sâmbătă, ianuarie 26, 2008

MIC ESEU DESPRE DUEL



Aflu din recenta carte a d-lui Sorin Lavric, Noica şi Mişcarea Legionară (Ed. Humanitas, Buc., 2007, p. 80), că în interbelicul românesc simţul onoarei, cel puţin la nivelul tinerei aristocraţii intelectuale, era încă în măsură să fie împins pînă la soluţia extremă a duelului, deşi nici una dintre provocările evocate (fără indicarea surselor, care probabil sînt mai ales orale) nu s-a soldat cu vreo confruntare propriu-zisă. Astfel, „Dan Botta l-a provocat la duel pe Lucian Blaga fără să i se dea satisfacţie[1], Mircea Vulcănescu a făcut acelaşi lucru cu Sandu Tudor[2], Petre Pandrea i-a aruncat mănuşa lui Zelea-Codreanu fără ca şeful Gărzii de Fier s-o ridice[3]”. Să observăm că, dacă duelurile ar fi avut loc pînă la capăt, lumea românească, indiferent de deznodămînt, ar fi rămas serios păgubită. Nici unul dintre cei implicaţi, provocaţi şi provocatori, nu era din categoria cenuşie a ticălosului mărunt.
E ştiut că pe legionarii primei generaţii îi obseda ideea onoarei şi indignarea vindicativă în faţa trădării, considerate cel mai grav păcat al istoriei noastre (şi cine ar putea spune că nu-i aşa?). Exista o etică a cavalerismului, cu sublimităţile şi cu excesele ei, suficient de asumată pentru a fi plătită cu orice preţ. Pentru a pedepsi trădarea, Moţa trage în Vernichescu, camaradul vîndut. În numele onoarei lezate, Codreanu trage în Manciu, prefectul torţionar. Iar în cărţile „Căpitanului” citim: „Mergi numai pe căile indicate de onoare. Luptă şi nu fii niciodată mişel. Lasă pentru alţii căile infamiei. Decît să învingi printr-o infamie, mai bine să cazi luptînd pe drumul onoarei” (subl. mea). Legea Onoarei figurează de altfel, în Cărticica şefului de cuib, printre cele 6 legi de bază ale marii “familii legionare”. Noica însuşi, cu ostentativa sa angajare legionară de după asasinarea lui Codreanu (30 noiembrie 1938), poartă crucea onoarei (cu urmări pe care le va resimţi de-a lungul întregii vieţi).

Şi iată că citesc, deunăzi, pe blogul prietenului Claudiu Târziu (sub titlul: Cum să speli dezonoarea?):
„Să mă ierte cititorii care mă cred mai înduhovnicit decît sînt, dar o voi spune: uneori regret că nu mai există instituţia duelului. Lipsa onoarei la români e ca o boală de sînge, care, mă tem, reclamă un tratament sever.
Cum s-ar cuveni să reacţionezi la un atac în care combinaţia de rea-credinţă, mistificare, impoliteţe şi incoerenţă este deconcertantă? Primul gînd este că ai de-a face cu un beţiv violent. Însă, dacă priveşti îndărăt la faptele mangafalei, îţi dai seama că n-are nici măcar scuza beţiei. Omul e ticălos. Iar ticăloşia nu ştie de teama iubitoare a Domnului, ci numai de frica pedepsei corporale.
Îmi asum riscul de a fi etichetat drept extremist pentru aceste consideraţii, care, vă asigur, pornesc dintr-o indignare legitimă”.
Supralicitez cu bună intenţie, desigur, scriind toate cîte urmează. Nu sînt totuşi atît de naiv încît, vorba lui Eminescu, să iau metafora (în cazul acesta a duelului) ad litteram. Dar, cum zice românul, “vorba vine”...
Aceeaşi indignare “extremistă” – altminteri legitimă şi de înţeles – o vor fi trăit, mutatis mutandis, şi cei din interbelic, cînd s-a transformat chiar în indignarea unei întregi generaţii, care a ales calea duelului eroic cu puternicii vremii, gata să plătească chiar preţ de sînge pentru onoarea sa şi a neamului românesc. Martirajul legionar, chiar redus la cele câteva sute de victime de sub Carol II, s-a articulat în punctul de întîlnire dintre jertfelnicia mărturisitoare a muceniciei creştine (dimensiune prevalentă a sfinţeniei răsăritene) şi patosul cavalerilor cruciaţi (dimensiune prevalentă a eroismului apusean).
Bună sau rea, “instituţia duelului”, ca exerciţiu radical al onoarei, este expresia derivată a cavalerismului, deci a virilităţii. Oricîte rezerve s-ar putea formula la adresa ei, nu poţi să nu-i admiri temeiul de verticalitate. Şi nu întîmplător, deşi există şi excepţii (care pînă la urmă nu fac decît să confirme regula)[4], nostalgia duelului franc şi bărbătesc, odinioară marcă a condiţiei aristocratice (Noblesse oblige), este caracteristică în măsură semnificativă oamenilor cu mentalitate de dreapta, pentru care rectitudinea este – sau măcar se vrea – axă a existenţei. Trecerea de la ordinea aristocratică la ordinea burgheză şi apoi proletară a lumii a îngustat treptat şi exigenţele onoarei, şi practica duelului. Pentru mentalitatea stîngistă, fie ea liberală, socialistă sau comunistă, onoarea însăşi reprezintă un concept desuet şi “reacţionar”, iar refuzul şi prohibiţia duelului – o formă de “civilitate” umanitarist-democratică, reflectînd în mic invazia ideologică (“lupta pentru pace”) sau sentimentală (Make love not war) a pacifismului modern (care numai în mod demagogic invocă uneori şi scrupulul moral-religios, de care în alte privinţe nu prea se sinchiseşte, filosofia subsecventă fiind una laică, dacă nu chiar atee). Cu riscul ca afirmaţia să fie calificată drept “sexistă” de noii politruci ai “corectitudinii politice”, este desigur în joc şi trecerea de la o paradigmă “tare”/virilă a istoriei la una (mai) “moale”/efeminată (ce merge de la explozia “feminismului” pînă la... “teologia feministă”).

Ce-i drept, instituţia duelului nu mai există demult, dar duelul a continuat să fie practicat şi mult după ce fusese interzis. Duelatorii (dueliştii? duelgii?) îşi asumau de-acum încă şi mai mult de dragul onoarei: nu numai riscul de a pierde duelul, dar şi pe acela de a suferi sancţiunea aspră a legii (care putea merge pînă la proscrierea pe viaţă sau chiar pînă la pedeapsa capitală). Şi atunci una din două: ori erai ucis şi scăpai de la sine de sancţiunea legală, ori ucideai şi rămîneai în afara legii.
De aceea, creştineşte vorbind (şi mai ales dintr-o perspectivă ortodoxă, mai sensibilă la sfinţenie decît la cavalerism), cred că lui Dumnezeu nu-i va fi plăcut niciodată duelul, de două ori zădărnicitor de perspective: nici ticălosul nu se mai putea îndrepta, nici virtuosul nu-şi mai putea valorifica liber virtutea. Moartea anula de facto, supravieţuirea anula de jure. Supravieţuitorul era nevoit ori să fugă, ori să se predea, iar onoarea “reperată” risca să rămînă fără purtător. De aceea aş îndrăzni să spun că Dumnezeu îi va fi iubit pe cei ce se duelau, dar va fi urît duelul, care în principiu părea o soluţie, dar în fapt era o fundătură (dacă, bunăoară, Cain l-ar fi ucis pe Abel în duel, n-ar fi fost mai puţin ucigaş de frate).
În chestiunea duelului partea cea mai delicată e aceea că dreptatea intră sub hazard: ce se întîmplă dacă nu tu, dreptul, îl omori sau răneşti pe ticălos, ci el, ticălosul, te “mătrăşeşte” pe tine?! Te alegi şi cu “capul spart”, şi cu onoarea “nereperată”, iar ticălosul se poate prevala de deznodămînt ca să-şi disimuleze şi să-şi perpetueze ticăloşia, ba încă şi cu aere de erou! Şi atunci cine ce-a avut de cîştigat? Ce rost are?
Oricît s-ar invoca retoric poziţia clasică în materie (moartea e preferabilă dezonoarei), lucrurile rămîn într-o relativitate frustrantă, iar creştinismul pare pus între paranteze păgîne.
De aceea mai eficient pe termen lung şi mai plăcut lui Dumnezeu rămîne, fără doar şi poate, “duelul” verbal. Ticăloşia trebuie prompt şi ferm deconspirată, certată public, dată de ruşine. Dacă am face lucrul ăsta cum trebuie şi de cîte ori trebuie, mulţi ticăloşi ar ajunge să-şi dorească mai degrabă să fi murit decît să îndure oprobriul pînă la moarte... Sau poate sînt şi eu tributar paradigmei “efeminate” a modernităţii...

Răzvan CODRESCU

[1] La mijloc era desigur încredinţarea lui Dan Botta că Blaga, în teoria filosofico-poetică a „spaţiului mioritic”, îi plagiase lui ideea de „unduire”, dintr-un eseu cu tentă thracizantă (polemică îndeobşte cunoscută de istoria literară). E singurul „duel” – dintre cele enumerate aici – pentru care, din câte ştiu, există documente scrise, deşi cuvîntul nu este avansat ca atare (dar poate fi presupus din următoarea frază a lui Botta: “Acest domn va avea să răspundă neapărat, pe altă cale, de insultele pe cari le-a rostit” – subl. mea). Pentru amănunte, a se vedea Dan Botta, Cazul Blaga, Ed. Bucovina – I. E. Torouţiu, Bucureşti, 1941 (reprodus, din publicaţii anterioare, şi în antologia Plagiatul la români, Ed. ARC, Chişinău, 2004, pp. 107-118). Cf. şi Ion Simuţ, “Lucian Blaga provocat la duel de Dan Botta”, în România literară, nr. 11/2005, sau Andrei Oişteanu, “Duelul la români”, în România literară, nr. 22/2005. Oricum, dintre cei evocaţi în continuare, Blaga, cel ce mărturiseşte franc într-un poem emblematic: „Fiu al faptei nu sînt...”, e singurul ce ar putea fi suspectat de o anume laşitate. (Nota mea – R. C.)[2] Amîndoi – stranie grimasă a sorţii! – aveau să moară mai tîrziu în temniţa comunistă de la Aiud: Mircea Vulcănescu în 1952 (cu mesajul testamentar: „Să nu mă răzbunaţi!”), iar Sandu Tudor – devenit ieroschimonahul Daniil de la Rarău – în 1962. (Nota mea – R. C.)[3] Cei doi fuseseră colegi de liceu militar la Mânăstirea Dealu. Nu numai din acest episod insolit, dar şi din tot scrisul său ulcerat rezultă că Pandrea l-a gelozit pe Codreanu pentru harisma lui, altminteri socotindu-l inferior intelectual şi compromiţător misticoid al spiritului cazon. Cu tot stîngismul lui, Pandrea va ajunge şi el în temniţele comuniste (experimentînd din plin, pe propria piele, diferenţa dintre teoria şi practica marxismului, precum şi dreptatea fostului său coleg cum că „de vor intra trupele ruseşti pe la noi şi vor ieşi învingătoare, cine poate să creadă, unde este mintea care să susţină că ele vor pleca de la noi înainte de a ne sataniza, adică bolşeviza?”). (Nota mea – R. C.)[4] Cazul Petre Pandrea, bunăoară, atipic din mai toate punctele de vedere. Într-un fel, în tinereţe, Petre Pandrea a urmat un drum invers decît Petre Ţuţea: nu de la stînga spre dreapta, ci de la dreapta spre stînga. După ce scrie la Gândirea (exaltîndu-l, de pildă, pe Pârvan) şi-şi pune semnătura (în varianta Petre Marcu Balş) pe vestitul Manifest al Crinului Alb (1927), avocatul oltean devine galopant, cum el însuşi va fi recunoscut în închisoare (există mai multe mărturii convergente: Petre Ţuţea, Simion Ghinea, Dumitru Funda etc.), naivul „tovarăş de drum” al comuniştilor. (De menţionat, în paranteză, că a fost şi cumnatul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, de a cărui dizgraţie nu se putea să nu fie el însuşi afectat.)

11 comentarii:

La 27/1/08 1:01 p.m. , Anonymous Ioana a spus...

Foarte interesant articolul. Mi-as permie insa o mica observatie: vorbesti despre situatia in care castiga cel ce nu are dreptatea de partea lui. Eu ma gandesc insa la originile duelului, la acele "ordalii" sau duel judiciar, si as spune ca duelul exista nu pentru ca oamenii sa isi masoare priceperea in manuirea armelor, ci pentru ca Dumnezeu sa ii dea castig de cauza aceluia ce are dreptate.

 
La 27/1/08 2:05 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Oare lui Dumnezeu îi place să fie astfel "somat"? Şi care ar fi criteriul că un deznodămînt sau altul reprezintă voia lui Dumnezeu şi nu jocul hazardului? Sau oare nu cumva şi dracul de-abia aşteaptă să-şi bage coada, cum se zice, ca învrăjbitor de meserie ce este ("Întărîtă-i, drace!")? Nu-i numai problema duelului, ci a oricărei forme de ispitire a voii lui Dumnezeu.
Nu mai vorbesc de situaţia, frecventă în ultimele veacuri, în care "duelgii" se întîmplă să fie atei convinşi. Atunci ei nu-L mai ispitesc pe Dumnezeu, ci, în limbajul lor, îşi ispitesc, păgîneşte, "norocul".
În ce-L priveşte pe Dumnezeu, hai să-L credem pe Cuvînt că voieşte "nu pieirea păcătosului, ci îndreptarea lui"!

 
La 27/1/08 7:38 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Mi se pare foarte inspirat ceea ce spuneti:,,Dumnezeu îi va fi iubit pe cei ce se duelau, dar va fi urît duelul"..
Adica, balansul nostru existential continuu ca ,,mod de a fi In Hristos" si de a obtine mantuirea in legatura ins(eu)-comunitate(celalalt)-Dumnezeu. E aproape nebunie :Porunca noua va dau:sa va iubiti unul pe altul, Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi sa va iubiti unul pe altul".Intru aceasta ne recunoastem ca si crestini.Dreptatea noastra personala aici si acum, devine nesemnificativa in fata Vesniciei.
Evident Dumnezeu iubeste curajul nostru, netemerea, asumarea de riscuri, taria sufleteasca insumand metaforic ,,sabia" dreptatii,dar nu e suficient. Dreptatea trebuie supusa dragostei pe care N.Steinhardt o considera ,,suprema virtute si singura menita vesniciei". ,,Sa nu ucizi" I(Lui Dumnezeu) se pare cu totul insuficient: simpla jicnire(cu vorbe ca:nebunule, netrebnicule)fratelui nostru e considerata a fi vrednica de osanda grea...cat de nobila, de marinimoasa si de rafinata este povata(Mt.23,24,5):,,Daca iti vei duce darul tau la altar si acolo iti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva impotriva ta, lasa darul tau acolo, inaintea altarului, si mergi intai si impaca-te cu fratele tau, si apoi venind, adu darul tau".Altfel spus, dupa cum nu ne putem infatisa lui Dumnezeu cu mainile patate de sange, aidoma nu putem cuteza sa ne apropiem de altar cu limba spurcata de vorbe urate" (N.Steihardt).
Conchid, spunand ca uneori,raspunzand la provocarile zilei dupa legile firii e floare la ureche fata de legea Dragostei ,,ca sa biruim lumea".Dar sa indraznim...
C.N.

 
La 27/1/08 7:44 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

si totusi, dupa cum spune parintele meu duhovnic, uneori Dumnezeu lucreaza si prin mandria oamenilor.
duelurile -cat spectacol, cata materie prima pentru arta in istoria omenirii..
C.N.

 
La 27/1/08 10:10 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Într-adevăr, Dumnezeu lucrează prin toţi şi prin toate, dacă nu cu voia, măcar cu îngăduinţa...
Iar noi s-ar cădea să avem deosebirea duhurilor. Hristos ne cheamă la îndrăzneală, dar nu la acea îndrăzneală care este fruct al mîndriei şi n-are paşaport în cer. El nu ne cheamă să biruim în lume, de ochii lumii, ci să biruim lumea, de ochii Lui. Ca să venim chiar la un caz evocat în text, iată ce nu înţelesese tînărul Codreanu, dar înţelesese Codreanu cel de dinaintea morţii...

 
La 31/1/08 9:11 a.m. , Anonymous Ioana a spus...

Nu stiu daca e vorba de "a fi somat". Acum imi amintesc de ceea ce spunea Steinhardt si mi-a placut enorm: Iisus a fost cel mai desavarsit gentilom. Poate ca lui Dumnezeu Ii place lupta pentru onoare sau adevar. Dar, bineinteles, nu cea pentru mandrie prosteasca.

 
La 31/1/08 11:42 a.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

De acord: mare e "boieria" lui Hristos!
Aici e însă şi o taină greu de sondat: raportul dintre dreptatea şi mila lui Dumnezeu. Mie mi se pare că Dumnezeu nu e nici milos pînă la a fi nedrept,nici drept pînă la a fi nemilos.
Altminteri, ne dăm şi noi, omeneşte, cu presupusul...
În ce priveşte duelul, mărturisesc că şi pe mine mă fascinează, cum am şi spus-o în treacăt în micul eseu, partea de frumuseţe şi măreţie a ceea ce numim îndeobşte "cultul onoarei". Am încercat însă să nu rămîn la pura fascinaţie...
S-ar putea şi să n-am dreptate pînă la capăt. De fapt, nici nu mi-am propus cu tot dinadinsul acest lucru, ci mai degrabă o provocare la lămurire.Discuţia rămîne deschisă şi mă bucur că e aşa.

 
La 6/2/08 6:16 a.m. , Blogger vio a spus...

Dreptatea, chiar validata de o argumentare solida sau de consensul majoritatii, nu-i decit expresie a mintii (nu iau in consideratie dreptatea patimasului)...Fara implicarea inimii in cautarea sau dobindirea dreptatii procesul devine pur si simplu o manifestare al orgoliului personal fie el invesmintat in onoare si curaj.

 
La 6/2/08 8:27 a.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

M-am întrebat mereu despre dreptate: ajunge să o ai, sau mai trebuie să-ţi şi fie dată?

 
La 7/2/08 3:21 a.m. , Blogger vio a spus...

Pentru un imbunatatit duhovniceste nu cred ca mai are importanta daca are sau nu dreptate (in ale lumii asteia). In acest caz, a o cauta spre
a-ti mai fi si data, nu mai area sens.

Cred ca mare umilinta iti mai trebuie ca sa te multumesti numai cu dreptatea in sine...
Orgoliul cauta dreptatea nu numai pentru a-i fi data ci mai ales pentru a o afisa!

 
La 7/2/08 8:12 a.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Dacă este aşa, dreptatea nu mai reprezintă o valoare în sine, ci doar un pretext pentru exerciţiul amorului propriu. Dar chiar întrebuinţată greşit, e ea mai puţin dreptate?

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire