duminică, iulie 20, 2008

SENSUL CREŞTIN AL ISTORIEI


Asupra Istoriei s-a meditat îndelung, din vechime pînă azi, atît de pe poziţii filosofice, cît şi de pe poziţii teo­logice*. Prima şi cea mai cunoscută încercare majoră de teologie creştină a istoriei, rădăcină din care s-au dez­voltat mai toate “discursurile” creştine despre sensul isto­riei, cu precădere în Occidentul postmedieval (de la aba­tele Bossuet pînă la un H.-I. Marrou), a aparţinut Feri­ci­tului Augustin şi este expusă în lucrarea De Civitate Dei (Despre Cetatea lui Dum-nezeu)**, redactată între anii 412-426.
Istoria – stare inerentă căderii din condiţia paradi­siacă – este înfă-ţişată ca o luptă preponderent spi­ri­tuală între două puteri antagonice, întruchipate de Civi­tas Dei şi Civitas terrena; prima reprezintă ordinea dum­ne­ze­iască (păzită de urmaşii spirituali ai lui Abel), iar cea­laltă – ordinea pămîntească (slujită de urmaşii spiri­tuali ai ucigaşului Cain). De-a lungul istoriei (autorul dis­tinge, pe temeiuri biblice, şase epoci istorice: 1. de la Adam la Po­top; 2. de la Noe la Avraam; 3. de la Avraam la David; 4. de la David pînă la Exil; 5. de la Exilul babi­lonian pînă la Hristos; 6. de la întîia pînă la a doua venire a Domnului) cele două “cetăţi” coexistă şi se do­zea­ză în chip felurit (sînt perplexae şi permixtae, în ter­meni au­gustinieni), urmînd a se separa definitiv la sfîr­şi­tul vea­curilor, după Marea Judecată***.
“Cetatea lui Dumnezeu” (întemeiată pe adevăr – veritas – şi stînd sub semnul lui “a fi”) va triumfa atunci pentru totdeauna asupra celei pămînteşti (întemeiate pe deşertăciune – vanitas – şi stînd sub semnul lui “a avea”). În centrul istoriei, dîndu-i acesteia sensul adevărat (acela de anticameră a mîntuirii), se află Întruparea lui Hristos şi lucrarea Sa mesianică. Iisus Hristos este biruitorul păca­tului şi al morţii, deci al timpului devorator. Învierea Lui marchează începutul sfîrşitului istoriei, aurora dumneze­iască a “Zilei a Opta”.
Istoria este concepută, aşadar, ca fiind finită şi ire­pe­tabilă (în opoziţie cu miturile arhaice ale “eternei reîn­toar­ceri”, caracteristice “religiilor cosmice” precreştine, dar şi sincretismului new-age-ist), pătrunsă de graţia divi­nă şi călăuzită de un ţel trans­cendent, reprezentînd (cum spune Lucian Blaga în Fiinţa istorică, rezumîndu-l pe marele hipponez) “un interludiu pămîntesc între două eternităţi cereşti”.
Istoria nu trebuie însă văzută simplist, într-o fata­­lă linearitate ascendentă, ne avertizează Paul Evdo­kimov. “Materia istori­că se vădeşte foarte complexă [...]. Nu există progresie în linie dreaptă [...]. Ritmul este rupt chiar între epocile apro­­piate; istoricii desco-peră, paralel cu mersul înainte, şi un progres în regres” (Ortodoxia, tr. rom., Editura Insti­tutului Biblic..., Bucureşti, 1996, pp. 342-343). În mersul sau devenirea ei, în care se amestecă elemente istorice şi meta-istorice, divine şi umane, indivi­duale şi colective, istoria este o taină ireductibilă la sche­me raţionale. “Suc­cesiunii regresive a căderii (gr. ako­lou­thia) Dumnezeu i-a opus succesiunea ordonată, ordinea progresivă prin dina­mica lăuntrică, a mîntuirii. Astfel, isto­ria este o dialectică a iniţiativelor lui Dumnezeu şi a răspunsurilor omului, interacţiunea celor doi Adam, dia­logul celor doi «fie». Sin­teza ultimă a mişcărilor ascen­dente şi descendente este deja dată în Hristos, şi numai Hristos are deja cheia sensului istoriei”, pentru că El este “măsura absolută a tean­drismului universal” (ibidem, pp. 345-346).
Teoforică şi hristocentrică în ciuda naturii sale co­rup­te, de interval al păcatului şi al morţii, istoria poate fi înţeleasă şi prin ceea ce am putea numi dinamica axio­logică a iubirii. “Două iubiri au durat două cetăţi: una a iubirii de Dumnezeu duse pînă la uita­rea de sine, alta a iubirii de sine duse pînă la uitarea de Dum­nezeu” (De Civitate Dei, XIV, 28). “Noul Ierusa­lim”, “Ierusalimul ce­resc” al viziunii ioanice (cf. Apocalipsa, cap. 21), îm­pă­­ră­­ţia sla­­vei şi a “luminii neînserate”, se va întemeia, înainte de toate, pe desă­vîr­şirea “asemănării” omului cu Dumnezeu, ade­vă­rata Iubi­re (cf. I Ioan 4, 8): iubirea care iese din sine, iubi­rea care se deschide spre celălalt, iubi­rea împinsă pînă la Cruce. Dum­nezeului în-omenit din iubi­re aici, înlăuntrul istoriei (“în veac”), este chemat să-i răspundă simetric, dincolo de istorie (“în veci”), omul în-dumnezeit prin iubire.
Iubirea (Agápe) este “Alfa şi Omega” a toate (cf. Apocalipsa 1, 8; passim). Totuşi, după cuvîntul Sfîntului Isaac Sirul****, aceeaşi iubire divină va deveni chin de neîndurat pen­tru cei ce au respins-o sau au înjo­sit-o: “Pe cîţi vor sta în gheena focului, biciul iubirii îi va biciui... Căci dîndu-şi aceia seama că au păcătuit împo­triva iubirii, cad pradă unei suferinţe mai mari decît aceea pe care le-ar putea-o pricinui orice alte înfricoşătoare chi­nuri. Durerea unei inimi vinovate faţă de iubire întrece toate chinurile care se pot închipui. Păcătoşii din iad nu sînt nicidecum lipsiţi de dumnezeiasca iubire... Numai că iubirea lucrează în două chipuri deosebite: ea li se face osîn­diţilor suferinţă, iar preafericiţilor bucurie”. Iadul nu mai este, astfel, “ne­pu­tinţa de-a mai iubi” (Dostoievski), ci mai degrabă chinul interior al unei mari iubiri zădăr­nicite – con­secinţă eternă a unei şanse ratate în istorie.
În concluzie, din perspectivă creştină, istoria nu reprezintă un teren neutru, ci cadrul în care se desfăşoară iconomia mîntuirii. Omul îşi construieşte el în­suşi, liber şi responsabil, destinul etern, în sînul comu­ni­tăţii din care face parte (fiecare dintre noi va fi judecat, ne aver­tizează Sfîntul Apostol Pavel, “în rîndul cetei sale”), bene­fi­ciind de asistenţa harului dumnezeiesc. Părăsim lumea de aici – istoria care ne poartă pe toţi – în condiţia pe care ne-am agonisit-o: fie “oi”, fie “capre”; “nemitarnicul Jude­cător” nu va face decît să pecetluiască o stare de fapt. Că-Şi poate îmblînzi dreptatea prin milă, este adevă-rat; dar aceasta este o taină pe care n-o putem sonda pînă la capăt. Dumnezeu nu este nici drept pînă la a fi nemilos, dar nici milos pînă la a fi nedrept.
În orice caz, Hristos ne dă de înţeles (cf. Matei 25, 31-46) că la Marea Judecată ni se vor cîntări cu precădere faptele: credinţa, nădejdea şi iubi­rea nu preţuiesc doar ca virtuţi abstracte, ci în măsura în care se întrupează/con­cre­ti­­zează în via­ţa noastră istorică. Mărginită în sine, isto­ria se dez-măr­gineşte în eschaton – măsură ulti­mă a omului şi a lumii.

Răzvan CODRESCU

* A se vedea, bunăoară, Karl Löwith, Meaning in History, University of Chicago Press, 1949, care prezintă “filosofiile istoriei” de la Hero­dot pînă în zorii secolului XX. În ce priveşte secolul nostru, biblio­grafia problemei este considerabilă. Menţionez aici doar cîteva dintre lucrările care merită o atenţie deosebită, circumscriindu-se, în diferite măsuri, viziunii creş­­tine asupra lumii: Carl Schmitt, Politische Theologie, Berlin, 1922 (tr. fr.: 1988; tr. rom.: Teologia politică, Ed. Universal Dalsi, Bucureşti, 1996); N. Berdiaev, Sensul istoriei (tr. germ. 1923; tr. fr. 1948; tr. rom.: Ed. Polirom, Iaşi, 1996); O. Cullmann, Christ et le Temps, Pa­ris, 1947; E.-C. Rust, Christian Understanding of History, London, 1947; K. Thieme, Gott und die Geschichte, Herder, 1947; A. J. Toyn­bee, A Study of History, New York-London, 1947 (compendiu; tr. rom.: Studiu asupra istoriei, 2 vols., Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997); R. Niebuhr, Faith and History, New York, 1949; J. de Senar­clens, Le Mystère de l'histoire, Genève, 1949; J. Daniélou, Essai sur le mystère de l'histoire, Paris, 1953 (tr. rom.: Reflecţii despre mis­terul istoriei, Ed. Universităţii, Bucureşti, 1996); U. A. Padovani, Filosofia e teologia della storia, Brescia, 1953; P. Ricœur, Histoire et Verité, Paris, 1955 (tr. rom.: Istorie şi adevăr, Ed. Anasta­sia, Bucu­reşti, 1996; v. mai ales Partea întîi, cap. “Perspective teologice”, subcap. “Creştinismul şi sensul istoriei”); H. U. von Bal­thasar, Theo­lo­gie der Geschichte. Ein Grundiss, neue fassung, Einseideln, 1959; J. V. Langmead Casserley, Toward a Theology of History, Oxford, 1965; H.-I. Marrou, Théologie de l'histoire, Paris, 1968 (tr. rom. Teo­logia istoriei, Institutul European, Iaşi, 1995); Pierre Vallin, Histoire politique des chrétiens, Paris, 1988; Jean-Claude Eslin, Dieu et le pouvoir. Théologie et politique en Occident, Paris, 1999 (tr. rom.: Dum­nezeu şi Puterea. Teologie şi politică în Occident, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2001).
** În P. L., vol. XLI, cols. 13-804. Cea mai bună ediţie a textului latin este cea a lui B. Dombart şi A. Kalb, din Corpus Christianorum Lati­norum (1955); v. şi Saint Augustin, La Cité de Dieu, texte latin de la quatrième édition de B. Dombart et A. Kalb, introduction générale et notes par G. Bardy, traduction française par G. Combès, 5 vols., în «Bibliothèque Augustinienne», 33-37, Paris, 1959-1960. Din păcate, nu s-a tipărit încă o traducere românească integrală a capodoperei augustiniene.
*** “Creştinul este astfel omul care trăieşte în ambiguitatea istoriei profane, dar cu tezaurul preţios al unei istorii sfinte, al cărei «sens» îl întrevede, şi cu sugestiile unei istorii personale, în care discerne legă­tura între vinovăţie şi mîntuire. Sensul creştin al istoriei este în acest caz speranţa că istoria profană face şi ea parte din acest sens pe care istoria sfîntă îl dezvoltă, că nu există pînă la urmă decît o singură istorie, că orice istorie este în ultimă instanţă sfîntă” (Paul Ricœur, Istorie şi adevăr, ed. rom. cit., p. 108). Vezi şi Hugo Urs von Baltha­sar, Theologie der Geschichte, ed. cit, pp. 98-101.
**** În ed. N. Theotokis (Leipzig, 1770), LXXXIV, pp. 480-481, iar în ed. A. J. Wensinck (Amsterdam, 1923), XXVII, p. 136; apud Vla­dimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, tr. rom. Ed. Anastasia, Bucureşti, f. a. [1992], p. 263 (aici într-o versiune îmbu­nătăţită). Vezi şi P. Evdokimov, op. cit., p. 358.

4 comentarii:

La 22/7/08 1:19 p.m. , Anonymous Gabriela Savitsky a spus...

Fără să fi citit cărţile de care faceţi vorbire, exact aceeaşi idee susţin. Cu puterile mele puţine întăresc: Dumnezeu este Iubire.

 
La 22/7/08 2:24 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Venită de la dvs., "întărirea" aceasta are o greutate aparte.
Fie să ne învrednicim, în eternitatea eternităţii, de iubirea care mîngîie, nu de cea care biciuie!

 
La 22/7/08 6:26 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Frumos articol.

Va multumesc.

Conul

 
La 24/7/08 11:17 p.m. , Blogger redivivus a spus...

Sa-i tina D-l pe cei care se roaga pentru noi.

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire