CELE 7 ROSTIRI DE PE CRUCE

Iisus Şi-a dat duhul pe cruce «la ceasul al nouălea», după 3 sau 6 ore de la răstignire (Marcu – 15, 25 – spune că ar fi fost «ceasul al treilea», în vreme ce Ioan – 19, 14 – indică «ceasul al şaselea»). În acest răstimp al agoniei, Iisus a grăit în 7 rînduri, iar cuvintele rostite atunci alcătuiesc un rezumat testamentar al învăţăturii şi-al misiunii Sale în lume. Succesiunea lor exactă nu poate fi stabilită cu precizie absolută, căci nici un evanghelist nu le pomeneşte pe toa­te, ci fiecare numai pe cîte unele. Aici am optat pentru suc­­ce­siunea cea mai probabilă, impusă prin tradiţie, ca şi poetul catolic francez Paul Claudel (1868-1954), care în urmă cu 7 decenii a închinat răstignirii un frumos eseu lirico-teo­lo­gic: Un poète regarde la croix («Un poet priveşte crucea»). N-am reţi­nut aici decît în mică măsură consi-deraţiile autorului francez, dar cei interesaţi le pot citi şi-n româneşte, în tălmăcirea Ancăi Sârbulescu (Ed. Anastasia, Bucureşti, 1994).

1. «Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac!» (Luca 23, 34). La început, Domnul pa­re să privească în jos, la cele ale pămîntului, arătîndu-Şi o dată mai mult grija pentru lu­mea pe care venise s-o mîntuiască. Prima Lui rostire de pe cruce este una de iertare faţă de cei ce-L răstigneau, aducînd aminte de porunca înnoită a iubirii, din Pre­­dica de pe Munte, ca­re extindea iubirea (agápe) şi asupra vrăjmaşilor, după modelul iubi­rii dumnezeieşti (Matei 5, 44-48). Iubirea şi consecinţa ei firească, iertarea, împinse pînă la jertfă şi mărturi­site de Domnul Însuşi cu vorba şi cu fapta, stau la temelia religiei creştine. În acelaşi duh cerem şi-n Rugăciu­nea Domnească (Tatăl nostru): «Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri». Dacă Cel fără de greşeală a ier­tat greşiţilor Săi chiar în toiul greşelii lor, cum oare noi, cei plini de gre­şeli, nu vom ierta în urmă greşiţilor noştri? De aceea preotul strigă în noaptea tainei pascale: «Să zicem Fraţilor [chiar] şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere!».

2. «Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu mine în rai» (Luca 23, 43). Pe aceeaşi linie a iubirii iertătoare («Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci mîntuirea lui») se în­scrie şi a doua rostire a Domnului pe cruce, binecuvîntîndu-se astfel pocăinţa şi dreapta măr­turisire, prin care tîlharul dobîndeşte, chiar în ceasul al 12-lea, raiul comuniunii cu Hris­tos. Se împlineşte astfel deplin pro­feţia cum că mulţi vameşi (pă­cătoşi) vor dobîndi împă­răţia îna­intea celor ce s-au socotit pe ei înşişi drepţi şi vrednici de ea. Nimeni nu este ireme­diabil pierdut, iar ju­decata Îi aparţine lui Dumnezeu, Care cunoaşte în orice clipă cele mai dinlăuntru ale noastre şi nu Se zgîrceşte în bunătatea Lui. Cînd tindem să fim necruţători cu cel căzut (precum lapidatorii femeii adultere), judecînd în pripă şi neţinînd seama că nici noi nu sîntem fără de păcat, să ne aducem pe dată aminte că primul intrat în rai a fost tocmai un tîlhar pocăit în ceasul din urmă!

3. «Femeie, iată fiul tău!… Iată mama ta!» (Ioan 19, 26-27). După ce le-a vorbit mai întîi păcătoşilor, ce au mai grabnică trebuinţă de grijă şi de milă decît ceilalţi, Domnul se adresează de pe cruce celor drepţi şi curaţi, maicii Sale şi lui Ioan, ucenicul cel mult iubit, încredinţîndu-i unul altuia, ca temelie şi chip al Bisericii Sale, instituite chiar atunci şi acolo, la picioarele crucii. Maica Domnului – «Noua Evă» – este consfinţită astfel ca Maică purtă­toare de grijă a întregului neam creştinesc, care la rîndul lui este chemat să vegheze asu­pra Bisericii maternale ca asupra Miresei lui Dumnezeu, măsură vie a dragostei ocro­ti­toare şi a comuniunii în Duhul Sfînt. Pătrunşi de acest mare şi tainic adevăr, cîntăm pînă astăzi, şi pînă la sfîrşitul veacurilor, cu smerită înfiorare: «Nu lăsa, Măi­cuţă, să pierim pe ca-le,/ Că noi sîn­tem fiii lacrimilor tale…».

4. «Mi-e sete» (Ioan 19, 28). Răstignitului Îi este sete: lucrul cel mai la îndemână, ca­re se dă pe degeaba oricui, Îi este refuzat de către oameni Celui ce Şi-a pus viaţa pentru ei! Celui ce le-a dăruit Cerul, n-au să-I dea decît oţet şi fiere! Celui ce este «dulceaţa lumii», lumea îi întinde, pînă-n ceasul din urmă, amărăciunea păcatelor ei! Dar setea Domnului este mai mult decît setea de apă a trupului sfîşiat: este dorul neostoit al Fiului lui Dumnezeu după dragostea omului, şi dorul neostoit al Fiului Omului după Tatăl ceresc. Pribegi prin lumea aceasta, purtîndu-ne cru­cea după puteri, oare nu însetăm şi nu flămînzim şi noi, fiecare, ur­mînd lui Hristos, după dragoste şi după dreptate, după «apa vieţii» şi după «pîinea cea spre fiinţă», pe care o cerem zilnic Tatălui nostru Care este în ceruri? Prin setea aceasta, Cel spîn­zu­rat între pămînt şi cer Îşi îndreaptă de-acum fruntea spre Tatăl Care L-a născut «mai îna­in­te de toţi vecii» şi Care «atît de mult a iubit lumea încît pe unicul Său Fiu L-a dat spre moar­te, şi încă moarte pe cruce».

5. «Eli, Eli, lama sabahtani?» (Matei 27, 46; Marcu 15, 34). «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?». Este, observă Claudel, «conflictul a două naturi şi a două voinţe reunite în arena ferecată a vocaţiei răscumpără­toare», clamat cu vorbele ome­neşti ale Psalmistului (Psalmi 21, 1). Omul Iisus, Care se ru­gase cu sudori de sânge în noap­tea Ghet­se­manilor şi cerşise să se treacă de la El paharul pătimirii, dar sfîrşise prin a Se în­cre­dinţa voii Tatălui ceresc, strigă acum nu ca un Dumnezeu atot­puternic, ci ca un om covîr­şit de durere în carnea şi-n oasele lui. Omenitatea a fost asu­mată pînă la capăt şi strigătul ei bate la porţile cerului, care nu vor întîrzia să se deschi­dă. Stă în această mare cumpănă a jertfei răscumpărătoare toată frămîntarea biblicului Iov, pusă înainte spre dumnezeiască dezlegare. Nae Ionescu avea toată dreptatea cînd spunea că creştinismul nu este, în ultimă analiză, decît «rezolvarea dumne-zeiască a problemei lui Iov».

6. «Săvârşitu-s-a» (Ioan 19, 30). A se săvîrşi înseamnă, deopotrivă, a se sfîrşi şi a se împlini. Iisus e la capătul misiunii Sale mîntuitoare, pe piscul jertfei supreme; omul din El stă să se săvîrşească (sfîrşescă), dar Dumnezeul din El are conştiinţa întreagă a săvîrşirii (îm­plinirii) planului mîntuitor, a biruinţei divine care va străluci de a treia zi, pentru eterni­tate, în lumina neînserată a Învierii. «Săvîrşitu-s-a» nu este atît vestea morţii care dă tîrcoale, cît a plinătăţii ce va să vie şi pe care nimeni şi nimic n-o va mai putea de-acum zăgăzui («Unde este, moarte, boldul tău?»). E atingerea ţintei («cu moartea pre moarte călcînd»), e triumful Crucii («după care toate se cer»), e repunerea lumii pe făgaşul ei ne-lumesc: «Căci noi nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie» (Evrei 13, 14).

7. «Părinte, în mîinile Tale încredinţez duhul Meu» (Luca 23, 46). Sufletul omului se încrede lui Dumnezeu, în răspărul morţii, iar Fiul este gata de întoarcerea în slava din care a venit, de şederea «de-a dreapta Tatălui» cea din veci şi pentru vecii vecilor, căci «Eu şi Ta­tăl una sîntem» (Ioan 10, 30). Săvîrşirea devine desăvîrşire a tainicei iconomii, iar deofiin­ţimea lui Dumnezeu consfinţeşte deofiinţimea şi îndumnezeirea umanului: «Căci Dumnezeu S-a făcut om pentru ca şi omul să se facă Dumnezeu» (nu după fiinţă, dar după har, prin dum-nezeiască înfiere).

În faţa aces­tei mărturii a Cuvîntului, toate cuvintele noastre se sme­resc şi tac, ca nişte biete unelte ale veacului acestuia. Şi ne simţim, mai mult decît oricînd, una în Hristos, Dom­nul Vieţii şi al Învierii.

Răzvan CODRESCU

----------------------------------------------

Imaginea care ilustrează textul de mai sus este împrumutată din filmul The Passion of the Christ/"Patimile lui Hristos" de Mel Gibson.
Reproduc în continuare cronica pe care am făcut-o acestui film controversat în anul 2004.

----------------------------------------------

RECVIEM PENTRU OMUL DURERILOR

„Piatra din capul unghiului” pentru creştini, „piatră de poticnire” pentru păgîni şi necredincioşi, Iisus Hristos este provocarea perpetuă a lumii. Chiar şi după un secol de laicism „emancipat” şi de ateism militant, greu de perversiune şi de apostazie, Patimile Lui continuă să trezească patimi, riscul nefiind nicidecum cel al uitării (cum diavolul a ştiut-o bine şi dintotdeauna, „crezînd şi cutremurîndu-se”), ci cel al unei memorii vicioase, incapabile să mai discearnă „esenţele” îndărătul „fenomenelor”, Realul îndărătul Fabulei. Ca-n agora atheniană din amurgul unui alt eon, Însuşi Dumnezeu-Omul devine o temă de „dezbatere” între altele, multiplicată mediatic pînă la saturaţie şi comercializată pînă la ieftinire.

Printre numeroasele consecinţe ale interesului cu care a fost primit în lumea occidentală recentul film al lui Mel Gibson The Passion of the Christ (Patimile/Pătimirea, iar nu “Pasiunea” lui Hristos, cum s-a tradus în unele cotidiene!) se înscrie şi aceea că producţia cinematografică a început deja să se răsfrîngă şi în producţii artistice de alt gen, ca de pildă în artele plastice. Astfel, chiar regizorul secund al filmului, Jean Michelini (despre care aflăm cu acest prilej că a fost primul copil botezat de actualul Papă, după înscăunarea sa din 1978), a expus recent, la Galeria Colibri din Los Angeles, lucrări de artă inspirate de film.
Dincolo de exploatarea tipic americană a unei conjuncturi, fenomenul echivalează, într-un fel, şi cu întoarcerea unei datorii pe care filmul o are faţă de o lungă tradiţie a picturii occidentale: aceea a reprezentărilor predilecte ale suferinţei fizice a omului Iisus (prelungită şi în aşa-numita “mistică a stigmatelor”). Între faimosul Christ contorsionat al lui Grünewald şi Christul hăcuit al Gibson este o certă linie de continuitate, exprimînd un anumit spirit specific de raportare la “drama” jertfei mîntuitoare. Evlavia catolică – pornind de la contextul exclamaţiei lui Pilat (Ioan 19, 5): Ecce homo («Iată omul!») şi radicalizînd o veche repre­zentare iconografică bizantină a lui Iisus în mormînt, arătîndu-Şi rănile – Îl venerează mai ales ca «Om al durerilor» (homo sau vir dolorum). Accentul se mută astfel, chiar fără voie, de pe dumnezeirea pe umanitatea lui Iisus Hristos şi de pe sensul mistic pe scenariul istoric al mîntuirii. Credinciosul compătimeşte astfel cu Iisus Hristos mai degrabă din oroarea de suferinţă decît din oroarea de păcat şi mai degrabă din teama de aproapele decît din teama de diavol (l’enfer c’est les autres).
Această pierdere a dimensiunii dumnezeieşti a lui Hristos este, de altfel, principalul reproş formulat în lumea ortodoxă faţă de filmul lui Mel Gibson (catolic conservator), în vreme ce în lumea occidentală (fie catolică, fie protestantă), cu o sensibilitate mai apropiată de cea a australianului, faptul a deranjat mai puţin sau aproape deloc. Oficialităţile catolice s-au declarat mulţumite la unison, iar afluenţa publicului a propulsat filmul încă din primele zile în fruntea topurilor de încasări. Percepţia este atît de diferită, după apartenenţa confesională, încît chiar în privinţa conformităţii cu Evangheliile, Papei Ioan Paul II i se pare că filmul este întru totul fidel acestora, în timp ce Arhiepiscopului Hristodoulos al Athenei, bunăoară, i se pare că se abate grav de la ele!
Mai mult decît de abateri propriu-zise, cred că e vorba uneori de o viziune interpretativă verosimilă artisticeşte (figurile sui generis ale lui Irod Antipa sau Baraba, durerea încremenită a Maicii Domnului, intimitatea conjugală a lui Pilat etc.), iar alteori de o seamă de “găselniţe” regizorale în stil hollywoodian, împrumutate mai ales din genul horror şi care au coeficientul lor de comercialitate (apariţia periodică a întruchipării hermafrodite a demonului sau a pruncului grotesc – care, după unii, l-ar simboliza pe Antihrist; şarpele din noaptea Ghetsemanilor, căruia fiul Mariei îi zdrobeşte capul la propriu, cu aluzie naivă la celebrul Protoevangheliu; aruncarea pungii, cu rostogolirea ei spectaculară în aer şi cu risipirea arginţilor la plata Iudei; corbul care-l orbeşte prompt pe tîlharul nepocăit; “arteziana” tîşnită din coasta Domnului ş. a.). Ele sunt presărate într-un scenariu altminteri bine croit pe Evanghelii (ultimele 12 ore din viaţa Nazarineanului) şi pe cîteva tradiţii apocrife tolerate de Biserică, cu subtila sugestie finală a Învierii (ce rămîne, alături de strigătul de la urmă al demonului, una dintre cele mai frumoase figurări cinematografice ale tainei mistice, care nu-i total absentă, cum li s-a putut părea unora).
Trecînd de la planul interconfesional la cel interreligios, evreilor li s-a părut că filmul ar avea turnură “antisemită” (chiar dacă printre producători şi interpreţi se numără şi destui evrei, cum este şi cazul Maiei Morgenstern, care a realizat memorabil rolul Maicii Domnului şi ar merita măcar o nominalizare pentru Oscar). Liga de Anti-Defăimare, foarte influentă în Statele Unite, s-a pus imediat în mişcare. Probabil că dacă ar exista şi o Ligă de Anti-Defăimare latină, aceasta s-ar arăta cel puţin la fel de nemulţumită, dacă nu pentru felul în care slavizează limba latină cutare actor bulgar (spre amuzamentul unui Andrei Pleşu), în orice caz pentru puternica exagerare a bestialităţii soldaţilor romani. Dacă în ce priveşte atitudinea liderilor evrei ai vremii (şi a poporului influenţat de aceştia) Mel Gibson poate invoca numeroase locuri evanghelice (culminînd cu strigătul de la Matei 27, 25: “Sîngele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” – aici strigat în aramaică, dar nesubtitrat în engleză), sălbăticia slujitorilor lui Pilat (ca în faimoasa scenă a biciuirii, care durează în film nu mai puţin de 16 minute!) nu prea reiese ca atare din texte. Dacă ne gîndim puţin, ostaşii romani trebuie să fi fost mai degrabă toropiţi de căldură şi plictisiţi, ca şi Pilat însuşi, de o cazuistică pe care n-o înţelegeau; Iisus nu le făcuse lor nimic şi nici măcar nu era un tip monstruos (criminal, violator etc.), aşa că e foarte de presupus că n-au investit prea mult zel în chinuirea acuzatului, preferînd să-L ridiculizeze (Satira tota nostra est!) decât să-L schingiuiască…
Mel Gibson a vrut însă să şocheze cu tot dinadinsul, adevărata miză şi adevăratul protagonist fiind sîngele care ţîşneşte din belşug, agresînd conştientul şi subconştientul unei lumi altminteri hîrşite cu violenţa cinematografică şi care, desigur, nu mai poate fi impresionată cu adevărat decît prin asemenea provocări maximale. Pentru tînărul necatehizat de azi, după ce a văzut acest film, sintagma “Patimile lui Hristos” nu va mai fi una abstractă, ci una de o teribilă concreteţe. Unei lumi ce pare să fi pierdut pariul cu dumnezeirea lui Hristos i se propune să-l cîştige măcar pe cel cu tragica Lui omenitate.
Se poate spune că, deşi transpar adeseori “reţetele” hollywoodiene, filmul nu e rău ca film, numai că discuţia cu adevărat “estetică” pare să mai aibă de aşteptat, pînă cînd se vor mai îmblînzi micile sau marile “patimi” extra-estetice (religioase, confesionale, ideologice), pe care transpunerile cinematografice de acest gen le-au stîrnit întotdeauna – şi care sunt altminteri fireşti, căci arta nu-l va putea niciodată abstrage cu totul pe om realităţii, nici nu-L va putea preface pînă la capăt pe Dumnezeul cel Viu într-o fabulă suficientă sieşi.

Răzvan CODRESCU