vineri, iunie 20, 2008

CREŞTINISMUL ŞI POLITICA

Elena Murariu: Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfînt
(prăznuit de Biserică în ziua de 2 iulie)


“Daţi Cezarului cele ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 21; Marcu 12, 17; Luca 20, 25) – iată îndemnul evanghelic în virtutea căruia Pavel îi în­deamnă pe creştinii din Roma să se supună autorităţilor im­pe­riale (cf. Ro­­mani, cap. 13), iar mulţi cred pînă azi că o­mul creştin e da­tor să se supună necondiţionat stăpînirii politice în vigoare, ori­care ar fi aceea. Dar chiar viaţa şi moartea lui Pavel – care i-a în­frun­tat nu o dată pe dregătorii Romei păgîne, a fost întem­ni­ţat ca agi­tator împotriva ordinii romane şi a sfîrşit cu capul tă­iat din porunca împăratului Nero – arată că lucrurile sînt mai nuanţate decît par, iar aplicarea mecanică a îndemnului hris­­tic constituie mai degrabă o pioasă neînţelegere. Dacă s-ar fi su­pus “Cezarului” pî­nă la capăt şi fără cîrtire, nici Înainte­mer­gă­torului nu i s-ar fi tăiat capul, nici Domnul n-ar fi fost răstignit, nici sîngele martirilor nu s-ar fi vărsat – dar atunci nici creşti­nismul n-ar mai fi fost răscrucea primeni­toare a istoriei şi n-ar mai fi biruit lumea, ce-ar fi rămas în­chi­­să în vechile ei rîndu­ieli, iar nu deschisă spre “asal­tul” Ierusali­mu­lui ceresc. Împă­ca­­tă cu sine însăşi, civitas terrena n-ar fi ştiut niciodată de civi­tas Dei, ci şi-ar fi rămas sieşi măsură şi scop, spre satisfacţia perpetuă a “Prin­ţului acestei lumi”.
În Epistola către romani, Apos­tolul Nea­murilor, dincolo de gri­ja prudentă de a nu as­muţi şi mai mult puterea imperială îm­po­triva primelor co­mu­ni­tăţi creş­ti­ne (acuzate mai ales de nesu­pu­ne­re faţă de Cezarul divini­zat), nu absolutizează o stare de fapt, ci apără un prin­cipiu. Într-adevăr, princi­pial vorbind, ie­rar­hia şi autoritatea sînt necesare ori­cărei ordini, fie spirituale, fie seculare, iar da­­­că există un consens firesc asupra binelui, a­tunci săvîr­şi­rea lui te scuteşte prin ea însăşi de orice tensiune cu “purtă­torii de sabie” (paznicii oficiali ai ordinii consti­tuite). Creştinul recunoaşte principial că rostul pu­­terii e ace­la de a pă­zi dreptatea şi că, întrucît drep­tatea e plă­cută lui Dum­nezeu, cel ce-o păzeşte cu adevărat se poate numi toc­mai prin aceasta “slu­jitor al lui Dum­nezeu”, drept care Dumnezeu îl şi îngăduie ca ata­re, consfinţindu-i sluji­rea.
Cînd însă Cezarul insistă să se pună pe sine însuşi în lo­cul lui Dumnezeu, iar “cele ale sale” vin sistematic în con­tradicţie ireductibilă cu “cele ale lui Dumnezeu”, cînd perversiunea pu­terii anulează consensul firesc asu­pra bine­lui, iar “dreptatea” ei devine arbitrară şi dis­creţionară, a­tunci îşi pier­de îndreptăţirea princi­pi­ală, devenind ceva neplăcut şi lui Dumnezeu, şi ce­lor su­puşi. Dumnezeu o mai poate îngădui o vreme, spre în­cer­ca­rea oamenilor*, însă datoria acestora de­vine, în noile con­diţii, tocmai aceea de a se opune Cezarului în numele lui Dumnezeu, chiar cu riscul propriei vieţi, cum au şi făcut, ur­mînd lui Hris­tos (“piatra din capul unghiului”), primii teme­luitori ai Bise­ri­cii creştine. Că nu supunerea oar­bă (şi pînă la urmă indife­ren­tă), ci nesupunerea sacrificială (cu toată răs­pun­derea mistic asumată) e adevărata atitu­dine creştină în faţa perversiunilor istorice ale puterii, aceasta o măr­turiseşte în veac nu cuvîntul, ci sîngele lui Pavel.
Cei ce interpretează simplist cuvintele Mîntuitorului (in­vo­cînd în sprijin, la fel de simplist, pe cele ale Apos­to­lului), de obi­cei îşi menajează astfel propria laşitate sau comodi­ta­te, cău­tînd să-şi prefacă dezertarea în vir­tute a detaşării de lu­me, pe li­nia unei obedienţe de­ce­rebrate, ce n-are nimic de-a face nici cu responsa­bi­li­tatea, nici cu libertatea unei auten­tice conştiinţe creştine. Deşi n-ar recunoaşte-o, ei se poartă în fapt de parcă între Cezar şi Dumnezeu, între cele ale unu­ia şi cele ale Ce­lui­lalt, ar exista un fel de echivalenţă axiolo­gică şi morală, pe ca­re ei se arată grijulii să n-o contrazică. Or, aici nu poate fi vor­ba nici de statute, nici de răspunderi e­chi­valente: Cezarul este legi­tim numai atîta vreme cît ce­le ale sale nu intră în raport de excluziune cu cele ale lui Dumne­zeu, Care-i adevărata măsură a Binelui. Cînd însă Cezarul caută a se pune pe sine în locul lui Dumnezeu, pro­movînd abuziv valori diver­gente şi chiar diame­tral opu­se, atunci el nu poate fi tratat altfel decît ca “urîciune a pus­tiirii” (Daniel 9, 27; Matei 24, 15; Marcu 13, 14), iar în con­­şti­inţa creştină nu mai încape scrupul dupli­citar, căci ea nu poate sluji “la doi domni deodată”, cum tot Hristos ne învaţă (cf. Matei 6, 24; Luca 16, 13). Creştinul va în­frunta atunci de-a drep­tul pu­terea seculară, ca unul ce nu se te­me “de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă” (Ma­tei 10, 28), şi ve­de o fe­ri­cire în “pri­gonirea pen­tru dreptate” (Matei 5, 10).
Mai mult decît la supunerea directă faţă de Cezar, cuvin­tele lui Hristos trimit la răspunderea pe care orice creştin o are faţă de viaţa obştească a cetăţii (polis), pre­venind preju­decata – atît de răspîndită, totuşi, pînă azi – că omul religios n-ar avea de-a fa­ce cu politica şi cu istoria în genere, ci ar trebui să adopte un fel de “autism” resemnat fa­ţă de lu­mea în care trăieşte.
Sigur că creştinismul nu-i în esenţa lui o formă de gos­­po­dă­rire şi ameliorare a istoriei, ci o cale de transcendere a ei: îm­pă­răţia lui Hristos “nu este din lu­mea aceasta” (Ioan 18, 36), iar mîntuirea înseamnă, prin­tre altele, sal­varea omului din cer­cul vicios al isto­riei; creştinul n-are aici “cetate stătă­toare” (E­vrei 13, 14), ci “cetăţenia” lui veşnică este în ceruri (Filipeni 3, 20). Dar drumul spre cer trece prin viaţa pămîn­teas­că, iar mîntuirea aici se dobîndeşte sau se pierde. “Ca­pă­tul e dincolo, dar calea e aici”, amintea mereu Părintele Ga­leriu. Ba mai mult, tre­­cem prin lume nu doar cu răspunderea fa­ţă de noi înşine, ci şi faţă de toate concentricele cercuri co­mu­­ni­tare în care sîn­tem prinşi (familie, obşte, neam, Bise­ri­că), iar în vederea judecăţii vom învia “fiecare în rîn­dul cetei sale” (I Corinteni 15, 23).
Nu putem, sub nici un cuvînt, să fim indiferenţi în ce pri­veş­te rîn­duiala lumii din jurul nostru, nici să rămînem fără re­acţie la provocările ei insidioase. Căci după cum lumea es­te o­rîn­­duită, religia însăşi se vede înlesnită sau îngrădită în lucra­rea ei. Iar dacă ordinea seculară se împotriveşte fă­ţiş (a­te­ismul) sau numai în subsidiar (laicismul) ordi­nii dumne­ze­­ieşti, îndru­mînd societatea în direcţia rup­turii de Tradiţie şi de Biserică, îndepărtînd-o tot mai mult de Dumnezeu şi de exigenţele mîn­tuirii, atunci conştiinţa creştină trebuie să se implice misionar şi chiar jertfelnic “în mer­sul istoriei”, stră­du­indu-se să opreas­că disoluţia moral-spirituală, atît la nivel individual, cît şi la nivel comunitar.
Pentru creştin, politica nu este scop în sine, iar miza ei nu stă în bună­starea lumească; ea este doar cadrul trecător al unor aspiraţii mai înal­te, pe care n-are voie să le compromită sau să le zădărnicească, dizol­vîndu-le în efemeritatea scopu­ri­lor imediate. La aceasta toţi creştinii sînt chemaţi să vegheze, fără iluzia că lumea ar pu­tea fi prefăcută în rai, dar cu încredin­ţarea că ea poate fi şi trebuie îm­piedicată să devină iad.


Răzvan CODRESCU


* Cele ce se petrec în istorie, nu toate sînt voite de Dumnezeu, dar toate sînt cu îngăduinţa lui Dumnezeu (Iisus către Pilat: “N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus” – Ioan 19, 11). Uneori, prin relele stăpîniri, Dumnezeu ne ceartă sau ne în­­cearcă, după o tainică pedagogie divină, aşteptînd de la noi o re­a­c­ţie responsabilă: acesta e înţelesul creştin al aser­ţi­u­nii că “fiecare popor îşi are conducătorii pe care-i merită”



Addenda 


CĂROR STĂPÂNIRI NE SUPUNEM ?


Încercăm în rândurile de mai jos să adăugăm câteva observaţii excelentului articol al publicistului Răzvan Codrescu ce tratează tema “Creştinismul şi politica”. Cunoscutul verset paulin, anume: “tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri” (Rom. 13, 1), este explicat de dl Codrescu în articolul citat ca fiind unul care “nu absolutizează o stare de fapt, ci apără un prin­cipiu“. În continuare, vom aduce argumente care sprijină acest punct de vedere şi îl contexualizează printr-o sumară privire aruncată asupra istoriei biblice şi nu numai. Faţă de această sarcină, un alt scop al articolului de mai jos este să răspundem la întrebarea: Cum să aplicăm versetul paulin la realitatea stăpânirilor de ieri şi de azi?

Dacă pe timpuri, după cum am văzut, instituţia regalităţii încă purta, potenţial, în sine, binecuvântarea Domnului (prin iconomie!), ce se întâmplă însă cu stăpânirile de astăzi? Într-un prim moment, să facem recurs tot la istoria biblică. După robia babiloniană, Israel trece, din cauza păcatelor de credinţă, prin mari încercări şi urgii istorice. Împărăţiile păgâne capată dimensiuni din ce în cei mai gigantice şi au un caracter din ce în ce mai nivelator faţă de populaţiile şi popoarele cucerite. O astfel de împărăţie este cea fundamentată prin cuceririle lui Alexandru Macedon. Pe acest fundal va interveni în istoria poporului evreu cea mai crâncenă robie, cea de pe vremea împăratului Antioh Epifan (istoria se regăseşte în 1 Macabei şi 2 Macabei), soldată cu urâciunea pustiirii în locul cel sfânt (prin ridicarea unui altar închinat lui Zeus tocmai în Templul din Ierusalim!).
Se pune întrebarea în ce măsură astfel de împărăţii sunt şi ele de la Dumnezeu? În primul rând, vedem din istoria biblică că ele au caracterul unor plăgi, al unor pedepse primite de evrei pentru necredinţa lor. Deci ele sunt îngăduite de Dumnezeu pentru ca poporul ales să resimtă pe propria piele consecinţele actelor sale de desfrânare în ale credinţei. Părăsiţi de Dumnezeu, evreii devin robi, lipsiţi de organizare statală proprie şi, cel mai rău, lipsiţi de putinţa de a-şi exercita credinţa. Problema acestor stăpâniri este că ele devin pur exerciţiu de putere. De altfel, aşa sunt şi descrise în Vechiul Testament – ca orânduiri care, crescând prin îngăduinţa lui Dumnezeu, ajung ori să stăpânească teritorii imense, ori să aibă o prosperitate fabuloasă. Ajunşi la acest stadiu, apare, inevitabil, ispita puterii absolute, ispita luciferică de a se considera stăpâne peste lume, adică dumnezei, şi apoi prăbuşirea cu mare zgomot. Aceasta este istoria oricărei împărăţii – de la Nabucodonosor până la Nero, aşa cum a dezvăluit proorocul Daniil prin tâlcuirea visului regelui babilonian.
Înţelegem astfel mai bine pasajul din Romani al Sfântului Apostol Pavel – în care acesta îndeamnă credincioşii la supunere faţă de stăpâniri. Apostolul nu face – şi nici nu avea cum – apologia închinării la putere, pentru că aceasta ar fi idolatrie, ci descrie de ce şi mai ales în ce este, totuşi, stăpânirea, organizarea politică, legitimă chiar şi în ochii lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel nu face vorbire, în acest cunoscut pasaj, de împăraţi, adică de persoane, şi nici chiar de împărăţiile contemporane. Nu se ocupă nici de distincţii între diferite forme de organizare politică – regalitate, imperiu, republică, cetate grecească (deşi, desigur, le cunoştea) – spre a arăta apoi care dintre ele ar fi cea mai potrivită. Reduce discuţia la nivel de principiu, arătând în ce anume se cuvine să se manifeste supunere în faţa stăpânirilor. Afirmaţia categorică din primele două versete arată că stăpânirea este “rânduită” de Dumnezeu. Să vedem însă în ce constă această stăpânire, aşa cum este ea descrisă de Sf. Ap. Pavel: “Căci dregătorii nu sunt frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea… Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tău. Iar dacă faci rău, teme-te; căci nu în zadar poartă sabia; pentru că ea este slujitoare a lui Dumnezeu şi răzbunătoare a mâniei Lui, asupra celui ce săvârşeşte răul. De aceea este nevoie să vă supuneţi, nu numai pentru mânie, ci şi pentru conştiinţă. Că pentru aceasta plătiţi şi dări. Căci (dregătorii) sunt slujitorii lui Dumnezeu, stăruind în această slujire neîncetat. Daţi deci tuturor cele ce sunteţi datori: celui cu darea, dare; celui cu vama, vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste (Rom. 13, 3-7).
Practic, ceea ce descrie aici Sf. Ap. Pavel ca stăpânire se “reduce” la instituţia dregătoriei, adică a celor care pun în aplicare şi garantează valabilitatea legii juridice. Motivul pentru care creştinii sunt datori să se supună, adică să accepte ca legitime stăpânirile, este legat de acest aspect esenţial al aplicării legii. Ca şi în vremurile Judecătorilor, organizarea politică este chemată şi rânduită de Dumnezeu la asigurarea actului de dreptate, la păstrarea ordinii publice şi la apărarea militară. În măsura în care există lege, atunci actele de criminalitate sunt pedepsite, repudiate, deoarece ele sunt … fărădelegi! Cel care le comite îşi atrage mânia lui Dumnezeu şi cel care le aprobă o face pentru că şi conştiinţa sa aprobă legea şi dreptatea. În plus, această lege nu este una eminamente omenească, ci, dimpotrivă, eminamente dumnezeiască. Dacă Apostolul face apel la conştiinţă, atunci el, în această epistolă, face apel la supunerea faţă de stăpânirile care asigură aplicarea legii conforme cu conştiinţa, deci cu legea naturală lăsată de Dumnezeu.
Fără să fie societăţi creştine şi nici măcar iudaice, pot exista societăţi care să pedepsească şi ele, conform legii naturale, fărădelegea. Ca să luăm un exemplu, în antichitate, deşi exista homosexualitate ca practică sexuală perversă, afişată însă uneori în public, legile şi rânduiala societăţii defineau familia aşa cum o definea şi Dumnezeu – laolaltă-vieţuirea legiuită între bărbat şi femeie. Supunerea faţă de această rânduială a lui Dumnezeu, care face diferenţa între o societate anarhică şi una în care există lege, se exprimă prin a da Cezarului ce este al Cezarului: a plăti taxele (dările), a plăti inclusiv taxele percepute de dregători pentru a permite desfăşurarea anumitor acţiuni de ineres public (vama), a purta respect faţă de demnitari şi a avea frică de “purtătorii de sabie”.
Prin urmare, stăpânirile la care face referire Sf. Ap. Pavel reprezintă, de fapt, principiul autorităţii legitime. Acest lucru este descris de Apostol în versetele citate, şi nu fenomenul puterii. Anarhia şi puterea arbitrară sunt doua plăgi care anulează principiul autorităţii, îl falsifică.
De altfel, ca în toate, primează cuvântul Sfinţilor Părinţi. Sfântul Ioan Gură de Aur arăta că Apostolul Pavel, în Epistola către Romani, se referea la principiul autorităţii, nu la cel al puterii sau la ce forme anume iau acestea în istorie: “«Că nu este stăpânire, zice, fără numai de la Dumnezeu». Dar ce spui? Aşadar orice stăpânitor este hirotonisit şi aşezat de Dumnezeu în slujba de stăpânitor? «Nu am spus aceasta – zice – şi nici că este vorba de fiecare dintre stăpânitori; ci deocamdată eu vorbesc de faptul în sine. A fi stăpâniri, şi unii să stăpânească, iar alţii să fie stăpâniţi, toate acestea nu se petrec în lume la voia întâmplării, nu se perpetuează printre popoare ca nişte valuri de mare purtate de vânt încoace şi încolo, ci toate sunt lucrarea lui Dumnezeu şi a tainicei Lui înţelepciuni». De aceea nici n-a zis că «nu este stăpânitor, decât numai de la Dumnezeu», ci vorbeşte de lucrul de sine, zicând: «că nu este stăpânire, fără numai de la Dumnezeu, şi stăpânirile care sunt rânduite». Aşadar, ca şi acolo unde zice un înţelept că: „De la Dumnezeu se dă bărbatului femeie” (Proverbe 19, 14), tot acela zice că şi nunta a făcut-o Dumnezeu şi că El este Cel ce uneşte bărbat cu femeie, deşi vedem pe mulţi care se unesc unii cu alţii în rău, şi nu în puterea Tainei Nunţii, şi acest fapt noi nu-l atribuim lui Dumnezeu“.
Lui Dumnezeu, aşadar, Îi vom atribui rânduiala autorităţii. Nouă, oamenilor, precum şi diavolilor, rămâne să atribuim toate regimurile de putere discreţonară, abuzivă, totalitară, ucigaşă de oameni şi de Dumnezeu (pentru problema raportării la versetul “Daţi cezarului ce este al cezarului…”, se pot verifica şi articolele cu tâlcuirile foarte clare ale Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Iustin Popovici şi P. Nicolae Steinhardt).
Potrivit învăţăturilor apostolice, creştinul nu are nevoie să viseze la insituirea unui regim politic ideal. El nu ar trebui să aibă preferinţe de tip absolut – de pildă, să îşi dedice viaţa instaurării unui anume regim politic, cum ar fi democraţia, deoarece nu acest lucru este esenţial, adică forma de organizare a puterii, ci modul acesteia de exercitare. Este puterea (sabia) folosită în slujba legii, iar legea, măcar în mare parte, corespunde conştiinţei creştine? Atunci avem o autoritate faţă de care datorăm supunere. Este puterea în slujba unui tiran, unor grupuri samavolnice, a unor “valori” care neagă preceptele conştiinţei şi poruncile lui Dumnezeu? Atunci este o tiranie, la care nu trebuie să contribuim prin complicitatea noastră.
Pentru a aduce discuţia în prezentul nostru, vom observa, în primul rând, faptul că toate regimurile politice actuale ale părţii “civilizate” a lumii, dar şi ale părţii creştine a ei, sunt născute din revoluţii, sunt deci produse ale puterii arbitrare. Până şi în Marea Britanie, unde încă mai există o monarhie constituţională, ea este produs al unei revoluţii cauzate de vrăjmaşia protestantă faţă de regele catolic. Nicăieri nu mai există vechea orânduire a stăpânirilor ce respectau, cel puţin principial, Biserica şi legea morală creştină. Acum regimurile politice, stăpânirile, se definesc explicit ca autonome de Biserica şi de morala creştină, fiind, de fapt, împotriva lor. Au scuturat jugul Domnului şi au cugetat, lăsaţi în voia lor, în deşertăciunile lor pe care le-au impus ca normă şi lege. Asistăm, aşadar, în modernitate, mai ales după Revoluţia franceză, la apariţia unor noi forme de putere, care în mod explicit se definesc şi se exercită indepenent de şi împotriva lui Dumnezeu.
În lumina acestor observaţii, rămâne stupefiant cum pot mulţi din cei care sunt creştini să interpreteze îndemnul apostolic într-un sens care legitimează toate crimele şi fărădelegile făcute tocmai din beţia adusă de putere şi impusă de puteri statale care au luptat făţiş împotriva lui Dumnezeu. De parcă am trăi încă timpurile bizantine sau ale voievozilor creştini, ei nu văd duşmănia acestor puteri faţă de lucrurile lui Dumnezeu. Se confundă astfel supunerea faţă de principiul autorităţii, şi deci faţă de lege ca normă juridică ce reflectă legea naturală lăsată tuturor oamenilor, cu supunerea faţă de putere ca atare. Făcând astfel, ajungem la ceea ce a fost numit de un filosof contemporan pozitivism moral – instituit de logica lui Hegel: este moral şi bun orice este puternic şi la ordinea zilei. Se face o confuzie teribilă între nivelul principial şi cel factual, între ce trebuie să fie (stăpânirea – în cazul nostru: autoritatea) şi ce este de facto.
Motivul pentru care creştinii sunt chemaţi să se împotrivească şi să nu asculte de puterile statale ce domină într-un anumit moment al istoriei nu se regăseşte, aşadar, în necesitatea de a plăti dări şi de a respecta legea. Dimpotrivă! Nimeni nu poate fi cetăţean mai bun, cum arată o epistolă a timpurilor apostolice, decât creştinii. Niciodată nu vor intra creştinii, din iniţiativa lor, în conflict cu “înaltele stăpâniri“. Nici măcar cu cele străine, care cuceresc sau înglobează paşnic pe cele autohtone. Motivul pentru care creştinii sunt ţinuţi să nu se plece puterii ţine de caracterul şi scopul acestor puteri îngăduite de Dumnezeu.
Să ne gândim numai la ce a însemnat comunismul – faptele regimurilor politice comuniste, spunea Petre Ţuţea, sunt condamnate până şi de Codul Penal. Creştinul le poate compara şi cu cele 10 porunci – să nu furi, să nu ucizi, să nu minţi. Or, puterea comunistă a făcut din furt, din ucidere şi din minciună un sistem planificat de stat. Şi totuşi, în ciuda acestor evidenţe, sunt atâţia care au invocat şi invocă supunerea faţă de stăpâniri până şi în contextul regimurilor comuniste. Probabil că aceştia sunt victime ale tacticii Securităţii, aşa cum se descoperă ea, de pildă, în cartea despre viaţa pr. Gheorghe Calciu, de a manipula acest citat din Epistola către Romani cu scopul discreditării părintelui sau altora ca el şi trecerii lor la categoria de răzvrătiţi.
În aceste condiţii, nici nu te mai miri că creştinul nostru se închină la Stat, adică nu acceptă doar ca legitim principiul legalităţii, al autorităţii, ci se închină la ceea ce emană putere, în acest caz supunerea fiind o formă de idolatrie.
Acolo unde legea naturală este batjocorită, acolo unde lucrurile lui Dumnezeu sunt profanate, nici nu se mai pune problema dacă acea stăpânire este de la El sau nu. Faptele ei o vădesc de unde vine. Cum să mai pretinzi că te supui, de pildă, Uniunii Europene din motive de conştiinţă şi pentru a nu stârni mânia lui Dumnezeu, cum cere Apostolul, când Uniunea Europeana legiferează homosexualitatea şi avortul? Tocmai din motive de conştiinţă, şi tocmai pentru a nu stârni mânia lui Dumnezeu, trebuie să ne împotrivim, să nu fim părtaşi acestor nelegiuiri, însă, evident, cu mijloacele evanghelice ale propovăduirii şi ale cuvântului! Într-adevăr, ne găsim în situaţia evreilor de pe vremea cumplitelor robii, dintre care cea mai rea şi cea care se poate compara cel mai mult cu situaţia noastră este cea de pe timpul lui Antioh Epifan. Despre care vom scrie, mai detaliat, în alt material.
Ioan BUCUR

Sursa textului: http://www.razbointrucuvant.ro/2008/07/02/caror-stapaniri-ne-supunem/

17 comentarii:

La 20/6/08 10:27 a.m. , Blogger Claudiu Târziu a spus...

Excelenta lamurire!
Nadajduiesc ca s-or mai dumiri crestinii care stau cu miinile in sin sa le bage Domnul in traista.

 
La 22/6/08 9:02 a.m. , Anonymous Vania a spus...

Am preluat materialul şi, totodată, mi-am amintit de un fost ierarh ortodox, actual papistaş, cum făcea crize de câte ori auzea de Ştefan Vodă...

 
La 23/6/08 3:43 p.m. , Anonymous Ionut a spus...

De altfel, ca in toate, primeaza si cuvantul Sfintilor Parinti. Sfantul Ioan Gura de Aur arata clar ca Ap. Pavel, in Epistola catre Romani, se referea la principiul stapanirilor, si nu la ce forme anume iau ele in istorie:
http://www.ioanguradeaur.ro/571/omilia-xxiii/
Cred ca in prima parte a omiliei se gaseste o adevarata descriere a limitelor in care stapanirea este legitima - anume, paza, LEGEA, ORDINEA, si nu PUTEREA exercitata arbitrar.
Este stupefiant cum pot cei care sunt crestini sa interpreteze indemnul Ap. Pavel intr-un sens care legitimeaza toate crimele si faradelegile vizibile din "avion". Ei confunda supunerea fata de LEGE cu supunerea fata de PUTERE ca atare. Ajungem astfel la stupidul pozitivism moral instituit de logica lui Hegel - este moral orice este puternic si la ordinea zilei. Se face o confuzie teribila intre nivelul principial si cel factual, intre ce TREBUIE sa fie si ce ESTE de facto. Logica bolanda a "supusilor" nu face nicio separatie intre ce ar trebui sa fie ca stapanire si ce este de fapt...
Sa ne gandim numai la ce a insemnat comunismul - faptele regimurilor politice comuniste, spunea Petre Tutea, sunt pur si simplu de Codul Penal. Ca sa nu mai zicem ca un crestin le putea compara cu cele 10 porunci - sa nu furi, sa nu ucizi, sa nu minti. Au facut din furt un sistem de stat, din ucidere si minciuna la fel. Si totusi, in ciuda acestor evidente, sunt atatia care invoca supunerea fata de stapaniri pana si in contextul regimurilor comuniste.
Ca sa nu mai vorbim de tactica securitatii, cum se descopera ea in cartea despre viata pr. Gheorghe Calciu, de a manipula acest citat din Ep. catre Romani cu scopul discreditarii parintelui si trecerii lui la categoria de razvratiti.
In aceste conditii, nici nu te mai miri ca crestinul nostru se inchina la STAT, adica nu accepta doar ca legitim principiul legalitatii, al LEGII, ci se inchina la ceea ce emana PUTERE, si isi lipeste idolul lui pe frunte (cum se vedea intr-un mitting pro Basescu), nerespectand prima porunca din decalog...Pana la urma, supunerea asta ia forma de inchinare si este tot o forma de idolatrie.

Ce sa mai spunem de U.E.? Daca regimurile comuniste furau, minteau, ucideau si voiau inchinarea la ele, UE legifereaza crime si mai abominabile - avortul, homosexualitatea, infierea copiilor de catre homosexuali etc. Iar inchinarea se face la dumnezeulor lor umanist, francmason si tolerant, caci dracul are tot interesul sa fie tolerant cu cei care merg pe calea cea larga, nu?

In fata articolului ramai cu mangaierea ca mai sunt si altii care gandesc ca tine, dar si cu mirarea stupefiata ca sunt atatia care vor neaparat sa se supuna samavolniciei, uitand de conduita crestina sintetizata de Petru si Ioan in fata sinedristilor infuriati: "Trebuie sa ascultam mai mult de Dumnezeu decat de oameni."

 
La 23/6/08 11:23 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Admirabil excurs, care concretizează şi contextualizează de minune conţinutul de idei al modestului meu eseu. Rămîne, desigur, mirarea că lucruri atît de clare pot fi răstălmăcite în fel şi chip tocmai de unii care se revendică de la duhul creştinismului!
Cît de puţin face omul ca să-şi îndrepte strîmbătăţile şi cît de mult ca să şi le îndreptăţească!

 
La 24/6/08 3:56 p.m. , Anonymous ionut a spus...

V-as cere respectuos permisiunea sa preluam si noi, pe razbointrucuvant.ro, "modestul" eseu despre raportul dintre crestinism si politica, pe 2 iulie, la pomenirea Sf. Stefan cel Mare. Va multumim mult!

 
La 24/6/08 6:16 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Dacă ţineţi neapărat, preluaţi-l, dar eu mai degrabă v-aş sugera să dezvoltaţi consideraţiile dvs. într-un eseu mai proaspăt şi mai amplu, în care, eventual, doar să mă citaţi în treacăt. Şi atunci v-aş cere eu bucuros îngăduinţa de-a vă posta şi pe blogul meu.

 
La 26/6/08 4:44 a.m. , Anonymous Mircea Platon a spus...

Excelent eseu si foarte frumoasa icoana. Foarte frumoasa! Ma bucur sa vad ca nu toate icoanele moderne sunt precum cele promovate de-a lungul activitatii sale de IPS/PF Daniel, cu sfinti cu gatul in ghips si ochi morti. Cat a fost la Iasi, Daniel s-a ferit sa puna pe calendarele de perete sau de buzunar reproduceri dupa icoane vechi. Ne-a aggiornat de nu ne-am vazut. Poate scrie cineva priceput un articol despre programul iconografic al factiunii "ecumenice" din Sinod.

 
La 26/6/08 10:19 a.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

O fi că şi iconarilor le-a convenit... În orice caz, e uimitor cît de egal cu sine însuşi reuşeşte să fie (tot mai) Înaltul şi (tot mai) Fericitul Daniel...
În ce mă priveşte, n-am postat icoana de "tradiţionalist", ci de "şmecher", ca să "ia ochii" de la început şi să nu se mai vadă aşa de bine că eseul e numai jumătate din ceea ce ar fi trebuit să fie...

 
La 2/7/08 10:32 a.m. , Anonymous ionut a spus...

Am incercat sa urmez indemnul dvs, si a iesit un fel de schita neindemanatica si stangace (altii mai buni nu avem, din pacate)- http://www.razbointrucuvant.ro/2008/07/02/caror-stapaniri-ne-supunem/

Am dorit doar sa continui schimbul de impresii si idei pe marginea stapanirilor si cu ocazia praznuirii Sf. Stefan cel Mare si Sfant.

 
La 2/7/08 12:52 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Minunat! Felicitări! Am preluat textul pe blogul meu, în continuarea firească a celui anterior.
Întrucît este nesemnat, am pus trimiterea la sursă în loc de semnătură.
Vă doresc să recidivaţi cît mai des!

 
La 3/7/08 9:07 a.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Pentru Ionuţ:
Între timp am pimit mesajul prin e-mail şi am pus semnătura indicată.

 
La 3/7/08 11:33 a.m. , Anonymous ionut a spus...

Multumesc, atat pentru preluarea articolului, cat si pentru semnatura! Am citit si noul articol despre criza autoritatii. Ca de obicei, foarte incitant. E odihnitor acest dialog si comuniunea de gandire...Pe tema autoritatii, mai bine spus, a potentialului totalitar continut in regimurile democratice,...am mai avut cateva carpaceli, sa le zic reflectii:
aici despre "profetul" totalitarismului soft, Aldous Huxley:
http://ratingpolitic.wordpress.com/2008/06/11/aldous-huxley-despre-tendintele-totalitare-ale-societatii-contemporan/

si aici despre URSS-ul nostru, UE si filosofia de tip leninist ce sta la baza ei:
http://ratingpolitic.wordpress.com/2008/06/17/ce-are-in-comun-ue-cu-urss/

Este interesant de observat cum filosofia ce sta la baza UE sta si la baza ecumenistilor si a modernistilor din Biserica. Ea se numeste necesitatea istorica. Intr-adevar, UE este vazuta si justificata ca o necesara implinire a sensului istoriei. De aceea, valorile pe care se intemeiaza aceasta nu sunt unele perene, adica imuabile si neatinse de timpul istoric. Daca Istoria este zeul care conduce lumea, atunci "valorile" intemeietoare vor fi cele ale momentului. Necesitatea sta mana in mana cu abritrariul, in acest caz.

Exact la fel gandesc si modernistii, (vezi de pilda gogorita scrisa de Nicolae Hulpoi in Lumina de duminica). Pentru modernist-ecumenisti, Biserica nu se ghideaza dupa Adevar, dupa Sfintii Parinti si dupa Sfintele Canoane, ci dupa Istorie. Adica dupa putere si arbitrar. In logica asta, adevaratii profeti si oameni de bine sunt cei care miros de unde bate vantul puterii ca se agate la timp de trena imparatului gol.

PS: pe tema principiului reeducarii ca principiu de baza al noului totalitarism v-am transmis deja, pe mail, articolele de pe Credinta Ortodoxa.

 
La 4/7/08 12:27 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Aceste discutii, aceste tulburari nedorite si apasatoare din Biserica Ortodoxa Romana nu s-ar fi produs daca nu exista " gestul". Sosirea "fratilor" de suferinta - ierarhi romano/ greco-catolici - ai "pop-corneanului", la Sinodul de la Bucuresti, pentru a cere sa fie impartasiti de catre un arhiereu ortodox (dupa lepadarile si randuiala de rigoare, bineinteles), s-ar putea dovedi salvatoare...- Doar cu vorba, nu par fi " fratelui" de prea mare folos!- "Biritualnicii" de rand s-ar "lumina", sunt convins, in urma unui astfel de eveniment providential, si ei. "Soc. civile" i s-ar oferi, totodata, un bun prilej de manifestare "intelectualiceasca". Pai e de ici de colea sa fii martor la o ierarhie "pro-martiana", "plesnind" de dragoste?...

 
La 4/7/08 7:46 a.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Păreţi un vizionar. Mă abţin de la comentarii.

 
La 15/7/08 5:02 p.m. , Anonymous RA3 a spus...

Imi vine greu sa inteleg. Zilele trecute am mers intr-un casino iar fara sa vreau am auzit o discutie a unei dealer-iti cu un dealer. Ea ii spunea ca Dumnezeu a ajutat-o foarte mult si ca este foarte credincioasa. El o aproba tacit.
Si cu toate acestea, iata-i pe amandoi in industriat de prostit oameni, interzisa de credinta si de doctrina crestina. Cred ca multi dintre noi suntem crestini cu vorba mai mult decat cu fapta.

 
La 15/7/08 5:54 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Mă tem că e o problemă veche de cînd lumea. Dar nedesăvîrşirea celor din jur nu trebuie să ne dezarmeze. Sînt bieţi oameni, fel de fel... Să ne rugăm pentru toţi şi să ne păzim pe noi înşine, atît cît ne ţin puterile.

 
La 17/5/11 6:53 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

sunt de acord cu cea ce spune Dl. Razvan Codrescu..dar au fost de-a lungul timpului o gramada de revolutii culturale, industriale care au indepartat adevarul, dreptatea lui Dumnezeu pe pamant, inclusiv la nivel institutional, politic ca si cel al autoritatii, principiile crestine nu se mai aplica la nivel institutional dooarece rationalismul este un Dumnezeu pe pamant, si omul masura tuturor lucrurilor...gresit concept doarece omul este limitat prin natura lui atat in ratiune cat si intelect, atunci este nevoie de a fi caluzit de Dumnezeu pe pamant in tot ceea ce face...
Dr.Ing. Ioan Taut

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire