miercuri, aprilie 30, 2008

A TĂCUT ŞI MONICA LOVINESCU...



La nici 2 ani după Virgil Ierunca (1920-2006), s-a stins, tot la Paris, şi partenera sa de viaţă şi activitate culturală anticomunistă, Monica Lovinescu, marea doamnă a “Europei Libere” de dinainte de 1989, cea care a dus pe calea undelor una dintre cele mai susţinute campanii împotriva minciunii şi abuzurilor “iepocii de aur”. O voce limpede şi fermă, din speţa celor care pot să tacă, dar nu pot să fie uitate. D-l Liiceanu şi-a exprimat părerea că “a murit în stil românesc; înconjurată adică de ignoranţa, indiferenţa şi uitarea noastră”. Cred că se înşeală, cum a mai păţit-o de cîteva ori în ultima vreme, din pura şi simpla înclinaţie spre fronda ulcerată (sindrom intelectual al andropauzei dificile). A nu mai fi în actualitate nu înseamnă neapărat şi a fi dat uitării. Monica Lovinescu nu mai era de ani buni în actualitate, vremea îi trecuse, cum ni se întîmplă pînă la urmă aproape tuturora, dar acest fapt n-a fost nici o clipă de natură să umbrească meritele prisositoare pe care şi le-a dobîndit “la vremea ei” şi care au făcut, în felul lor, istorie. Noi, cei care am crescut şi ne-am format, paralel cu ordinea oficială, pe fondul sonor al diatribelor bruiate ale Monicăi Lovinescu, n-avem cum s-o uităm, căci a intrat în fibra noastră moral-intelectuală, ca una ce a fost, timp de un sfert de secol, dacă nu neapărat conştiinţa, în orice caz vocea noastră mai bună. A avut de atîtea ori dreptate, dar ştia să fie seducătoatre şi cînd n-o avea... Ambasadorul Teodor Baconsky e mult mai aproape de adevăr atunci cînd afirmă că “inteligenţa critică” şi “intransigenţa etică” ce o caracterizau “vor rămâne pentru totdeauna în memoria noastră colectivă”. Cît despre cei mai tineri, ei n-aveau cum s-o uite, de vreme ce nici n-au ajuns s-o cunoască şi să com-pătimească sub aceeaşi cruce cu ea. Nu-i vina lor, nici vina ei. Vremea trece, rolurile se schimbă, priorităţile diferă, iar uneori şi vocaţiile obosesc. E trista şi fireasca “logică” a vieţii. Monica Lovinescu însăşi înţelesese cu seninătate această “regulă a jocului”. Iar d-l Liiceanu mai are timp s-o înţeleagă la rîndul său, într-o pauză tîrzie de deşteptăciune, care i-ar putea regla umorile.
Pentru cei pe care a ajuns să-i facă atenţi mai degrabă cu moartea decît cu viaţa ei nu-i de prisos, la fatala despărţire, să-i reschiţăm traseul, fără glose critice sau sentimentale, ci doar cu reverenţa unei posterităţi responsabile. Fiică a criticului şi istoricului literar Eugen Lovinescu (1881-1943), verişoară a eseistului Vasile Lovinescu (1905-1984) şi a dramaturgului Horia Lovinescu (1917-1983), Monica Lovinescu s-a născut pe 19 noiembrie 1923, în Bucureşti, unde-şi va face şi studiile (cele medii la Liceul “Notre-Dame de Sion” şi la Şcoala Centrală de Fete, cu bacalaureatul în 1942, iar cele superioare la Facultatea de Litere, cu licenţa în 1946). A colaborat de timpuriu la presa literară a vremii şi a manifestat un interes aparte pentru dramaturgie. Plecată la Paris în 1947, ca bursieră a statului francez, obţine acolo azilul politic în 1948 (anul în care în România se instala deplin dictatura comunistă). Activitatea radiofonică şi-o începe în 1951, la Radiodifuziunea Franceză (unde va funcţiona, ca realizatoare de emisiuni literare şi muzicale, pînă în 1975). Din 1962 a colaborat tot mai consistent la Biroul de Corespondenţă de la Paris al “Europei Libere”, pînă la închiderea postului (1992). S-a ilustrat, începînd din 1967, mai ales cu emisiunile în limba română “Actualitatea culturală” şi “Teze şi antiteze la Paris”, care în ţară se ascultau clandestin şi făceau peste noapte opinie. În paralel, a desfăşurat o bogată activitate publicistică în presa scrisă (fie cea franceză, fie cea a exilului românesc), a făcut numeroase traduceri şi a contribuit din toate puterile la exportul autenticelor valori culturale româneşti în lumea de limbă franceză. În toamna lui 1977, Securitatea ceauşistă a încercat s-o elimine printr-un asasinat (nereuşind decît s-o bage în comă). După 1990, a revenit de mai multe ori în ţară, iar Editura Humanitas i-a publicat cronicile radiofonice – Unde scurte – şi alte scrieri (mai ales cu caracter memorialistic). În dialog cu Doina Jela a realizat volumul Această dragoste care ne leagă, evocînd figura mamei sale, Ecaterina Lovinescu (n. Bălăcioiu), arestată de comunişti la vîrsta de peste 70 de ani şi moartă în temniţa de la Jilava, unde a şi fost azvîrlită într-o groapă comună. În luna martie a. c., Monica Lovinescu şi-a donat statului român casa din Paris (rue François Pinton 8), “în serviciul comunităţii româneşti din Franţa, pentru promovarea relaţiilor culturale dintre România şi Franţa şi pentru conservarea patrimoniului simbolic al emigraţiei româneşti din Franţa”, deşi şi-a exprimat pînă în ultimele clipe dezacordul cu politica postdecembristă de acasă. Decedată pe 20 aprilie, într-un spital de lîngă Paris, trupul i-a fost depus la Biserica Română din Paris şi incinerat pe 24 aprilie. Urnele cu cenuşa lui Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu au fost aduse în ţară, expuse temporar la Atheneul Român şi apoi depozitate în Casa Lovinescu din Capitală (astăzi sediu al mai multor fundaţii şi cercuri culturale). Post mortem, Monica Lovinescu a fost distinsă cu Ordinul “Steaua României” în rang de Mare Cavaler.
Cîţi mai sînt încă în viaţă dintre cei care nu i-au putut închide gura pe vremuri (deşi erau gata s-o facă fără nici un scrupul) îşi pot freca mîinile în amurgul nimicniciei lor: vocea “Doamnei de Fier” a exilului anticomunist românesc a tăcut, în sfîrşit. Dar nu cînd au vrut unii, ci cînd a vrut Dumnezeu (care cred că o va odihni şi-n neortodoxa urnă de cenuşă, căci măsurile Lui sînt adeseori cu totul altele decît ale noastre)...

Răzvan CODRESCU


Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu
în cimitirul de care nu vor avea parte...

2 comentarii:

La 6/5/08 2:56 a.m. , Anonymous Adriana a spus...

Evocare la Realitatea TV:
1, 2, 3

 
La 26/1/12 11:14 p.m. , Blogger Raluca a spus...

Am citit acest articol. Nu-mi place un lucru. Simt ca-l ataci pe Liiceanu. Si observatiile tale nu sunt deloc obiective. Ai o ironie subtila, nelalocul ei. Poate in loc sa-ti exprimi parerea asupra parerii lui Liiceanu, despre moartea Monica, ar fi trebuit sa te rezumi la parerea ta despre acest fapt.

Chiar am simtit nevoia sa fac acest comentariu...

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire