luni, august 04, 2008

RELIGIE ŞI CULTURĂ


Tendinţa dominantă în lumea modernă este aceea de a se subsuma religia culturii, confundîndu-se astfel do­uă tipuri esenţial diferite de realităţi spirituale. În fapt, religia reprezintă cu totul altceva şi decît fiecare ramură a culturii în parte (artă, filosofie, ştiinţă), şi decît cultura în ansamblul ei.
Privit independent de raportul său cu Dumnezeu, omul poate desfăşura în lume două feluri de activităţi (conforme “dublei naturi” a fiinţei sale): unele materiale, alcătuind ceea ce numim îndeobşte civilizaţie, iar altele spirituale, alcătuind ceea ce numim îndeobşte cultură[1]. Civilizaţia şi cultura sînt deopotrivă produse naturale ale geniului omenesc şi reprezintă titlul nostru de nobleţe în perspectivă istorică.
Privit în raportul său cu Dumnezeu, deci cu spi­ritul absolut, omul este predispus, prin latura spirituală a fiinţei sale, nu doar la o activitate de tip cultural (ce se poate desfăşura, pînă la urmă, şi cu Dumnezeu, şi fără Dum­nezeu), ci şi la o activitate de tip religios (în care Dum­­nezeu rămîne factor indispensabil şi primordial). Există, prin urmare, o sferă a spiritualităţii, în sens larg, de care ţin, principial vorbind, atît religia cît şi cultura. Dar, în vreme ce cultura are o origine naturală şi o finalitate istorică, religia are origine supra-naturală (revelaţia) şi finalitate supra-istorică (mîntuirea).
Se scapă adeseori din vedere un aspect esenţial: ori­ce religie autentică se cere asumată prin credinţă, iar adevăratul început al vieţii religioase se face prin opţiu­nea categorică pentru o religie (“Să nu ai alţi Dumnezei afară de Mine!”). Cine se arată dispus să acorde credit la toate, acela nu crede, cu adevărat, în nimic. Acest gen de “deschidere” spirituală e specific şi chiar indispensabil mentalităţii culturale (care se bazează pe însumare), dar nu şi mentalităţii religi-oase (care se bazează pe opţiune[2]). Cel ce-şi zice “credincios”, pretinzînd “a crede” în acelaşi timp, bunăoară, şi-n Hristos şi-n Buddha, şi-n înviere şi-n reîncarnare, este ori naiv, ori năuc. Religia – oricare ar fi ea – este un absolut în care nu se poate crede relativ. Ori­ce dez-absolutizare te aşază în afara religiosului: poţi fi un ins cumsecade, “cult” şi “emancipat”, dar “om reli­gios” nu te mai poţi numi. “Donjuanismul” religios, co­che­tarea cu mai multe religii, simultan sau succesiv, nu poate fi decît semn de “uşurătate” sufletească. De altfel, este un adevăr istoriceşte verificat că eclectismul marchează epocile de criză moral-spirituală: religiile tind să se stingă în eclectism, aşa cum culturile tind să se stingă în civilizaţie. Este provizoria, dar fatala biruinţă “entropică” a materialului asupra spiritualului, a “întunericului” asupra “luminii”, marcînd Istoria ca interval al Căderii, fără soluţie în sine, ci doar în eshaton[3].
Pe de altă parte, e un adevăr de-acum banal că mani­festările culturale în genere s-au născut din viaţa religioasă şi în slujba acesteia. Cazul originii artelor este grăitor. Nimeni nu mai contestă astăzi că primele mani­festări artistice ale omului – picturile rupestre – aveau o semnificaţie magico-religioasă; s-a vorbit, în legătură cu ele, chiar de o “religie a cavernelor” (A. Leroi-Gourhan), puternic contaminată de magie. Nu doar artele plastice, ci şi toate celelalte arte şi-au început istoria în sfera sacrului, ca de altfel şi filosofia (ca dragoste de sophia, înţelepciunea iniţiatică) sau ştiinţa (desprinsă treptat din cunoaşterea magico-mitico-religioasă şi apoi filosofică a lumii); cultura este – nu doar lingvistic – derivată din cult (“... e rezultatul diferenţierii şi extensiunii cultului”, zicea Berdiaev, dezvoltînd ipoteza mai veche a unui Burckhardt).
Prin urmare, condiţia originară a culturii este ace­ea de a lucra cu mijloace relative în slujba absolu­tului. Istoria spirituală a omului reprezintă un lung şi complex dialog între religie şi cultură, între spiritualitatea revelată şi spiritualitatea naturală. Au existat epoci în care religia a fost dominantă, subordonîndu-şi manifestările culturale, aşa cum au existat şi epoci în care primatul a revenit culturii, cu orgoliile ei autonome. Această depla­sare de accent pare să aibă, cel puţin în aria euro-mediteraneeană, un caracter oarecum regulat, epocile teocentrice, axate pe “revelaţia” sacrului (cum au fost Anti-chitatea timpurie şi Evul Mediu), alternînd cu epo­cile antropo-centrice, axate pe “revelaţia” profanului (cum au fost Antichitatea clasică şi Modernitatea, de la Renaştere pînă azi). Pe de o parte, omul care-şi adoră zeii; pe de altă parte, omul care se adoră pe sine însuşi. Pe de o parte, credinţa şi smerenia, altoite pe “sentimen­tul stării de creatură” (Rudolf Otto); pe de altă parte, raţiunea şi orgoliul, altoite pe aserţinea că omul ar fi “mă­­sură a tuturor lucrurilor” (Protagoras). Pe de o parte obsesia iluminării mistice şi a mîntuirii în eternitate; pe de altă parte, obsesia cunoaşterii de tip luciferic şi a cre­aţiei înlăuntrul acestui “veac”. Sau, cu formula augusti­niană: “Două iubiri au durat două cetăţi: una a iubirii de Dumnezeu duse pînă la uitarea de sine; alta a iubirii de sine duse pînă la uitarea de Dumnezeu” (De civitate Dei, XIV, 28).
Rezultă de aici două mari tipuri de cultură: cul­tura ancillară (de la lat. ancilla, “slugă”), spe­cifică epocilor teocentrice, de esenţă “serafică”, şi cultura autonomă, specifică epocilor antropocentrice, de esenţă “lu­ciferică”. Geniul creator şi iscoditor al omului (inter­pre­tabil, în termeni creştini, ca o consecinţă a statului on­to­logic al fiinţei umane, făcute “după chipul şi asemă­narea” Creatorului) poate lucra în numele lui Dumnezeu şi pentru Dumnezeu (după modelul adamic primordial - cf. Facerea 2, 19-20), sau poate lucra în nume propriu şi împotriva lui Dumnezeu (după modelul "îngerului căzut").
Oricum, religia nu trebuie confundată nici cu cul­tura în genere, nici cu cultura religioasă (ancillară) în par­ti­cular. Deşi aparţin sferei comune a spiritualităţii, religia a fost şi rămîne altceva decît cultura, iar principial ea nu poate fi decît supraordonată acesteia[4]. Nu religiile se altoiesc pe culturi, ci culturile pe religii. Culturile anti­religioase sînt culturi “matricide”, expresii ale perver­siunii, ale “ieşirii din fire”. Culturile ancillare, în schimb, sînt (pot fi) “instru­mente” ale mîntuirii, “vehicule” spre Dumne­zeu. În ultimă analiză, culturile autonome nu reprezintă decît tot atîtea modalităţi aleatorii ale omului de a muri “pe limba lui” (triumf al libertăţii proaste, revendicate de jos, asupra libertăţii adevărate, dăruite de sus).
Noi trăim spasmotic astăzi, pe cît se pare, amurgul unei epoci antropocentrice, de cultură autonomă. Dacă alter­nanţa despre care vorbeam nu este o iluzie, atunci ne aşteaptă, într-un viitor nedefinit, zorii unei alte epoci teo­centrice, de cultură ancillară[5]... Sau urgia apocaliptică, în faţa căreia culturile tac neputincioase.

Răzvan CODRESCU

[1] Această distincţie “spengleriană” între cultură şi civilizaţie (reflec­tînd, într-un fel, evoluţia divergentă a conceptelor respective în spa­ţiul german şi în cel francez) rămîne foarte utilă şi se impune as­tăzi mai mult decît ieri (dincolo de succesiunea “biologizant-mecanicistă” pe care o teoretizase gînditorul german). Din păcate, ele se confundă adesea nu doar în limbajul curent, dar şi în anumite studii specia­li­zate, ajungîndu-se pînă la formulări de tipul “cultură materială” sau “civilizaţie spirituală”, care întreţin şi adîncesc confuzia, în loc să o înlăture.
[2] Heidegger: „Opţiunea este momentul ontologic fundamental al fiinţei umane”.
[3] Creştinismul, s-a spus, este pesimist în perspectiva istoriei şi optimist în perspectiva veşniciei.
[4] La noi, problema a fost viu dezbătută în perioada interbelică, pornindu-se mai ales de la marea vogă a “blagianismului”. Lucian Bla­­ga (mai cu seamă în Trilogia valorilor) – călcînd pe urme cu deosebire nemţeşti – prezenta religia ca pe o ramură a culturii. Teo­­retizînd atotputernicia stilurilor culturale (“abisal” determinate şi spaţio-temporal diversificate), el considera că religiile se supun şi ele fatalităţii factorilor stilistici. I s-a reproşat, pe bună dreptate, că afir­ma­ţia este valabilă doar pentru anumite aspecte formale ale religiilor (cu precădere ale celor “naturale”), pentru plăsmuirile mitice sau pentru anumite “aventuri” parareligioase. Altminteri, observa Nichi­for Crainic, marile religii (şi mai cu seamă creştinismul) nu se supun “legilor genetice obişnuite după care se nasc şi mor formele artei, ale filosofiei, ale culturii în genere”, căci religia autentică are (şi) o ori­gine supranaturală (Puncte cardinale în haos, ed. 1936, p. 179; “Ra­por­tul genetic dintre religie şi cultură” va fi tratat mai sistematic şi mai detaliat, de acelaşi autor, în Partea întîi din Nostalgia Paradisului, 1940). Concep­ţia filosofică a lui Blaga, cu toate sugestiile şi seducţiile ei, s-a dovedit de altfel destul de vulnerabilă în faţa unei critici severe şi avizate, întreprinse – nu numai dintr-un punct de vedere strict teo­logic, ci şi dintr-unul mai larg filosofic – de către părintele Dumi­tru Stăniloae (Poziţia d-lui Lucian Blaga faţă de creştinism şi orto­doxie, Sibiu, 1942; reeditare: Ed. Paideia, Bucureşti, 1993). Cei ce caută să treacă religia prin patul procustian al culturii, chiar dacă lasă impresia că o preţuiesc, nu-i sînt decît adversari camuflaţi. Astfel, scrie D. Stăniloae, “Dl. Blaga procedează cu religia ca unul care sugrumă pe cineva spunîndu-i vorbe de mîngăiere” (ed. 1942 – p. 37; ed. 1993 – p. 33).
[5] Desigur, nu perversul new-age-ism ateu şi cosmicizant, dar poate acel “nou Ev Mediu” profeţit prea devreme de Berdiaev şi căruia post-modernismul i-ar putea fi un soi de “alexandrinism”... În orice caz, “nostalgia Evului Mediu”, în sens creştin, sau nostalgia Tradiţiei, în sens guénonian, nu reprezintă vreo formă de paseism romantic, cum îşi închipuie unii, ci tentativa de recuperare a esenţialului pierdut. Raportîndu-ne la factorul “timp”, nu este vorba nici de sin-cronie, nici de dia-cronie, ci mai degrabă de necesitatea spirituală a unei meta-cronii soteriologice.

26 comentarii:

La 6/8/08 1:03 a.m. , Blogger gheorghe fedorovici a spus...

Oare cum explică agenţii culturii autonome faptul evident că doar în ipostaza ei ancillară cultura a putut fi cu adevărat mare? Prezentarea dlui R. Codrescu mi-a amintit de un răspuns dat de Tarkovsky la întrebarea „Ce este cultura?”. „Pentru a afla ce este cultura,” a răspuns Tarkvosky, „trebuie să ştim mai întîi ce este omul. Dacă omul este o fiinţă creată de Dumnezeu în vederea unei relaţii veşnice cu El, atunci cultura nu poate fi decît un mijloc pentru realizarea acestei relaţii.”
Studiul dlui Codrescu lămureşte chestiuni mai vechi şi deschide totodată direcţii noi de reflecţie. Iată două din ele, semnificative şi prin actualitatea problematicii vizate:
1. întrucît perspectiva pluralistă aplicată domeniului religios este una culturală, ea este falsă, lipsită de competenţă specifică. Pluralistul este un Don Juan, dar unul care adaugă desfrînării sufleteşti o nouă perversiune, de vreme ce obiectul dorinţei lui (religiosul) ţine de altă specie decît a sa (cultura).
2. Dacă cultura îşi are originea în religie, din care s-a desprins treptat, se poate înţelege că presiunea exercitată de gîndirea pluralistă asupra creştinismului este o încercare de a obţine tot mai multă cultură din tot mai puţină religie. Cu alte cuvinte, desprinsă din religie, cultura devenită autonomă îi cere şi religiei să procedeze în acelaşi mod. Desigur, pluralismul nu îi cere creştinismului să renunţe la Dumnezeu, ci "doar" să accepte legitimitatea tuturor celorlalte religii. Vorba cuiva care considera recent că nu mai putem pomeni de "infernul rezervat romano-catolicilor, protestanţilor, musulmanilor, evreilor sau budiştilor". Evident, infernul nu este rezervat nimănui, afară de diavoli şi de cei care-l resping pe Hristos. A trece acest lucru sub tăcere este totuna cu a le face tu însuţi o rezervare în iad celor pe care-i doreşti salvaţi.

Cu atît mai mult ar trebui să reţinem această observaţie a autorului: „Cei ce caută să treacă religia prin patul procustian al culturii, chiar dacă lasă impresia că o preţuiesc, nu-i sînt decît adversari camuflaţi.” În perioada interbelică, ne-am bucurat de prezenţa părintelui Stăniloae care a reuşit să-i înfrunte pe astfel de adversari camuflaţi. Este limpede însă că, între timp, adversarii grăbesc, fără s-o bănuiască, venirea „urgiei apocaliptice”. O dovedeşte faptul că au ieşit la lumină şi, lepădînd travestiul, au început să ne măsoare. Oare ce vom facem noi, ceilalţi, în şi din scurtul interval de timp pe care ni-l oferă, prin rezistenţa pe care o opun pluraliştilor, o mînă de oameni precum R. Codrescu, I. Capsali, C. Târziu, M. Platon, R. Ionescu şi încă cîţiva mai mult sau mai puţin cunoscuţi?

 
La 6/8/08 5:32 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

V-ar prinde bine sa cititi si a doua parte a articolului mai amplu a lui Cristian Badilita despre "ereziile" catolice reexaminate de un istoric crestin ortodox.

"Ereziile" catolice revizitate de un istoric crestin ortodox (2): Imaculata conceptiune, Infailibitatea Papei, Purgatoriul

 
La 7/8/08 10:17 a.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Dacă sînteţi acelaşi "Anonim" ce ne tot dă, pe unde apucă, această indicaţie de o săptămînă încoace, atunci e limpede că aveţi o obsesie.

Mai răspund o dată şi aici:

Pe d-l Bădiliţă continui să-l citesc cu interes, chiar dacă mi se întîmplă din ce în ce mai rar să fiu de acord cu tezele domniei-sale.
În acest oţios expozeu în doi timpi, cu care eram deja la curent, reuşeşte să nu dovedească absolut nimic, cu excepţia faptului banal că unii ortodocşi mai simpluţi se înşeală asupra conţinutului inovaţiilor dogmatice în discuţie. Nu se înşeală însă şi autorităţile teologice ale Ortodoxiei, de contra-argumentele cărora d-l Bădiliţă face aproape cu totul abstracţie, de parcă dumnealui ar discuta pentru prima oară aceste probleme.
Pe alocuri, cade în cazuistica redundantă a celui mai pur scolasticism, ori prezintă eronat (cu bună-ştiinţă sau nu) poziţia dogmatică a Bisericii Catolice.
De pildă, în problema "imaculatei concepţi(un)i" adoptă o distincţie absolut inutilă dogmatic, precum cea dintre "conceperea activă" şi "conceperea pasivă" (rezultat ridicol al încercării disperate de a fundamenta o aberaţie teologică lansată "ex cathedra") şi face o afirmaţie de o enormitate deconcertantă (pe care nu cred că teologia oficială a catolicismului şi-ar asuma-o ca atare) referindu-se la lipsa de păcat a Mîntuitorului (comparativ cu nepăcătoşenia "simetrică" a Fecioarei): anume că Iisus Hristos e fără de păcat din veci, pe cînd maica Sa e fără de păcat doar în urma "conceperii" ei în timp (nu mai interesează dacă "active" sau "pasive"). Or, lipsa de păcat a lui Iisus Hristos nu se referă nicidecum la firea Sa dumnezeiască (Dumnezeu fiind, sigur că este fără de păcat, căci la Dumnezeu problema păcatului nici nu se pune, din nici o perspectivă creştină!), ci la asumarea firii omeneşti prin întrupare (este singurul fără de păcat dintre cei născuţi din femeie). Este fără de păcat ca Fiu al Mariei născut la soroc, nu ca Fiu al Tatălui născut mai înainte de toţi vecii. Adică este fără de păcat ca om, căci ca Dumnezeu n-avea cum să fie definit prin nepăcătoşenie. A spune că Fiul cel mai dinainte de veci (deci Treimea Dumnezeiască într-una dintre Persoanele/Ipostasurile Sale) este fără de păcat reprezintă o stupiditate eretică mult mai mare decît cele trecute în revistă de autor, descalificîndu-l complet în pretenţiile sale teologizante, căci implică posibilitatea păcatului în Dumnezeu, adică desabsolutizarea senină a divinităţii, coborîte astfel la nivelul "zeilor fabulei" din fanteziile mitico-religioase ale păgînismului!
Vai celor care, dînd credit omului de cultură, îl iau (sau tind să îl ia) în serios pe "teologul" Bădiliţă! Credeţi-mă că omul poate alcătui inventare istorice, pe marginea cărora să gloseze eventual cu graţie stilistică, dar organul său teologic, dacă nu lipseşte cu desăvîrşire, este complet atrofiat! Cu el nu poţi ajunge, ca şi cu "propovăduitorii" sectanţi, decît în "întunericul cel mai din afară" (acolo unde este "plîngerea şi scrîşnirea dinţilor").

 
La 7/8/08 11:51 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Hotaraţi-va: ori Hristos, ori Guenon! Ca alt fel ajungeti, ca neica Plesu, de la confuzia intre religie si cultura la confuzia intre Revelatie si Tradiţii!

 
La 7/8/08 11:56 a.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Hristos e pretutindeni, Guénon e într-o notă de subsol. Chiar nu vă e limpede raportul?
În ce-l priveşte pe d-l Pleşu, de ce "neică", bădie?!

 
La 7/8/08 1:18 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

De ce "badie", neica ?

 
La 7/8/08 1:26 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Păi vedeţi?! That is the question...

 
La 7/8/08 4:15 p.m. , Blogger gheorghe fedorovici a spus...

Este trist că în locul deschiderilor reale ale eseului dlui Codrescu sînt preferate nişte închideri posibile, dacă nu chiar nişte limitări prezumate. Chiar şi pentru un cititor mai puţin atent, este limpede că textul dlui Codrescu este foarte departe de a confunda religia şi cultura. Ba chiar mi s-a părut uneori că distincţiile sînt duse pîna la limita didacticismului. Evident, oricîte precauţii ne-am lua, nu vom reuşi niciodată să fim suficient de expliciţi pentru toată lumea.
Notez în treacăt că, în ce-l priveşte pe dl. Pleşu, d-sa nu confundă cultura cu religia, ci religiile între ele. De la imaginea religiilor văzute ca numeroasele cărări ce străbat acelaşi munte pe care i-o propunea părintelui Galeriu în Dialoguri de seară, dl. Pleşu nu a mai făcut nici un pas.

Semnalam în intervenţia mea de mai sus două lucruri care meritau discutate. Cred că merită subliniată încă o idee pivotantă, una care face legătura cu un text anterior al dlui Codrescu ("Teologia istoriei") şi anunţă totodată direcţia unei cercetări viitoare pe care o aştept cu interes. Am în vedere conceptul de "metacronie soteriologică" care ar permite, potrivit autorului, gîndirea Tradiţiei în mod independent de raportul sincronie-diacronie. Din perspectivă metacronică, este limpede că problema culturii, fie ea ancillară sau autonomă, nu poate fi înţeleasă decît în cadrul unei teologii a istoriei. Nădăjduiesc că dl. Codrescu va găsi răgazul necesar pentru dezvoltarea semnificaţiei acestei sintagme ("metacronie soteriologică"), care, lăsată neexplicată într-un paragraf în care este menţionat R. Guenon, riscă să provoace anumite nelinişti. Într-adevăr, în nota 5, dl. Codrescu vorbeşte despre „recuperarea esenţialului pierdut” care ar defini o cultură de tip ancillar. Numai că dacă o cultură nu este creştină, de pomană este ancillară, de pomană îi slujeşte sacrului dacă nu-i slujeşte lui Hristos. Să nu uităm, creştinismul a apărut într-o lume teocentrică, într-o lume plină de zei. Dar asta nu prea i-a ajutat pe creştinii sfîrtecaţi în Colloseum. Dacă nu este totodată şi hristocentrică, o epocă teocentrică este tot atît de vrăjmaşă omului şi lui Dumnezeu pe cît le este o epocă atee, autonomă. Esenţialul lui Guenon este opus esenţialului creştinului: „Dar un lucru trebuie: căci Maria partea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea” (Luca 10, 42).

 
La 7/8/08 9:44 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Din perspectivă ortodoxă, nu numai că-i acordăm religiei creştine un primat indiscutabil, dar o şi socotim singura religie adevărată, în sensul că are, prin Cuvîntul întrupat, plinătatea revelaţiei şi a mîntuirii. Cum spunea Nichifor Crainic, în comparaţie cu Creştinismul (reprezentat cel mai fidel de Ortodoxia răsăriteană), celelalte religii - inclusiv cele monoteiste - ar trebui numite mai degrabă "religiozităţi în căutarea lui Dumnezeu". Cu toate acestea, nu putem contesta că există şi alte tipuri de experienţă religioasă decît cea creştină şi că ele sînt principial altceva decît simplele fapte sau creaţii culturale, putîndu-se face şi înlăuntrul lor distincţie între lamura spirituală şi aventurile aferente de tip cultural-artistic.
Descumpănit de criza (reală şi profundă) a creştinismului apusean, şi ignorînd, din păcate, creştinismul răsăritean (sau cunoscîndu-l doar superficial şi deformat, ca mai toţi apusenii vremii lui), Guenon a încercat o nouă sinteză spirituală de tip religios prin evaziunea în Orientul necreştin ("a greşit Orientul", s-a zis!), şi mai ales în mistica arabă, sfîrşind, de altfel, prin a se converti la islamism. Păstrez convingerea că dacă ar fi cunoscut la vreme şi cu adevărat spiritualitatea filocalică şi isihastă a Răsăritului ortodox, traseul lui Guenon ar fi fost altul.
În orice caz, guenonismul este un fenomen complex, cu care se poate "dialoga" cu prudenţă, iar o carte precum "Criza lumii moderne", de pildă, are numeroase observaţii la care ar putea subscrie chiar şi cel mai exigent spirit creştin.
Sigur că nu voi prefera niciodată un guenonist unui creştin autentic, dar voi prefera oricînd un guenonist unui ateu sau unui indiferent. Or, trebuie să ne păstrăm realismul şi luciditatea şi să admitem că ateii şi indiferenţii ne sînt adversari mai mari şi mai numeroşi decît reprezentanţii celorlalte religii - sau, în limbaj guenonian, ai celorlalte Tradiţii (care măcar mărturisesc nevoia esenţială a fiinţei umane de credinţă şi de transcendenţă).
Nu-i vorba de a împinge lucrurile pînă la ceea ce s-a numit "unitatea transcendentă a religiilor" (Fr. Schuon), ci doar de a lua act şi de existenţa unor alterităţi spirituale mai mult sau mai puţin problematice, mai mult sau mai puţin confuze, dar adeseori sincere în căutările lor şi poate chiar mai aproape de Adevăr decît putem noi omeneşte cîntări şi aprecia. N-am îndoială că Dumnezeu, mare şi bun cum este, are pentru fiecare o măsură şi o judecată care depăşesc înţelegerea noastră şi cărora e cel puţin riscant sau neînţelept să ne substituim (căci dacă noi am putea judeca şi decide totul fără rest, atunci ce nevoie ar mai fi de Dumnezeu şi de judecata divină?). Să fim deci fermi în păzirea şi mărturisirea dreptei noastre credinţe, dar să nu ne grăbim a exclude şi condamna aprioric tot ce nu intră în cadrele ei, ci să lăsăm aceasta în seama Celui ce face să răsară soarele peste toţi, şi Căruia toţi îi sînt făpturi şi potenţiali prieteni (căci mare e prieteşugul lui Hristos, în care încap, la o adică, şi tîlharii, şi vameşii, şi prostituatele, şi demonizaţii, şi iudeii, şi samarinenii, şi romanii, şi elinii - şi n-ar fi de nici o mirare să încapă şi vreun "schismatic" sau vreun guenonist, în care Dumnezeu poate vedea vreun ceva ce ne scapă nouă, celor pe care ne-a învrednicit de multe daruri, dar totuşi nu avem şi nu putem avea pînă la capăt - propter imbecilitatem generis - întreaga perspectivă divină asupra lucrurilor).
Dacă vrea El, Dumnezeu ne dă şi cu sîc, lăsîndu-ne bosumflaţi în buna noastră părere de sine, ca pe fratele fiului risipitor...

 
La 8/8/08 12:33 a.m. , Blogger gheorghe fedorovici a spus...

În privinţa lui Guenon, poate că este mai bine că nu a ajuns să cunoască isihasmul: ar fi rămas poate cu impresia că mîntuirea se realizează pe un scăunel între cei doi timpi ai respiraţiei. Aşa, ca musulman, poate că mai are o şansă.

Spre deosebire de ateu sau indiferent, problema guenonistului şi a spiritualiştilor în genere este că se ştiu în ordine în relaţia lor cu divinitatea. Sincretistul, gnosticul, nu va rîde, precum elinii din Areopag, cînd îi vom vorbi despre Înviere. Ei ştiu că Învierea este prezentă într-un fel sau altul în toate miturile, în toate religiile, aşa că pentru ei creştinismul nu aduce nimic nou. Ateul, într-adevăr, nu crede, nu poate să creadă în Înviere. Însă uneori şi-ar dori să poată crede, şi-ar dori să existe un aşa Dumnezeu precum Cel despre care îi vorbesc fraţii fiului risipitor: Unul gata să taie viţelul cel gras la întoarcerea fiecărui fiu.

Să fie oare ateismul un duşman mai mare decît gnosticismul? Să spunem că ateismul ar dori eliminarea, inclusiv prin mijloace violente, a tuturor religiilor şi în primul rînd a creştinismului. Ei, creştinii ar trebui să fie obişnuiţi cu asta. Dar gnosticismul spune că toate religiile sînt perfect valide, că te poţi mîntui în orice tradiţie te găseşti. Or, dacă creştinismul este singura religie adevărată, cum pot să fie apropiate de Adevăr atitudinile spirituale necreştine?

Da, toţi oamenii sînt potenţial prieteni ai lui Hristos. Dar El îi numeşte prieteni pe Apostoli de-abia după ce le-a făcut cunoscute „toate cîte le-a auzit de la Tatăl” (Ioan 15, 15).

Nu mai stiu care parinte spunea că Ortodoxia este superioara prin prilejurile ei de bucurie. Prilejul de bucurie, în parabola Fiului Risipitor, constă în întoarcerea fiului. Adevărata bucurie constă în a fi împreună cu Tatăl. Dar fără întoarcerea la El, cum am putea fi împreună? Dar nu ne putem întoarce la Tatăl ca fii decît în Fiul. Dumnezeu nu ne spune daca are sau nu un plan de rezerva pentru necrestini. Nu stiu in ce masura le sint de folos necrestinilor speculatiile noastre in aceasta privinta.

Iar Dumnezeu ne dă cu sîc oricum, indiferent dacă avem sau nu o părere bună despre noi. Ne dă cu sîc chiar şi atunci cînd avem o părere bună despre El, precum i s-a întîmplat lui Iona. Este o măsură profilactică. Nu ne mai dă cu sîc, poate, din momentul cînd încetăm să mai avem păreri şi începem să avem iubiri, iubiri de Dumnezeu şi de aproapele. Dar dacă-mi iubesc aproapele în Hristos, atunci iubirea mea de Hristos îmi cere să-i spun aproapelui că nu se află în Hristos atunci cînd el nu se află în Hristos.
Iertaţi-mă, a fost rîndul meu să fiu didactic(ist).

 
La 8/8/08 11:25 a.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Ca să facem o pauză de didacticism, vă răspund (şi vă întăresc spusele) cu o poezie:

LA JUDECATĂ


Credinţa dreaptă preţ de sînge are
şi n-am s-o pun în cumpeni de eres,
dar ştiu că decît ea e mult mai mare
iubirea care-şi dă la fapte ghes.

La Sfînta Judecată viitoare,
nu ce-am crezut, nici cîte-am înţeles
ne-ntreabă Dumnezeu pe fiecare,
ci cît făcurăm binele de des.

Iar de-am greşit c-o iotă sau cu două,
dar am trăit iubirea cu prisos,
de-a dreapta lui, în haina nunţii nouă,
ne pune cel ce-i mai întîi milos,
şi unde-am fost c-un gînd sărac de vină,
ne spală-n veci lumina lui cea lină.

 
La 9/8/08 9:31 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Deci aici s-a mutat discutia, ca eu scriam de vreo cateva zile numai la razvan ionescu vs teodor baconsky...


Am citit si eu textele dlui badilita si reactiile dvs. M-am distrat copios de lista intocmita de dl Fedorovici cu aparatorii ortodoxiei, acest falnic catalog al corabiilor din zilele noastre. Si dvs ziceati ca noi suntem singurii obsedati de noi insine? Gauri negre, hauri la introspectie?

Are, n-are dl Badilita organ teologic? O fi, n-o fi sectar? Ma rog, habar nu am. Stiu ca, spre deosebire de atatia teologi ortodocsi rumani simandicosi care au tot predat biblistici pe la Facultate si dupa ore, ca tot universitarul ruman obosit, au plecat degrab' acasa la nevasta si copii, el a reusit, impreuna cu domnul (atentie! Domnul) Plesu si alti 'eretici', sa traduca si sa adnoteze in sapte ani Vechiul Testament. Bun-rau e mai mult decat nimicul dat de universitarii teologi rumani(aici se cuvine facuta reverenta necesara Bibliei Jubiliare a IPS Bartolomeu, care a avut meritul sa repuna in matca normalitatii vechea si adevarata traditie a Septuagintei in spatiul ortodox romanesc, chiar daca numai cu o 'diortosire' a minunatei Biblii de la Bucuresti).

Cand s-or invrednici teologii specialisti ortodocsi universitari sa dea si ei o traducere pe potriva Septuagintei NEC, mai vorbim. (Vorba lui Faust: 'Im Anfang war die Tat.' Ghiciti ce traducea Faust...)

Atacurile la adresa domnului Plesu mi se par jalnice.Fie ca ele vin din partea unor scardanelli sau a altor anonimi. E profund regeratbil ca acest conflict fals s-a perpetuat si a atins si vechi colaborari. Asta e foarte trist.

Dar constructia ramane, 'badie', vorba dlui Codrescu. Deci lasati-ne cu 'neicii' in pace!, ca iata ce zice acelasi maestru:

'Soll ich mit dir das Zimmer teilen,
Pudel, so lass das Heulen,
So lass das Bellen!
Solch einen stoerenden Gesellen
Mag ich nicht in der Naehe leiden.'

jb

 
La 9/8/08 10:14 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Imi plac tot mai mult luarile de pozitie ale dlui Codrescu. Ce bine ca a trecut 'criza Corneanu' (imi veti spune ca ea persista, stiu)! Ce bine, totusi, ca nu ne mai spargem capetele. Ca uite-asa se orbeste omul la necaz...

 
La 9/8/08 2:20 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

O observaţie, în treacăt: să nu confundăm teologul cu traducătorul. Teologul poate să nu fie şi traducător (sînt şi multe altele de făcut în aria teologiei, iar apologetica se numără printre ele, cu o importanţă aparte în vremuri ca ale noastre), iar traducătorul poate să nu fie neapărat şi teolog (deşi e bine dacă este).
Competenţele nu se suprapun cu tot dinadinsul, nici nu se substituie.
A şti limbi înseamnă foarte mult, dar este departe de a însemna totul. Cine crede că filologia îi dă de la sine competenţă de teolog, acela e cel puţin într-un fel de eroare protestantă.

 
La 9/8/08 3:04 p.m. , Anonymous Anonimul dambovitean a spus...

jb, ce tot stai si te miri intruna, frate? Ce-au, ma rog, domnii Mircea Platon, Razvan Ionescu, Gheorghe Fedorovici de le contesti matale, asa de amuzat ca prostu, autoritatea si dreptul la cuvant? S-au n-au verde (pardon, albastru voiam sa yic) de la domnul neica Plesu? Ca din ce scriu aici sau in alta parte se arata mult mai inteligenti si mai convingatori decat matale, carcotasul permanent. Daca esti in stare, arata macar o data, pe bune, nu cu semne de exclamatie, unde concret n-au dreptate, une i-ai prins cu ocaua mica? Iar daca nu, atunci mai taca-ti fleanca, ca nu-s pe lume doar confratiorii matale de ciupit burse si de frecat ridichea!
Pai chiar nu veyi ca fata de Mircea Platon, dupa ceea ce scrii si dupa cat de des te gandesti si te razgandesti, esti un neica nimeni si un papitoi?
Ce-o fi scos din voi Apusul cand nimica nu-i de scos?!...

 
La 9/8/08 3:09 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Domnule Codrescu,

Aveti dreptate. Desi frecventez ca filolog si texte sacre, nu ma voi pretinde niciodata teolog.

Dar si teologia fara text e mai saraca si, ca zic asa, in cele mai multe cazuri, de-a dreptul riscanta. O buna cultivare a lecturii le confera celor mai multi dintre noi (si mediocri) o mult mai onesta atitudine in fata lumii. Da, sunt de mijloc, nu am harisme aparte, nu pot sa practic rugaciunea inimii, nu sunt isihast, nu sunt Sf. Antonie cel Mare , dar macar stiu sa citesc corect un text si sa ii descurc pe enoriasii, studentii si prietenii mei si pe mine insumi prin hatisuri aparente.

Daca si-ar asuma aceasta pozitie corecta, teologii nostri ar scapa iute de complexe de inferioritate sau de superioritate prostesti. Cred ca si asceza textului, pe langa asceza obisnuita a posturilor ktl. ajuta in mare masura la intelegerea si acceptarea propriilor puteri, care nu trebuie dispretuite, atatea cate sunt. Bune si alea daca sunt bine directionate. Exista o cale ascendenta, e drept, mai putin spectaculoasa, si aici. Si imi permit sa observ ca, in medie, despre astfel de oameni vorbim (in randul carora ma prenumar fara crispari).

Dar daca teologii nostri lucreaza, in dispretul textului, numai cu modele tari, gata, hiperinspirate, frustrarea e gata.Am terminat patru ani de facultate taras-grapis, pac! cochetam cu tovarasia uriasa a Parintelui Staniloae. Extrem de putini, stiti bine, sunt cei care pot face fata idealului de sfintenie, adica teologii care sunt in stare sa planeze vultureste, eliberati de corvoada literei. Celor mai multi insa le ramane mangaierea unui lucru onest, si pornind de aici inca mult mult mai mult.

 
La 9/8/08 3:18 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Cu anonimul dambovitean, de pilda, nu am ce discuta pana in clipa in care o sa reia ortografia romaneasca ce indeobste se deprinde prin clasele intai si a doua primare.

Cred ca macar aici sint la mine acasa.

 
La 9/8/08 3:44 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

De data aceasta, mi se pare mult mai rezonabil discursul dvs.; iar neaveniţi să ştiţi că sînt pretutindeni, nu numai în România sau la ortodocşi în genere. Nu despre unii ca aceştia era vorba, ci despre mulţi alţii, vrednici şi oneşti, dar care, dintr-un motiv sau altul, nu s-au ocupat prioritar cu studiul limbilor şi cu traducerile, dar şi-au agonisit destule alte (şi necesare) competenţe sau virtuţi.
Felul în care îi trataţi, bunăoară, pe un Mircea Platon sau pe un Gh. Fedorovici (stîrnind, în paranteză fie spus, reacţii precum cea de mai sus, aşa de frust dîmboviţeană) este unul profund nedrept şi nefondat, pentru că oamenii au dovedit de fiecare dată că ştiu ce spun (şi cum să spună), chiar dacă dvs. se întîmplă să nu vă convină în context. A contesta vehement şi radical pe cineva numai pentru că nu este de părerea ta mi se pare - înainte de orice altceva - neelegant (mai ales la o persoană cu pretenţiile dvs.).
Iar măsura (de care iată că sînteţi în stare, cum mi-aţi mai dovedit-o şi cu alte prilejuri)ar fi grozav să vă vină din prima, nu doar ca reparaţie "domnească" a unor ieşiri umorale, de chibiţ nevricos...

 
La 10/8/08 12:55 a.m. , Blogger gheorghe fedorovici a spus...

Atunci cînd ajungi să ai un adversar precum domnul Răzvan Codrescu, sfîrşeşti prin a ţi-l dori învingător, iar atunci cînd acest lucru se întîmplă, nu poţi decît să respiri uşurat şi să rămîi recunoscător. Dar pentru că se poate ca în încleştarea cu o forţă superioară, să nu fi auzit fluierul de final, îndrăznesc să mă mai ridic o dată într-un ultim efort de menţinere a unei poziţii despre care continui să cred că merită apărată pînă la capătul puterilor. Voi profita aşadar de cavalerismul statornic al adversarului meu pentru a-i propune să ne întoarcem pe terenul didacticist, mai sigur ca orice teren mai plat.

Indiscutabil, religia şi cultura nu pot fi confundate. Nici măcar atunci cînd e vorba de o cultură teocentrică. Dar din perspectiva Adevărului revelat, religiile şi culturile necreştine sînt egal depărate de Adevăr. În afara creştinismului, totul este egal depărtat de Adevăr: nu cred că putem vorbi despre apropieri faţă de Adevăr ci doar despre „a fi în Adevăr”, respectiv „în afara Adevărului”. Cînd e vorba de Adevăr, nu contează distanţa faţă de El, ci dacă eşti sau nu în El. Aceasta pentru că Adevărul nu este o valoare, nu este o Idee platoniciană, ci o Persoană. Dumnezeul creştin este adevărat fiindcă el este Adevărul.
Din perspectivă creştină, nu se poate vorbi despre o zonă intermediară între biserică şi lume care ar fi ocupată de religiile şi culturile necreştine, oricît de ancillare ar fi acele culturi. Religiile şi culturile necreştine sînt ale lumii, sunt lumeşti (în sens evanghelic) în aceeaşi măsură în care sînt lumeşti şi sistemele ateiste, umaniste, totalitariste, etc. Pentru Sf. Ap. Pavel, pînă şi poporul iudeu este lumesc, aşa cum este orice popor, cultură sau individ lipsiţi de Duhul lui Dumnezeu (cf. 1 Corinteni). Pentru că este lipsit de Duhul lui Dumnezeu, Nicodim, învăţător al lui Israel, nu poate să înţeleagă nimic din ce-i spune Domnul în noaptea în care l-a vizitat (Ioan, capit. 3). A avea Duhul lui Dumnezeu înseamnă a avea Duhul înfierii, prin care sîntem mărturisiţi de Duhul şi putem să mărturisim noi înşine că sîntem fii ai Tatălui (Romani 8, 14-17). Tocmai pentru că este lipsit de acest Duh, Andrei Şerban nu a priceput şi nu poate pricepe nimic din ce s-a întîmplat la Tanacu. Pentru el, orice experienţă religioasă se reduce la numitorul comun al emoţiei: urmează că molitvele Sf. Vasile cel Mare nu pot fi esenţial diferite de descîntecele voodoo (ca să nu mai spun că un om care pretinde că iubeşte teatrul medieval şi că şi-ar fi dorit să participe la nişte piese de misterii, ar fi trebui să fie ceva mai instruit şi să ştie că preoţilor le era interzisă participarea la acest gen de spectacole care erau organizate în fapt de breslele oraşului). Dar pentru că nu pricepe nimic din creştinism, sigur că nu pricepe nimic nici din cultura produsă de creştinism (vedeţi în Adevărul Literar şi Artistic din 30 iulie 2008 despre montarea piesei Regele Lear la Bulandra). L-am menţionat pe Şerban fiindcă modul lui de raportare la creştinism este tipic pentru înţelegerea lumească căreia îi va scăpa pentru totdeauna diferenţa radicală care separă creştinismul de restul religiilor şi culturilor.

PS

Poate că „Anonimul dambovitean” are o exprimare mai frustă, dar cel puţin nu are rea credinţă. Iar atunci cînd e vorba de competenţă hermeneutică, buna credinţă este la fel de necesară precum ştiinţa de carte.

 
La 10/8/08 8:15 a.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Sigur că aveţi dreptate în legătură cu "poziţionarea" religiilor faţă de Adevăr: numai creştinismul este în Adevăr, pentru că este însăşi religia Adevărului, a lui Hristos cel Viu, al Cărui nume îl şi poartă. În celelalte, în "religiozităţile în căutarea lui Dumnezeu/Adevărului", se pot regăsi cel mult urmele acelui "Logos spermatikos" de care vorbeau vechii apologeţi (în frunte cu Clement Alexandrinul). Cît are fiecare tradiţie necreştină din aceste "seminţe" ale Adevărului, din universala fecundare a Logos-ului, e desigur greu - şi pînă la urmă oţios - de determinat, mai ales după Întrupare. Cert este că ele, fără să fie în Adevăr, şi fără să fie alternative dezirabile la Adevăr, nu sînt întotdeauna complet străine de Adevăr (cum să fie iudaismul Vechiului Testament complet străin de Adevăr?) - nu datorită virtuţilor lor, ci datorită generozităţii infinite şi tainice a Adevărului.
"Pariuri cu sacrul" năpădite de lumesc şi de demonic, tradiţiile religioase necreştine nu mai pot fi privite astăzi nici măcar ca trepte spre Adevăr (în acţiunea pregătitoare a Duhului), cum au putut fi privite pînă la Hristos, dar ele subzistă şi provoacă, cu multele lor rele şi cu puţinele lor bune. Creştinul nu are nevoie de ele şi va fi atent la cursele lor, dar n-are cum să le nege existenţa, iar în "dialogul" cu ele nu-şi poate propune decît un singur lucru cu folos: să încerce să le ajute a-şi conştientiza limitele şi a se privi în oglinda singurului Adevăr.
Creştinismul n-are de ce să fie stresat că există şi alte "religii" pe lume (sau, invers, tot mai mulţi atei şi indiferenţi), ci e chemat să-şi facă senin şi seniorial datoria, de la înălţimea divino-umană a Adevărului mîntuitor, cu încrederea şi îndrăzneala cu care a biruit şi va continua să biruie lumea.

 
La 11/8/08 12:16 a.m. , Blogger gheorghe fedorovici a spus...

“Cît are fiecare tradiţie necreştină din aceste "seminţe" ale Adevărului, din universala fecundare a Logos-ului, e desigur greu - şi pînă la urmă oţios - de determinat, mai ales după Întrupare. Cert este că ele, fără să fie în Adevăr, şi fără să fie alternative dezirabile la Adevăr, nu sînt întotdeauna complet străine de Adevăr (cum să fie iudaismul Vechiului Testament complet străin de Adevăr?) - nu datorită virtuţilor lor, ci datorită generozităţii infinite şi tainice a Adevărului.”

Dar nu s-a manifestat această generozitate a Adevărului în mod explicit şi public prin Întrupare şi pe Cruce? Nu este ea amintită şi vestită la fiecare sfîntă liturghie?
Iar în privinţa diferenţei dintre vechiul Israel şi neamuri, ştim cu toţii că primilor li s-a dăruit Adevărul, dar l-au respins, răstignindu-L, în timp ce „neamurile” au continuat să se înstrăineze de Adevăr pe măsura trecerii timpului. Pînă la Rusalii, iudaismul a primit Revelaţia în cadrul propriei religii şi etnii. De la Rusalii încoace, Adevărul vine în lume exclusiv prin creştinism.
În fond, dacă avem în vedere iudaismul din vremea lui Hristos, aproape toate parabolele vorbesc despre împietrirea inimii lui Israel, care este pus într-o poziţie defavorabilă în raport cu neamurile. Cît despre iudaismul de la Hristos încoace, iată un citat interesant din Sf. Irineu:

„Dacă cineva va citi Scripturile în acest fel [adică potrivit învăţăturii creştine, n.n.], va găsi în ele Cuvîntul care vorbeşte despre Hristos şi o prefigurare a noii chemări. Căci Hristos este „comoara îngropată în ţarină” [Matei 13, 44], adică în această lume – căci „ţarina este lumea” [Matei 13, 38] – [o comoară] ascunsă în Scripturi, fiindcă El era închipuit prin mijlocirea tipurilor şi a parabolelor ce nu puteau fi înţelese de oameni înainte de împlinirea acelor lucruri ce fuseseră prezise, adică venirea Domnului. Şi de aceea s-a zis către proorocul Daniel, „ţine ascunse cuvintele şi pecetluieşte cartea pînă la sfîrşitul vremii, cînd mulţi vor fi învăţaţi iar ştiinţa va prisosi. Căci atunci cînd împrăştierea se va împlini, ei vor cunoaşte toate aceste lucruri” [Daniel 12, 4, 7]. Iar Ieremia spune şi el: „în zilele de pe urmă veţi pricepe acestea” [Ieremia 23, 20]. Fiindcă orice proorocire, înainte de a se împlini, nu înseamnă nimic, fiind doar o enigmă şi o ambiguitate; dar cînd timpul a sosit iar prezicerea s-a împlinit, atunci ea înfăţişează lucrurile în chip desluşit. Din această cauză, atunci cînd în vremea de acum Legea este citită de iudei, ea este precum un mit, căci ei sînt lipsiţi de explicarea [exegesis] tuturor lucrurilor care ţin de venirea ca om a Fiului lui Dumnezeu; însă atunci cînd este citită de creştini, ea este o comoară ascunsă în ţarină dar adusă la lumină şi explicată prin Crucea lui Hristos – amîndouă, şi Legea şi Crucea îmbogăţind înţelegerea oamenilor prin arătarea înţelepciunii lui Dumnezeu, făcînd adică cunoscută iconomia Lui, prefigurînd împărăţia lui Hristos, predicînd dinainte despre vestea bună a moştenirii Ierusalimului cel Ceresc şi pre-vestind că cel care-l iubeşte pe Dumnezeu va înainta atît de mult în iubire încît îl va vedea chiar pe Dumnezeu, îi va auzi Cuvîntul şi va fi slăvit printr-o asemenea auzire pînă într-acolo încît cei din jur nu-i vor putea îndura strălucirea feţei [cf. 2 Corinteni 3, 7], după cum s-a zis de către Daniel, „Şi cei înţelepţi vor lumina ca strălucirea cerului şi cei care vor fi îndrumat pe mulţi pe calea dreptăţii vor fi ca stelele în vecii vecilor” [Daniel 12, 3].” (Sf. Irineu de Lyon, Împotriva ereziilor, 4.26.1.)

Sigur că problema convertirii lui Israel este o problemă aparte care trebuie discutată separat de relaţia creştinismului cu celelalte religii şi culturi. Ea ţine în mod sigur de taina iconomiei lui Dumnezeu şi reprezintă un capitol obligatoriu în cuprinsul unei lucrări creştine de teologia istoriei.

În încheiere, mărturisesc, dacă mai era nevoie, că sînt de acord cu dumneavoastră în privinţa atitudinii creştinului faţă de celelalte religii. Ura lumii faţă de creştinism (Ioan 15, 20) sau diversitatea religioasă, nimic nu poate constitui pentru creştin motiv de stres, ci tot atîtea îndemnuri la o sporită responsabilitate, la o credinţă aprofundată, la o iubire nemăsurată şi, mai ales, aşa cum minunat v-aţi încheiat mesajul precedent, la „încrederea şi îndrăzneala cu care Adevărul a biruit şi va continua să biruie lumea.”

 
La 13/8/08 5:58 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Domnule Codrescu,

Regasesc, in crucea caldurii, o poezea care mi-a dat intotdeauna fiori bineveniti. Imi permit sa v-o reamnitesc:

Inchinare

Vitele de povara
in Catedrala din centru
intrara, in acea zi,
in a Domnului casa,
la domiciliul sau, cu albastre ogive.
Cel nascut in iesle
usor le chema,
ca o adiere,
ca o primavara:
Vite de povara,
veniti la mine
veniti la mine voi!
...Si ele ingenunchiara
si se inchinara.

Vacanta placuta,
jb

 
La 13/8/08 11:18 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Vă urez asemenea, fără lirică închinare!

 
La 17/8/08 12:08 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Ar trebui adancit mai mult si raportul dintre religie si civilizatie...

 
La 20/8/08 11:26 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Cred ca noul articol pus pe blog de domnul Codrescu, despre traditii si apucaturi, e un inceput si in sensul acesta.

 
La 4/9/08 12:35 p.m. , Blogger Constantin a spus...

Dragă Răzvan,

Privitor la pasajul tău: "Din perspectivă ortodoxă, nu numai că-i acordăm religiei creştine un primat indiscutabil, dar o şi socotim singura religie adevărată, în sensul că are, prin Cuvîntul întrupat, plinătatea revelaţiei şi a mîntuirii. Cum spunea Nichifor Crainic, în comparaţie cu Creştinismul (reprezentat cel mai fidel de Ortodoxia răsăriteană)...", aş propune o mită precizare.
Aşa cum ai spus, creştinismul nu este "primus inter pares" faţă de celelalte religii, deci nu cum ar veni Sf. Petru faţă de ceilalţi Apostoli, ci, cu totul mai presus, să zicem ca Mântuitorul faţă de ucenici. Cu imensa deosebire că între Mântuitorul şi Apostoli există o continuitate şi un consens în învăţătură, duh şi har, ceea ce nu poate fi în cazul creştinismului şi religiilor. Dar, se vede că acelaşi lucru este şi în cazul Ortodoxiei faţă de toate celelalte "confesiuni" eterodoxe! Şi dacă aşa stau lucrurile, atunci şi Ortodoxia răsăriteană are faţă de cultele eterodoxe acelaşi raport de mai sus, deci nu "primus inter pares". Acestea sunt desigur nu spuse pentru tine, ci pentru cititorii care ar putea cumva înţelege greşit...

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire