DAN STANCA: RECVIEM PENTRU ROMÂNIA

MARGINALII LA PASĂREA ORBILOR

Cunoscut nu doar ca romancier, dar şi ca eseist şi cronicar cultural, atras deopotrivă de studiile tradiţionale şi de ortodoxia creştină, cu respect pentru tradiţie, dar nu lipsit de simţul actualităţii, Dan Stanca face, într-o generaţie de resemnată lejeritate postmodernistă, figură de “nebun înţelept” (mai degrabă dostoievskian decît cervantesc), certînd cu discreţie şi smerenie, adeseori parabolic şi profetic, o lume care se refuză nu doar esenţialului, ci şi firescului cotidian. Responsabilităţii civice, pe care o exaltă fariseic suficienţa contemporană, Dan Stanca înţelege să-i opună o responsabilitate mai degrabă "mistică", necrezînd în consistenţa interioară a unei lumi fără Dumnezeu. În plan politic, această poziţie principială nu s-ar putea traduce decît într-o opţiune de dreapta, dar autorul refuză prudent futilitatea politicului, ca şi orice militantism exterior şi conjunctural. Pariul cu existenţa, la nivel individual şi comunitar, se pierde sau se cîştigă pe un alt plan, de adîncime metafizică şi de extensiune transistorică.
Pasărea orbilor (Ed. Albatros, Buc., 2001) este al zecelea roman al lui Dan Stanca (unul dintre puţinii autori actuali la care prolificitatea nu ajunge să diminueze substanţa epică sau ideatică). Mai mult decît în celelalte romane, autorul pariază aici pe latura profetică şi vizionară, cu o gravitate camuflată sub spectrul ironiei amare şi cu un realism bîntuit de imixtiunea fantasticului sacralizant. Cu o structură narativă deopotrivă complexă şi flexibilă, în care firele epice şi planurile temporale se întretaie uneori derutant, romanul poate aminti, în detalii, de ficţiunile fantastice ale lui Orwell (evocat şi direct, de mai multe ori, ca un fel de Founding Father al apocalipticii totalitare), M. Bulgakov, Eliade sau Borges, dar ansamblul rămîne foarte personal, de un autohtonism intempestiv, pe un fond de sensibilitate patetic-crepusculară, în subtilă şi foarte liberă cheie creştină (orbirea faţă de lume ca virtute mîntuitoare, elecţiune sacră şi arvună a clarvederii viitoare)[1]. Personajele se (auto)construiesc treptat, din fluxul memoriei, rămînînd sumare în latura exterioară, dar bine conturate lăuntric, aparenta inconsistenţă sau incoherenţă psiho-comportamentală ţinînd de criza de fond a unor conştiinţe vulnerate, de contextul confuz al devenirii lor, precum şi de ireductibilul miez iraţional al umanului. Paradoxul este îndeobşte deliberat, transformat în notă definitorie minimală a tuturor ipostazelor unei lumi destructurate (care nu-i “lumea pe dos” a discursului baroc, ci o lume pervertită pe faţă, în realitatea ei pe cît de brută, pe atît de banală, în cotidianul ei cenuşiu şi abulic). Deşi proiectată într-un viitor relativ apropiat şi zugrăvită în tuşe îngroşate, lumea aceasta este atît de organic şi de inconfundabil a noastră încît cruda ei autenticitate dă fiori pe şira spinării şi invită la o meditaţie gravă, de tensiune patapieviciană. Dan Stanca este un Patapievici cu recuzită romanescă, împingînd radiografia “omului recent” (în localizare românească) pînă la consecinţele ei ultime, apocaliptic-sinistre. Eseistul Horia-Roman Patapievici şi romancierul Dan Stanca (Omul recent şi Pasărea orbilor au apărut la interval de doar cîteva săptămîni) se întîlnesc în “reacţionarismul” lucidităţii asumate, lansînd - mutatis mutandis - acelaşi S.O.S. şi sugerînd aceeaşi urgenţă "exorcizatoare".
Închipuind România anilor ’30 ai noului secol (în opoziţie voalat polemică, aş zice, cu imaginea “aurită”, de belle époque, a anilor ’30 ai secolului trecut), Pasărea orbilor nu este o ficţiune în sensul clasic, ci aduce mai degrabă cu obiectivitatea virtuală a unei prospecţii de tip computerizat, în care datele introduse duc în chip necesar la o anume configuraţie. Viitorul acesta monstruos rezidă întreg în datele prezentului, dincolo de orice invenţie sau alegorie. Purtăm genetic în noi acest potenţial care se va actualiza aşa şi nu altfel, dacă nici o schimbare esenţială (de ordin uman sau divin) nu va abate pe un alt făgaş procesele în curs. Autorul devine astfel straniul cronicar avant la lettre al unui viitor pe care ni-l pregătim iresponsabil de peste 50 de ani (post-comunismul nefăcînd, la o analiză mai atentă, decît să adîncească tragicomic disoluţia comunistă, în cercul vicios al aceleiaşi paradigme ideologice de stînga, pe noul pat procustian al “corectitudinii politice”[2]).
Sîntem introduşi din capul locului într-un peisaj urban dezolant, în care Blocul (reprezentare simbolică de tip ciclopic a universului uniform şi uniformizator al “blocurilor de locuinţe”) tronează lugubru printre maidane şi dugheni. La ultimul etaj, pe o bandă roşie lată de un metru, stă scris cu litere mari şi crăcănate: “Trăiască minorităţile!” (lozincă ce revine ca un leit-motiv al romanului). Din haosul împrejmuitor răzbat muzici ţigăneşti, damf de cărnuri fripte şi duhori de mlaştină. Bucureştiul a ajuns capitala unei Românii pestriţe, agonice şi cuminţi (toată lumea ne laudă pentru pacifismul şi toleranţa cu care am clasat, prin asumată sinucidere identitară, problemele interetnice şi teritoriale!), un fel de ghenă resemnată a unui vast conglomerat globalist, unde “minorităţile” dominante (ţiganii şi homosexualii) fac legea, iar “majoritatea” subzistă anonim şi acultural, ca o turmă castrată, într-o mentalitate autist-individualistă şi într-un spaţiu semi-ghetoizat. Pe bisericile goale creşte muşchiul (metaforă telurică a uitării nepăsătoare), iar muzeele au căpătat statutul unor depozite suspecte de simboluri reacţionare (ca unele ce conservă inerţial trecutul şi “falsele” axiologii tradiţionale). Am pierdut demult Ardealul: nu ni l-a răpit nimeni, ci l-am cedat singuri, prin referendum, suspectîndu-ne, bîrfindu-ne şi împroşcîndu-ne cu insulte unii pe alţii, peste “gardul” secesionist al Carpaţilor. Lumea se aprinde şi se stinge la fel de repede, la obscure sau insidioase sugestii mediatice, altminteri putrezind curent în plictiseală, indiferenţă şi vulgaritate. Aproape nimeni nu mai are ambiţia “înţelegerii”, nici naivitatea “idealurilor”, mai ales după ce s-a pus în funcţiune şi “Scutul spaţial”, super-detector care amendează prompt orice “gînd reacţionar”, ca un fel de Deus ex machina, la graniţa dintre omenesc şi demonic.
Personajele centrale sînt Miranda Franga Paulescu (descendentă din familia doctorului N. C. Paulescu, marele savant “reacţionar”, femeie complexă şi punitiv însingurată, trecută de 50 de ani şi conformată lăuntric de pretenţia “sîngelui albastru”, a nobleţei diferenţiatoare pe fondul mitocăniei ambientale) şi Constantin Velicu (bărbat în jur de 35 de ani, descendent din familia unui fost securist pocăit pe jumătate, Costi este, la rîndul lui, un neliniştit şi un solitar, marcat parcă de o ereditate vinovată – şi cu atît mai dornic de o “eliberare” esenţială). Cuplul platonic şi iniţiatic, alcătuit dintr-un bărbat încă tînăr şi o femeie mult mai în vîrstă, constituie un fel de paradigmă obsesivă în proza lui Dan Stanca (cu posibile conotaţii simbolice în cheie guénoniană sau eliadiană, dar şi freudistă sau weiningeriană). Cei doi se refugiază “anamnetic” de pe orizontala prezentului pe verticala trecutului, cu o sensibilitate mai degrabă noetică decît lirică. Dialogurile lor, alternînd factologia cu hermeneutica, refac analitic, într-un fel de clandestinitate subversivă, atît două destine personale tainic înlănţuite, cît şi destinul unei lumi crepusculare. În ultimă instanţă, dincolo de relativa dihotomie subiectiv-obiectiv, devenim martorii unei aventuri a umanului în oglinzi paralele. Treptat, firele epice ale trecutului se adună într-un prezent pe cît de dezambiguizant, pe atît de fatal devastator: dacă rememorarea însufleţeşte şi dă consistenţă, imediatul pradă şi ucide. Cei doi protagonişti vor sfîrşi lapidaţi, într-o lume care nu suportă luciditatea şi nealinierea (“Nu ne iubiţi, paştele mamii voastre!” – le strigă cu dezgust un tuciuriu cu fruntea de două degete, înainte de aruncarea primei pietre. “Duşmani ai poporului, asta meritaţi!”).
“Scutul spaţial” (întruchipare teribilă a “obiectivităţii proaste”) face parte din logica acestei lumi: “Inventatorii scutului spaţial erau doi băieţi de treabă, relativ tineri, în jur de 40 de ani, foarte decenţi şi modeşti, cu domiciliul stabil în Noua Anglie, într-o zonă puritană (deşi puritanismul era o problemă cam depăşită, de manual), cu familii numeroase şi tabieturi precise, care nu păreau deloc tulburaţi de gloria ce bîzîia în jurul lor […]. O dată pus pe orbită, scutul fusese ghidat să survoleze acele regiuni ale planetei despre care se ştia că nu sînt chiar sigure […]. Cu atît mai mult cu cît aceste regiuni se caracterizau şi prin prezenţa unor intelectuali dificili, nu tocmai împăcaţi cu noua ordine a lumii […]. În asemenea condiţii, orice autor, orice gînditor, pînă şi un poet insignifiant, se aflau în pericolul de a fi suprimaţi de razele ucigaşe ale respectivului scut, din simplul motiv că, în momentul scrierii unui poem, autorul putuse fi ispitit de idei reacţionare, subversive, ulterior corijate, dar, luînd în considerare excesiva sensibilitate a scutului şi capacitatea lui de reacţie extrem de rapidă, acesta nu întîrzia să acţioneze, nemaişteptînd formularea nici unei autocritici, şi-l lichida rapid pe bietul şi inocentul autor. «Dar e el chiar atît de inocent?» – se întrebau cei severi, vajnici apărători ai integrităţii noilor vremuri. «Să fim serioşi, domnilor! Scriitorii nu au fost niciodată atît de inofensivi pe cît au vrut să pară şi, în consecinţă, lichidarea lor prin acest dispozitiv ultraperfecţionat de depistare a gîndurilor şi intenţiilor subversive este un lucru inspirat şi necesar»…” (pp. 229-230).
Dincolo de pozitivismul informaţiei oficiale, în jurul scutului pluteşte însă o aură de mister terorizant şi stranie ambiguitate. La sfîrşit ni se rezervă marea revelaţie; asemenea Sfîntului Ştefan, Costi are o ultimă viziune, dar cu sens răsturnat: “Într-o fracţiune, într-o fracţiune a fracţiunii, care dură însă cît o eternitate, avu viziunea întregului glob pămîntesc […], iar atunci, după ce ochii se obişnuiră cu haloul ceţos, care încet-încet începea să se destrame, văzu […] scutul spaţial şi groaza îi coborî pe figură […]. Era o reţea deasă, o plasă de oţel cu ochiurile strîmte şi strîns ţesute, care îmbrăca mingea pămîntului cu o za circulară. Filamentele care formau reţeaua erau negre, de un negru smolit, în contrast cu atmosfera albăstrie, părînd cu atît mai hidoase, ca tentaculele lungi ale unui păianjen […]. Dar aceasta nu era totul. În nodurile care ţeseau plasa luceau aceiaşi ochi apoşi, urduroşi, bovini, galbeni, ochii monstrului de care îi povestise ţiganca şi care acum, fixaţi în toate punctele reţelei, îşi îndreptau halucinant privirile spre pămînt, spre locuitorii lui pe care, în sfîrşit, îi avea la cheremul său” (pp. 238-239). Atunci Costi, dumirit şi cutremurat, izbucni cu disperare (vox clamantis in deserto): “Treziţi-vă, nesimţiţilor! Nu e nici un scut spaţial, nici o invenţie a americanilor. E doar el, cu numele codificat Mioriţa, monstrul născut aici la noi, în Teleorman, care mînca fleici grase în Joia şi Vinerea Mare şi care, de cînd a deschis ochii, a dorit dărîmarea bisericilor şi a palatelor, ca să trăim toţi în cazărmi şi în grajduri. Treziţi-vă, ticăloşilor!”. Aşadar, îndărătul întregului scenariu "pozitivist" stă nimeni altul decît cel pe care Viorica, ţiganca bătrînă (pitorească “preoteasă” a infernului), i-l evocase cîndva ca pe ex-securistul ce concepuse experimentul Piteşti şi apoi se strămutase în Occident, spre a-şi desăvîrşi acolo, cu mijloace noi şi mai sofisticate, acţiunea distructivă (“Gata, mi-a spus, plec! Nu mai e nimic de făcut în ţara asta. […] Trebuie neapărat să mă duc la americani, ruşii nu mai au nici ei nici o putere! […] E păcat de ştiinţa aia a americanilor, că nu fac nimic cu ea! Ei au nevoie de unul ca mine, care să ştie s-o direcţioneze. […] Viorico, fug la americani, mă prefac că sînt anticomunist, dar în realitate o să-i învăţ pe prostovani că de abia de acum încolo se construieşte comunismul […]: nu burta goală, minciuna şi gulagul, ci burta plină, uitatul de dimineaţă pînă seara la televizor şi scuiparea pe cuvînt, astea sînt comunismul adevărat!” – p. 227).
Rezultă limpede că numitul Mioriţa (cinică, dar cam puerilă ironie onomastică!), artizanul tuturor “reeducărilor” teofobe şi antropofobe[3], se identifică structural cu Antihristul însuşi, întruparea apocaliptică a Diavolului – care, nota bene, e român neaoş, progenitura infernală pe care o clocim demult în falsa noastră înţelepciune (“Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea!”), în resemnările şi compromisurile noastre istorice, în gregarismul nostru larvar! Trebuie să recunoaştem că de la “ţara lui Dracula” la “ţara lui Antihrist”, amîndouă “date dracului”, drumul n-ar fi nici prea lung, nici prea ocolit…
Romanul se încheie în nota acestei negre profeţii, cu imaginea celor două cadavre întinse pe maidanul însîngerat, dar spălate apoteotic de ploaia curăţitoare trimisă de Domnul peste ele. Iar speranţa, ca o pasăre renăscută din propria ei cenuşă, îşi deschide aripile de taină în ultimul pasaj, cu făgăduinţa înfiorată a unui eon auroral, strălucind dincolo de opacitatea istoriei: “Poate undeva, dincolo de plasa scutului, în profunzimea cerului, se slujea o liturghie a păsărilor şi a diamantelor, în care un copil subţire, îmbrăcat în haine albe, scînteietoare, ţinea Sfîntul Potir deasupra căruia flutura eşarfa vederii fără de moarte… Cosmosul e clădit din trei cuvinte. Dacă vi le-aş spune, m-aţi omorî cu pietre şi pietrele s-ar transforma în foc… Şi nu s-au transformat…”

Răzvan CODRESCU

[1] Pentru motivul simbolic al “păsării orbilor”, care a dat şi titlul romanului, a se vedea mai ales pp. 194-196.[2] Această continuitate perversă este sugerată şi prin sinistrul personaj cu numele de cod Mioriţa (vezi mai jos), mintea diabolică emigrată din Răsărit în Apus, dinspre falimentarul comunism rus spre înfloritorul “comunism american” (o, cîtă indignare a produs d-l Patapievici utilizînd această sintagmă!).[3] Să fi avut Dan Stanca în minte abrupta aserţiune a lui H.-R. Patapievici că “abia cînd privim spaţiul mioritic ca anticameră a fenomenului Piteşti, gravitatea chestiunii specificului naţional este cu adevărat pusă”?