-l ameninţa[1].
Observaţia prelungită timp de mai multe mii de ani constată că omul rămâne om; câinele, câine; stejarul, stejar ş.a.m.d. – cu alte cuvinte, că speciile sunt fixe. Darwin pretinde că speciile nu sunt fixe, ci se transformă unele în altele. Pentru ca o asemenea ipoteză să fie admisă în ştiinţă, trebuie însă ca, înainte de toate, să fie probată[2].
Or, făcând examenul critic al darwinismului, am arătat că Darwin nu aduce nici un fapt care să demonstreze în mod evident transformarea fie şi a unei singure specii actuale într-o altă specie actuală.
Am stabilit de asemenea, cu probe palpabile, că motivele pe care se bazează Darwin, pentru a admite transformarea speciilor, sunt iluzorii; că, împotriva afirmaţiei acestui savant, în natură nu se produce nici o variabilitate nedeterminată şi nelimitată a oricărui caracter, nici vreo transmitere ereditară definitivă a tuturor modificărilor dobândite.
Am dovedit, în fine, că fără ajutorul acestor doi factori, cel de-al treilea, lupta pentru existenţă, nu poate efectua selecţia naturală.
Şi într-adevăr, observaţia serioasă a faptelor demonstrează că lupta pentru viaţă împiedică alterarea şi degradarea tipului specific şi constituie principala cauză a fixităţii speciilor[3], în loc de a fi aceea a presupusei lor transformări.
Selecţia naturală imaginată de Darwin, neavând o existenţă reală, nu poate explica nimic. Prin urmare, explicaţia mecanică a finalităţii vitale are o valoare egală cu zero.

[II]

Discuţia critică a darwinismului, care ne-a permis să izgonim din ştiinţă această doctrină, ne-a dat în acelaşi timp un răspuns la chestiunea ce ne preocupă.
Din această discuţie rezultă, în mod clar şi lămurit, că finalitatea vitală nu este efectul întâmplării. Or – cum o finalitate nu poate fi decât fortuită sau voită – rezultă că, nefind fortuită, finalitatea vitală trebuie să fie voită. Cu alte cuvinte, finalitatea vitală recunoaşte drept cauză un agent care a conceput scopul morfologic şi fiziologic al fiinţei vieţuitoare şi care coordonează mijloacele pentru atingerea acestui scop.

1. Sufletul

Dar să încercăm să precizăm noţiunea de agent al finalităţii vitale – noţiune pe care o logică riguroasă o impune sufletului nostru.
Pentru ca să putem aduce puţină lumină într-o chestiune aşa de obscură, şi mai ales pentru a nu ne rătăci pe căi extra-ştiinţifice, să luăm ca punct de plecare faptele de observaţie, al căror tărâm nu trebuie părăsit niciodată.
Observaţia ne arată că finalitatea oricărei fiinţe umane îi este imanentă[4] acesteia; cu alte cuvinte, finalitatea rămâne în această fiinţă; ea are în vedere utilitatea numai a acestei fiinţe, nu şi pe aceea a altor fiinţe, cu care poate să vină în conflict.
Prin urmare, fiecare fiinţă vie posedă într-însa agentul finalităţii sale vitale – agent căruia îi vom da numele de “suflet”, nume consacrat de un uz de mai multe mii de ani.
Să căutăm acum a determina principalele atribute ale sufletului. Observaţia arată că actele vitale ale fiecărei fiinţe formează o grupare armonioasă, în care totul concordă şi nimic nu se contrazice. Acest fapt ne conduce să admitem că finalitatea biologică este efectul unui agent unic pentru fiecare individ.
Mărturia conştiinţei omului vine în sprijinul acestei demonstraţii, raportând toate actele şi fenomenele vitale la un “eu” unic.
Agentul finalităţii vitale nu cade sub simţurile noastre.
Or, din faptul că simţurile noastre nu sunt impresionate decât de energia fizică, rezultă că acest agent diferă, prin natura sa, de energia fizică.
A fortiori el diferă de materie, care este inertă (nu este un agent) şi care, substrat al energiei, o emite sub diversele ei forme[5].
Pentru a exprima aceste fapte, se spune că “sufletul este imaterial”[6].
Prin urmare, fiziologia demonstrează existenţa sufletului, care este cauza finalităţii vitale. Ea pune în evidenţă, de asemenea, atributele sufletului, care e imaterial şi unic pentru fiecare fiinţă vieţuitoare.
Neputinţa “doctrinei materialiste” – şi a complementelor ei, “generaţia spontanee” şi “darwinismul” – de-a explica finalitatea vitală ne-a condus să admitem că în fiecare fiinţă vieţuitoare există un suflet unic şi imaterial.
Trebuie să adaug că existenţa sufletului poate fi demonstrată şi pe calea ipotezei.
Dar, pentru ca să fie inatacabile concluziile unei asemenea ipoteze, să urmărim unicul procedeu pe care îl întrebuinţează savanţii când caută să se ridice de la efecte la cauze.
Să luăm ca model şi să imităm, spre exemplu, metoda pe care au întrebuinţat-o fizicienii când a fost vorba să afle cauza propagării luminii.
Pentru a explica propagarea luminii, adică pentru a-i determina cauza eficientă, fizicienii au comparat mai întâi acest fenomen cu mişcarea, cu transportul [traiectoria] unei ghiulele aruncate de un tun. Ei au conchis că un focar luminos emite – în toate direcţiile şi în linie dreaptă – mici proiectile, părticele ale unui fluid subtil, lumina, proiectile ale căror traiectorii formează razele luminoase. Aceasta este ipoteza cunoscută în fizică sub numele de teoria emisiunii.
Cum însă era imposibil să fie verificată prin proba şi contra-proba experimentală, savanţii s-au mulţumit să confrunte această ipoteză cu faptele de observaţie şi au admis-o în ştiinţă, pentru că ea explica toate aceste fapte în mod satisfăcător.
Astfel, conform acestei teorii, reflecţia nu ar fi decât saltul părticelelor luminoase care întâlnesc un obstacol, o suprafaţă rezistentă.
De asemenea, refracţia ar fi ceva şi analog cu schimbarea direcţiei unui proiectil, care traversează medii de densitate diferită (de exemplu, trecând oblic din aer în apă).
Teoria emisiunii părea definitiv stabilită când s-a băgat de seamă că ea nu poate să interpreteze unele fenomene, cum ar fi franjele luminoase sau difracţia, fenomene cu care ea este chiar în contradicţie. Aceasta a fost de ajuns pentru a face ca ea să fie părăsită.
Fizicienii căutară atunci un alt termen de comparaţie pe care să poată baza raţionamentul prin analogie şi îl găsiră în ceea ce se petrece când o piatră cade în apa liniştită a unui lac: unde concentrice parcurg suprafaţa apei, depărtându-se din ce în ce mai mult de un centru reprezentat prin punctul unde piatra a atins lichidul. Ei conchiseră că propagarea luminii este analoagă cu propagarea acestor unde.
Dar propagării undelor la suprafaţa apei i se recunoaşte drept cauză vibraţia moleculelor acestui lichid. Ce vibrează, însă, în cazul propagării luminii?
Ştim că lumina traversează corpuri solide (sticla), lichide (apa) şi gazoase (aerul); dar ea nu este propagată de vibraţiile moleculelor acestor corpuri, căci ea traversează, de asemenea, vidul experimental şi pe acela al spaţiilor interplanetare şi interstelare.
Fizicienii s-au văzut deci obligaţi să imagineze un agent special – eterul fizic – ale cărui vibraţii ar fi cauza propagării luminii[7].
Aceasta este ipoteza numită teoria ondulaţiei, ipoteză care explică toate faptele de observaţie şi nu este în contrazicere cu nici unul dintre ele. Totuşi, această ipoteză nu poate fi verificată în mod direct, prin proba şi contra-proba experimentală.
Acest defect nu i-a împiedicat însă pe savanţii fizicieni s-o introducă în ştiinţă şi să fundamenteze pe ea interpretarea fenomenelor naturii.

* * *

Pentru a descoperi cauza propagării luminii şi pentru a defini eterul, fizicienii au întrebuinţat raţionamentul prin analogie sau, mai bine zis, ipoteza.
Să aplicăm această metodă la demonstraţia existenţei sufletului, urmând pas cu pas procedeul acestor oameni de ştiinţă; să alegem un termen de comparaţie convenabil, un obiect care să prezinte, cu fiinţa vieţuitoare, analogii reale şi care să aibă o cauză cunoscută. Vom putea conchide de la această cauză la aceea a finalităţii vitale, după cum fizicienii au conchis de la modul de propagare a undelor apei la modul de propagare a luminii.
Materialiştii au comparat fiinţa vieţuitoare cu corpurile brute, cu pietrele. Dar piatra nu seamănă deloc cu fiinţa vieţuitoare; ea nu prezintă nici urmă de finalitate morfologică sau fiziologică, şi cu atât mai puţin conştiinţă. Era deci fatal ca şi concluzia pe care ei au tras-o – în urma unui raţionament prin analogie: de la cauza uneia la cauza celeilalte – să fie greşită.
Să căutăm un alt termen de comparaţie, care să prezinte cu fiinţa vieţuitoare analogii mai intime. O maşină care funcţionează, bunăoară, seamănă cu fiinţa vieţuitoare mai mult decât piatra inertă. Într-adevăr, o maşină prezintă ceva analog cu o finalitate morfologică şi fiziologică: ea este formată din organe (piese) care, ca şi acelea ale fiinţelor vieţuitoare, sunt construite şi îmbinate după un plan conceput mai dinainte şi în vederea unei întrebuinţări ulterioare (finalitate morfologică). Ba mai mult, ea îndeplineşte fenomene analoage cu funcţiile de nutriţie (combustia cărbunelui) şi cu funcţiile de relaţie (mişcări) ale fiinţelor vieţuitoare, iar aceste fenomene sunt dirijate în vederea unui scop determinat de mai înainte (finalitate fiziologică).
Este deci evident că fiinţa vieţuitoare seamănă mai mult cu o maşină decât cu o piatră. Cunoscând cauza unei asemenea maşini, vom putea, graţie unui raţionament prin analogie, să ne suim până la cauza “maşinii” vieţuitoare.
Or, o maşină presupune un lucrător, constructor şi conducător, care a ales materialele, le-a dispus, după un plan întocmit de un inginer, pentru a-i forma organele, şi care îi dirijează mişcările în vederea unui scop. Acest lucrător este cauza imediată a finalităţii morfologice şi fiziologice a maşinii.
Prin analogie, noi conchidem că fiinţa vieţuitoare trebuie să aibă, la rândul ei, un agent constructor şi conducător, care construieşte organele corpului după un plan prestabilit şi veghează la funcţionarea lor, dirijând-o spre un scop determinat. Acest agent este cauza imediată a finalităţii morfologice şi fiziologice a fiinţei vieţuitoare. El este ceea ce am numit “suflet”.
Metoda experimentală cere ca orice ipoteză – şi aceea a sufletului nu poate să facă excepţie – să fie confirmată prin proba şi contra-proba experimentală, sau, cel puţin, în imposibilitatea unei asemenea demonstraţii, să explice toate faptele şi să nu fie în contrazicere cu nici unul dintre ele. Astfel, ipoteza eterului – deşi nu poate fi demonstrată prin proba şi contra-proba experimentală – a fost admisă în ştiinţă pentru că îndeplineşte această din urmă condiţie.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre ipoteza sufletului. Într-adevăr, ea e singura, dintre toate ipotezele propuse, care poate explica în mod satisfăcător caracterul de finalitate al faptelor vitale morfologice şi fiziologice. Sufletul este agentul care reglează diviziunea celulelor, diferenţierea lor, dispoziţia lor după un plan prestabilit, în vederea formării unor organe cu funcţii speciale, organe care nu vor funcţiona decât mult mai târziu. Sufletul guvernează evoluţia fiinţei şi realizează reproducerea ei. Absenţa lui reprezintă moartea, adică oprirea definitivă a evoluţiei şi suprimarea finalităţii vitale în corpul care îi servea drept substrat şi care, de aici înainte, intră în domeniul naturii brute. Tot sufletul coordonează fenomenele vitale de nutriţie şi de relaţie în vederea unui scop util. El, în fine, are ca atribut conştiinţa şi este agentul minunilor pe care le-am studiat sub numele de instincte şi acte voluntare. Chiar şi numai această ipoteză ne permite să înţelegem imposibilitatea generaţiei spontanee şi a transformării speciilor, o imposibilitate demonstrată de faptele experimentale.
Ipoteza sufletului (deşi neprobată în mod direct), explicând toate faptele vitale şi nefiind în contradicţie cu nici unul dintre ele, îndeplineşte în mod satisfăcător condiţiile cerute de ştiinţa experimentală. Ea este deci o teorie care poate fi legitim admisă în ştiinţă[8].

* * *

Se poate ca printre D-voastră să se afle spirite pozitive (adică obişnuite să dea credit doar lucrurilor concrete), cărora, cu toată demonstraţia mea, să le fie greu să admită un “suflet” imperceptibil prin simţuri; spirite pozitive care să se mire că, într-o ştiinţă experimentală, ca fiziologia, se vorbeşte de agenţi care nu cad sub simţuri.
Acestora, pentru a-i convinge pe deplin, îmi va fi de ajuns să le aduc aminte că fizica – ştiinţă experimentală per excellentiam – admite mai multe elemente şi/sau agenţi care, ca şi sufletul, nu sunt în atingere cu simţurile. Astfel este materia[9]; astfel este eterul fizic.
Iată ce zice despre eter un mare fizician, Sir William Thomson (Lord Kelvin): “De un lucru suntem siguri: de realitatea şi materialitatea eterului luminos”.
Iar profesorul Dastre, de la care împrumut acest citat, adaugă în chip de comentariu: “Fundamentele logice ale acestei siguranţe sunt într-adevăr, pentru o asemenea inteligenţă, cel puţin tot atât de puternice ca şi mărturia simţurilor, ale căror limite de pătrundere, infirmităţi şi alteraţii ne sunt bine cunoscute. Eterul nu este revelat de nici un simţ; îl cunoaştem numai prin fenomenele al căror factor necesar este.
Ipoteza eterului nu implică deci o abdicare din partea unui spirit ştiinţific şi critic”[10].
Acelaşi lucru spunem şi noi despre suflet: el nu ne este revelat de nici un simţ; îl cunoaştem, însă, prin actele şi fenomenele al căror factor necesar este.
În ceea ce mă priveşte, afirm sus şi tare că sunt tot aşa de sigur de existenţa sufletului ca de orice adevăr bine stabilit de ştiinţa experimentală. Şi această siguranţă nui o simplă credinţă, ci o convingere profundă, dobândită în mod ştiinţific.

2. Dumnezeu

Ştiinţa, după cum aţi văzut, demonstrează existenţa sufletului şi îi defineşte principalele atribute. Dar ea nu poate să se oprească din mersul ei înainte. Fiind cunoştinţă prin cauze, ea trebuie să se întrebe: Care este cauza sufletului?
Este evident că sufletele fiinţelor vieţuitoare derivă din acelea ale părinţilor lor, care sunt, ca să zic aşa, cauzele lor imediate. Dar aceste cauze nu pot fi decât cauze secundare, a căror serie nu este nelimitată.
Într-adevăr, viaţa nu a existat întotdeauna pe Pământ[11], care iniţial a fost incandescent. Prin urmare, sufletele au început să existe la un moment dat. Or, cum în acel moment nu se găseau pe Pământ decât materie şi energie, şi cum este absolut imposibil ca sufletul[12] să fie efectul acestor elemente ale naturii brute, trebuie să conchidem că atunci a avut loc intervenţia directă a Cauzei primare.
Raţiunea, sprijinită pe principiul cauzalităţii (“Nimic nu se face fără cauză”), ne conduce necesar la noţiunea existenţei unei cauze primare a sufletului – noţiune ştiinţifică, principiul cauzalităţii fiind însăşi baza ştiinţei.
Şi notaţi că această noţiune – care reprezintă mai mult decât o ipoteză, căci ea nu este concluzia unui raţionament prin analogie – se impune inteligenţei noastre cu o forţă irezistibilă, cu atât mai mult cu cât ea dă seama de toate faptele de observaţie (care, fără dânsa, ar rămâne neexplicate) şi nu este în contrazicere cu nici unul dintre ele[13].
A şti că există o cauză primară a sufletului nu-l poate satisface pe omul de ştiinţă, care se mai întreabă: Ce este această cauză primară? Care îi sunt atributele?
Pentru a răspunde acestor întrebări, să revenim la faptele de observaţie, care nu trebuie pierdute niciodată din vedere.
1. Cauza primară nu cade sub simţurile noastre. Ca şi sufletul, ea este deci imaterială.
2. Observaţia arată că corpul fiecărei fiinţe vieţuitoare este construit după “o serie de ordine date de mai înainte” (Claude Bernard), deci după un plan prestabilit, iar acest plan este aproape acelaşi pentru toate fiinţele uneia şi aceleiaşi specii.
Or, tipul morfologic al unei specii diferă, într-o măsură mai mare sau mai mică, de cel al altor specii. Totuşi, deşi distincte, tipurile diverselor specii prezintă între ele analogii manifeste. Astfel, de exemplu, toate animalele vertebrate posedă cele trei feluri de organe: de nutriţie, de relaţie şi de reproducere; şi între aceleaşi organe, considerate la diverse vertebrate, există o omologie, o asemănare incontestabilă.
Ba mai mult, formele succesive pe care le ia un animal superior, în cursul vieţii sale embrionare, reamintesc formele altor animale, de specii diferite, ajunse la o stare de completă dezvoltare.
Există deci o oarecare uniformitate a planului morfologic[14] în evoluţia unui individ şi în seria fiinţelor vieţuitoare. De aici rezultă un fel de tranziţie gradată a formelor, de la cele mai simple la cele mai complicate.
Dar uniformitatea este şi mai evidentă în planul fiziologic; într-adevăr, constituţia chimică şi fenomenele fiziologice sunt identice la toate fiinţele vieţuitoare. Toate aceste fiinţe, fără excepţie, prezintă aceleaşi fenomene vitale de nutriţie, de relaţie şi de reproducere.
Dacă apropiem uniformitatea planului morfologic de uniformitatea planului fiziologic, ajungem la concluzia că în regnul vieţuitor există o unitate în varietatea nelimitată a formelor şi a fenomenelor; ceea ce ne conduce la a admite că acest regn este efectul unei cauze primare unice.
3. Observaţia ne mai arată că fiinţa vieţuitoare construieşte, cu o perfecţiune uimitoare, încă din starea embrionară, diferitele organe care îi alcătuiesc corpul – organe care nu vor funcţiona decât mai târziu, adică după naştere – şi a căror funcţionare este perfect adaptată unui scop util.
Or, construcţia organelor şi funcţionarea lor ulterioară se îndeplinesc fără ştirea fiinţei vieţuitoare care le execută. În plus, această fiinţă pare a nu fi conceput ea însăşi scopul acestor acte morfologice şi fiziologice pe care le îndeplineşte, căci îl ignoră în mod absolut. Ea urmăreşte un plan prestabilit, al cărui autor nu este ea însăşi; ea se supune orbeşte unui ordin primit “la origine” (cum zice Cl. Bernard), ordin căruia i s-au supus, de asemenea, părinţii, moşii şi strămoşii ei, de când rasa şi specia ei există.
Se pare, deci, că sufletul – realizând finalitatea imanentă a fiinţei vieţuitoare pe care o însufleţeşte – nu este el însuşi, propriu vorbind, cauza acestei finalităţi.
Alături de faptele vitale cu o finalitate imanentă, care realizează conservarea individului, există o întreagă serie de acte şi de fenomene care au drept scop perpetuarea speciei.
Observaţia arată că organele genitale ale unui individ se adaptează la organele genitale – altfel conformate – ale unui alt individ, de sex diferit. De asemenea, anumite organe ale unei femele, devenite mamă, servesc la nutriţia şi la dezvoltarea embrionară a puiului. În urmă, după expulsia uterină, alte organe ale mamei, anume glandele mamare, prepară, pentru nou-născut, laptele, adică singurul aliment care îi poate întreţine viaţa.
În toate aceste cazuri, finalitatea nu mai este imanentă şi limitată la un individ, ci se referă la doi indivizi.
Finalitatea multiplă se mai întâlneşte în societăţile naturale (familii, triburi, naţii), în care, graţie instinctelor sociale, anumiţi indivizi (părinţi, şefi, suverani) lucrează spre a asigura existenţa progeniturii lor, sau veghează la siguranţa semenilor lor, pe care îi apără în caz de pericol.
Se poate spune chiar că, în general, viaţa e egoistă în prima ei jumătate şi altruistă în cea de a doua.
Or, dacă sufletul nu este cauza finalităţii imanente a fiinţei pe care o însufleţeşte, a fortiori el nu este cauza unei finalităţi care se raportează la alţi indivizi.
Observaţia probează că, pentru a-şi forma ţesuturile şi pentru a îndeplini fenomenele vitale – într-un cuvânt, pentru a trăi –, orice fiinţă vieţuitoare are trebuinţă absolută de substanţe organice şi mai ales de hidraţi de carbon. Or, după cum am amintit în lecţia precedentă, numai plantele verzi pot forma hidraţi de cărbune, plecând de la substanţe anorganice. Fără ele viaţa pe pământ ar fi imposibilă, căci celelalte fiinţe vieţuitoare (microbi, plante incolore, animale) sunt incapabile să subziste prin ele însele. Existenţa tuturor fiinţelor vieţuitoare depinde, deci, de aceea a plantelor verzi, care, ca să zic aşa, hrănesc întreg regnul vieţii.
Observaţia arată, de asemenea, că, după moartea fiinţelor vieţuitoare superioare (animale şi plante), microbii intră în scenă şi – prin fermentaţia putrefacţiei pe care o determină – dizolvă substanţa organică ce constituie corpurile acestor fiinţe superioare, o simplifică, o aduc în cele din urmă la starea de substanţă anorganică şi o redau lumii minerale din care ea derivă şi de unde este reluată de plante. Fără microbi, suprafaţa pământului ar fi acoperită de nenumărate cadavre de animale şi de vegetale, ceea ce ar face imposibilă viaţa fiinţelor noi. Ei îndeplinesc deci, în natură, importantul rol de gropari sau, mai bine zis, de crematori, căci rezultatul putrefacţiei – ca şi acela al cremaţiei – este readucerea substanţei organice în stare minerală[15]. Dar în acelaşi timp, graţie lor, se închide un imens ciclu de energie şi de materie, care, plecat din lumea anorganică, trece prin lumea vieţuitoare şi ajunge din nou în lumea anorganică.
Aceste noţiuni, care reprezintă una dintre cele mai frumoase descoperiri ale ştiinţei moderne, au pus în evidenţă uriaşa simbioză ce uneşte toate fiinţele vieţuitoare, precum şi admirabila armonie ce guvernează întreaga lume vie.
Şi această armonie – această minunată adaptare a mijloacelor la scopuri – nu este desigur opera sufletelor lucrând în mod izolat. Ea nu poate fi decât opera cauzei lor primare.
De aici rezultă că, dacă apropii finalitatea morfologică şi fiziologică, observabilă la orice fiinţă vieţuitoare, de cea întâlnită în societăţile naturale (familii, triburi, naţii) şi de cea existentă în întregul regn al vieţii, ajungi la următoarea concluzie evidentă:
Cauza primară – adevăratul autor al finalităţii pe care o constatăm la fiinţele vieţuitoare, considerate în particular şi în totalitate – prezintă, într-un grad suprem, atributul de înţelepciune.
Demonstraţia existenţei unei cauze primare a vieţii, imateriale, unice şi înţelepte, este termenul sublim la care ne conduce fiziologia.
Această cauză primară este Dumnezeu. Prin urmare, omul de ştiinţă nu se poate mulţumi să spună: Cred în Dumnezeu, ci trebuie să afirme: Ştiu că Dumnezeu este.

* * *

Acum putem da întrebării „Care este cauza vieţii?” următorul răspuns, ce îndeplineşte toate condiţiile cerute de metoda ştiinţifică:
Viaţa este efectul a două cauze imateriale: una, cauza secundară sau Sufletul, unică pentru fiecare fiinţă vieţuitoare; alta, cauza primară sau Dumnezeu, unică pentru totalitatea fiinţelor vieţuitoare.

* Lecţie ţinută la Facultatea de Medicină din Bucureşti, în ziua de 18 februarie 1905.
** Este vorba de lecţiile intitulate “Finalitatea în biologie” (14 februarie 1905) şi “Materialismul” (16 februarie 1905). Aceste trei lecţii au alcătuit volumul Noţiunile “suflet” şi “Dumnezeu” în fiziologie, apărut în acelaşi an.
*** Este vorba de lecţia intitulată „Generaţia spontanee şi darwinismul în faţa metodei experimentale” (1 noiembrie).
[1] Ceea ce dă teoriei darwiniste a selecţiei o aşa de mare valoare este, după cum o recunoaşte toată lumea, faptul că „ea explică finalitatea în natura organică prin mijlocirea unor principii pur naturale, fără ajutorul nici unei idei teologice. Teoria descendenţei datorează acestui caracter favoarea de a fi astăzi acceptată pretutindeni” (De Vries, Mutationstheorie, I, 1901, p. 139; vezi şi L. Errera, în Darwinisme, ed. a doua, Ed. Lamertin, Bruxelles, 1904, p. 77). În realitate, a crede că darwinismul explică în mod mecanic finalitatea şi o suprimă astfel din interpretarea lumii vii este o pură iluzie. Într-adevăr, variabilitatea caracterelor şi ereditatea presupun existenţa prealabilă a organizării primordiale şi a reproducerii, a căror finalitate incontestabilă rămâne neexplicată.
[2] Vezi regulile metodei experimentale.
[3] Vezi, pentru detalii, lecţia „Generaţia spontanee şi darwinismul în faţa metodei experimentale” [cf. Nicolae C. Paulescu, Noţiunile de “suflet” şi “Dumnezeu” în fiziologie, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999, p. 163 şi urm.]. În această lecţie mai arătăm că argumentele extrase din paleontologie, din embriologie şi din anatomia comparată (argumente pe care transformiştii le invocă în favoarea ipotezei lor) sunt fundate pe raţionamente defectuoase – tot atât de defectuoase ca şi sofismul post hoc, ergo propter hoc [“după aceasta, deci pentru aceasta”]. În cele din urmă, ajungem la concluzia că „trebuie să respingem, ca antiştiinţifică, ipoteza darwinistă, pentru că nu este probată şi fiindcă este în contrazicere cu fapte bine stabilite”.
[4] Imanent, din in (în) manere (a rămâne).
[5] De altfel, am demonstrat în lecţia precedentă că agentul finalităţii vitale nu poate fi nici materia, nici energia (care alcătuiesc corpul fiinţei), pentru că aceste elemente nu implică atributul de finalitate.
[6] Materia, energia şi sufletul sunt cele trei elemente constitutive ale naturii. Or, materia şi energia fiind nepieritoare, în virtutea legii „Nimic nu se pierde...”, este probabil că nici sufletul nu face excepţie de la legea comună. Acest fapt se exprimă prin afirmaţia că „sufletul este nemuritor”.
[7] Fizicienii au încercat chiar să definească proprietăţile sau atributele eterului. Iată cum au procedat: au comparat eterul cu apa şi – în urma unui control experimental al efectelor sensibile ale acestor agenţi – au afirmat sau au negat, pentru eter, principalele proprietăţi fizice ale apei. Astfel, ei au ajuns să admită că eterul constituie un mediu continuu, care înconjoară toate corpurile solide, lichide şi gazoase, precum şi toate moleculele acestora, şi care, în plus, umple spaţiile interstelare, interplanetare şi vidul aerian; că acest mediu este format din molecule capabile de a vibra, molecule distincte de acelea ale corpurilor materiale; că el este perfect elastic; că este imponderabil şi uniform răspândit în univers; că nu opune nici o rezistenţă mişcărilor corpurilor cereşti, adică este lipsit de densitate...
[8] Pe calea ipotezei se poate ajunge chiar la a defini atributele sufletului, urmând procedeul întrebuinţat de fizicieni pentru a defini atributele eterului, procedeu care constă într-o comparaţie urmată de afirmaţie sau de negaţie, după control experimental.
[9] Dacă sufletul scapă acţiunii simţurilor, aceasta nu dovedeşte decât că el este altceva decât energia fizică, singura care, după cum am demonstrat, impresionează simţurile. Cât despre relaţiile sufletului cu corpul, adică cu protoplasma, ele sunt mai greu de definit decât cele ce leagă energia cu materia.
[10] A. Dastre, „Les agents impondérables et l’éther”, în Revue des Deux Mondes, 1901, p. 670.
[11] Vezi lecţia „Generaţia spontanee şi darwinismul...”.
[12] Într-adevăr, sufletul este de o esenţă cu totul diferită de cea a materiei şi a energiei. Vezi lecţia “Materialismul” [cf. Noţiunile de “suflet” şi “Dumnezeu”…, ed. cit., p. 65 şi urm.].
[13] În demonstraţia existenţei sufletului pe calea ipotezei, Cauza primară este reprezentată prin Inginerul care a stabilit planul maşinii şi modul ei de funcţionare.
[14] Din această uniformitate de plan, din această asemănare, prin raţionamente bazate pe premise absurde (precum următoarea: Orice lucru care seamănă cu altul derivă din el), premize analoage cu sofismul post hoc, ergo propter hoc, transformiştii au încercat să extragă probe în favoarea doctrinei transformării speciilor. Dar şi-au dat seama că „dacă descendenţa implică asemănare”, inversul poate fi fals, asemănarea neimplicând câtuşi de puţin descendenţa.
[15] Microbii nu produc numai distrugere. Aşa, de exemplu, cercetări recente au dovedit că anumite plante, în special leguminoasele, fixează azotul aerului şi-l introduc în combinaţii organice; ele fac aceasta prin acţiunea unor microbi care trăiesc, ca paraziţii, pe ele.

Sfinţii Doctori fără de arginţi Pantelimon şi Ermolae

(frescă din Aşezămîntul Mănăstirii Christiana)

IDEEA DE DUMNEZEU ÎN ŞTIINŢĂ

(APENDICE LA LECŢIA „SUFLET ŞI DUMNEZEU”)

Ideea de „Dumnezeu” este o noţiune fundamentală, fără de care ştiinţa cade în absurd.
Materialismul ateu a năpădit societatea modernă, care l-a primit orbeşte tocmai pentru că el s-a dat drept expresia ştiinţei, rezultatul sau sinteza celor mai recente descoperiri ale ei. El s-a servit de prestigiul ştiinţei – deşi, ca sistem, este însăşi negaţia acesteia – ca să impună mulţimii semi-savanţilor, incapabili să-i priceapă ipocrizia. Prin ei, s-a introdus în şcoli (unde, în mod laş, a exploatat şi exploatează candoarea şi naivitatea copiilor sau a tinerilor neexperimentaţi, care nu au nici cunoştinţe suficiente, nici spirit critic destul de dezvoltat pentru a deosebi minciuna de adevăr) şi a otrăvit astfel, cu doctrinele sale răufăcătoare, mai multe generaţii.
Ca orice eroare, materialismul înseamnă ignoranţă – fie prin lipsa de cultură, fie prin lipsa de inteligenţă, fie prin caracterul pătimaş.
La şaptesprezece ani eram şi eu materialist, pentru că nu aveam decât o sumă foarte restrânsă de cunoştinţe asupra naturii; pentru că raţiunea mea nu era încă dezvoltată, aşa că, neavând spirit critic, credeam tot ce auzeam şi citeam; pentru că mă lăsasem prins în cursa perfidei afirmaţii că oamenii de ştiinţă sunt toţi materialişti.
Ei bine, dacă de atunci nu aş fi dobândit, printr-un studiu continuu, noi cunoştinţe asupra naturii brute şi asupra fiinţelor vieţuitoare, sau dacă, din nenorocire, facultăţile mele intelectuale ar fi rămas în acel stadiu infantil, sau dacă nu aş fi constatat că adevăraţii savanţi resping sistemul materialist, atunci aş fi şi astăzi o victimă a acestei doctrine.
Adepţii materialismului au repetat de atâtea ori că ştiinţa modernă a izgonit definitiv din domeniul său ideea de „Dumnezeu”, au ştiut să manevreze aşa de bine conştiinţele, încât astăzi multora le este ruşine să pronunţe în public cuvântul „Dumnezeu”!
Toate acestea s-au făcut în numele Ştiinţei. Şi totuşi marii savanţi, creatorii şi gloriile ştiinţei adevărate, au admis mai toţi şi chiar au proclamat existenţa lui Dumnezeu. Fără a mai vorbi de Copernic, de Kepler, de Galileu, de Descartes, de Bacon, de Pascal, de Leibniz, de Newton, putem cita ca teişti declaraţi:
1. mari astronomi: Herschel, Laplace, Le Verrier, Faye...
2. mari matematicieni: Euler, Cauchy, Hermite, Hirn...
3. fundatori ai chimiei moderne: Lavoisier, Berzelius, Berthollet, Gay-Lussac, Liebig, Thénard, J. B. Dumas, Chevreul şi Würtz...
4. fundatori ai fizicii moderne: Réaumur, Volta, Ampère, J. B. Biot, Faraday, Robert Mayer (întemeietorul energeticii fiinţei vieţuitoare), Fresnel, Maxwell, William Thomson (Lordul Kelvin), Branly, Marconi...
5. iluştri iniţiatori ai ştiinţelor naturale moderne (zoologie, botanică, geologie şi paleontologie, medicină, anatomie, fiziologie, chimie biologică şi microbiologie): Buffon, Linné, Antoine de Jussieu, Bernard de Jussieu, Haller, Cuvier, De Blainville, Latreille, Étienne Geoffroy Saint-Hilaire, Isidore Geoffroy Saint-Hilaire, Louis Agassiz, A. Milne-Edwards, Gratiolet, A. De Quatrefages, Brongniart (tatăl), Brongniart (fiul), Élie de Beaumont, Van Beneden, De Bonnard, Ed. de Verneuil, H. d’Halloy, Haüy, Barrande, Gaudry, Lapparent, Dupuytren, Laennec, Lancereaux, Cruveilhier, Flourens, J. de la Gravière, Cl. Bernard, Pasteur, Roux, Calmette, Armand Gautier, Pierre Termier, Henri Gonthier, Wilfrid Killian...
Iată, de altfel, pasaje culese din operele unora dintre aceşti mari oameni de ştiinţă, de preferinţă naturalişti, pentru că principalele motive care îi fac să admită existenţa lui Dumnezeu sunt tocmai acelea pe care le-am expus mai sus:

C. Linnaei Systema naturae, Paris, 1830, p. 1 (apud Levrault):
“Cum unitatea presupune ordinea în orice specie, este necesar să atribuim unitatea progeneratoare unei Fiinţe atotputernice şi atotştiutoare, adică lui Dumnezeu, a cărui operă este Creaţia” (Cum unitas in omni specie ordinem ducit, necesse est ut unitatem illam progeneratricem Enti cuidam omnipotenti et omniscio attribuamus, Deo nempe cujus opus Creatio audit).

L. Agassiz (celebru naturalist, profesor la Universitatea din Cambridge), De l’espèce et de la classification en zoologie, tr. fr. Vogeli, Ed. Baillière, Paris, 1869, p. 2:
“Cât timp nu se va putea proba că materia sau forţele fizice pot să raţioneze, suntem obligaţi să considerăm orice legătură inteligentă şi inteligibilă între fenomene drept o probă directă a existenţei unui Dumnezeu care cugetă”.

M. Latreille (fondatorul entomologiei), în Cours d’Entomolgie, Paris, 1831, p. 266:
“Din câte am spus până acum, deduc această consecinţă: legile care domină societăţile insectelor… formează un sistem combinat cu înţelepciunea cea mai profundă, sistem stabilit de la începuturi – şi cugetarea mea se ridică cu un religios respect către acea Raţiune eternă care, dând viaţă atâtor fiinţe diverse, a voit să perpetueze generaţiile…”

Étienne Geoffroy Saint-Hilaire (celebru naturalist, membru al Academiei de Ştiinţe), în Philosophie anatomique, Paris, 1822, II, p. 499:
“Ajuns la această limită, fizicianul dispare: omul religios singur rămâne, pentru a împărtăşi entuziasmul Sfântului Profet şi pentru a striga cu dânsul: Cerurile spun gloria lui Dumnezeu… ”

Isidore Geoffroy Saint-Hilaire (membru al Academiei de Ştiinţe, profesor la Muzeul de Istorie Naturală), în Histoire naturelle des regnes organisés, Ed. Masson, Paris, 1850-1860, II, p. 252:
“Cu cât se descoperă mai multe asemănări organice între om şi animale, cu atât se pune mai bine în evidenţă diversitatea comorilor pe care Creatorul le-a pus în noi…”

J. Cruveilhier (profesor de anatomie la Facultatea de Medicină din Paris), în al său Traité d’Anatomie descriptive, ed. a treia, I, p. XXII, Ed. Labé, Paris, 1851:
“Cât de mare trebuie să fie pasiunea noastră pentru studiul omului, această capodoperă a creaţiei, a cărui structură atât de delicată, şi în acelaşi timp, atât de rezistentă, ne arată atâta armonie în întreg şi atâta perfecţiune în amănunt! La vederea acestei minunate organizări, în care totul a fost prevăzut, coordonat, cu o pricepere şi cu o înţelepciune infinite… care este anatomistul care să nu fie împins să strige, cu Galien, că o carte de anatomie este cel mai frumos imn ce i s-a dat omului să-l cânte în cinstea Creatorului”.

A. Milne-Edwards (naturalist renumit, membru al Academiei de Ştiinţe, profesor de zoologie la Muzeul de Istorie Naturală), în “Instinct et intelligence des animaux”, conférence faite à la Sorbonne et recueillie par Émile Alglave, Revue des cours scientifiques de France et de l’Étranger, 17 decembrie 1864, p. 34:
“Este de mirare că, în prezenţe unor fapte aşa de semnificative şi aşa de numeroase, se mai pot găsi oameni care să vină să ne spună că toate minunile naturii sunt nişte simple efecte ale întâmplării sau nişte simple consecinţe ale proprietăţilor generale ale materiei…! Aceste zadarnice ipoteze sau, mai bine zis, aceste aberaţii ale minţii, care uneori se ascund sub numele de ştiinţă pozitivă, sunt respinse de adevărata ştiinţă; naturaliştii nu le pot da crezământ şi azi – ca în timpul lui Réaumur, al lui Linné, al lui Cuvier şi al atâtor oameni de geniu – ei nu pot să-şi dea seama de fenomenele care se petrec în faţa lor decât atribuind operele creaţiei acţiunii unui Creator”.

Jurien de la Gravière (preşedinte al Academiei de Ştiinţe din Paris), în C. R. Académie des Sciences, şedinţa din 27 decembrie 1886, p. 1293:
Botanica “este o ştiinţă care, cu umilinţă, se mulţumeşte să-l admire pe Creator în operele sale”.

Flourens (fiziologist celebru, membru al Academiei de Ştiinţe şi al Academiei Franceze), în Éloge de B. Delessert, Ed. Garnier, Paris 1857, p. 347:
“Niciodată ştiinţa nu ne-a revelat lucruri aşa de mari… În planurile sale, Dumnezeu înaintează mereu, mergând de la materie la viaţă, de la viaţă la inteligenţă, de la inteligenţă la suflet…”

Claude Bernard (Membru al Academiei de Ştiinţe şi al Academiei Franceze, profesor la Collège de France, la Muzeul de Istorie Naturală, la Sorbona etc., cel mai ilustru dintre fondatorii fiziologiei şi ai medicinei experimentale, cel mai mare spirit ştiinţific al veacului al XIX-lea), în Leçons sur les phénomènes de la vie…, Ed. Baillière, Paris, I, p. 331:
“În realitate, noi nu asistăm la naşterea nici unei fiinţe; nu vedem decât o continuitate periodică. Raţiunea acestei creaţii aparente nu este deci în prezent; ea este în trecut, la origine. Nu putem s-o găsim în cauzele secunde sau actuale; trebuie s-o căutăm în Cauza primară”.

Nu putem rezista tentaţiei de a cita aici frazele prin care astronomi, fizicieni şi chimişti iluştri proclamă în mod solemn existenţa Cauzei primare, şi vom termina cu magnifica mărturisire a nemuritorului Pasteur.

Faye (astronom ilustru, membru al Academiei de Ştiinţe), în Sur l’origine du monde. Théories cosmogoniques des anciens et des modernes, Ed. Gauthier-Villars, Paris, 1884, p. 9:
“Şi cum inteligenţa noastră nu s-a făcut ea însăşi, trebuie să existe o inteligenţă superioară din care derivă a noastră. Şi cu cât ideea pe care ne-o vom face despre această inteligenţă supremă va fi mai înaltă, cu atât ne vom apropia mai mult de adevăr; şi nu riscăm să ne înşelăm considerând-o drept autoarea tuturor lucrurilor, raportând la ea aceste splendori ale Cerurilor, care au deşteptat cugetarea noastră; şi, în fine, iată-ne pregătiţi să înţelegem şi să primim formula tradiţională: Dumnezeu, Tatăl, Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului…”

William Thomson (Lordul Kelvin) (unul dintre cei mai mari fizicieni ai epocii actuale), citat de Lordul Salisbury, în Limites actuelles de notre science, discurs pronunţat la Oxford, pe 8 august 1894, dinaintea lui British Association (tr. fr. M. de Fonvielle, Ed. Gauthier-Villars, Paris, 1895):
“În jurul nostru avem o mulţime de dovezi evidente despre o acţiune inteligentă, despre un plan binevoitor; şi dacă vreodată îndoieli metafizice ne depărtează, pentru câtva timp, de ele, aceste idei revin cu o forţă irezistibilă. Ele ne arată natura supusă unei voinţe libere. Ele ne arată că toate lucrurile vii depind de un Creator şi de un Stăpân etern ”.

Chevreul (mare chimist, membru al Academiei de Ştiinţe, profesor de chimie şi director al Muzeului de Istorie Naturală), în C. R. Académie des Sciences, 14 septembrie 1874, p. 631 şi urm.:
“M-am întrebat dacă, într-o epocă în care de multe ori s-a zis că ştiinţa modernă duce la materialism, nu este o datorie pentru un om care şi-a petrecut viaţa în mijlocul cărţilor şi într-un laborator de chimie, căutând adevărul, să protesteze contra unei opinii diametral opuse faţă de a sa; şi aceasta este cauza care mă face să expun motivele în virtutea cărora afirm că n-am fost niciodată nici sceptic, nici materialist.
Prima opinie se referă la siguranţa pe care o am despre experienţa materiei în afară de mine însumi. Deci, n-am fost niciodată sceptic.
A doua este convingerea mea despre existenţa unei Fiinţe Divine, Creatoare a unei duble armonii: armonia care domină lumea neînsufleţită şi pe care o revelează ştiinţa mecanicii cereşti şi ştiinţa fenomenelor moleculare, apoi armonia care domină întreaga organizare a lumii vii. Deci, n-am fost materialist în nici o etapă a vieţii mele, spiritul meu neputând concepe că această dublă armonie, ca şi cugetarea omenească, ar putea fi efectele întâmplării”.

Würtz (chimist renumit, membru al Academiei de Ştiinţe, profesor şi decan al Facultăţii de Medicină de la Paris), în La théorie des atomes dans la conception générale du monde, Association Française pour l’Avancement des Sciences, Lille, 1874, p. 23:
“În zadar ştiinţa a revelat structura lumii şi ordinea tuturor fenomenelor; el [spiritul omului] voieşte să se înalţe mereu mai sus şi, în convingerea instinctivă că lucrurile nu-şi au în ele însele raţiunea de a fi, raportul lor, originea lor, el este condus să le subordoneze unei Cauze primare, unice şi universale – Dumnezeu!”.

Armand Gautier (membru al Academiei de Ştiinţe, profesor de chimie la Facultatea de Medicină din Paris), în Les manifestations de la vie derivent-elles toutes des forces matérielles?, Ed. Carré et Naud, Paris, 1897:
“Este o ştiinţă pe dos aceea care îndrăzneşte să ne asigure că numai materia există şi că numai legile ei guvernează lumea”.

Louis Pasteur (membru al Academiei de Ştiinţe şi al Academiei Franceze, creatorul chimiei biologice şi al microbiologiei), în Discours de réception à l’Académie Française, 27 aprilie 1882:
“Se spune că ilustrul fizician englez Faraday, în lecţiile pe care le ţinea la Institutul Regal din Londra, nu pronunţa niciodată numele lui Dumnezeu, deşi era profund religios. Într-o zi, prin excepţie, acest nume îi scăpă din gură şi deodată se făcu simţit printre auditorii săi un murmur de simpatie aprobatoare. Faraday, băgând de seamă, îşi întrerupse lecţia prin aceste cuvinte: «V-am uimit pronunţând numele lui Dumnezeu; dacă aceasta nu mi s-a întâmplat încă până acum, e pentru că sunt, în aceste lecţii, un reprezentant al ştiinţei experimentale; dar noţiunea şi respectul de Dumnezeu ajung în spiritul meu pe căi tot atât de sigure ca şi cele care poartă spre adevărurile ordinii fizice».
Peste tot în lume văd inevitabila expresie a noţiunii de Infinit. Prin ea, supranaturalul este în adâncul tuturor inimilor. Ideea de Dumnezeu este o formă a ideii de Infinit.
Mărimea acţiunilor omeneşti se măsoară după inspiraţia care le-a dat naştere. Fericit cel ce poartă în sine un Dumnezeu, un ideal de frumuseţe, fie acesta idealul artei, idealul ştiinţei, idealul patriei sau idealul virtuţilor evanghelice. Acestea sunt izvoarele vii ale marilor cugetări şi ale marilor acţiuni. Toate sunt luminate de reflexele Infinitului.
Mă întreb în numele cărei noi descoperiri filosofice sau ştiinţifice se pot smulge din sufletul omului aceste înalte preocupări; ele mi se par de esenţă eternă, pentru că Misterul care învăluie Universul, şi din care ele emană, este el însuşi etern prin natura sa”.

În tabăra adversă, printre cei ce neagă pe Dumnezeu, cine se află care să poată fi opus, ca valoare, somităţilor ştiinţifice pe care tocmai le-am citat?!
Materialiştii pretind că ştiinţa modernă este opera doctrinei lor. Ei bine, în zadar va căuta cineva să descopere printre dânşii pe vreunul dintre întemeietorii ştiinţei moderne, căci nu va găsi – ca om remarcabil, ieşind din mulţimea mediocrităţii – decât poate pe faimosul zoolog Haeckel. Or, Haeckel este un spirit cu totul anti-ştiinţific; el se crede fondatorul unei religii noi, religia monistă; iar fanatismul lui sectar, de o violenţă rară (vezi Ernst v. Haeckel, Enigmes de l’Univers, Paris, 1904), cu care caută să o propage, îi întunecă judecata şi îi anulează calmul şi imparţialitatea, calităţi sine quibus non ale adevăratului om de ştiinţă.
Creatorii transformismului, Lamarck şi chiar Darwin, pe ale căror idei materialiştii moderni şi-au edificat sistemul, credeau în Dumnezeu.

Lamarck, în Histoire naturelle des animaux sans vertébres, I, ed. a doua, Ed. Baillière, Paris, 1885, p. 267:
“Natura nefiind o inteligenţă, nefiind nici măcar o fiinţă, ci numai o ordine a lucrurilor, constituind o putere în întregime supusă legilor, această natură, zic, nu este totuna cu Dumnezeu. Ea este produsul sublim al voinţei sale atotputernice. […] Astfel, voinţa lui Dumnezeu este pretutindeni exprimată prin funcţionarea legilor naturii, pentru că aceste legi vin de la El. Iar această voinţă nu poate fi nicidecum limitată, puterea din care ea emană neavând limite”.

Ch. Darwin, în La vie et la correspondance de Charles Darwin par De Varigny, I, Ed. Reinwald, Paris, 1888, p. 363:
“O altă cauză a credinţei în existenţa lui Dumnezeu, care ţine de raţiune iar nu de sentimente, mă impresionează prin greutatea sa. Ea provine din extrema dificultate – sau mai bine zis din imposibilitatea – de a concepe acest imens şi prodigios Univers, cuprinzând omul şi facultatea sa de a privi în viitor, ca pe rezultatul unui destin şi al unei necesităţi oarbe. Cugetând astfel, mă simt nevoit să admit o Cauză primară cu un spirit inteligent, analog într-o oarecare măsură cu cel al omului, şi merit denumirea de deist”.

Mai mulţi transformişti, de altfel, împărtăşesc, în această privinţă, opiniile iniţiatorilor doctrinei. Iată numai două exemple:

A. Gaudry (membru al Academiei de Ştiinţe, profesor de paleontologie la Muzeul de Istorie Naturală), în Les enchaînements du monde animal dans les temps géologiques, Paris, 1883, p. 5:
“Oricât de mici suntem, este o plăcere şi chiar o datorie pentru noi să scrutăm natura, căci natura este o oglindă pură în care se reflectă Frumuseţea divină”.

Pierre Termier (ilustru geolog, membru al Institutului Franţei), în La Vocation du Savant, 1927:
“Geologia ne duce de mână, pe căi grandioase, lângă Dumnezeu…”

Astăzi, o mişcare de reacţie împotriva încălcărilor pe care materialismul şi corolarul său, ateismul, le săvârşesc asupra domeniului ştiinţei, începe să se producă pretutindeni, în Franţa şi mai ales în Germania.
Să sperăm, prin urmare, că în curând ştiinţa va ajunge să scape de acest parazit, care nu numai că o compromite, dar o şi paralizează, împiedicându-i progresul.

DOCTORUL PAULESCU – 140 DE ANI DE LA NAŞTERE (I)

2009-10-18T11:58:00.012+03:00

Pe 30 octombrie 2009 se împlinesc 140 de la naşterea doctorului Nicolae C. Paulescu (1869-1931), adevăratul descoperitor al insulinei (pe care el o numise pancreină) şi «cel mai mare interpret ştiinţific al divinităţii» (formulă prin care l-a definit colaboratorul şi editorul său interbelic dr. V. Trifu, dar care a fost larg colportată mai ales de Părintele Galeriu, mare admirator al doctorului Paulescu).
Voi posta aici, cu acest prilej, o serie de texte de şi despre Nicolae C. Paulescu (texte care se regăsesc şi în crestomaţia intitulată Doctorul Nicolae C. Paulescu sau Ştiinţa mărturisitoare, apărută în 2002 la Editura Christiana şi care în curînd va apărea într-o a doua ediţie, revizuită şi adăugită). (R. C.)

DOCTORUL NICOLAE C. PAULESCU

SAU ŞTIINŢA LUI SCIO DEUM ESSE *

“Vin deci să aduc înţelepciunii infinite
prinosul de adoraţie al ştiinţei vieţii”.
(Nicolae C. Paulescu)

Fiecare epocă, de cînd lumea, şi-a avut prejudecăţile ei. Ceea ce numim mentalităţi sînt, în primul rînd, sinteze colective ale prejudecăţilor dominante într-un anumit moment istoric. Mentalitatea modernă, pe lîngă prejudecata că nu ar mai avea prejudecăţi, se defineşte prin alte cîteva apriorisme generale şi cronicizate: exaltarea raţiunii, a individului, a progresului etc. La rînd cu acestea (şi în strînsă legătură cu ele) stă prejudecata in-compatibilităţii între adevărul ştiinţific şi adevărul religios, între valorile credinţei şi valorile cunoaşterii. Adevărurile se extrag raţional şi experimental, dintr-o realitate limitată la imediatul empiric. Lumea este conjurată să răspundă schemelor noastre mentale şi posibilităţilor tehnice de care dispunem. Tot ceea ce nu intră în aceste cadre de recepţie şi interpretare, adică în sistemul curent de prejudecăţi, ofensează sau sperie. Spiritul rătăceşte printre fenomene, ignorînd esenţele. Efectele sînt înregistrate cu meticulozitate, dar cauzalitatea este în suferinţă: adevăratele cauze sînt confundate, cel mai adesea, cu condiţiile favorizante ale fenomenelor. Fizicul triumfă asupra metafizicului, fără scrupule şi fără complexe. Într-o lume atât de suficientă sieşi, de Dumnezeu nu mai este nici nevoie, nici loc. Cum observa un Saint-Exupéry, “oamenii pierd esenţialul şi ignoră ceea ce au pierdut”. Rămîne doar mirarea difuză că, după atîta cumul de “deşteptăciune” şi “progres ştiinţific”, lumea, în loc să se prefacă în “paradis”, aduce tot mai mult a “infern”!
Dar fiecare epocă, de cînd lumea, a cunoscut, pe lîngă curentul dominant al prejudecăţilor colective, şi reacţiuni individuale, uneori complet izolate, fie revalorificînd anumite sugestii viabile ale trecutului, fie anticipînd anumite dezvoltări viitoare. Fiecare epocă şi-a avut reacţionarii ei, ce adeseori şi-au scandalizat contemporanii, dobîndindu-şi însă marele merit de a fi împiedicat – sau măcar de a fi încercat să împiedice – încremenirea spiritului în sisteme de prejudecăţi. Adevărata dinamică istorică a culturii şi a civilizaţiei se datorează pînă la urmă nu majorităţilor înscrise în “convenţie”, ci acestor minorităţi care o refuză.
Modernitatea şi-a avut şi ea, pe lîngă atîţia apologeţi de duzină, adversarii sau des-fermecătorii ei, ce au chemat-o în repetate rînduri să-şi conştientizeze limitele, să-şi cenzureze “uitările” şi să se autodepăşească din mers. Savantul român Nicolae C. Paulescu s-a numărat printre aceştia din urmă. El şi-a propus să combată mai ales prejudecata curentă a incompatibilităţii dintre religie şi ştiinţă. Nu de pe poziţii strict teoretice, cum au făcut-o alţii, ci din exerciţiul permanent al profesiei sale. El nu a fost un filosof care, izolat de activitatea ştiinţifică propriu-zisă, să se fi dedat la speculaţii şi verdicte, ci a fost un practician genial, luminat de credinţe şi de intuiţii profunde. În răspărul pozitivismelor contemporane, “ştiinţa” s-a smerit, cu N. C. Paulescu, dinaintea lui Dumnezeu, fără să înceteze de a fi “ştiinţă”. Ba chiar s-a înălţat smerindu-se, căci orice întîlnire autentică cu divinul este fecundă şi înălţătoare, ca una care face să se răsfrîngă în relativ ceva din maiestatea absolutului. Aceasta este marea lecţie pe care ne-a transmis-o profesorul Paulescu, dincolo de performanţele lui de laborator[1].
Concepţia ştiinţifică creştină a lui N. C. Paulescu nu a apucat să fie sintetizată într-o singură carte, deşi ea pare să se fi închegat în conştiinţa lui destul de devreme, călăuzindu-i întreaga activitate didactică şi publicistică. Încă din 1904, la cîţiva ani după întoarcerea din Franţa şi în preajma numirii sale ca profesor definitiv de fiziologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti, îşi începe polemica ştiinţifică de lungă durată cu exponenţii autohtoni ai evoluţionismului. Argumentaţia antidarwinistă folosită de tînărul savant împotriva unor N. Leon[2] sau D. Voinov[3], dezvoltată în textele publicate în Convorbiri literare şi Spitalul, îl încîntă, între alţii, pe un T. Maiorescu, spirit raţionalist şi polemist încercat. În 1905 ţine trei lecţii cu un viu ecou în epocă (“Finalitatea în biologie”, “Materialismul”, “Suflet şi Dumnezeu”), care vor alcătui lucrarea publicată în acelaşi an, Noţiunile “suflet” şi “Dumnezeu” în fiziologie[4]. În 1910 vedea lumina tiparului volumul Instincte sociale. Patimi şi conflicte. Remedii morale[5], cu faimoasa teorie despre instincte şi patimi (reluată în Cele patru patimi şi remediile lor, 1921 – carte jalnic reeditată nu demult), din care creşte organic întreaga sa concepţie asupra viului. Precizări interesante se află şi în volumul Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria (1913), ce continuă, cu analiza legislaţiilor religioase, cartea din 1910[6], precum şi în Traité de Physiologie médicale (apărut în ţară, în 3 volume, între 1919 şi 1921).
Desigur, nu pot ambiţiona aici mai mult decît o schiţare a concepţiei teiste a lui N. C. Paulescu (aparent catolicizante pe alocuri, dar foarte ortodoxe în rădăcinile ei[7]) asupra originii, rînduielilor şi dinamicii viului. Pentru el, ca şi pentru gîndirea creştină tradiţională, Dumnezeu Se vădeşte în măreţia şi ordinea Creaţiei, celui ce o contemplă. De altfel, orice concepţie creaţionistă şi finalistă dezvoltă, într-un fel sau altul, aşa-numitul “argument cosmologic” al existenţei lui Dumnezeu, în strînsă legătură cu aşa-numitul “argument teleologic”. Aşa cum îndărătul operei de artă, în care toate elementele sînt armonice şi necesare, există geniul creator al unui artist conştient (fie el cunoscut sau nu), ce a urmărit un scop, a utilizat o tehnică şi a impus o structură, tot astfel îndărătul ordinii universale (kosmos-ului) trebuie să existe o inteligenţă creatoare, ale cărei “urme” apar incontestabile observatorului atent şi lucid. Aşa cum despre o operă de artă căreia i se ignoră autorul nici o minte normală n-ar putea afirma că ar fi rezultatul hazardului, al întîmplării oarbe, tot astfel e absurd să se creadă că lumea, în uimitoarea ei complexitate, e un produs al hazardului pur. Materialismul ne cere să credem într-o minune mai mare decît toate minunile! Îmi amintesc de aceste cuvinte puse pe seama lui Iisus într-o apocrifă: “Dacă ceea ce este material s-a zămislit din ceea ce este spiritual, aceasta reprezintă o minune. Dar dacă ceea ce este spiritual s-a zămislit din ceea ce este material, aceasta reprezintă o minune a minunilor. Numai că atunci stau şi mă întreb: Cum e cu putinţă atîta bogăţie într-atîta puţinătate?!” (Evanghelia după Toma, 29).
Profesorul Paulescu afirmă cu tărie: “Adevărata ştiinţă este cunoştinţa prin cauze, iar cine studiază cauzele secundare e forţat de însăşi logica ştiinţifică să se ridice pînă la cauza primă, adică pînă la Dumnezeu”. Şi în altă parte: “Viaţa este efectul a două cauze imateriale: una, cauza secundă sau SUFLETUL – unică pentru fiecare fiinţă vieţuitoare; cealaltă, cauza primă sau DUMNEZEU – unică pentru totalitatea fiinţelor vieţuitoare”. Astfel, în concepţia sa, “a demonstra existenţa unei cauze prime a vieţii, imateriale, unice şi infinit înţelepte – iată limita sublimă la care ajunge fiziologia. Această cauză primă este Dumnezeu. Omul de ştiinţă nu se poate deci mulţumi să zică: Credo in Deum. El trebuie să afirme: Scio Deum esse”.
Pentru mentalitatea ştiinţifică (de ieri, dar şi de azi), astfel de afirmaţii, ba încă într-un Tratat de fiziologie medicală[8], sînt cel puţin derutante... Contemporanii mărturisesc că era fascinant să-l asculţi dezvoltînd asemenea idei de la catedră: “Ca profesor, Paulescu era o figură covîrşitoare. Lecţiile lui de fiziologie erau extrem de impresionante. Care dintre noi nu a fost cuprins de emoţie [...] atunci cînd, în faţa unei studenţimi atente şi iubite, evoca existenţa dumnezeirii, a acelei forţe supreme în care el credea cu o convingere neclintită?”, scria dr. Aurel Abramovici[9].
Viaţa se întemeiază, la toate nivelurile ei, pe instinctele pe care Dumnezeu le-a sădit în natură. Paulescu înţelege să demonstreze acest fapt cu o extraordinară meticulozitate, în maniera ştiinţei descriptiviste a secolului al XIX-lea. Tratând, bunăoară, problema instinctelor sociale, el face un lung excurs prin mai tot universul zoologic, selectînd şi citînd masiv din opera lui Alfred Edmund Brehm[10], una dintre “marile enciclopedii taxinomice şi descriptive”, considerată “lucrarea cea mai vastă şi mai completă de la sfîrşitul secolului al XIX-lea”[11], sinteză a întregii cercetări moderne, de la Historia animalium a lui Gesner (a doua jumătate a secolului al XVI-lea) pînă la, să zicem, Les sociétés animales a lui Espinas (a doua jumătate a secolului al XIX-lea). El îşi construia astfel fundamentul biologic al teoriei sale, urmînd să raporteze apoi fenomenul uman la marele tot organic al naturii vii. Concluzia generală extrasă din faptele prezentate este că “legea supremă care conduce societăţile, la oameni şi la animale, este IUBIREA”. Cercetarea ştiinţifică îl duce astfel la o concluzie profund creştină.
Nefuncţionarea acestei “legi supreme” în multe societăţi omeneşti nu-l contrazice principial, ci vădeşte doar înclinaţia către perversiune a omului în raport cu natura, cu ordinea firească a lumii lui Dumnezeu. Desigur, omul nu poate fi redus la natură, în sensul biologic al cuvîntului; el nu este doar fiinţă procreatoare, ca animalele, ci şi fiinţă creatoare (de cultură şi civilizaţie); în această a doua ipostază, el depăşeşte natura. Însă a depăşi natura nu înseamnă, cum cred îndeobşte modernii, a o nega sau a o silui; în condiţii normale, civilizaţia şi cultura, corolare istorice ale umanului, trebuie să se armonizeze atît cu natura, cît şi cu Dumnezeu, după cum şi una cu cealaltă[12].
Paulescu constată în lumea vie anumite conflicte rezultate “din exerciţiul normal al instinctelor”; astfel de conflicte au mai degrabă un caracter benefic, funcţionînd ca nişte forme de reglaj ale naturii vii[13]. Cu adevărat îngrijorătoare sînt acele conflicte rezultate “din trebuinţe instinctive anormale (alterate, deviate), cu alte cuvinte, din patimi sau vicii” (ceea ce limbajul teologic numeşte îndeobşte “păcate”), care sînt apanajul exclusiv al omului – singura fiinţă vie capabilă să-şi pervertească instinctele prin conştiinţă: “Dintre animale [aici în sensul de fiinţe înzestrate cu suflet, anima – n. n.], singur omul are facultatea de a transforma instinctele în acte voluntare [...] De aici a rezultat că, în timp ce animalul încătuşat de instincte nu se abate niciodată de la legile naturii, omul, aproape liber, a ajuns să calce în picioare aceste admirabile legi stabilite de Dumnezeu în vederea fericirii lui. Într-adevăr, nu orice om este în stare să cunoască şi să înţeleagă scopurile instinctelor; în aceste condiţii, prerogativa de a-şi alege mijloacele devine, în mîinile omului ignorant sau neînţelept, o armă periculoasă, cu care se poate chiar sinucide. Din admirabila desfăşurare a actelor instinctive, un asemenea om nu remarcă şi nu reţine decît senzaţiile plăcute care însoţesc îndeplinirea actelor respective. Şi în loc de a se înălţa pînă la scopul instinctului, el nu mai urmăreşte decît plăcerea, devenită unică ţintă a activităţii sale. Or, patima nu e altceva decît căutarea exclusivă a plăcerii ce rezultă din satisfacerea unei trebuinţe instinctive deviate (adică al cărei scop natural este ignorat, neînţeles sau chiar – nu de puţine ori – dinadins relativizat)”.
Aici ştiinţa se întîlneşte cu înţelepciunea sfinţilor. Filocalia avertizează mereu asupra acestor lucruri, începînd încă de la Sfîntul Antonie cel Mare (“Nu cele ce se fac după fire sînt păcate, ci cele rele după alegerea cu voia”[14]); la rîndul său, Sfîntul Maxim Mărturisitorul, mai ales în Cele patru sute de capete despre dragoste, vorbeşte despre patimi în termeni aproape… “paulescieni”: “Patima este o mişcare a sufletului împotriva firii, fie spre o iubire neraţională, fie spre o ură fără judecată a vreunui lucru, sau din pricina vreunui lucru dintre cele supuse simţurilor [...] Sau iarăşi, păcătoşenia este o judecată greşită cu privire la înţelesurile lucrurilor, căreia îi şi urmează reaua întrebuinţare a lucrurilor [abuzul de lucruri]. De pildă, cînd e vorba de femeie, judecata dreaptă cu privire la împreunare trebuie să vadă scopul ei în naşterea de prunci. Deci cel ce urmăreşte plăcerea, greşeşte în judecată, socotind drept bine ceea ce nu este bine. Aşadar, unul ca acesta face rea întrebuinţare [abuzează] de femeie împreunîndu-se cu ea. Tot aşa este cu celelalte lucruri şi înţelesuri”[15].
Lupta cu patimile – leitmotiv al literaturii mistice şi ascetice – reprezintă şi din punctul de vedere ştiinţific al lui N. C. Paulescu marea problemă morală şi socială a fiinţei umane. El nu întîrzie să pună problema “profilaxiei şi terapiei” patimilor rezultate atît din devierea instinctelor individuale, cît şi din aceea a instinctelor sociale. Dacă în privinţa patimilor individuale (“de nutriţie şi de reproducere”) medicina poate avea o oarecare eficienţă[16], în faţa patimilor sociale (“de proprietate şi de dominaţie”) ea rămîne neputincioasă.
În căutarea unor “remedii ale patimilor sociale”, profesorul va iscodi “scrierile marilor filosofi” (arătînd şi rădăcinile ideologice ale Revoluţiei franceze – cel mai mare cutremur social cunoscut pînă la acea dată – ale cărei orori le va zugrăvi cu numeroase citate din Les origines de la France contemporaine de H. Taine[17]), apoi “principalele legislaţii civile” şi, în cele din urmă, “principalele legislaţii religioase”.
Cunoştinţele lui Paulescu sînt nu o dată surprinzătoare, iar analizele sale, cel mai adesea, pertinente. Totul culminează cu examinarea moralei creştine (fireşte, din perspectiva propusă), pe care o găseşte a fi singura cu adevărat lucidă şi eficientă, mai ales în privinţa “celor două patimi sociale, de proprietate şi de dominaţie”, care au adus lumii cele mai mari ravagii. Iubirea, pe care o aflase, prin cercetare empirică, drept “legea supremă a naturii vii”, se regăseşte la temelia învăţăturii lui Iisus Hristos. Iubirea este legea Creaţiei, pentru că Însuşi Creatorul este Iubire (I Ioan 4, 8 şi urm.). Esenţa morală a creştinismului este formulată astfel: “... Dumnezeu vrea ca marea recunoştinţă pe care I-o datorăm Lui s-o manifestăm faţă de semenii noştri, adică să iubim pe orice om ca şi cînd acesta ar fi Dumnezeu!” (afirmaţie întemeiată pe Matei 25, 31-40). Întrucît nu poate fi decît divină, această morală este şi singura cu adevărat... ştiinţifică. Dacă Dumnezeu este cauză primă şi scop ultim a tot ce există, atunci adevărata ştiinţă nu poate duce decît la descifrarea în natură a semnelor voinţei şi raţiunii divine, la întîlnirea cu Dumnezeul cel Viu, cu Iisus Hristos, Logos-ul întrupat. “Ştiinţa vieţii m-a determinat să afirm, într-o lecţie anterioară: «Cred în Dumnezeu». Aceeaşi ştiinţă mă determină astăzi să adaug: «Şi în Iisus Hristos»”...
Mesajul esenţial al vieţii şi operei lui N. C. Paulescu stă în această reliefare a unităţii dintre natural şi supranatural, cu mai toate consecinţele ei teoretice şi practice. Poate că nici un savant român n-a mai vorbit atât de avântat ca el despre “unirea desăvîrşită ce trebuie să existe între religie şi ştiinţă”[18].
Prezentându-l în cîteva pagini din volumul Ortodoxie şi etnocraţie (1937)[19], Nichifor Crainic observa că pentru Nicolae Paulescu “naturalul şi supranaturalul nu se exclud, ci se completează; Hristos n-a venit să strice natura, ci s-o desăvîrşească. Căci natura e creaţia lui Dumnezeu, iar creştinismul e revelaţia aceluiaşi Dumnezeu”.
Ştiinţa lui Scio Deum esse de aici începe.

Răzvan CODRESCU

* Prefaţa ediţiei din 1999 a Noţiunilor de “suflet” şi “Dumnezeu” în fiziologie (Editura Anastasia), aici revăzută şi adăugită contextual.
[1] Încă în volumul II din Traité de Physiologie médicale (1920), tipărit în ţară, dar difuzat în exterior de editura pariziană Vigot, apar inserate, pentru prima oară, efectele antidiabetice ale extractului apos de pancreas în diabetul experimental. În 1921, N. C. Paulescu trimite patru comunicări către Societatea de Biologie din Paris, cu privire la descoperirea pancreinei (o primă formă de insulină), iar Archives Internationales de Physiologie (Liège) îi publică, în luna august, primul memoriu exhaustiv despre descoperirea pancreinei, alte două memorii pe aceeaşi temă avînd să apară tot acolo în primăvara şi vara lui 1923. În 1922, Ministerul Industriei şi Comerţului din România îi eliberează, la 10 aprilie, brevetul de descoperire a pancreinei (“Pancreina şi procedura fabricaţiei sale”). Leacul diabetului fusese descoperit, în România, de cel mai strălucit dintre ucenicii marelui Lancereaux (m. 1910), care-şi crease deja o faimă mondială prin monumentalul Traité de Médecine semnat împreună cu profesorul său (4 vols., Paris, 1903-1906-1912, apoi Sibiu, 1928; un al cincilea volum a rămas în manuscris), iar lumea ştiinţifică internaţională nu ignora acest lucru. Totuşi, la 7-8 luni de la apariţia rezultatelor definitive ale lui N. C. Paulescu în presa ştiinţifică internaţională, doi tineri şi obscuri cercetători canadieni, F. C. Banting şi C. H. Best, lucrînd în laboratorul de fiziologie al profesorului McLeod de la Universitatea din Toronto, fac publice rezultatele obţinute în aceeaşi direcţie şi revendicate ca fiind strict ale lor. Adevăratul descoperitor protestează şi produce dovezile necesare, sprijinit de o parte a lumii ştiinţifice a vremii, dar nu mai poate împiedica marea nedreptate abil regizată de forurile occidentale (probabil şi sub anumite presiuni evreieşti, avînd în vedere proasta reputaţie de antisemit pe care şi-o crease savantul român). În 1924, canadienii primesc Premiul Nobel, ce s-ar fi cuvenit de drept (azi o recunoaşte, cu jumătate de gură, şi lumea ştiinţifică internaţională!) lui N. C. Paulescu. Se comitea astfel, cu o abjecţie senină, probabil cea mai mare escrocherie din istoria ştiinţifică a secolului XX. Pentru amănunte, cf., între altele, pe lângă expunerea de epocă făcută de dr. V. Trifu (ca prefaţă la ediţia sa din 1944), I. Pavel, The Priority of N. C. Paulescu in the Discovery of Insulin, Editura Academiei, Bucureşti, 1976; C. Angelescu, Laura Sigartău Petrina, Nicolae C. Paulescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982; Dr. Constantin Angelescu, Nicolae C. Paulescu. Omul şi opera sa medicală, Editura Vremea, Bucureşti, 2009.
[2] 1860-1931, profesor universitar de ştiinţe naturale (Iaşi şi Bucureşti), autor al opusculelor Elemente de botanică, Elemente de zoologie, Entomologie generală, Curs de parazitologie.
[3] 1867-1951, biolog, membru al Academiei Române, profesor al Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti, autor, între altele, al lucrărilor Principii de microscopie şi Problema biologică a diferenţierii sexelor.
[4] Reeditată de către discipolul său, dr. V. Trifu, în 1944: Dr. N. C. Paulescu, Fiziologie filosofică. I. Noţiunile “suflet” şi “Dumnezeu” în fiziologie, în seria “Scriitori români moderni” a Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă, iar mai recent de către Editura Anastasia (ediţie îngrijită, prefaţă şi repere bio-bibliografice de Răzvan Codrescu).
[5] Pe care am reeditat-o în 1995, la Editura Anastasia. Aceasta a fost prima reeditare în ţară a unei cărţi de N. C. Paulescu după mai bine de 50 de ani.
[6] În testamentul său (datat 20 III 1931), profesorul includea în ciclul Fiziologie filosofică şi alte două lucrări: una dedicată rasei evreieşti (reunirea unor broşuri apărute separat), alta raporturilor dintre “Biserică” şi “Sinagogă”, ambele tributare – într-un mod astăzi indezirabil – anumitor realităţi complexe ale epocii. M-am referit mai pe larg la aceste aspecte în auxiliile critice ale volumului din 1995 (cf. pp. 5-6, 14, 16, 225, 227-228, 231-233).
[7] Cf. şi Mitropolit Nicolae Mladin, Doctrina despre viaţă a Profesorului Nicolae Paulescu, Ed. Periscop, Iaşi, 1997.
[8] Apărute iniţial în Noţiunile “suflet” şi “Dumnezeu” în fiziologie, ele au fost reluate (chiar textual) sau dezvoltate şi-n alte cărţi ale savantului, constituind un fel de leitmotiv al operei sale.
[9] 1883-1942, medic român de origine evreiască, întemeietorul publicaţiei Bucureşti medical, în care apărea, în august 1931, necrologul profesorului Paulescu, din care am extras fragmentul de mai sus.
[10] 1829-1884, zoolog german, autorul monumentalei opere Viaţa animalelor (Tierleben), apărută iniţial în şase volume (1863-1869), apoi reeditată şi completată, în diferite ediţii germane şi străine (ediţia franceză pe care o citează Paulescu – Merveilles de la nature, Baillière, Paris – are nouă volume).
[11] Cf. Robert Delort, Les animaux ont une histoire; trad. rom.: Animalele şi istoria lor, Editura Meridiane, Bucureşti, 1993, pp. 7 şi 490.
[12] “Adevărata cultură – scrie altădată profesorul, folosind cu acelaşi înţeles noţiunile de “cultură” şi “civilizaţie” – nu poate fi decît creştină, deoarece cuvîntul civilizaţie însemnează dezbărare de vicii şi singură doctrina lui Hristos combate eficient aceste flagele”.
[13] Are însă grijă să precizeze imediat, într-o notă: “Acest fapt a fost întrezărit de Darwin, care l-a numit «lupta pentru existenţă». Dar, neînţelegîndu-i semnificaţia, adică neprivindu-l ca pe un accident, ce se întîmplă în mod excepţional şi numai atunci cînd hrana este insuficientă, acest autor l-a considerat ca expresie a unei legi generale şi permanente a naturii şi ca pe unul dintre cei trei factori esenţiali ai pretinsei evoluţii şi transformări a speciilor”. Pentru critica paulesciană a darwinismului, cele mai importante rămîn lecţiile universitare “Definiţia fiziologiei” (1900), “Metoda fiziologiei sau metoda experimentală” (1901), “Generaţia spontanee şi darwinismul în faţa metodei experimentale” (1902), “Finalitatea în biologie” (1905), “Materialismul” (1905), “Suflet şi Dumnezeu” (1905), precum şi articolele polemice “Generaţia spontanee şi darwinismul. Răspuns D-lui Dr. N. Leon” (1904), “Generaţia spontanee şi darwinismul. Răspuns la răspunsul D-lui Dr. N. Leon” (1905), “«Transformism ori Paulism» şi «Fiziologie sentimentală». Răspuns D-lui D. Voinov” (1907), “«Dovezi» nevalabile. Răspuns la răspunsul D-lui D. Voinov” (1908). Aceste texte alcătuiesc cea mai sistematică critică ştiinţifică românească a darwinismului şi materialismului evoluţionist în genere, făcută cu erudiţie, dar şi cu simţ filosofic, de pe poziţii neostentativ creştine.
[14] Filocalia rom., vol. 1, ed. 1947, p. 14.
[15] Filocalia rom., vol. 2, ed. cit., pp. 57-58.
[16] “Din nefericire, puţini sînt astăzi medicii capabili să îndeplinească această funcţiune socială; cei mai mulţi, împotmoliţi în mocirla materialismului, ignorînd instinctele şi patimile sau alteori fiind pătimaşi ei înşişi, nu se preocupă decît de latura comercială a profesiei medicale”, observă marele fiziolog, poate mai contemporan cu noi decît oricînd. Şi sfîrşeşte prin a-şi exprima această nădejde mărturisitoare: “Sper că studenţii în medicină sînt conştienţi de sublimitatea rolului ce le va reveni şi că vor ţine la onoarea de a-şi înnobila meseria, ridicînd-o la rangul de sacerdoţiu”.
[17] Din păcate, această operă monumentală a lui Hippolyte Adolphe Taine (1828-1893), cunoscut la noi mai mult ca filosof al artei sau critic şi istoric literar, n-a fost tradusă nici pînă astăzi în limba română. Ea reprezintă poate cea mai zguduitoare frescă a ororilor Revoluţiei franceze (1789-1799), cărora li se pot afla numeroase similitudini în revoluţiile comuniste de mai tîrziu. Cf. acum şi Renaud Escande (ed.), Le Livre Noir de la Révolution Française, Les Éditions du Cerf, Paris, 2008. N. C. Paulescu vedea în Revoluţia franceză “dezlănţuirea celor mai teribile patimi omeneşti” şi “un document biologic de cea mai mare importanţă”. Cf. şi Nicolae C. Paulescu, Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria, Bucureşti, 1913 (capitolul Francmasoneria a fost editat separat, în 1996, la Editura Majadahonda din Bucureşti, într-o ediţie îngrijită de istoricul Gh. Buzatu, iar întreaga lucrare a fost primitiv reeditată în 2001, la Editura AntetXXPress).
[18] A se vedea şi excursul paulescian intitulat “Ideea de Dumnezeu în ştiinţă” (mică antologie pro domo a “teismului ştiinţific” european de pînă la începutul secolului XX), în Noţiunile de “suflet” şi “Dumnezeu” în fiziologie, ed. 1999, pp. 119-129.
[19] Cf. ediţia îngrijită de Constantin Schifirneţ, Editura Albatros, Bucureşti, 1997, pp. 128-129 (“Nicolae Paulescu, fundatorul naţionalismului creştin”).

Mormîntul doctorului Paulescu de la Cimitirul Bellu

PAUL BARBĂNEAGRĂ NE-A PĂRĂSIT ŞI EL...

2009-10-15T03:23:00.008+03:00

„Reacţionari din toate ţările, uniţi-vă!”
(Paul Barbăneagră)

Într-un fel, Paul Barbăneagră murise deja. Ultimii ani şi i-a petrecut într-un fel de absenţă punctată de rare momente de luciditate. I se întîmpla să nu-şi mai recunoască prieteni apropiaţi şi să nu-şi mai amintească lucruri elementare. Nu s-a putut bucura deplin, în primăvara acestui an, nici de omagierea sa de către Institutul Cultural Român din Franţa (care a organizat Festivalul “Arhitectură şi geografie sacră”, la Halle Saint-Pierre din Paris), nici de „Meritul Cultural” cu care s-a ales la împlinirea vîrstei de 80 de ani. Prietenul său de o viaţă, scriitorul Marcel Petrişor, se tot întorcea de la Paris cu veşti din ce în ce mai proaste. Aproape că nu-mi venea să cred că omul atît de viu pe care-l cunoscusem la începutul anilor ’90, şi care mai de curînd, în prag de veac şi de mileniu, se arătase încă atît de mobil în rolul de consilier la Ministerul Culturii condus de actorul Ion Caramitru („dragul de Pino”, cum îi zicea el), putuse ajunge, în aşa de scurt timp, într-o stare atît de ingrată...
Născut la Isaceea (11 februarie 1929), Paul Barbăneagră a făcut studii de Medicină şi Cinematografie, absolvind IATC-ul în 1957. Apreciat mai ales datorită filmului despre Nicolae Tonitza, în 1964, dornic de libertate civică şi creatoare, ia calea exilului în Franţa, unde a avut nevoie, ca să se impună cu adevărat, nu numai de ceva timp, dar şi de cîteva mutări decisive în plan social şi cultural, fără de care talentul său ar fi putut risca să treacă neobservat, cum li s-a mai întîmplat şi altora. Căsătoria cu o evreică şi intrarea strategică în masonerie nu i-au fost de puţin folos. Talentul lui Paul Barba-Négra a avut parte, începînd din anii ’70, de o recunoaştere unanimă şi de o mediatizare pe măsură. În 1976 i s-a decernat Marele Premiu pentru scenariu la Festivalul Internaţional al Filmului de Artă (International Festival for Art Films), pentru Versailles: Palais-Temple du Roi Soleil („Versailles: Palatul-Templu al Regelui Soare”), episod-cheie din celebrul serial de televiziune „Arhitectură şi geografie sacră” (realizat în anii ’70-’80, iar după 1990 difuzat şi în România). Devine colaborator la France 2, France 3 şi Radio Europa Liberă, în 1987 întruneşte din nou toate elogiile pentru neegalatul (şi poate inegalabilul) film Mircea Eliade et la Redécouverte du Sacré („Mircea Eliade şi redescoperirea sacrului”), de-acum binecunoscut şi acasă, iar în 1990 primeşte Marele Premiu al Audiovizualului francez pentru întreaga activitate.
După 1990, poate şi prin vîrstă, poate şi prin schimbarea contextului românesc şi european, discursul său se radicalizează în direcţia dreptei, pînă la accente legionare (un lung interviu acordat pe atunci d-lui Bădiliţă rămîne relevant în acest sens). Avizat asupra apartenenţei lui la masonerie, dar şi asupra naţionalismului său ortodoxizant, mă aşteptam, cînd l-am cunoscut, la un personaj mult mai paradoxal sau contradictoriu, bănuindu-l şi de o anume demagogie. Nimic din toate acestea. Am întîlnit un om de dreapta bine ancorat în tradiţie şi sincer în zelul său naţional, de o rectitudine aproape eminesciană. Nu mi-am permis niciodată indelicateţea de a-l întreba de la obraz cum se pot împăca în aceeaşi conştiinţă morală şi intelectuală masoneria şi legionarismul, ortodoxia şi guénonismul. Poate că e o taină a artistului, capabil să depăşească seren contrariile, într-un chip neînţeles muritorilor de rînd... Dacă există într-adevăr una, atunci Paul Barbăneagră va fi luat-o cu el în mormînt...
În orice caz, nu numai cine a avut ocazia să-l cunoască aşa ca mine, în cîteva împrejurări speciale, dar şi oricine l-a văzut, de pildă, la emisiunea lui Iosif Sava, unde a adus un cor de teologi ortodocşi şi a exaltat tradiţia creştină, nu cred că se poate îndoi serios de buna lui credinţă faţă de Hristos şi Biserica răsăriteană. Chiar dacă a aparţinut unui rit masonic mai conservator, nu cred că masoneria va fi fost pentru el mai mult decît o afacere conjuncturală. Altele avea la inima lui („România profundă”, dar şi „cealaltă Franţă”, cea a lui Bernard de Clairvaux, Blaise Pascal, Joseph de Maistre, René de Chateaubriand, Léon Bloy sau Gustave Thibon) – şi le va mărturisi în amurg. Reperele lui cele mai intime au rămas mai degrabă René Guénon (cel certat în cele din urmă cu masoneria) şi Mircea Eliade (vechiul legionar spiritualist). Dar şi Nae Ionescu, pe care-l socotea cel mai mare gînditor român.
Venind tot mai des în ţară, iar de la un moment dat căpătînd şi investitură oficială, a avut proiecte mari, dar în prea mică măsură realizate, din pricina stricăciunii şi cecităţii vremurilor, sau poate şi din aceea că a fost şi a rămas „prea artist” în felul său. Nu s-a întors fără o mărturisită dezamăgire la Paris şi la „moşioara” lui de la Saint-Augustin. Cumva îşi jucase cartea şi se întorsese să moară, mai neîmpăcat decît a trăit.

Rămîn în urma lui cîteva capodopere de film documentar, dar şi cîteva volume de bună aşezare paideică, dintre care aş menţiona mai ales Arhitectură şi geografie sacră. Mircea Eliade şi redescoperirea sacrului, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, şi Symbolique de Paris: Paris Sacré, Paris Mythique, Ed. Huitième Jour, Paris, 2004 (în colaborare cu Félix Schwarz).
Slujba de înmormîntare a avut loc sîmbătă 17 octombrie, de la ora 14.00, la Biserica “Sfinţii Arhangheli” din rue Jean de Beauvais (în al cărei destin a fost adînc implicat, pe vechea poziţie a părintelui Boldeanu, depăşită de istorie), acum catedrală mitropolitană românească, iar înhumarea s-a făcut în cimitirul parizian de la Thiais. N-a lipsit (alături de cîţiva prieteni apropiaţi din ţară: Marcel Petrişor, Ion Caramitru etc.) Excelenţa Sa D-l Teodor Baconsky, ambasadorul României în Franţa.
Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească.

Răzvan CODRESCU

INTERMEZZO: HOMO LUDENS ÎN "EPOCA DE AUR"

2009-10-13T11:38:00.006+03:00

CUM ŞI CU CINE ÎŞI PETRECEA "DISIDENŢA"

TOVARĂŞUL ION ILIESCU ÎN "EPOCA DE AUR"

Mai mulţi cititori ai blogului, miraţi sau doar curioşi, mi-au cerut confirmarea că în fotografia care ilustrează postul anterior, între Elena şi Nicolae Ceauşescu, se află - zîmbăreţ cum îl ştim - nimeni altul decît tovarăşul Ion Iliescu. Îmi îngădui, folosindu-mă de acest prilej, un scurt intermezzo foto-documentar, pentru care comentariile sînt de prisos. Fotografiile - nu ştiu cînd şi de cine realizate - mi-au parvenit şi mie prin poşta electronică, acum cîţiva ani, dar nu sînt inedite, ci au fost deja postate şi pe alte site-uri sau blogg-uri, cu sau fără comentarii. (R. C.)

DUPĂ DOUĂZECI DE ANI...

2009-10-12T14:47:00.006+03:00

Viitorul şi trecutul sînt a filei două feţe...

CEAUŞESCU E CU NOI !

Incredibil, dar adevărat: iată cum se apără şi se explică un candidat la preşedinţia României în anul de graţie 2009! Eu mărturisesc că nu sînt în stare să comentez aşa ceva. Voi posta însă aici comentariile celor care se vor arăta în stare... (R. C.)

Cuvânt pentru cei care îl urăsc mai departe
pe Nicolae Ceauşescu

În primul rând pentru dl Florin Dobrescu, care mi-a adresat o scrisoare deschisă la care mi-e greu să-i răspund punct cu punct, căci mi-ar lua prea mult timp, iar argumentele (acuzele) domniei sale sunt cele mai multe depăşite. Ar fi avut trecere acuzele sale până prin ’91-’92, dar azi, după douăzeci de ani, Ceauşescu nu mai poate fi înjurat decât cu documentul pe masă, la vederea tuturor! Îl asigur pe dl Dobrescu că tinerii istorici anti-comunişti, alde Marius Oprea şi alţii ca el, ar fi publicat cu mare entuziasm documentele din care să rezulte cât a fost de criminal Ceauşescu cu ocazia colectivizării sau a luptei cu partizanii din munţi. În schimb au apărut dovezile că ani de zile am fost minţiţi, de la „Europa liberă” îndeosebi, cu privire la represaliile sângeroase de la Lupeni 1977 sau Braşov, noiembrie 1987. În decembrie 1989 a apărut la TV liderul minerilor Constantin Dobre, despre care mereu ni se spunea de la München că băieţii cu ochi albaştri l-au lichidat din ordinul Ceauşescului...
Cunoaşteţi, domnule Dobrescu, ce i s-a întâmplat dlui Dobre atunci, în 1977, după greva minerilor? Dacă nu ştiţi, aşa cum cei mai mulţi români nu ştiu, aflaţi că lui Ceauşescu i-a plăcut curajul şi demnitatea „muncitorească” a dlui Dobre şi l-a adus la Bucureşti, să facă „Ştefan Gheorghiu” şi să devină un lider „şcolit” al clasei muncitoare din România. Nu ştiu dacă cei care îl înjură cu sârg pe Ceauşescu mai sunt capabili să aprecieze corect acest gest al fostului secretar general al PCR, dar eu regret mult că nu am cunoscut la vremea respectivă această împrejurare, că i-am crezut ca „un dobitoc” pe cei de la „Europa liberă” şi am continuat să-l urăsc pe Ceauşescu, acuzându-l în sinea mea pe Ceauşescu şi de asasinarea lui Constantin Dobre, de iradierea mortală a liderilor de la Braşov şi alte crime. Iată însă că după decembrie 1989 nimeni nu vine să se plângă, să reclame că fostul preşedinte al României are pe conştiinţă viaţa unor oameni, a unuia singur măcar! Nu vine fratele sau copiii victimei să acuze în cunoştinţă de cauză. Acuză dl Dobrescu, după ureche, fără nicio rigoare a afirmaţiilor. Nu este serios să procedăm aşa!
Un cuvînt în plus despre dl Dobre: în preajma „revoluţiei” din decembrie 1989, scenariştii loviturii de stat s-au gândit că prezenţa liderului de la Lupeni printre „revoluţionari” ar da bine pentru public. L-au invitat aşadar să facă parte din complot, în primele rânduri ale revoluţiei şi ale ciolaniadei aferente, dar bravul miner a refuzat, a refuzat să comploteze împotriva lui Ceauşescu, iar după 1990, simţindu-şi viaţa în pericol, a emigrat... Nota bene: azi dl Dobre îl vorbeşte de bine pe Ceauşescu şi cred că ştie ce face! Şi mai ales are dreptul moral de a se pronunţa!
Aşadar, între Constantin Dobre, liderul grevei de la Lupeni, şi Florin Dobrescu, liderul PPP, care abia se născuse în 1977, există o totală deosebire de păreri în privinţa lui Ceauşescu. Pe cine să credem? Care, dintre cei doi, are justificarea morală să vorbească de Ceauşescu rostind acuzaţiile cele mai grave? Nu cumva Constantin Dobre? Şi dacă n-o face, dacă nu are de spus nimic grav la adresa lui Ceauşescum, asta ce să însemne?
L-am urît şi eu pe Ceauşescu, dar am cedat în faţa evidenţelor. Şi am cedat cu mare satisfacţie, căci eu, ca naţionalist, nu prea mă împăcam cu ideea că neamul meu românesc, vreme de 25 de ani, a putut răbda în fruntea sa un criminal, un prostănac însetat de sânge şi de glorie! Iar când am citit documentele ivite după 1990, bunăoară stenogramele discuţiilor lui Ceauşescu cu Nixon sau cu Gorbaciov, la început m-am foarte mirat, iar în cele din urmă m-am foarte bucurat că „Nicalai al nostru” (cum îi zicea Petre Ţuţea când nu-l înjura!) i-a dominat pe super-preşedinţii respectivi. Îndeosebi stenograma discuţiilor cu Nixon, care era însoţit de celebrul Kiesinger [sic!], este extraordinară. Discuţia este condusă de reprezentantul nostru. „Prost prostul, dar e-al nostru!”. Numai că prostul şi bâlbâitul de Ceauşescu nu era deloc prost. Evident, nu era ceea ce numim un om cult, dar nici nu era atât de caraghios ca să încerce să pară. Avea cultura lui însă, alta decât a saloanelor sau a intelectualităţii de profesie. O cultură mai apropiată de rural, de mediul muncitoresc etc., dar cultură! Nu avea capul vid de idei şi de cunoştinţe!
Faţă de 1990, acum, după 20 de ani am aflat multe, mai ales cu privire la felul cum a fost „lucrat” şi sabotat de cei care l-au trădat, vînzându-se celor din afară care-i voiau capul Ceauşescului. Azi ştiu bine că a existat o structură discretă (a cui?) care s-a ocupat cu diverse acte de sabotaj, îndeosebi prin lansarea unor zvonuri false despre Ceauşescu, zvonuri compromiţătoare, care nu s-au adeverit după 1990. Cei care răspândeau aceste zvonuri nu aveau a se teme de nimic, căci protecţia lor era asigurată de faptul că erau agenţi DIA sau de securitate, cu acte în regulă. Însuşi cultul personalităţii, care ajunsese la formele paranoice binecunoscute, se pare că nu era pe placul lui Ceauşescu, nu el îl ceruse, dar l-a acceptat spunându-i-se că Moscova nu-l va putea debarca văzând cât este de iubit de popor! Nimeni nu l-a informat însă asupra stării de spirit a publicului, îngreţoşat şi scârbit până la vomă de spectacolele acelea mizerabile de pe stadioane sau alte spaţii publice. Cred că nu este târziu să aflăm cine sunt netrebnicii care au produs textele şi scenariile după care se făceau spectacolele „festive” care ne-au făcut mai mult ca orice altceva să-l urîm pe Ceauşescu. Nu este târziu şi lipsit de interes să aflăm ce s-a întâmplat după 1990 cu acei nemernici!... Pe câţiva îi cunoaşte toată lumea!
Sincer să fiu, nu m-aş mira să apară dovezile că autorii şi iniţiatorii cultului deşănţat al persoanei lui nea Nicu au fost în slujba „oficinelor” străine, că însuşi acest cult al personalităţii a fost conceput şi întreţinut ca să-i îndepărteze pe români de preşedintele ţării, să-l urîm chiar! Ba eu chiar sunt convins că aşa s-au petrecut lucrurile!...
Cei care sunt statornici anti-ceauşişti se împiedică cel mai tare în episodul august 1968, pe care însă îl „rezolvă” foarte simplu: Ceauşescu – zic ei, a făcut pe eroul, cu voie de la poliţie, adică de la Moscova. Teză neroadă, pe care o acceptă invocând şi mărturia unora ca Dumitru Tinu, adică a unor KGB-işti notorii. Cât a fost Ceauşescu de „om al ruşilor” s-a văzut în decembrie 1989, de Crăciun... Ne-am uitat cu toţii la nelegiuitul masacru, şi multora, aidoma mie, li s-a făcut ruşine că ani la rând l-au înjurat pe Ceauşescu mai mult degeaba decât cu temei. Mă întreb ce o fi în sufletul celor care continuă să-l urască pe Ceauşescu. Jubilează? Văd în oribila crimă o confirmare a faptului că Ceauşescu a fost omul ruşilor? Sunt complet absurzi!
Un român din America, dl Victor Gaitan, studiind arhivele SUA, a ajuns la concluzia că într-una din vizitele sale Ceauşescu a avut parte de un protocol extraordinar, cum nu i s-a mai oferit niciunui alt şef de stat. Cam la fel a fost tratat „Ceaşcă” al nostru, două luni mai târziu, la Londra, oferindu-i-se un tête à tête cu regina în însăşi caleaşca regală, sub privirile întregului imperiu britanic! Ne-am mirat atunci ca proştii, neînţelegând de unde atâta respect în Occident pentru un individ pe care noi îl ştiam de o calitate atât de proastă! Acum, după mai bine de treizeci de ani, pricep că la data aceea Nicolae Ceauşescu juca un rol de seamă în istorie, la nivel planetar. Şi nu era pentru prima oară!...
Şi mai pricep abia acum, după 1990, că tovarăşilor noştri de lagăr socialist le stăteau în gât succesele lui Ceauşescu care, în mare măsură, erau succese ale românilor! Dezertarea lui Pacepa în Occident a urmărit şi a reuşit să strice aranjamentele pe care Statele Unite doreau să le facă cu România. Agent KGB, Pacepa a reuşit să-l facă pe Ceauşescu să creadă ca fusese agent american, de unde Ceauşescu a tras concluzia că americanii nu sunt sinceri cu el. Şi toate proiectele gândite de Ceauşescu şi Nixon, extrem de benefice pentru noi, au căzut!... Noi am avut parte de un continuu sabotaj din partea partidelor şi a ţărilor „frăţeşti”, inclusiv din partea diasporei respective, mult mai prezentă şi mai vizibilă decât diaspora românească.
Încă din Marele manipulator, publicată cu vreo 15 ani în urmă, am prezentat mai multe acte de sabotaj efectuate de forţe greu de identificat, din cadrul aparatului de represiune din România, care urmăreau să sape între Ceauşescu şi români o prăpastie insurmontabilă. Aşa a fost şi sabotajul din 1989, când, din dispoziţia „conducerii superioare de partid” a fost achiziţionată toată carnea de care era nevoie pentru populaţie, dar a fost dosită prin depozite, n-a fost scoasă la vânzare, lumea a suferit de lipsa cărnii pe piaţă şi l-a înjurat cu năduf pe „nea Puiu”, iar carnea a fost dată pe piaţă abia după 22 decembrie, cu titlu de carne atunci importată...
Prea mult nu-mi răcesc eu gura pentru cei care „rezistă” la orice argument şi nu sunt în stare să-şi revizuiască opiniile. Adică nu sunt în stare să recunoască dacă au greşit. Se pare că aceasta este o maladie a spiritului care atinge aleatoriu, la orice vârstă şi la orice grad de inteligenţă. Pentru dl Dobrescu, care se consideră legionar cu acte în regulă, am să citez din Simion Ghinea: „Sub regimul comunist noi, legionarii, am avut de suferit mai puţin ca înainte de 1944”. Evident, dl Dobrescu iar se va indigna, înainte de a încerca să afle cine a fost Simion Ghinea. Alte explicaţii nu dau, ci mai adaug una: la Aiud, liderii legionari au disputat la nesfârşit o problemă: au greşit sau nu atunci când Stalin, printr-un emisar, colonelul Romanov, i-a invitat pe legionari la guvernare, conştient că o mână de comunişti, mai toţi alogeni, nu vor putea guverna ţara singuri. Au greşit legionarii refuzând?...
Nu mă încumet să dau un răspuns, dar când Petre Ţuţea mi-a cerut părerea i-am spus că pentru Mişcarea Legionară poate că este mai bine că n-au colaborat cu comuniştii şi şi-au păstrat „puritatea ideilor şi onoarea nepătată”, că suferind cum au suferit în temniţele comuniste au adăugat un nou capitol la istoria martiriului legionar. Dar din punctul de vedere al românului concret şi real, ar fi fost mai puţină suferinţă în ţară dacă legionarii ar fi intrat în structurile de guvernare de după 1944... Ar fi redus proporţia de bolşevism, din acel nefericit 90% hotărît la Yalta. Pasămite, dând acest răspuns eram şi eu marcat de acele suferinţe. Azi, când amintirea suferinţelor din Epoca de Aur s-a estompat binişor, aş zice că e mai bine aşa, e mai bine că modelul legionar nu s-a compromis în anii aceia şi s-a salvat pentru viitorime.
La rândul său nea Petrache, când a fost să-i cer eu un sfat – să intru sau nu în Partid? –, m-a împins s-o fac, zicând: „Comunismul nu poate fi răsturnat decât din interior!”. N-am încercat să răstorn comunismul, ci numai să-l fac mai uşor de tolerat. Şi nu au fost puţini în PCR românii care au încercat să facă acest lucru şi au şi reuşit. Drept care şi lucrurile în ţară au mers totuşi spre un mai bine de toată lumea aşteptat şi resimţit. Sigur, erau multe de îndreptat, dar cu puţină bună credinţă puteai să recunoşti fără jenă că erau şi multe lucruri bune, cărora le ducem acum dorul... Ca unul care ani de zile n-am avut locuinţă şi am stat în gazdă pe la zeci de adrese, mă gândesc la faptul că în 1989, de câţiva ani buni, la toate cererile de locuinţă răspunsul era acelaşi: „Poftiţi cheile!”. La fel, servici se găsea pentru oricine!...
Fireşte, nu mergeau toate cum ne-am fi dorit. Numai că lucrurile la care jinduiam atunci – paşaport, libera circulaţie auto, dreptul la o locuinţă de vacanţă, un week-end mai lung, se puteau obţine de pe o zi pe alta, printr-o decizie de sus. Azi însă nu avem cum, prin ce decizie a guvernului, să rezolvăm de azi pe mâine şomajul, dispariţia industriei, lipsa locuinţelor, discrepanţele sociale şi economice atât de mari şi fără nicio justificare morală etc., neajunsuri care ne strâng inima, stârnind în orice român simţitor îngrijorarea cea mai mare: unde va ajunge ţara?!
Cel mai mult am suferit în anii aceia că ne era îngrădit dreptul la libera iniţiativă. Spiritului întreprinzător, atât de definitoriu pentru fiinţa umană, îi era imposibil să se manifeste liber şi nestingherit. Eu personal visam la o editură pe care s-o conduc! După 1990 am căpătat această libertate şi ce a rezultat de pe urma ei? S-au putut astfel constitui structurile mafiote care controlează azi ţara şi înăbuşă orice iniţiativă personală onestă, luminoasă! Nu ai nicio şansă de reuşită dacă nu faci parte din haită! O singură competenţă are azi legătură cu succesul social, economic şi politic: competenţa la furat, la minţit, la fraudat statul, la păcălit fraierii de bună credinţă!
Asta ne-am dorit în decembrie 1989?
L-am auzit pe dl Florin Dobrescu, la o reuniune a PPP, a foştilor deţinuţi politici, lăudându-l pe Băsescu şi criticându-i pe adversarii acestuia, care încercau să-l suspende din funcţie. Mi-am dat seama că dl Dobrescu nu pricepe sau se face că nu pricepe că adversitatea dintre cei mai sus pomeniţi este teatru sau circ, este ceartă în interiorul aceleiaşi structuri, că nu este unul mai breaz decât ceilalţi, ci toţi sunt o apă şi-un pământ. Când lucrul acesta nu-l pricepi, este mai bine să rămâi acasă, să nu te grăbeşti să mai ai şi alte opinii, ba chiar să le mai faci şi publice...
În orice caz, dacă între Băsescu şi Ceauşescu îl preferi pe Băsescu, eu nu mai am ce discuta!
Îi avertizez totuşi pe oamenii de bună credinţă care continuă să trăiască cu aceeaşi imagine despre Ceauşescu pe care o aveau înainte de 22 decembrie 1989: a vorbi în continuare despre Ceauşescu ca despre un criminal, care a vrut răul poporului, care a distrus România etc., etc., înseamnă să faci jocul celor care în 25 decembrie 1989 l-au ucis în modul cel mai nelegiuit cu putinţă. Înseamnă să le dai dreptate că l-au împuşcat pe Ceauşescu fără judecata, să justifici şi să accepţi, ca român şi ca creştin, crimele care au distrus familia Ceauşescu. Zic familia, căci la asasinatele din 25 decembrie se adaugă uciderea lui Nicuşor Ceauşescu şi a Zoei Ceauşescu, prin iradiere, ca şi a fratelui mai mare, fost director la Şcoala de la Băneasa a MAI, care a murit în închisoare prin 1996.
Puneţi-vă, oameni buni, întrebarea de ce au fost asasinaţi cei doi copii ai lui Nicolae Ceauşescu! Nu cumva pentru că erau un potenţial pericol pe măsură ce populaţia ţării îşi dă seama că dracul nu a fost chiar atât de negru, că acuzaţiile aduse lui Ceauşescu în cea mai mare parte a lor nu se confirmă, ci se dovedesc a fi parte dintr-un vast scenariu al diversiunii, al deformării şi calomnierii lui Ceauşescu.
Trăim în minciună de când ne-am născut! Minţiţi am fost şi înainte de 1990, dar şi după! Minţiţi suntem şi azi! Am scris sute de texte despre aceste minciuni, şi câteva cărţi, cum ar fi Marele manipulator, Legionarii noştri, Transilvania – Invincibile argumentum, Holocaust în România?, Protocoalele Kogaionului, cărţi care mi-au atras multe adversităţi, multe lovituri laşe, pe la spate. Scriind aceste cărţi nu am avut decât un singur câştig – liniştea sufletească pe care ţi-o dă sentimentul datoriei împlinite. Nu cred că sunt mulţi cei care, în publicistica românească, au demascat minciuna cu atâta insistenţă şi tenacitate ca mine. Nu emit decât o singură pretenţie, ca răsplată publică pentru străduinţa mea: puţină încredere că dacă emit o părere, o fac cu sinceritate şi fără a urmări un profit personal. Nu am pretenţia că tot ce scriu împotriva minciunii este adevăr bătut în cuie. Adevărul este unul singur, iar abaterea de la adevăr se poate face în multe feluri. Dar mi se pare de domeniul evidenţei că forţele negre ale istoriei care după august 1944 au adus în România comunismul au fost parţial – repet: parţial înlăturate de la guvernare în 1964 de Dej, şi în anii următori de Ceauşescu. Aceste forţe au revenit la guvernarea României în Decembrie 1989, prin crime, prin asasinarea a circa 2000 de persoane nevinovate. Iar dacă l-au ucis pe Ceauşescu, nu au făcut-o ca să ne facă nouă pofta, căci n-am poftit aşa ceva, ci pentru a-l împiedica pe Ceauşescu să dezvăluie lumii ce ştia despre ei, despre aşa-zişii exponenţi ai democraţiei de după 1990.
Să facem un exerciţiu de imaginaţie şi să ne închipuim că Ceauşescu ar mai fi trăit încă zece, cincisprezece ani, aşa cum au mai trăit şi ceilalţi lideri din ţările est-europene comuniste. Nu cumva ar fi fost vocea cea mai incomodă, care ar fi contestat legitimitatea şi mai ales măsurile luate de noii guvernanţi? Şi-ar mai fi făcut de cap alde Petre Roman şi gaşca răspunzătoare de distrugerea economiei româneşti?

Ion Coja

Post scriptum

Ieri, Bogdan Olteanu a fost numit vice-guvernator al Băncii Naţionale. Nu are nici cea mai mică competenţă pentru această funcţie. Dar nu contează, câtă vreme este nepotul tovarăşei Gizela Vass! Cred că ştie dl Florin Dobrescu cine a fost Gizela Vass... Dar pariez că vocea plină de indignare a dlui Dobrescu pentru acest abuz de sorginte cominternistă nu se va auzi!

VOM MURI ŞI VOM FI LIBERI ?

2009-10-12T02:50:00.028+03:00

Bucureşti: Biserica Eroilor Revoluţiei

Am primit deunăzi următoarea scrisoare deschisă de la prietenul Iulian Capsali, cu rugămintea de a o posta şi pe acest blog:

Prea Fericirii Sale
Prea Fericitul Părinte Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Prea Fericirea Voastră,

Cu fiiască supunere vă aducem la cunoştinţă un caz de o gravitate şi de o urgenţă extremă. Un fiu al Bisericii dreptmăritoare se află în cea de-a 70-a zi de grevă a foamei. El este ţinut în viaţă de transfuziile zilnice făcute în Spitalul Universitar din Bucureşti. Teodor Mărieş, lider al organizaţiei “21 Decembrie 1989”, care cere de aproape 20 de ani adevărul despre tinerii morţi – unii dintre ei chiar lîngă el – în Revoluţia Română Anticomunistă, a ajuns la acest gest extrem din exasperare. Tergiversarea, lipsa dorinţei de a afla adevărul, defetismul în care s-au baricadat instituţiile statului l-au făcut pe acest om – care nu doreşte nimic material pentru el – să atragă atenţia că adevărul nu poate fi ascuns la nesfîrşit. Tinerilor care au strigat: „Vom muri si vom fi liberi!”, care prin martiriul lor ne-au lăsat libertatea de expresie – iar Biserica Ortodoxă Română, precum şi celelalte culte, au fost ele însele eliberate de presiunea unui regim dictatorial-ateu – merită să le fie cinstită mucenicia, iar călăii lor să fie scoşi la lumină, pentru ca societatea românească să se însănătoşească şi să-şi recapete încrederea în sine şi în Statul Român.
„Fericiţi cei ce flămînzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura” (Matei 5, 6). Dreptatea, pe care o cere în numele nostru Teodor Mărieş, nu o vrem din dorinţa de răzbunare, ci din dorinţa de a sluji Binele, după cum ne-au învăţat Sfinţii Părinţi. Însă Binele este indisolubil legat de Adevăr, iar Adevărul şi Viaţa Îl reprezintă pe Însuşi Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru.
Vă rugăm, Prea Fericite Părinte Patriarh, să vă aplecaţi asupra jertfei lui Teodor Mărieş, să-l întăriţi şi să-l mîngîiaţi, ca să nu piară un fiu al Bisericii din interesul impur al unor oameni care vor să ţină captiv adevărul după atîţia ani. Cu autoritatea pe care v-o conferă demnitatea de Patriarh, cu bunăvoinţa de Părinte şi cu dragostea faţă de fiii Bisericii, sperăm să mediaţi în această cauză nobilă de aflare a adevărului despre moartea a peste 1200 de oameni, în majoritatea lor tineri, iar instituţiile abilitate ale Statului Român să facă – acum, cînd ne apropiem de data aniversară a eliberării acestei ţări de sub tirania atee – tot ce pot ca să curme suferinţa fratelui Teodor Mărieş şi să scoată la lumină adevărul atît de îndelung aşteptat.

Nu ştiu cine va mai fi semnat scrisoarea în afară de d-l Iulian Capsali, dar îmi adaug şi eu modesta semnătură, îndemnîndu-i şi pe alţii să o facă... pînă nu va fi prea tîrziu.

Iulian Capsali
Răzvan Codrescu

----------------------------------

P. S. Scrisoarea a fost postată între timp şi pe blogul prietenului Claudiu Târziu (de unde împrumut şi fotografia de mai jos). Aici sau acolo, scrisoarea a mai fost semnată de:

Claudiu Târziu,

Vlad Roşu,

Mirel Tulei,

Demostene Andronescu,

Gabriela Moldovan,

Violeta Pavelescu,

Ionel Rusei,

Gheorghiţă Ciocioi,

Lucian D. Popescu,

George Ardeleanu,

Ionuţ Trandafirescu,

Ana-Maria Stan,

Nicolae Paireli,

Diana Paris,

Adrian Alui Gheorghe,

Teodor Baconsky,

Adrian Cherhaţ,

Dan Stanca,

Constantin Mihai,

Alexandru Racu,

Andrei Boambeş,

Paul Slayer Grigoriu,

Silviu-Gabriel Lohon,

Marius Vasileanu,

Mihaela-Aurelia Cămăruţă,

Pr. Marcel Răduţ Selişte,

Alex Ştefănescu,

Pr. Gheorghe Naghi,

Claudiu Dobrotă,

Remus Butănescu-Volanin,

Constantin Ungureanu,

Radu Drăgan,

Corina Negreanu,

Liliana Chiaburu,

Liviu Mîndruleanu,

Sorin Lavric,

Cassian Maria Spiridon,

Nicolae Mihai,

Ion Corduneanu.

----------------------------------

P. P. S. Pe cei nelămuriţi asupra "cazului Mărieş" îi invit să citească, pe site-ul cotidianului Adevărul, excepţionalul articol pe această temă semnat de d-l Ovidiu Nahoi ("În România nu are rost").

----------------------------------

---------------------------------

Update: 13 octombrie 2009

După 70 de ani, s-a spart embargoul din parchetele sovietizate, datorită acţiunii solidare a d-lui Teodor Mărieş – care a trecut de a 70-a zi de grevă a foamei – şi Asociaţiei “21 Decembrie 1989”, sprijiniţi de 36 de organizaţii civice şi sindicale, precum şi de cîteva personalităţi ale societăţii civile.
Din data de 13 octombrie, procurorii nu vor mai putea ascunde părţilor probele aflate la dosar. În orice dosar, nu doar în dosarul “revoluţiei”.
În data de 12 octombrie, la ora 16.00, Parchetul a început predarea dosarului “revoluţiei” către reclamanţii la CEDO, Teodor Mărieş şi Asociaţia “21 Decembrie 1989”, cu excepţia aşa-ziselor dosare secretizate, despre care s-a promis că vor fi predate peste cîteva zile.
Totuşi, d-l Mărieş continuă greva foamei pînă cînd Parchetul scoate la lumină şi dosarele secretizate.
Cf. şi http://c-tarziu.blogspot.com/2009/10/desovietizarea-parchetului-general.html

---------------------------------

Update: 17 octombrie 2009

D-l Teodor Mărieş a ieşit din greva foamei.

O ALTĂ LECTURĂ A REALITĂŢII

2009-10-07T00:18:00.004+03:00

DE CE DISPAR ALBINELE ?

În ultimii ani, misterioasa Boală a Colapsului Coloniei (BCC) a pustiit milioane de stupi, afectînd grav acele culturi care depind de albina meliferă pentru polenizare. Specialiştii nu au putut stabili cu certitudine cauza fenomenului. Cercetări recente par a explica apariţia bolii printr-o mutaţie în ARN-ul albinelor, ceea ce împiedică producţia normală de proteine. Aceste concluzii primesc o confirmare indirectă prin faptul că stupii afectaţi de BCC pot fi repopulaţi doar după ce sînt expuşi unor radiaţii capabile să distrugă material genetic.
Straniul fenomen şi-a făcut simţită prezenţa nu doar în Statele Unite, dar şi în ţări ca Belgia, Franţa, Olanda, Italia, Portugalia, Spania. Într-o mai mică măsură, a fost semnalat în Elveţia, Germania şi Grecia, iar pierderile pricinuite de BCC apicultorilor nord-irlandezi în 2007 s-au ridicat la peste 50%. Surse autorizate ne-au asigurat că în România nu s-au înregistrat cazuri de BCC.

Să analizăm mai atent acest flagel întru totul comparabil prin implicaţiile sale cu mult dezbătuta încălzire globală.

Simptome precursoare colapsului

Forţa de muncă din colonie este insuficientă pentru îngrijirea larvelor existente.
Forţa de muncă din colonie este compusă din albine adulte tinere.
Regina este prezentă (absenţa Reginei duce imediat la dispariţia stupului – caz în care nu am avea de-a face cu BCC).
Membrii coloniei refuză siropul de zahăr şi suplimentele de proteine cu care sînt hrăniţi.

Simptome ale colapsului

Albinele adulte sînt absente din colonie, fără ca în interiorul sau în imediata apropiere a acesteia să fie semnalat un număr semnificativ de albine moarte.
În colonie există larve care nu au ieşit din ou. De regulă, albinele nu-şi părăsesc niciodată ouăle înainte de eclozare.
În colonie există provizii de hrană (miere şi polen), pe care, în mod straniu, albinele din celelalte colonii întârzie să şi le însuşească.
Dăunătorii care atacă de regulă coloniile părăsite întîrzie să-şi facă apariţia într-un stup atins de BCC.

Posibile cauze

Potrivit revistei Science, cercetătorii americani au stabilit o legătură certă între Virusul Israelian al Paraliziei Acute [1] şi BCC. Transmis de căpuşele Varroa, VIPA deformează la început aripile albinelor, pentru a provoca ulterior paralizia şi moartea. Cu toate acestea, el nu este întotdeauna prezent în coloniile afectate de BCC, ceea ce i-a determinat pe specialişti să ia în calcul şi alte posibile cauze: malnutriţia, agenţii patogeni, imunodeficienţa (un echivalent al SIDA în lumea albinelor), căpuşele, ciupercile parazite, radiaţiile electromagnetice sau practicile neadecvate ale apicultorilor (precum uzul de antibiotice pentru a trata albinele, sau transportul acestora pe distanţe lungi).

Un loc de frunte pe lista principalilor suspecţi l-au ocupat pesticidele. Deşi nimeni nu le pune la îndoială nocivitatea, s-a observat că nivelul pesticidelor e mai ridicat la albinele „sănătoase” decît la cele atinse de BCC.
Plantele modificate genetic au figurat şi ele printre potenţialii declanşatori, dar ipoteza a trebuit să fie abandonată: cazuri de BCC s-au înregistrat în zone unde nu se cultivă plante modificate genetic.
Este posibil ca boala să fie o rezultantă a mai multor factori preexistenţi, însă pînă în prezent Grupul de Lucru pentru Studiul BCC de la Penn University nu a putut oferi o explicaţie satisfăcătoare misteriosului fenomen.

Previziuni economice

Potrivit estimărilor, numai în Statele Unite valoarea comercială a culturilor agricole care depind în totalitate de albinele melifere pentru polenizare e de peste 15 miliarde dolari (circa 70% dintre culturi). Există riscul real ca piersicile, cireşele, căpşunile, castraveţii, merele, perele, pepenii galbeni şi verzi – lista e, desigur, incompletă – să se transforme în rarităţi exotice cu preţ prohibitiv, fiind imposibilă polenizarea lor la scara actuală fără ajutorul albinelor melifere.

Polenizare... manuală?

În sudul provinciei Sichuan (China), fermierii cultivă o varietate de meri auto-sterilă, pentru a cărei perpetuare e necesară aşa-numita „polenizare încrucişată” cu o altă varietate, mult mai puţin productivă. Aşadar, pentru o polenizare cu ajutorul albinelor, localnicii ar trebui să „sacrifice” minimum 10% din fiecare livadă cultivînd acest soi neprofitabil.
Iată însă că fermierii au găsit – sau li s-a indicat – altă soluţie: polenizarea manuală.
Desigur, profitul obţinut prin cultivarea intensivă a livezii cu soiul cel spornic e nesemnificativ în comparaţie cu dezavantajele acestei metode laborioase, costisitoare şi cronofage.
Chiar dacă episodul chinezesc nu are legătură cu BCC, el poate să dea seama de omul modern care, în plină domnie a cantităţii, refuză calea firească şi sfîrşeşte prin a se „scumpi la tărîţe”... Dar el poate, mai ales, să avertizeze, înfăţişîndu-ne, de pe acum, trista perspectivă a unei lumi fără albine...

Planul simbolic

Dacă în ochii omului modern şi „civilizat” albina rămîne doar o simplă pildă de hărnicie şi esprit de corps, e pentru că el, omul modern şi „civilizat”, nu reuşeşte să vadă mai mult. Desigur, cei vechi preţuiau după cuviinţă munca şi buna rînduială, dar, fiind cu adevărat inteligenţi [2], ştiau să treacă dincolo de aparenţe.

Tradiţia Egiptului antic spune că albinele s-au născut din lacrimile zeului Re. Vasile Lovinescu vede, la rîndu-i, albina ca pe o „gîză solară” aptă să „distileze” chintesenţa [3].
Pentru cei vechi, toate activităţile omeneşti se legitimau printr-un mit fondator: astfel, fiinţe divine sau semi-divine transmiteau muritorilor în illo tempore anumite gesturi exemplare pentru a asigura practica adecvată şi a conferi eficacitate respectivei „meserii”. Tradiţia greacă spune că primul apicultor a fost Aristeu, fiul zeului Apollo şi al muritoarei Cyrene. Fermecat de Euridice, păstorul porneşte în urmărirea nimfei, care, încercând să scape de insistenţele sale, cade într-o groapă unde un şarpe o va muşca de călcîi, ucigînd-o. Mitul grec este confirmat şi continuat de Sf. Scriptură, prin cuvintele pe care Dumnezeu le adresează şarpelui: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămînţa ta şi sămînţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei zdrobi călcîiul” (Facerea 3, 15).
Aristeu uită că „din punct de vedere ontologic, Omul nu poate cuceri lumea exterioară decît cucerindu-şi cosmosul interior. El nu poate fi stăpînul pămîntului exterior decît cununîndu-se cu întreaga creaţie în adîncul tainei ei şi nu violînd-o, provocînd zbîrlirea «mărăcinilor şi spinilor» săi” (Annick de Souzenelle, Simbolismul corpului uman, Editura Amarcord, Timişoara, 1996, p. 110).
Deloc surprinzător, aşadar, dacă Orfeu se răzbună distrugînd stupii celui care a provocat, indirect, moartea soţiei sale. Într-un anumit sens, se poate spune că albinele lui Aristeu nu-i aparţineau încă... Pentru a-i împăca pe zei, el sacrifică patru tauri şi patru juninci, din măruntaiele cărora vor ieşi roiuri de albine. „Gîza solară” poate fi dăruită muritorilor doar după ce Aristeu şi-a asumat, prin sacrificiu, propriile energii telurice. Astfel se explică de ce, în Antichitate, albinele erau uneori zugrăvite avînd corp de... taur.
Un episod similar, dar nu identic, căci se referă la un alt nivel al fiinţei, e amintit în Vechiul Testament, în Cartea Judecătorilor. După ce a răpus un leu cu mîinile goale, Samson „s-a abătut să vadă trupul leului şi iată un roi de albine şi miere în trupul leului” (Judecători 14, 8).
În cultul zeiţei Demeter, albinele erau asimilate sufletelor care coboară în lumea subpămînteană. De altfel, preotesele de la Eleusis şi Efes erau numite „albine”, deoarece îl călăuzeau pe neofit în călătoria iniţiatică a misteriilor.
Platon spune că sufletele celor neprihăniţi se reîncarnează sub formă de albine.
În limbajul mistic al confreriei şiite Bektashi, dervişul e comparat cu o albină, iar realitatea divină (Hak) e asemuită mierii.
Pentru Sf. Bernard de Clairvaux, albina e simbolul Sfîntului Duh. Altă sursă creştină face din albine vestitoare ale Învierii şi îndrăzneşte să compare lunile de iarnă, cînd ele nu îşi părăsesc stupul, cu cele 3 zile petrecute de Hristos în mormînt.
Substantivul ebraic dbure (albină) provine din rădăcina dbr (cuvânt). Îmbolnăvirea şi dispariţia albinelor nu sînt doar simptome ale degradării la nivel lingvistic – inflaţia de vorbe, limba de lemn (sau de plastic) impusă insidios de mass-media etc. Ele prefigurează deja consecinţe cît se poate de concrete. Refuzînd Cuvîntul ca hrană, vedem cum hrana trupească începe să ne fie refuzată. „Scris este că nu numai cu pîine va trăi omul, ci cu orice cuvînt al lui Dumnezeu” [4].

Marian STAN

[1] Denumit astfel deoarece a fost descoperit de virusologul Ilan Sela de la Universitatea Ebraică din Ierusalim.
[2] Etimologic, inteligenţa este capacitatea de a „citi înăuntru” (inte-legere).
[3] Al patrulea hagialîc, Editura Rosmarin, Bucureşti, 1996, p. 92.
[4] Matei 4, 4; Luca 4, 4.

EMANCIPARE ŞI PERVERSIUNE (II)

2009-09-30T18:12:00.006+03:00

“Disoluţia sexelor”

Una dintre smintelile lumii actuale este şi ceea ce am putea numi “disoluţia sexelor”; ea ţine de tendinţa generală a omului modern de a se opune, cu fapta sau măcar cu gîndul, rînduielilor firii, adică, creştineşte vorbind, ordinii pe care Dumnezeu a lăsat-o în Creaţia Sa (ceea ce neamţul a numit Gottes Erhaltungsordnungen, “orînduirile dumnezeieşti de conservare a lumii”). Nu este vorba decît pînă la un punct de slăbiciunea cărnii sau a minţii; îndărătul acestor manifestări stă, mai mult sau mai puţin conştientizat, un rău mult mai adînc, pe care Părinţii îl numiseră “rădăcină a tuturor celorlalte rele”: orgoliul de tip luciferic, revolta creaturii împotriva Creatorului. Plecînd de la o înţelegere dizolvantă a libertăţii, nu mai suferim determinaţiile absolute, care ţin de înţelepciunea divină, ci am vrea să ne auto-determinăm după propriile noastre capricii. Sîntem, urmînd expresia apostolică, oalele care cer socoteală Olarului că le-a făcut aşa şi nu altfel (în loc să-I mulţumească pentru că le-a adus la existenţă şi le-a dat un rost, suflînd peste ele “duh viu” şi oferindu-le putinţa de a fi mai mult decît nişte hîrburi: “vase” ale harului Său, care biruie moartea).
Pe lîngă relaţiile homosexuale şi operaţiile de schimbare a sexului (care reprezintă consecinţa ultimă a acestui sexualism dizolvant), mişcarea feministă joacă un rol important, fiind principala pîrghie a aşa-numitei “emancipări” a sexului “frumos”, dar “slab”. Ne paşte – în limbaj caragialesc – femeia care vrea să fie “bărbată” (sau care se vrea suficientă sieşi chiar şi sub raport sexual: lesbianism, autoerotism). Nae Ionescu avea dreptate să remarce că feminismul nu este altceva decît expresia lipsei de feminitate (aşa cum efeminarea nu poate fi decît o criză a masculinităţii). Femeia modernă se simte nedreptăţită prin însuşi faptul de a fi femeie într-o lume a prevalenţei virile (amendate cu termenul de “sexism”), dar în spatele acestei nemulţumiri particulare, mai mult sau mai puţin mărturisite, se ascunde drama generică a umanului dezdumnezeit: “ieşirea din fire”. Cît de departe am ajuns de acel “etern feminin” (das Ewigweibliche) care trăgea Firea spre înalturi!
Feminismul ne apare direct proporţional cu descreştinarea lumii. Căci, fără să pună problema falsă a egalităţii şi fără să recurgă la aberaţiile “teologiei feministe” de astăzi, creştinismul îi redase femeii demnitatea principială. Dacă prin femeie (Eva) a intrat păcatul în lume, tot prin femeie (Maria) a venit mîntuirea de păcate. Născătoarea de Dumnezeu reprezintă icoana ideală a feminităţii, însumînd, în chip tainic, maternitatea şi fecioria. Cultul marianic a contribuit decisiv la reconsiderarea statutului religios şi social al femeii, pe care creştinismul a ridicat-o la înălţimi pe care feminismul n-o s-o poată ridica niciodată. Femeia creştină, născută mistic din fiat-ul Mariei, este angajată plenar în iconomia mîntuirii neamului omenesc: ea este izvor de viaţă şi de înviere.
“Bărbatul, luptător şi tehnician, dez-umanizează lumea; femeia, rugătoare, o umanizează prin calitatea ei de mamă chemată să vegheze asupra oricărei fiinţe omeneşti ca asupra propriei sale odrasle. Dar femeia îşi va împlini menirea numai dacă va primi slujirea «fecioarelor înţelepte» din parabolă, ale căror candele erau pline de darurile Duhului, numai dacă, gratia plena, o va urma pe Theotokos – Născătoarea de Dumnezeu [...]. În faţa tragediei lumii a treia, în faţa materialismului, a pornografiei, a drogului, în faţa tuturor elementelor descompunerii demonice, femeia este cea care, după ce a spus cu Sfînta Fecioară fiat, este predestinată să spună astăzi nu, să-l oprească pe bărbat pe marginea prăpastiei, să-i arate adevărata lui chemare...”, spunea Paul Evdokimov*.
Dumnezeu i-a rînduit femeii ca femeie un rost fundamental în dinamica soteriologică a umanului. Fuga femeii de propria ei feminitate, ca şi nostalgia corelativă a unei ordini matriarhale, nu poate fi, din perspectivă creştină, decît un aspect tragic al fugii omului de propria lui mîntuire. Bărbatul şi femeia sînt deopotrivă responsabili, înaintea lui Dumnezeu, de înstrăinarea de sine a firii omeneşti; ei nu-şi pot afla plinătatea decît laolaltă şi ca atare, rugători de-a dreapta şi de-a stînga lui Hristos, aşa cum ni-i înfăţişează icoana de tip Deisis, în care acelaşi Evdokimov (op. cit., p. 267 şi urm.) vedea imaginea arhetipală a comuniunii umanului cu divinul – mod de transcendere mistică a sexelor, iar nu de anulare a lor.
Îndărătnică să devină ceea ce este, femeia modernă se chinuie, caricatural, să devină ceea ce nu este !** Creştinismul (forma supremă de ordine) a adus cu sine trans-figurarea femeii, în vreme ce feminismul (care este numai o formă de anarhie post-creştină) n-a putut aduce decît des-figurarea ei.
În ultimă instanţă, problema actuală a femeii nu aparţine nici feminismului, nici anti-feminismului, ci – lucru pe care se cade să-l conştientizăm în toată gravitatea lui – destinului generic al umanităţii “apocaliptice”***.

Răzvan CODRESCU

* Cf. Femeia şi mîntuirea lumii, Editura Christiana, Bucureşti, 2004, p. 8.
** Avem aici reflexul unei tendinţe mai generale a omului modern: el se vaită de ceea ce nu este şi uită să valorifice ceea ce este. În termeni paulinici, aceasta ţine de confuzia “darurilor”, pe fondul acelei “crize a stării de har” despre care vorbea un Mircea Vulcănescu.
*** “Căci va veni o vreme cînd nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfete auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, întorcîndu-şi auzul de la adevăr şi abătîndu-se către basme” (II Timotei 4, 3-4). Omul “smintelilor de pe urmă” este, înainte de toate, cel ce sfidează Realul şi Adevărul; cel ce, “stînd strîmb” în existenţă vreme prea îndelungată, nu mai ştie, nu mai poate sau nu mai vrea “să judece drept”.

Betty Friedan - o fruntaşă a feminismului american