SOLJENIŢÎN: DISCURSUL DE LA VENDEEA
"Eterna şi fascinanta"... Franţă: Vendeea
DISCURSUL LUI ALEKSANDR SOLJENIŢÎN
LA INAUGURAREA MEMORIALULUI VENDEEA
(Lucs-sur-Boulogne, sâmbătă 25.09.1993)
LA INAUGURAREA MEMORIALULUI VENDEEA
(Lucs-sur-Boulogne, sâmbătă 25.09.1993)
Soljeniţîn cînd era tînăr...
("vedenie" canadiană anonimă, pescuită de pe internet)
Domnule preşedinte al Consiliului General al Vendeei, dragi vendeeni,
Cu două treimi de secol în urmă, copil fiind, citeam deja cu admiraţie povestirile care evocau revolta din Vendeea, atât de curajoasă, atât de disperată. Dar niciodată nu mi-aş fi putut închipui, nici măcar în vis, că, în zilele bătrâneţii mele, voi avea onoarea de a inaugura monumentul în cinstea eroilor, în cinstea victimelor acestei revolte.
Douăzeci de decenii s-au scurs de atunci, timp în care fiecare ţară a evoluat diferit. Nu numai în Franţa, ci şi în alte părţi, revolta din Vendeea şi represiunea sa sângeroasă şi-au găsit alte şi alte lămuriri, mereu reînnoite. Aceasta deoarece evenimentele istorice nu sunt niciodată cu adevărat înţelese în incandescenţa pasiunilor care le însoţesc, ci de departe, atunci când trecerea timpului le-a mai răcit.
Multă vreme, am refuzat să auzim şi să acceptăm ceea ce strigau cei ce piereau, cei ce erau arşi de vii, ţăranii dintr-un ţinut de oameni harnici, pentru care Revoluţia părea să fi fost făcută şi pe care aceeaşi Revoluţie i-a oprimat şi umilit în modul cel mai îngrozitor.
Ei bine, da, aceşti ţărani s-au revoltat împotriva Revoluţiei. Toate revoluţiile dezlănţuiesc în oameni instinctele barbariei celei mai elementare, forţele opace ale invidiei, lăcomiei şi urii; contemporanii înţeleseseră foarte bine acest lucru. Au plătit un tribut greu psihozei generale, într-o perioadă în care fie şi numai un comportament de om politic moderat – sau aparenţa lui – trecea drept o crimă.
Secolul XX a estompat, în ochii umanităţii, aureola romantică care învăluia Revoluţia din secolul al XVIII-lea. O dată cu trecerea anilor, oamenii au sfârşit prin a se convinge, prin propria lor nefericire, de faptul că revoluţiile distrug caracterul organic al societăţii, că ruinează cursul natural al vieţii, că anihilează cele mai bune elemente din viaţa publică, lăsând terenul liber pentru cele mai rele. Nici o revoluţie nu poate îmbogăţi o ţară; câţiva descurcăreţi fără scrupule provoacă nenumărate morţi, o pauperizare extinsă şi, în cazurile cele mai grave, o degradare de durată a populaţiei.
Cuvântul „revoluţie” însuşi, din latinescul revolvere, semnifică a te rostogoli înapoi, a reveni, a resimţi, a reaprinde. În cel mai bun caz, a provoca dezordine. Cu alte cuvinte, un şir întreg de semnificaţii prea puţin atrăgătoare. În zilele noastre, în lumea întreagă, cuvântul „revoluţie” nu mai este însoţit de epitetul „mare” decât cu circumspecţie şi, de multe ori, cu multă amărăciune.
Înţelegem acum din ce în ce mai bine că efectul social dorit cu atâta ardoare poate fi obţinut printr-o desfăşurare evolutivă normală, cu infinit mai puţine pierderi şi fără sălbăticie generalizată. Trebuie să ştim să chivernisim cu răbdare ceea ce ne oferă fiecare zi din prezent. E vană speranţa că revoluţia poate regenera natura umană. Acesta este lucrul pe care îl sperase revoluţia voastră, şi încă mai mult a noastră.
Revoluţia franceză s-a desfăşurat în numele unui slogan intrinsec contradictoriu şi irealizabil: "libertate, egalitate, fraternitate". În viaţa socială, libertatea şi egalitatea tind să se excludă în mod natural, sunt antagonice una alteia! Libertatea distruge egalitatea socială – acesta este chiar unul din rolurile libertăţii –, iar egalitatea restrânge libertatea, deoarece, altminteri, prima nu ar putea fi atinsă. În ce priveşte fraternitatea, ea nu face parte din familia primelor două. Este doar un adaos exaltat la slogan şi nu dispoziţiile sociale vor crea adevărata fraternitate. Aceasta este de ordin spiritual.
Mai mult, acestui slogan temerar i se adăuga pe ton ameninţător: „sau moartea”, ceea ce îi distrugea întreaga semnificaţie. Nu voi putea niciodată dori nici unei ţări o revoluţie. Dacă revoluţia secolului al XVIII-lea nu a dus la ruina Franţei, este numai pentru că a avut loc Thermidor.
Revoluţia rusă nu a cunoscut un Thermidor care să o zăgăzuiască. Ea a antrenat poporul nostru până la capăt, până la prăpastie, până la abisul pierzaniei. Regret că nu sunt prezente aici persoane care să adauge ceea ce au învăţat din experienţa proprie, în străfundurile Chinei, ale Cambodgiei, ale Vietnamului, care să ne spună care a fost preţul plătit de ei pentru revoluţie. Experienţa Revoluţiei franceze ar fi trebuit să fie o lecţie suficientă pentru organizatorii raţionalişti ai fericirii poporului. Dar nu! În Rusia, totul s-a desfăşurat încă şi mai rău, şi la o scară incomparabil mai mare.
Multe din procedeele crude ale Revoluţiei franceze au fost docil aplicate pe corpul Rusiei de comuniştii leninişti şi de socialiştii internaţionalişti. Numai că gradul lor de organizare şi caracterul lor sistematic le-au depăşit cu mult pe cele ale iacobinilor. Nu am avut un Thermidor, dar – şi putem fi mândri de aceasta, cu toată onestitatea – am avut Vendeea noastră. Şi nu una, ci mai multe. Este vorba despre marile răscoale ţărăneşti din 1920-21. Voi evoca doar un episod bine cunoscut: masele de ţărani, înarmaţi cu bâte şi furci, care s-au îndreptat spre Tambov, însoţite de dangătele clopotelor de la bisericile din jur, pentru a fi secerate de mitraliere. Răscoala de la Tambov a rezistat unsprezece luni, deşi comuniştii au folosit în reprimarea ei tancuri, trenuri blindate, avioane, au luat ostatece familiile răsculaţilor şi au fost la un pas de a utiliza gaze toxice. Am cunoscut şi o rezistenţă teribilă în faţa bolşevismului la cazacii din Urali şi de pe Don, înăbuşită în valuri de sânge. Un adevărat genocid.
Inaugurând astăzi memorialul eroicei voastre Vendeea, văd cu ochii minţii monumentele care vor fi ridicate cândva în Rusia, martore ale rezistenţei ruse în faţa năvălirilor hoardei comuniste. Am traversat împreună cu voi secolul XX. De la un capăt la celălalt, un secol de teroare, cumplită încoronare a acestui progres la care visase atâta secolul al XVIII-lea. În zilele noastre, cred, tot mai mulţi francezi vor înţelege din ce în ce mai bine, vor aprecia mai just, vor păstra cu mândrie în memorie rezistenţa şi sacrificiul celor din Vendeea.
Cu două treimi de secol în urmă, copil fiind, citeam deja cu admiraţie povestirile care evocau revolta din Vendeea, atât de curajoasă, atât de disperată. Dar niciodată nu mi-aş fi putut închipui, nici măcar în vis, că, în zilele bătrâneţii mele, voi avea onoarea de a inaugura monumentul în cinstea eroilor, în cinstea victimelor acestei revolte.
Douăzeci de decenii s-au scurs de atunci, timp în care fiecare ţară a evoluat diferit. Nu numai în Franţa, ci şi în alte părţi, revolta din Vendeea şi represiunea sa sângeroasă şi-au găsit alte şi alte lămuriri, mereu reînnoite. Aceasta deoarece evenimentele istorice nu sunt niciodată cu adevărat înţelese în incandescenţa pasiunilor care le însoţesc, ci de departe, atunci când trecerea timpului le-a mai răcit.
Multă vreme, am refuzat să auzim şi să acceptăm ceea ce strigau cei ce piereau, cei ce erau arşi de vii, ţăranii dintr-un ţinut de oameni harnici, pentru care Revoluţia părea să fi fost făcută şi pe care aceeaşi Revoluţie i-a oprimat şi umilit în modul cel mai îngrozitor.
Ei bine, da, aceşti ţărani s-au revoltat împotriva Revoluţiei. Toate revoluţiile dezlănţuiesc în oameni instinctele barbariei celei mai elementare, forţele opace ale invidiei, lăcomiei şi urii; contemporanii înţeleseseră foarte bine acest lucru. Au plătit un tribut greu psihozei generale, într-o perioadă în care fie şi numai un comportament de om politic moderat – sau aparenţa lui – trecea drept o crimă.
Secolul XX a estompat, în ochii umanităţii, aureola romantică care învăluia Revoluţia din secolul al XVIII-lea. O dată cu trecerea anilor, oamenii au sfârşit prin a se convinge, prin propria lor nefericire, de faptul că revoluţiile distrug caracterul organic al societăţii, că ruinează cursul natural al vieţii, că anihilează cele mai bune elemente din viaţa publică, lăsând terenul liber pentru cele mai rele. Nici o revoluţie nu poate îmbogăţi o ţară; câţiva descurcăreţi fără scrupule provoacă nenumărate morţi, o pauperizare extinsă şi, în cazurile cele mai grave, o degradare de durată a populaţiei.
Cuvântul „revoluţie” însuşi, din latinescul revolvere, semnifică a te rostogoli înapoi, a reveni, a resimţi, a reaprinde. În cel mai bun caz, a provoca dezordine. Cu alte cuvinte, un şir întreg de semnificaţii prea puţin atrăgătoare. În zilele noastre, în lumea întreagă, cuvântul „revoluţie” nu mai este însoţit de epitetul „mare” decât cu circumspecţie şi, de multe ori, cu multă amărăciune.
Înţelegem acum din ce în ce mai bine că efectul social dorit cu atâta ardoare poate fi obţinut printr-o desfăşurare evolutivă normală, cu infinit mai puţine pierderi şi fără sălbăticie generalizată. Trebuie să ştim să chivernisim cu răbdare ceea ce ne oferă fiecare zi din prezent. E vană speranţa că revoluţia poate regenera natura umană. Acesta este lucrul pe care îl sperase revoluţia voastră, şi încă mai mult a noastră.
Revoluţia franceză s-a desfăşurat în numele unui slogan intrinsec contradictoriu şi irealizabil: "libertate, egalitate, fraternitate". În viaţa socială, libertatea şi egalitatea tind să se excludă în mod natural, sunt antagonice una alteia! Libertatea distruge egalitatea socială – acesta este chiar unul din rolurile libertăţii –, iar egalitatea restrânge libertatea, deoarece, altminteri, prima nu ar putea fi atinsă. În ce priveşte fraternitatea, ea nu face parte din familia primelor două. Este doar un adaos exaltat la slogan şi nu dispoziţiile sociale vor crea adevărata fraternitate. Aceasta este de ordin spiritual.
Mai mult, acestui slogan temerar i se adăuga pe ton ameninţător: „sau moartea”, ceea ce îi distrugea întreaga semnificaţie. Nu voi putea niciodată dori nici unei ţări o revoluţie. Dacă revoluţia secolului al XVIII-lea nu a dus la ruina Franţei, este numai pentru că a avut loc Thermidor.
Revoluţia rusă nu a cunoscut un Thermidor care să o zăgăzuiască. Ea a antrenat poporul nostru până la capăt, până la prăpastie, până la abisul pierzaniei. Regret că nu sunt prezente aici persoane care să adauge ceea ce au învăţat din experienţa proprie, în străfundurile Chinei, ale Cambodgiei, ale Vietnamului, care să ne spună care a fost preţul plătit de ei pentru revoluţie. Experienţa Revoluţiei franceze ar fi trebuit să fie o lecţie suficientă pentru organizatorii raţionalişti ai fericirii poporului. Dar nu! În Rusia, totul s-a desfăşurat încă şi mai rău, şi la o scară incomparabil mai mare.
Multe din procedeele crude ale Revoluţiei franceze au fost docil aplicate pe corpul Rusiei de comuniştii leninişti şi de socialiştii internaţionalişti. Numai că gradul lor de organizare şi caracterul lor sistematic le-au depăşit cu mult pe cele ale iacobinilor. Nu am avut un Thermidor, dar – şi putem fi mândri de aceasta, cu toată onestitatea – am avut Vendeea noastră. Şi nu una, ci mai multe. Este vorba despre marile răscoale ţărăneşti din 1920-21. Voi evoca doar un episod bine cunoscut: masele de ţărani, înarmaţi cu bâte şi furci, care s-au îndreptat spre Tambov, însoţite de dangătele clopotelor de la bisericile din jur, pentru a fi secerate de mitraliere. Răscoala de la Tambov a rezistat unsprezece luni, deşi comuniştii au folosit în reprimarea ei tancuri, trenuri blindate, avioane, au luat ostatece familiile răsculaţilor şi au fost la un pas de a utiliza gaze toxice. Am cunoscut şi o rezistenţă teribilă în faţa bolşevismului la cazacii din Urali şi de pe Don, înăbuşită în valuri de sânge. Un adevărat genocid.
Inaugurând astăzi memorialul eroicei voastre Vendeea, văd cu ochii minţii monumentele care vor fi ridicate cândva în Rusia, martore ale rezistenţei ruse în faţa năvălirilor hoardei comuniste. Am traversat împreună cu voi secolul XX. De la un capăt la celălalt, un secol de teroare, cumplită încoronare a acestui progres la care visase atâta secolul al XVIII-lea. În zilele noastre, cred, tot mai mulţi francezi vor înţelege din ce în ce mai bine, vor aprecia mai just, vor păstra cu mândrie în memorie rezistenţa şi sacrificiul celor din Vendeea.
Aleksandr SOLJENIŢÎN
În româneşte de
Ioana Ocneanu
Memorialul Vendeea
Nota lui Răzvan Codrescu: Îi mulţumesc, în numele tuturor cititorilor blogului, d-nei Ioana Ocneanu-Thiéry, care, din Franţa, ne-a încredinţat spre postare această traducere.
publicat de Răzvan Codrescu @ 14:35
10 comentarii
10 comentarii:
La Harvard, în 1978, a vorbit despre efecte. La Vendee, în 1993, a vorbit despre cauze. Noi, în urmă, ar trebui poate să vorbim despre scopuri...
Vendeea nu este un simbol al impotrivirii fata de Revolutie, ci unul al respingerii barbariei. Idealistilor precum dl. Baconsky este bine sa le amintim ca nu fervoarea religioasa a produs zecile de mii de victime din timpul Revolutiei franceze, ci idealuri perfect rationale precum „libertate, egalitate, fraternitate” (Robespierre era, in definitiv, un fin intelectual). Idealuri lumesti investite cu valoare religioasa.
Am avut si noi Vendeea noastra, numai ca noua nu ne este ingaduit sa ne-o amintim. Vedeti ce se intimpla zilele astea in legatura cu expozitia „Destine de martiri” de la Iasi.
Trebuie citit neapărat, în ultimul număr al "Dilemei vechi", excelentul articol al d-lui Teodor Baconsky închinat figurii lui Soljeniţîn, "Gigantul solitar".
Nu trebuie să-i amintim nimic d-lui Baconsky în această privinţă: deja ne-a amintit dumnealui nouă.
(Bossuet despre abatele de Rance, dar şi Steinhardt despre Iorga: "C’est un homme contre lequel on ne saurait avoir raison...").
...ca şi articolul d-lui Răzvan Ionescu din Gazeta de Transilvania (gtbv.ro) din 16 august, "Alegerea", despre motivele pentru care Soljeniţîn a ales să fie înmormîntat la Donskoi.
Am citit articolul dlui Baconsky despre Soljenitin. Despre un Soljenitin ginditor politic, despre un Soljenitin militant pentru libertate si civilizatie. Din portiunea mea de articol lipseste insa pasajul despre Soljenitin crestinul pravoslavnic. Se vede ca o fi ramas la dl. Codrescu.
Păi Soljeniţîn s-a impus în conştiinţa lumii în primul rînd ca disident politic. Că a fost şi pravoslavnic e adevărat, însă nu toţi pravoslavnicii au fost Soljeniţîn. D-l Baconsky l-a tratat drept ceea ce a fost cu precădere. Că pe dvs. nu vă interesează decît "pravoslavnicia" lui, asta e altă discuţie.
"Vineri, 13 decembrie 1974
Meditind asupra dezbaterilor despre Soljenitin, consider ca orice dezbatere este, inainte de toate, o dezbatere asupra ierarhiei valorilor, a bogatiei inimii si a 'unicului necesar'.
Marti, 21 ianuarie 1975
Comitem un pacat tragic atunci cind suntem de acord cu contemporanii nostri care neaga insasi existenta vesniciei, sau atunci cind percepem totul in categorii istorice, fluctuante.
Luni, 27 ianuarie 1975
Soljenitin este atacat de tot mai multi opozanti, fapt ce cauzeaza multa agitatie in rindul prietenilor sai. Unii ma suna, incercind sa-mi obtina sprijinul in favoarea lui. Stiu ca Soljenitin nu ezita sa jigneasca in modul cel mai nepoliticos. Personal, cred ca a-l apara inseamna a-i spune adevarul. Nu vreau sa iau parte la acest conflict. Ma vad luptind doar pentru ceea ce este transcendental. Imi displac 'taberele' indiferent de insemnatatea lor. Iar in privinta lui Soljenitin, voi apara ceea ce cunosc din arta sa creatoare, dar voi ramine liber de ideologia lui, care imi este straina."
Pr. A. Schmemann, Jurnal
Dincolo de serioasa documentare intru Luminarea Poporului, dl Razvan Ionescu de la Gazeta de Transilvania se plange ca "lipsa de reactie a BOR cu prilejul mutarii la cele vesnice a lui Aleksandr Soljenitin nu poate decit sa nedumereasca", tema pe care m-as fi asteptat sa o dezvolte dl Theodor Baconsky, a carui profetie sarcastica "S-ar putea ca, peste 5 ani, corpul sau sa inlocuiasca mumia lui Lenin" ar fi bine ca noi romanii sa o implementam protocronistic. La Moscova, rusii au facut deja strada Soljenitin din Bolsaia Kommunisticeskaia, in foarte luminatul pana la experimentalism cartier Taganka. La noi s-a propus:
http://www.petitieonline.ro/
petitie/statuia_lui_soljenitin
_pe_soclul_lui_lenin-p33461045.html
Ma bucur cum arsii de vii nu mureau. Sau mureau, apoi ardeau de vii. Depinde ce vrea sa ne-o traduca admirabila.
Se vede ca matale, Barbosule, cauti noduri in papura, dar nu prea esti abil sa le gasesti.
Traducerea doamnei e corecta si limpede - cu sau fara avizul matale. Baga de seama ca nu cumva, vroind sa faci pe desteptul, sa te dai de gol cat esti de prost!
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire