ORTODOXIE ŞI NAŢIUNE

O mărturie testamentară
a Părintelui Galeriu

Acest text este rezumatul unui lung interviu pe care Părintele Galeriu a a­vut bună­voinţa să mi-l dea, pentru pagina creştină săp-tă­mâ­nală a coti­dianului Ziua, în sep­tem­brie 1999, când anumite cercuri anti-ortodoxe porniseră o ade-vărată campanie de con-testare publică a legi-timităţii Bi­sericii Ortodoxe Române ca Biserică naţio­na­lă. După ce interviul a apărut doar parţial în Ziua, l-am rugat pe Părintele să-mi îngă­duie con­tragerea lui într-un text compact, mai lesne publicabil în orice format de revistă, ori de câte ori provocările vremii o vor cere. Pă­­rintele a fost de acord şi l-a aprobat în noua versiune, care păs­trea­ză atent, cu foarte mici excepţii, nu doar “spi­ritul”, ci şi “litera” răs­pun­surilor sale. În temeiul acestei “dezlegări”, am inclus re­zu­­matul, de-a lungul anilor, sub diferite titluri redacţionale, în mai multe pu­bli­caţii (reviste şi volume colective), dar şi ca postfaţă a volumului meu de eseuri Cartea îndreptărilor (Ed. Christiana, 2004). Astăzi, când Părintele nu mai este printre noi, textul acesta mărturisitor, fundamental pentru înţelegerea teologică a naţionalului, ca­pătă semnificaţia unui testa­ment solemn, şi am încre­dinţarea că el va rămâne un reper “cla­sic” al dreptei înţelegeri a propriei noastre Tradiţii istorice şi spiri­tuale. (Răzvan Codrescu)

Legitimitatea titulaturii de “Biserică naţională” pentru Biserica Ortodoxă Română unii poate că pur şi simplu n-o înţeleg, fie din slăbiciunea minţii, fie din puţinătatea cu­noştinţelor; alţii o înţeleg, dar o anumită teamă sau slu­găr­nicie îi face să se conformeze unei anumite linii ideo­logice impuse – sau doar sugerate – din exterior: aşa e omul, bietul de el, slab şi ispitit să stea “sub vremi”, cum zicea cronicarul. Dar mai sunt şi alţii – sărmanii de ei, Dum­ne­zeu să-i ierte! – care s-au învechit în sminteală şi li s-a în­tinat lor şi cugetul, şi inima: aceştia cred că ei sunt stă­pâ­nii adevărului împotriva lui Dumnezeu, răstăl­măcind to­­tul şi smintindu-i şi pe alţii, cu raţionamente şi vorbe meşte­şu­gite…
De unde ar trebui să pornească o astfel de discuţie? De­sigur, de la naţie sau naţiu­ne, de unde vine şi cuvântul naţional. Este naţiunea o realitate sau o simplă con­ven­ţie? Es­­­te naţiunea de la Dumnezeu sau de la oameni? Şi atunci, dacă naţiunea este convenţie omenească, ea are o valoare relativă, ca toate lucrurile omeneşti; dar dacă este realitate rân­duită de Dumnezeu, atunci înseamnă că ea fa­ce parte integrantă din or­dinea creaţiei dumnezeieşti, este bună în sine, iar a o ne­ga sau a o dispreţui este cel puţin nedrept.
Pentru gândirea şi sensibilitatea ortodoxă, naţiunile, na­­ţiile, neamurile, sau oricum le-am spune, nu numai că sunt ceva real şi nu artificial, dar ele nu au doar realitate isto­rică sau biologică, ci şi realitate spirituală şi morală. Prin urmare, specificul naţional, cu toate notele lui com­ponente, nu este ceva inventat – nici interesat, nici dezin­te­resat – de către oameni, ci ceva dat, concret, obiectiv. Desigur, acolo unde o naţiune, în cadrul unui stat naţio­nal, este majoritară, acest fapt e firesc să se reflecte în toa­te. Î. P. S. Bartolomeu Anania are drep­tate când zice: “Dacă există stat naţional, trebuie să existe şi Biserică naţională”, adăugând că Biserica Orto­doxă Română este Biserică naţi­o­nală, indiferent de opo­ziţia unuia sau altuia.
Totul este mai simplu decât pare: pentru orice gândire sănătoasă, aşa cum un om depozitează în memoria lui o anumită experienţă de viaţă, în funcţie de care îşi mode­lea­ză personalitatea, tot aşa şi neamurile sunt legate de o tradiţie proprie, care se reflectă în specificul fiecăruia. Uma­nitatea răspunde – a răspuns dintotdeauna – chemării lui Dum­ne­zeu într-o formă sau alta, în funcţie de parti­cu­larităţile persoanelor şi grupu­rilor con­crete care o com­pun. Întrucât nu există umanitate pură, necondiţionată de nimic, ci numai umanitate întrupată în naţiuni, răspun­surile sunt diferite ca formă, chiar dacă asemă­nă­toare ca fond.
Unii zic că religia este exclusiv ceva din cer, iar na­ţiunea exclusiv ceva de pe pămînt, aşa că între ele n-ar exista punct de întâlnire. Dreapta credinţă vede însă reali­tatea în mod teandric: asta înseamnă că cerul şi pământul comunică prin lucrarea harului dumnezeiesc; nu sunt două niveluri între care să fie o ruptură, ci două vase comu­ni­cante, prin voia înţeleaptă a lui Dumnezeu. Religia chea­mă la o existenţă mai înal­tă, de dincolo de lume, dar ea, religia, lucrează în lume – şi impregnează lumea. Ca­pătul e dincolo, dar calea e aici.
Fiind o ordine atotcuprinzătoare, ordinea religioasă nu poate face abstracţie de fac­­­torul “naţi­une”. Noi ţinem cu toţii, prin naştere, de o naţiune, iar naţiunea – fie ea româ­nă, greacă, germană, evreiască, chi­neză ş.a.m.d. – ţine, la rîndul ei, prin tradiţie, de o anu­mi­tă religie. Desigur, un individ poate să opteze pentru o altă religie; naţiunea în­să, luată în ansamblu, merge pe linia tradiţiei moştenite. Sau uneori, ca în cazul creştinării dife­ritelor popoare, nea­mul întreg se poate converti treptat, dar acestea sunt fapte călă­uzite de Pro­videnţă, iar nu rezultate imediate ale unor decizii strict omeneşti. Biserica (în ordinea supra­na­turală) şi Naţiunea (în ordinea naturală) sunt realităţi şi va­lori mai presus de capri­ciile istorice, şi se află de obicei într-o tainică interdependenţă.
Unii invocă, pripit, aşa-numitul “filetism”, adică erezia de a pune naţiunea dea­supra religiei. Dar aici nu-i câtuşi de puţin vorba de filetism. Filetismul este o marginală pro­blemă bulgărească a secolului trecut. Nici un adevărat creştin nu va pune nu zic na­ţi­u­nea, dar nimic altceva mai presus de Dumnezeu. Naţionalul se poate subsuma religi­o­­sului, dar nu i se poate supraordona, nici substitui. În ca­zul nostru, a spune “Biserică na­ţională” nu înseamnă a pune naţionalul mai presus de reli­gios, nici a exagera iu­bi­rea de neam, ci doar a defini o stare de fapt cu vechi ră­dăcini istorice, în virtutea căreia tocmai ceea ce nu este trecător (spiritualul) înnobilează ceea ce este trecător (se­cularul).
Cât despre raportul firesc religie-naţiune, el nu poate ajunge inactual, nici nu poate fi anulat. Uitaţi-vă dumnea­voastră la multe din frământările lumii contemporane şi soco­tiţi în ce măsură sunt implicaţi acolo factorii naţional-religioşi: în fosta Iugoslavie, în Irlanda, în Cecenia, în Pa­lestina ş.a.m.d. Atât conştiinţa religioasă, cât şi con­şti­inţa naţi­onală sunt încă vii şi lucrează din plin în lume.
Este adevărat că, după 50 de ani de îndoctrinare atei­stă, dar şi sub presiunea unui anumit modernism, există, la noi, o criză a înţelegerii Tradiţiei. Există şi neînţele­ge­re, exis­tă şi indiferentism. Tocmai de aceea instituţiile res­ponsabile, în primul rând Biserica şi Şcoala, trebuie să lucreze temeinic şi armonios în sens educativ şi misionar.
Tineretul, mai ales, trebuie să conştientizeze nu doar importanţa individuală a re­la­ţiei noastre cu Hristos, dar şi măreţia apartenenţei la cea mai înaltă tradiţie spirituală din istorie. Eu aş zice că noi suntem cu certitudine creş­tini, dar încă şi mai precis – creştini ortodocşi. Căci ce în­seamnă ortodox? Orto-doxia este “dreapta credinţă”, pli­nă­­tatea cre­dinţei adevărate şi neştirbirea ei, adică maxima fidelitate faţă de Revelaţia divină. Iar poporul nostru nu doar că a primit creştinismul, dar l-a primit chiar de la naş­tere, păstrând Orto­doxia de-a lungul veacurilor, identi­ficându-se şi străluminându-se prin ea. Pe de altă par­te, Or­to­doxia nu apare la un moment dat în istoria recentă: ea este din vechime, de la Hris­­tos şi de la Apostolii Săi. Şi e real “firea omului”, cum observa adânc fratele Rafail Noica.
Fraţii noştri români greco-catolici, pe care o anumită îm­prejurare istorică i-a smuls de la sânul “Maicii spiri­tuale a poporului român” (cum numea Eminescu Biserica noastră stră­moşească), zic uneori, dureros, că Ortodoxia ar însemna “ceţurile slave”! Eu cred că-ţi trebuie mult năduf ca să nu mai vezi decât “ceaţă” în lumea care i-a dat, printre atâţia alţii, pe Rubliov, pe Sf. Nil Sorski, pe Dostoievski, pe Florenski sau pe Soljeniţîn! Dar unde erau slavii în veacul întâi, când Apostolul Andrei pro­po­văduia printre geţi, sau în veacul al IV-lea, cînd stră­ro­mânii se închinau mai toţi Domnului Hristos? Oare în­dă­rătul “ceţurilor slave” nu stă farul de lumină al Bizanţului ortodox, nu stau Sf. Părinţi ai Răsăritului şi toate Sinoadele Ecumenice, nu stă marea tradiţie mistică a isi­hasmului, până la sacrul geniu “grec” al Sfântului Grigorie Pala­ma? Când s-au aşezat pe aici şi s-au creştinat sla­vii, noi aveam deja o tradiţie creştină consolidată, nutrită la iz­voa­rele bizan­tine. Până şi con­ştiinţa vie a romanităţii ne-am păstrat-o prin Imperiul de Răsărit, al bizantinilor care-şi spuneau romei şi se declarau continuatori voluntari ai vechii Rome. Această sensibi­litate creştină răsăriteană a făcut ca şi cuvintele moştenite de noi din latina populară (iar nu din cea vorbită la Roma şi devenită mai târziu lim­bă sacră a Apusului) să fie adeseori îmbogăţite “ortodox”, cunoscând aici o altă evoluţie decât în Apus: lumen (lu­mi­nă) a dat “lume”, anima (suflet) a dat “inimă”, *con­quaero (cuceritor) a dat “cucernic”, ca să mă rezum doar la câteva exemple…
Că s-a adoptat, după împrejurări şi vremelnic, la înce­puturile vieţii noastre statale, slavona ca limbă de cult şi cancelarie? Dar aceasta nu era decât o simplă formă târzie în raport cu tradiţia noastră creştină răsăriteană, un vehi­cul care transporta valori bizantine şi o sensibilitate deja specific românească: “suflet românesc în haină slavă”, cum frumos a zis Nicolae Cartojan, marele istoric al lite­raturii noastre vechi.
Ca să se pătrundă de măreţia creştin-ortodoxă a trecu­tului nostru românesc şi să priceapă puternica legătură ce-a exis­tat la noi între Biserică şi Stat, din epoca medievală a vo­ie­vo­zilor şi până-n epoca modernă a regalităţii (să nu uităm că pe blazonul Casei Regale scria: Nihil sine Deo, “Nimic fără Dumnezeu”), ca să-şi cunoască tradiţia, şi deci adevărata identitate spirituală, culturală şi naţională, tinerii noştri ar trebui îndrumaţi să asculte, dincolo de măr­turiile istorice bisericeşti, glasul voievozilor cărturari, precum Neagoe Ba­sarab sau Dimitrie Cantemir, al voie­vo­zilor martiri, precum Mihai Viteazul sau Constan­tin Brîn­coveanu, al scriitorilor noştri clasici, de la Heliade la Eminescu şi de la Coşbuc la V. Voiculescu. Zice, bună­oară, Neagoe Basarab: “Eu, feţii mei, nu ştiu alt rai mai dulce decât faţa lui Hristos…”! Ce mărturie mai frumoasă a credinţei şi evlaviei ortodoxe se poate închipui? Şi ea vine de la un om de stat, de la un voievod!
De aceea, trebuie să se ştie şi să se spună răspicat: re­cu­noscând Bisericii Orto­do­­xe Române titlul de “Bise­rică naţională”, recunoaştem şi poporului român titlul de supremă cinstire de a fi ortodox.
Rezervele unora faţă de titlul de “Biserică naţională” sunt şi reflexul anumitor in­fluenţe occidentale. Trebuie în­să precizat că, dacă în Occident nu există propriu-zis Bi­se­rici naţionale (fapt ce stă în tradiţia universalismului catolic), Ortodoxia e aşe­zată insti­tu­ţional pe temeiul Bi­se­ricilor locale, ce şi-au căpătat treptat autocefalia. Bise­rica Orto­doxă Română, de pildă, este Biserică autocefală din 1885 (avându-şi conducerea în sânul neamului ei, nu în afa­ra graniţelor naţionale), iar în 1925 a fost ridicată la treap­ta de Pa­tri­arhie. Desigur, acest statut asigură o rela­ţie specifică a Bisericii cu Statul, cu or­ga­nismul naţional în genere. De aceea putem vorbi, atât din perspectiva tre­cutului, cât şi a pre­zentului, de Biserică naţională, fără ca prin aceasta să intenţionăm să lezăm pe ce­tăţenii români de alte naţionalităţi sau confesiuni. Desigur, la acestea se adaugă covârşi­toarea ma­­jo­ritate a ortodocşilor: 87%, con­form recensămintelor recente.
Aş vrea să închei cu observaţia că noi am ajuns să ig­norăm o tradiţie – Tradiţia orto­doxă – pe care Apusul în­suşi o redescoperă şi o preţuieşte de la o vreme, ca pe un iz­vor viu şi autentic al Revelaţiei. Suntem, unii dintre noi, ca sălbaticii de odinioară: ne ig­norăm propriile valori şi suntem gata să le dăm pe sticlele colorate ale altora! În timp ce acei alţii, epuizaţi spiritual de rătăcirile moder­nităţii, ştiu să preia şi să chivernisească aurul şi neste­ma­tele Sfinţilor Părinţi ai Tradiţiei răsăritene. În Occident, in­te­resul pentru Ortodoxie este în creştere continuă. Sunt tot mai numeroşi teologii apu­seni de marcă, mai ales ca­to­lici (i-aş cita măcar pe H. U. von Balthasar, R. Walden­fels, G. Habra, B. Ses­boüé), ce re­cu­nosc dreptatea Răsă­ritului în multe probleme teologice. Faptul e con­fir­mat şi de enci­clica pa­pa­lă Orientale lumen, în care se recunoaşte că Răsăritul este lea­gănul creş­tinătăţii.
Se cuvine, pe aceste temeiuri, să nu precupeţim a ne cinsti numele de Biserică naţională, şi deci şi pe acela de popor orto­dox, adică drept-măritor! Amin.

Părintele Galeriu