vineri, februarie 29, 2008

MAXIMALISMUL ŞI "BOIERIA" LUI HRISTOS



În Pateric se istoriseşte despre Avva Antonie că, venind la el cîţiva fraţi spre a auzi cuvînt de mîntuire, le-a zis lor să caute mai degrabă în Scriptură. “Dar noi voim să auzim de la tine, părinte!”, i-au zis aceia. Atunci, din­tre toate poruncile Evangheliei, bătrînul le-a amintit-o pe aceasta: Cui te loveşte peste obrazul drept, în­toar­ce-i lui şi pe celălalt (Matei 5, 39). Aceia i-au spus însă: “A­ceas­ta n-o putem face!”. “De n-aveţi voi puterea să-l în­toar­­­ceţi şi pe celă­­lalt”, a urmat bătrînul, “atunci măcar să îndu­raţi lovi­tura fără crîcnire”. “Nici aceasta n-o putem face!”, au răs­puns aceia. “Dacă nici aceasta n-o puteţi fa­ce, atunci măcar să nu întoarceţi lovitura”. Şi ei au zis: “Nici aceasta nu putem!”. Atunci spuse bătrînul, întor­cîn­du-se către ucenicul său: “Fă-le lor puţină fiertură, că sînt neputincioşi...” (v. Patericul, ce cuprinde în sine cuvinte folositoare ale sfinţilor bătrîni, ed. 1994, p. 11).
Cu atît mai mult astăzi, în lumea noastră piticită, mul­tora li se pare cu neputinţă a împlini cuvîntul lui Dum­­­­­ne­zeu. Hristos cere prea mult de la noi, care nu sîn­tem decît nişte bieţi oameni! – zic ei*. Creştinismul e su­blim, dar e nerealist: nu putem fi cu toţii sfinţi! Vorba po­e­­­­tului: “Toate-s praf, lumea-i cum este şi ca dînsa sîntem noi”...
Şi, într-adevăr, cum să nu te pună pe gînduri ma­xi­­malismul moral al Predicii de pe Munte (Matei 5, mai ales 21-22, 27-28 şi 38-48), în care omenescul Legii celei vechi este împins spre dumnezeiescul Legii celei noi? Ni se pare firesc să fie vrednic de osîndă cel care ucide; dar să fie vrednic de “gheena focului” chiar şi cel care doar se mînie pe fratele său?! Ni se pare firesc să fie considerat adulterul un păcat; dar să fie vinovat ca de adulter chiar şi cel care doar se uită la o femeie, poftind-o în inima lui?! Ni se pare firesc să ne iubim în principiu aproapele; dar să-i iubim şi pe cei ce ne vrăjmăşesc, ba chiar să ne mai şi rugăm pentru ei?!
Expresia cea mai derutantă a acestui maximalism pare a fi însă tainicul îndemn: Fiţi, dar, voi desăvîrşiţi, pre­­cum Tatăl vostru Cel ceresc desăvîrşit este (Matei 5, 48). Cum să cutezăm noi, mărunţii şi nevrednicii, a ne măsura cu desăvîrşirea divină?!
O atare panică este semnul dezduhovnicirii şi al proastei înţelegeri ce rezultă de aici. Sigur că omul nu poate atinge întru totul desăvîrşirea lui Dumnezeu, că via­ţa în trup are limitele ei, că măsura putinţei diferă de la ins la ins. Dar e la fel de sigur că în faţa noastră stau posi­bi­lităţi nebănuite de desăvîrşire, pe care le putem valori­fica prin credinţă şi prin faptele credinţei.
Hristos se adresează generic latenţelor umanului şi ne îndeamnă, în realitate, să nu ne mulţumim cu puţin. După spusa Părinţilor, “Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca şi omul să se facă Dumnezeu. Nu Dumnezeu după fire, dar Dumnezeu după har”. Creştinul, a cărui “cetate stătă­toare” este în ceruri, nu are a se în-lumi, ci este chemat la în-dumnezeire (theosis), adică la o cît mai mare “asemă­nare” cu Cel ce a biruit lumea.
Problema este să ne înfrîngem, înainte de toate, le­nea, să ne păstrăm trezvia: Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osîrduitor, dar tru­pul neputincios (Matei 26, 41). Îndemnul la (pri)veghere este leit-motivul propovădurii evanghelice, dumne-zeiasca chemare a “Mirelui Care vine la miezul nopţii... şi ne­vrednic este acela pe care-l va afla lenevindu-se”.
Hristos, Dumnezeul Care S-a făcut om, ştie că avem putinţe şi neputinţe. Dar El ştie ce bogăţie a pus în creaţia Sa şi ne îndeamnă să ne redescoperim, în mod liber, propria măreţie. Ne cere mult, pentru că ne-a dat mult şi mult ne preţuieşte. Ne cere să ne dez-mărginim, pentru că ne iubeşte la nebunie şi ne vrea una cu El, întru slava Împărăţiei. Aceasta este marea noastră nobleţe: că Dum­nezeu crede în noi, fără limite! Dar oare noi – noi credem fără limite în El?...
Părintele Nicolae de la Rohia (N. Steinhardt) vor­beşte în Jurnalul fericirii despre ceea ce îi plăcea să nu­mească “boieria” lui Hristos: “La diavolul-contabil nu în­ca­pe nici ştersătura cea mai mică, pe cînd Hristos, dintr-o dată, şterge un întreg registru de păcate. Hristos, boier, iartă totul. A şti să ierţi, a şti să dăruieşti, a şti să uiţi. Hris­tos nu numai că iartă, dar şi uită. O dată iertat, nu mai eşti sluga păcatului şi fiu de roabă; eşti liber şi prieten al Domnului” (ed. 1994, p. 129). El posedă toate trăsăturile “boierului”, “gentleman-ului”, “cavalerului”: “încredere în oameni, curaj, detaşare, bunăvoinţă către năpăstuiţii de pe urma cărora nu te poţi alege cu nici un folos (bolnavi, străini, întemniţaţi), un simţ sigur al măreţiei, predispo­ziţia pentru iertare...” (ed. cit., p. 104). El unul ne tratează “boie­reşte”, şi atunci cînd cere, şi atunci cînd dă. Nu­mai diavolul ne tratează ca pe nişte nimicuri...
Maximalismul, el însuşi semn al “boieriei”, se re­zolvă în “boierie”; dacă nu sîntem în stare, “pentru păca­tele noastre”, să ne ridicăm la înălţimea chemărilor Lui, a credinţei Lui în noi, a “iubirii nebune” (manikós eros) cu care ne copleşeşte**, El rabdă şi iartă, judecîndu-ne după milă mai mult decît după dreptate.
Dar noi – noi cum Îi răspundem? Nu cumva abu­zăm riscant de mila şi de răbdarea Lui? Oare îndărătul lui “nu pot” nu se ascunde, de atîtea ori, un “nu vreau” în­că­păţînat, obraznic şi aproape infantil? Şi oare n-avea dreptate Avva An­­to­nie să le spună fraţilor vorbăreţi, care-şi refuzau, din orgoliu sau comoditate, propria măreţie: “Dacă aceasta nu puteţi şi aceea nu voiţi, ce să vă fac vouă?! De rugăciuni este trebuinţă”?

Răzvan CODRESCU

* Omul modern este marcat de acest paradox: pe de o parte exaltă or­go­lios condiţia umană, pe de altă parte se scuză prin limitele ei!
** Sintagma manikós eros îi aparţine lui Nicolae Cabasilas. A se vedea şi cartea lui Paul Evdokimov, L'amour fou de Dieu (Iubirea nebună a lui Dumnezeu, trad. rom. Teodor Baconsky, Editura Anasta­sia, Bucureşti, 1993). “Nebunia pentru/întru Hristos” este răspunsul simetric la această “maniacală” iubire divină, care diferenţiază esenţial creştinismul de toate celelalte religii ale lumii.

7 comentarii:

La 29/2/08 11:37 a.m. , Anonymous danieloctavianÎ a spus...

Îndemnul la virtute are a se lupta, întotdeauna cu ispita păcatului. Asemenea, Avva Antonie, îndemnând la întoarcerea obrazului ( iertare, îndurare şi smerenie) are a se lupta cu pacatul trufiei şi cu cel al mâniei, care, dimpotriva, îndeamnă la de grabă ripostă. Iar păcătosul ştie că va primi iertare şi asta îi uşurează drumul spre păcat.
Creştini numind-ne şi ortodcşi ne despărţim astfel în cei care îşi trăiesc credinţa ca o veşnică alergare în cautarea iertării -unii- şi alţii - mult mai puţini- în căutarea vituţii. Dar chiar şi intre virtuoşi sunt aceia care aleg calea virtuţii nădăjduind doar la răsplata divină. Si putini care urmează calea virtuţii pentru că doar aceea e de urmat.
Evident, sunt gândurile unuia mai degrabă aflat mereu în căutarea iertării.

 
La 29/2/08 4:06 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Dumnezeu domină diversitatea umanului. Şi cred că se bucură de ea. Noi, într-adevăr, ne luptăm adesori cu ispitele cele de-a stînga, şi cădem, fără să ne dăm seama, în cele de-a dreapta. Decît virtutea încîntată de sine, mai bine iertarea cerşită cu smerenie.
Dar şi iertarea, dacă crezi că ţi se dă oricum, se poate preface din nădejde în sminteală.
Îmi place locul din Dostoievski, cu primirea unor păcătoşi în rai. De ce, Doamne? - cîrtesc drepţii. Şi Dumnezeu: Adevărat vă zic vouă, pentru că nici unul dintre aceştia nu s-a crezut vrednic de a fi primit...

 
La 29/2/08 7:41 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Iertati-mi tendinta spre divagatie,dar in ,,moda" vremurilor noastre, nici avve nu prea mai sunt carora sa te incredintezi pentru o a doua nastere, nici doritori de ucenicie in inceputul cel bun...traim vremuri in care avve devin scolile inalte occidentale unde se grabesc foarte multi tineri sa-si faca ucenicia...sau doctoratul. Parte din ei ii recunosti in discursuri teologice superintelectualizate, elitiste, ultracritice si nemitarnice,aparent foarte credibile, dar la o atentie sporita, observi o dimensiune superficiala in ale duhului, tendentioasa, ignoranta in realismul duhovnicesc fata de imperfectiunile parcursului crestin,dinamitand intreaga viata bisericeasca si acolo unde incearca sa se pastreze; in fond o forma de ipocrizie a lui ,,nu pot" si ,,nu vreau" .
Astept de la dumneavoastra,iscusit cum ati purces intotdeauna, o scriere de ce Biserica este cu precadere exclusiv destinata dimensiunii eshatologice ,a Verticalei si numai astfel toate celelalte(ale orizontalei) se adauga; altfel tindem in maniera orizontalei sa o transformam intr-o institutie ca oricare alta fie de politica sociala, de drept, e.t.c....
C.N.

 
La 29/2/08 10:35 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

va rog, lamuriti-ma care e pluralul corect al avvei, cred ca gresesc spunand avve..

 
La 1/3/08 1:11 a.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Cum desigur aţi simţit şi dvs., nu există plural instituit.

 
La 1/3/08 2:05 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Cerandu-va ingaduinta, va multumesc pentru lamurire.
C.N.

 
La 27/3/12 9:49 a.m. , Blogger Cristi a spus...

Am vazut filmul ,,Gandhi'' ,cel din 1982, unde marele politician si revolutionar indian spunea despre intoarcerea celuilalt obraz ca desi este greu, trezeste in om un mecanism care-l face pe cel palmuit sa suporte umilinta, iar pe cel care palmuieste sa-i trezeasca respectul.

Cristian

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire