MIC ESEU DESPRE DUEL

Aflu din recenta carte a d-lui Sorin Lavric, Noica şi Mişcarea Legionară (Ed. Humanitas, Buc., 2007, p. 80), că în interbelicul românesc simţul onoarei, cel puţin la nivelul tinerei aristocraţii intelectuale, era încă în măsură să fie împins pînă la soluţia extremă a duelului, deşi nici una dintre provocările evocate (fără indicarea surselor, care probabil sînt mai ales orale) nu s-a soldat cu vreo confruntare propriu-zisă. Astfel, „Dan Botta l-a provocat la duel pe Lucian Blaga fără să i se dea satisfacţie[1], Mircea Vulcănescu a făcut acelaşi lucru cu Sandu Tudor[2], Petre Pandrea i-a aruncat mănuşa lui Zelea-Codreanu fără ca şeful Gărzii de Fier s-o ridice[3]”. Să observăm că, dacă duelurile ar fi avut loc pînă la capăt, lumea românească, indiferent de deznodămînt, ar fi rămas serios păgubită. Nici unul dintre cei implicaţi, provocaţi şi provocatori, nu era din categoria cenuşie a ticălosului mărunt.
E ştiut că pe legionarii primei generaţii îi obseda ideea onoarei şi indignarea vindicativă în faţa trădării, considerate cel mai grav păcat al istoriei noastre (şi cine ar putea spune că nu-i aşa?). Exista o etică a cavalerismului, cu sublimităţile şi cu excesele ei, suficient de asumată pentru a fi plătită cu orice preţ. Pentru a pedepsi trădarea, Moţa trage în Vernichescu, camaradul vîndut. În numele onoarei lezate, Codreanu trage în Manciu, prefectul torţionar. Iar în cărţile „Căpitanului” citim: „Mergi numai pe căile indicate de onoare. Luptă şi nu fii niciodată mişel. Lasă pentru alţii căile infamiei. Decît să învingi printr-o infamie, mai bine să cazi luptînd pe drumul onoarei” (subl. mea). Legea Onoarei figurează de altfel, în Cărticica şefului de cuib, printre cele 6 legi de bază ale marii “familii legionare”. Noica însuşi, cu ostentativa sa angajare legionară de după asasinarea lui Codreanu (30 noiembrie 1938), poartă crucea onoarei (cu urmări pe care le va resimţi de-a lungul întregii vieţi).

Şi iată că citesc, deunăzi, pe blogul prietenului Claudiu Târziu (sub titlul: Cum să speli dezonoarea?):
„Să mă ierte cititorii care mă cred mai înduhovnicit decît sînt, dar o voi spune: uneori regret că nu mai există instituţia duelului. Lipsa onoarei la români e ca o boală de sînge, care, mă tem, reclamă un tratament sever.
Cum s-ar cuveni să reacţionezi la un atac în care combinaţia de rea-credinţă, mistificare, impoliteţe şi incoerenţă este deconcertantă? Primul gînd este că ai de-a face cu un beţiv violent. Însă, dacă priveşti îndărăt la faptele mangafalei, îţi dai seama că n-are nici măcar scuza beţiei. Omul e ticălos. Iar ticăloşia nu ştie de teama iubitoare a Domnului, ci numai de frica pedepsei corporale.
Îmi asum riscul de a fi etichetat drept extremist pentru aceste consideraţii, care, vă asigur, pornesc dintr-o indignare legitimă”.
Supralicitez cu bună intenţie, desigur, scriind toate cîte urmează. Nu sînt totuşi atît de naiv încît, vorba lui Eminescu, să iau metafora (în cazul acesta a duelului) ad litteram. Dar, cum zice românul, “vorba vine”...
Aceeaşi indignare “extremistă” – altminteri legitimă şi de înţeles – o vor fi trăit, mutatis mutandis, şi cei din interbelic, cînd s-a transformat chiar în indignarea unei întregi generaţii, care a ales calea duelului eroic cu puternicii vremii, gata să plătească chiar preţ de sînge pentru onoarea sa şi a neamului românesc. Martirajul legionar, chiar redus la cele câteva sute de victime de sub Carol II, s-a articulat în punctul de întîlnire dintre jertfelnicia mărturisitoare a muceniciei creştine (dimensiune prevalentă a sfinţeniei răsăritene) şi patosul cavalerilor cruciaţi (dimensiune prevalentă a eroismului apusean).
Bună sau rea, “instituţia duelului”, ca exerciţiu radical al onoarei, este expresia derivată a cavalerismului, deci a virilităţii. Oricîte rezerve s-ar putea formula la adresa ei, nu poţi să nu-i admiri temeiul de verticalitate. Şi nu întîmplător, deşi există şi excepţii (care pînă la urmă nu fac decît să confirme regula)[4], nostalgia duelului franc şi bărbătesc, odinioară marcă a condiţiei aristocratice (Noblesse oblige), este caracteristică în măsură semnificativă oamenilor cu mentalitate de dreapta, pentru care rectitudinea este – sau măcar se vrea – axă a existenţei. Trecerea de la ordinea aristocratică la ordinea burgheză şi apoi proletară a lumii a îngustat treptat şi exigenţele onoarei, şi practica duelului. Pentru mentalitatea stîngistă, fie ea liberală, socialistă sau comunistă, onoarea însăşi reprezintă un concept desuet şi “reacţionar”, iar refuzul şi prohibiţia duelului – o formă de “civilitate” umanitarist-democratică, reflectînd în mic invazia ideologică (“lupta pentru pace”) sau sentimentală (Make love not war) a pacifismului modern (care numai în mod demagogic invocă uneori şi scrupulul moral-religios, de care în alte privinţe nu prea se sinchiseşte, filosofia subsecventă fiind una laică, dacă nu chiar atee). Cu riscul ca afirmaţia să fie calificată drept “sexistă” de noii politruci ai “corectitudinii politice”, este desigur în joc şi trecerea de la o paradigmă “tare”/virilă a istoriei la una (mai) “moale”/efeminată (ce merge de la explozia “feminismului” pînă la... “teologia feministă”).

Ce-i drept, instituţia duelului nu mai există demult, dar duelul a continuat să fie practicat şi mult după ce fusese interzis. Duelatorii (dueliştii? duelgii?) îşi asumau de-acum încă şi mai mult de dragul onoarei: nu numai riscul de a pierde duelul, dar şi pe acela de a suferi sancţiunea aspră a legii (care putea merge pînă la proscrierea pe viaţă sau chiar pînă la pedeapsa capitală). Şi atunci una din două: ori erai ucis şi scăpai de la sine de sancţiunea legală, ori ucideai şi rămîneai în afara legii.
De aceea, creştineşte vorbind (şi mai ales dintr-o perspectivă ortodoxă, mai sensibilă la sfinţenie decît la cavalerism), cred că lui Dumnezeu nu-i va fi plăcut niciodată duelul, de două ori zădărnicitor de perspective: nici ticălosul nu se mai putea îndrepta, nici virtuosul nu-şi mai putea valorifica liber virtutea. Moartea anula de facto, supravieţuirea anula de jure. Supravieţuitorul era nevoit ori să fugă, ori să se predea, iar onoarea “reperată” risca să rămînă fără purtător. De aceea aş îndrăzni să spun că Dumnezeu îi va fi iubit pe cei ce se duelau, dar va fi urît duelul, care în principiu părea o soluţie, dar în fapt era o fundătură (dacă, bunăoară, Cain l-ar fi ucis pe Abel în duel, n-ar fi fost mai puţin ucigaş de frate).
În chestiunea duelului partea cea mai delicată e aceea că dreptatea intră sub hazard: ce se întîmplă dacă nu tu, dreptul, îl omori sau răneşti pe ticălos, ci el, ticălosul, te “mătrăşeşte” pe tine?! Te alegi şi cu “capul spart”, şi cu onoarea “nereperată”, iar ticălosul se poate prevala de deznodămînt ca să-şi disimuleze şi să-şi perpetueze ticăloşia, ba încă şi cu aere de erou! Şi atunci cine ce-a avut de cîştigat? Ce rost are?

Oricît s-ar invoca retoric poziţia clasică în materie (moartea e preferabilă dezonoarei), lucrurile rămîn într-o relativitate frustrantă, iar creştinismul pare pus între paranteze păgîne.
De aceea mai eficient pe termen lung şi mai plăcut lui Dumnezeu rămîne, fără doar şi poate, “duelul” verbal. Ticăloşia trebuie prompt şi ferm deconspirată, certată public, dată de ruşine. Dacă am face lucrul ăsta cum trebuie şi de cîte ori trebuie, mulţi ticăloşi ar ajunge să-şi dorească mai degrabă să fi murit decît să îndure oprobriul pînă la moarte... Sau poate sînt şi eu tributar paradigmei “efeminate” a modernităţii...

Răzvan CODRESCU

[1] La mijloc era desigur încredinţarea lui Dan Botta că Blaga, în teoria filosofico-poetică a „spaţiului mioritic”, îi plagiase lui ideea de „unduire”, dintr-un eseu cu tentă thracizantă (polemică îndeobşte cunoscută de istoria literară). E singurul „duel” – dintre cele enumerate aici – pentru care, din câte ştiu, există documente scrise, deşi cuvîntul nu este avansat ca atare (dar poate fi presupus din următoarea frază a lui Botta: “Acest domn va avea să răspundă neapărat, pe altă cale, de insultele pe cari le-a rostit” – subl. mea). Pentru amănunte, a se vedea Dan Botta, Cazul Blaga, Ed. Bucovina – I. E. Torouţiu, Bucureşti, 1941 (reprodus, din publicaţii anterioare, şi în antologia Plagiatul la români, Ed. ARC, Chişinău, 2004, pp. 107-118). Cf. şi Ion Simuţ, “Lucian Blaga provocat la duel de Dan Botta”, în România literară, nr. 11/2005, sau Andrei Oişteanu, “Duelul la români”, în România literară, nr. 22/2005. Oricum, dintre cei evocaţi în continuare, Blaga, cel ce mărturiseşte franc într-un poem emblematic: „Fiu al faptei nu sînt...”, e singurul ce ar putea fi suspectat de o anume laşitate. (Nota mea – R. C.)[2] Amîndoi – stranie grimasă a sorţii! – aveau să moară mai tîrziu în temniţa comunistă de la Aiud: Mircea Vulcănescu în 1952 (cu mesajul testamentar: „Să nu mă răzbunaţi!”), iar Sandu Tudor – devenit ieroschimonahul Daniil de la Rarău – în 1962. (Nota mea – R. C.)[3] Cei doi fuseseră colegi de liceu militar la Mânăstirea Dealu. Nu numai din acest episod insolit, dar şi din tot scrisul său ulcerat rezultă că Pandrea l-a gelozit pe Codreanu pentru harisma lui, altminteri socotindu-l inferior intelectual şi compromiţător misticoid al spiritului cazon. Cu tot stîngismul lui, Pandrea va ajunge şi el în temniţele comuniste (experimentînd din plin, pe propria piele, diferenţa dintre teoria şi practica marxismului, precum şi dreptatea fostului său coleg cum că „de vor intra trupele ruseşti pe la noi şi vor ieşi învingătoare, cine poate să creadă, unde este mintea care să susţină că ele vor pleca de la noi înainte de a ne sataniza, adică bolşeviza?”). (Nota mea – R. C.)[4] Cazul Petre Pandrea, bunăoară, atipic din mai toate punctele de vedere. Într-un fel, în tinereţe, Petre Pandrea a urmat un drum invers decît Petre Ţuţea: nu de la stînga spre dreapta, ci de la dreapta spre stînga. După ce scrie la Gândirea (exaltîndu-l, de pildă, pe Pârvan) şi-şi pune semnătura (în varianta Petre Marcu Balş) pe vestitul Manifest al Crinului Alb (1927), avocatul oltean devine galopant, cum el însuşi va fi recunoscut în închisoare (există mai multe mărturii convergente: Petre Ţuţea, Simion Ghinea, Dumitru Funda etc.), naivul „tovarăş de drum” al comuniştilor. (De menţionat, în paranteză, că a fost şi cumnatul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, de a cărui dizgraţie nu se putea să nu fie el însuşi afectat.)