RĂZVAN CODRESCU: SONETE NOI

RUG APRINS

Castelul meu de vise este gata:
mai am doar turla mai de sus să-i pun
şi în creneluri gurile de tun
cu care-om bate zmeii răi şi gloata.

De-acum e timpul moartea să-mi răzbun,
de pe obraz să-i şterg iubirii pata
şi toată floarea neamului, damnata,
la masa mea rotundă s-o adun.

Se cade gînd şi inimă de pară
să dobîndim, ca peste-un an sau doi,
căliţi în rugul cel aprins în noi,
să dăm năvală-n bezna din afară,
pornind, pe caii noştri de lumină,
Armaghedonul care va să vină.


STRĂGHICIRE

Ce-i mai frumos ni-i dat numai o dată,
căci chiar păzit cu drag în amintire,
doar umbră e, mereu tot mai subţire,
a clipei ce, prin firea ei, se gată.

O, cîtă frumuseţe-n risipire
lăsat-ai, Doamne,-n lumea ta furată,
să străghicim, bucată cu bucată,
tot ce-am pierdut cîndva prin nemurire!

Voire-ar ca-n oglindă să înveţe
şi-n ghicitură rîvna mea adîncă,
din josul lumii ce-ţi ieşi din brîncă
şi pînă-n susul întreitei feţe,
de cîte mii de ani de frumuseţe
ne-o izbăvi cea neivită încă.


FRUMUSEŢEA

Nici tu, nici ea, nici una şi nici toate
nu sînteţi Frumuseţea, dar pe rînd
îi duceţi crucea, care pe cît poate,
din lung de glezne pînă-n larg de gînd.

Ea n-are chip, dar chipu-i e măsură,
se-mparte-n veci, dar nu se risipeşte,
aievea-i, dar o vezi în ghicitură,
cerească-i, dar te-nfrupţi din ea lumeşte.

Nu-şi ştie carnea miezul ei de duh,
nici inima izvodul ei de minte,
dar vămi sînt rînduite în văzduh
spre lămurirea cea mai dinainte
de-a sta cu toţii, faţă către faţă,
cu Frumuseţea care nu se-nvaţă.

DE-A V-AŢI ASCUNSELEA

Ascundem fiecare un secret
pe care singur Dumnezeu ni-l ştie
şi-n miezul lui adînc, de rană vie,
mocneşte moartea, ca un foc încet.

Ne este duhul şarpe de şiret
în ascunziş meteahna să şi-o ţie,
dar tremură-nfricat de veşnicie,
iubindu-şi trupul, cît ar fi de biet.

Cu taina lui trăieşte fiecare,
şi ne minţim din grai şi din priviri,
şi ce-i aievea pururea ne doare,
din toiul clipei pînă-n amintiri...
Dar asta-i îndurarea sfîntă poate:
că nu le ştim de-a fir a păr pe toate...

NECUMPĂNIRE

De-am fi dreptăţii martori fiecare
şi n-am avea vreo altă-nvrednicire,
ni s-ar ierta şi multa neiubire,
şi necredinţa pururi cîrtitoare.

Dar noi minţim dreptăţii zi de zi
şi ne prefacem iubitori de bine,
şi-n numele credinţei prea puţine
ne facem ucigaşi credinţei vii.

Cînd nu e dreaptă cumpănire-n toate,
chiar de-am avea virtuţi cu prisosinţă,
virtutea însăşi ca un bici ne-ar bate.
Ce s-a ales prin vămi din noi nu este
decît trufie fără de putinţă,
iar Dumnezeu – o mască pusă peste.

NICI CRUCEA TA...

Nimic nu-i lin, nici luminos, nici mare
în lumea-n care, Doamne, m-ai trimis:
de n-aş scăpa din cînd în cînd spre vis,
doar silă-aş fi şi mucedă uitare...

Nici crucea ta putere nu mai are
cînd te-alungăm din noi ca pe-un proscris
şi, dînd cu tifla raiului promis,
ne îndulcim, ca viermii, la putoare.

Ni-i cloacă lumea, în răspăr de tine,
iar de mai este-n noi vreo rămăşiţă
din chipul tău, afurisim mai bine
şi trunchi ceresc, şi veştedă mlădiţă,
căci tot ce vrem, cu îndîrjire vie,
e să ne batem joc de veşnicie.


LUCIFERLAND

Cînd trage visul către Soare-apune,
rămîne malul duhului pustiu,
iar carnea face dulce plecăciune
în capiştile evului tîrziu.

Splendoare pare totul şi minune,
dar nu mai este omul suflet viu,
iar moartea a-mbrăcat, să se răzbune,
cămaşa vieţii peste anteriu.

În Soare-apune iadul e frumos
ca Lucifer în prima lui mărire,
dar cade zi de zi mereu mai jos,
să nu-i ajungă cerul la iubire,
căci frumuseţea lui atîta cere:
să dai ce-i sfînt pe clipa de plăcere.

JUDEŢ

De-s lanţurile de-aur sau de-argint,
nu-nseamnă că-i robia mai uşoară,
şi de-s mai paşnici cei care ne mint,
minciuna tot la fel de mult măsoară.

Căzuţi din lacul bestiei gregare
în puţul cutrei care muşcă blînd,
am fost şi sîntem neamul care moare
pe crucea lui ca un tîlhar de rînd.

Nu duhul ne-a lipsit, nici omenia,
ci cutezanţa de a fi mai mult
decît plugarul care-ntoarce glia
sau decît lotrul de la vatră smult.
Iar cui a vrut să ne înveţe sporul
i-am dat mereu cu tifla şi piciorul.

LIMBA NOASTRĂ

De-am fost zidit statornică cetate,
noi, neamul fără stea, aceea-i doar
această limbă reavănă de har
şi mlădioasă mai presus de toate.

E loc în ea de tot ce-am fost vreodată,
dar şi de tot ce n-am ajuns a fi,
în duhul ei mereu rămînem vii
şi ea ne-o sta chezaş la judecată.

De-am face-n faptă ce putem prin grai,
ni s-ar smeri pămîntul sub picioare
şi-am fi nu gură, ci adînc de rai.
Dar leneşi şi nevrednici ei şi nouă,
înceţi la sîrg şi grabnici la uitare,
o-năbuşim cu mîinile-amîndouă...


PRIN VĂMI

Pribeag am fost pe-acest pustiu de lume
şi am iubit-o fără s-o ador,
iar de-am avut pe ea un rost anume,
a fost acela de-a-nvăţa să mor.

Şi poate-atunci cînd slobod o să fie
de haina lumii sufletul din noi
vom învăţa deplin şi cum se-nvie,
lovind în duh ţepuşa dinapoi...

Nimic nu stă din cele ce-s făcute,
nici ce-i vremelnic nu se pierde-n veci,
ci toate se adună, pe tăcute,
ca lamura spălată-n ape reci,
la bunătatea lor dintîi, pe care
prin vămi o poartă-n sine fiecare.


MARTYRIA

Cruciaţilor secolului XX

Se cuvenea ca ei măcar să fie
nemuritori, dar iată-i că se duc,
lăsînd în urmă neamul mai uituc
şi ţara lor de suflet mai pustie...

Tu, Doamne, care-i ştii de-a fir a păr,
şi mult le-ai dat, ca mult să le poţi cere,
credinţa lămureşte-o din durere,
nădejdea fă-o stîlp de adevăr,

iar peste toate pune steag iubirea,
să priveghem sub ea şi morţi, şi vii,
neistoviţi nicicînd şi nicăirea,
bătuţi pe crucea lumii de aci,
dar muşinînd cetatea care n-are
nevoie nici de lună, nici de soare!


NESOMN

Un ochi de-adoarme, celălalt veghează,
căci sîntem os din stirpea celor care
se săvîrşesc în zale şi călare,
iar umbra-n urmă le mai umblă trează.

Noi somnul îl urîm ca pe-o ispită,
şi toată lenea care-n jos ne-mbie,
iar dacă-avem răgaz de-o bucurie,
privim spre cer şi-aducem mulţumită.

Hăitaşi prin veac ai tîlcurilor sfinte,
ne arde dorul chipului dintîi
şi stîlp de foc ne umblă dinainte –
şi ne-o şedea cîndva la căpătîi –
iubirea care singură ne duce
la învierea neamului prin Cruce.


ROST SUPREM

Trăim în miezul unui rug aprins,
nemistuiţi în marea vîlvătaie,
şi peste evul ce-ndărăt s-a stins
uriaşul crug al cerului se-ndoaie.

Să tragem minteni veacul către veci
e rîvna noastră mai presus de toate,
şi ne-om ascunde faţa ca să treci,
în slava ta, cetate cu cetate.

Tu, răstignita lumii temelie,
tu, întreita cerurilor taină,
tu, care-mbraci lumina ca pe-o haină,
dă iama-n noi şi fă-ne punte vie
spre-acea nelume doldora de tine
în care sinea cade grea de Sine.


NON IDEM EST

Dreptatea, ştiu, n-ajunge să o ai,
de nu îţi este şi de alţii dată,
nici nu te duce singură în rai,
de n-are-n ea şi dragoste curată.

Dreptatea multe poate, dar nimic
de nu se-mparte-n rîvna ei de vie,
şi nu e drept pe lume mai calic
decît e cel ce doar de sine ştie.

Dreptatea nu e tron înalt, ci cruce,
nu-i una-n toţi, ci una-n fiecare,
şi cît o ducem, tot pe-atît ne duce.
Iar duhul ei de vrem să nu-l ucidem,
se cade-a şti că-n lumea-nşelătoare
non idem est si duo dicunt idem.


MISERERE

Dreptate, Doamne, nu-ţi cerşesc, ci milă,
căci nu-i de noi dreptatea ta divină,
ce dacă-ar fi asupra-ne să vină,
n-ar mai rămîne om nici de prăsilă.

Chiar sfinţi să fim, şi tot e prea puţină
virtutea-n noi, cei învechiţi în silă,
de-aceea fruntea ne-o plecăm umilă
iubirii ce în chip nedrept ne-alină.

Din îndurare-n altă îndurare
ne tot tîrîm, ca fúrii, spre vecie,
iar tu ne rabzi din nou pe fiecare,
primeşti un dar şi dai în schimb o mie,
mereu nedrept în marea ta răbdare,
lăsînd ca dracul mult mai drept să fie!


LA JUDECATĂ

Credinţa dreaptă preţ de sînge are
şi n-am s-o pun în cumpeni de eres,
dar ştiu că decît ea e mult mai mare
iubirea care-şi dă la fapte ghes.

La Sfînta Judecată viitoare,
nu ce-am crezut, nici cîte-am înţeles
ne-ntreabă Dumnezeu pe fiecare,
ci cît făcurăm binele de des.

Iar de-am greşit c-o iotă sau cu două,
dar am trăit iubirea cu prisos,
de-a dreapta lui, în haina nunţii nouă,
ne pune cel ce-i mai întîi milos,
şi unde-am fost c-un gînd sărac de vină,
ne spală-n veci lumina lui cea lină.


TAINA IUBIRII

De Dumnezeu întinsă făpturii ca o nadă,
frumoasă e iubirea cînd o trăieşti în toi,
dar încă mai frumoasă-i uitîndu-te-napoi,
cînd ochiul minţii poate mai în adînc să vadă.

Iubirea este rugul nemistuit din noi,
e fiat-ul mai tare ca orişice tăgadă,
e pocăinţa firii că s-a lăsat să cadă,
e-ndreptăţirea noastră în ziua de apoi.

Să mori trăind iubirii e taina cea mai mare,
să înviezi iubirii e darul cel mai pur,
şi crucea însăşi este iubire răbdătoare,
cu braţele întinse spre toate dimprejur.
Căci de n-ar fi iubirea, în cer şi pe pămînt,
nici Dumnezeu, nici omul n-ar mai avea Cuvînt.


ÎNTRE DOUĂ IUBIRI

Între două iubiri m-am rănit de cînd sînt
şi cu două iubiri voi intra în mormînt.
Cînd una apune, cînd alta răsare,
nu ştiu care este din ele mai mare...

Iubirea de-ar fi de istov numai una,
i-aş purta – pe pămînt sau în ceruri – cununa,
dar loc nu-i de pace şi nici de-mplinire
cînd tulburi iubirea cu altă iubire...

Povară mi-s duhul şi carnea pe rînd,
ca viaţa-s de aspru, ca visul de blînd;
de mine mă spăl ca de-o veche prihană,
dar tot mai rămîne puroiul în rană,
şi-ntre două iubiri ce-osebit se măsoară
crucea mi-e grea ca o piatră de moară...


POJAR

Mai mare-mi fu iubirea decît mine
şi am jertfit înaltei ei splendori
atîta suflet şi de-atîtea ori
că nu mai ştiu ce taină viu mă ţine.

Nici n-am habar acum, cînd noaptea vine,
de-om mai ajunge teferi pînă-n zori,
nici de-s aievea ochii visători
ce ard în para flăcării divine.

O, rug aprins în slava cărnii mele,
nici răni nu simt, nici spaime nu mă fură,
ci pîn’ la capăt rîvna mea te-ndură,
sperînd păcatul cel dintîi să-l spele,
ca într-o zi, mai plină şi mai pură,
credinţa mea să nu mă mai înşele!


HOMO VIATOR

În noi virtutea capăt nu-i, ci cale,
pe care merge omul pe cît poate,
mereu atît de mic într-ale sale,
dar rînduit mai mare peste toate.

Măsură-avînd dintîi în Dumnezeu,
sfinţirea lui atîtea trepte suie,
şi de-ar sui întruna şi mereu,
va fi mai mult, dar nu va fi ce nu e.

A pus în noi destul să poată cere
cel ce ne face slavei lui părtaşi,
dar între noi şi el mai e o vrere,
ce ne rîvneşte silnici şi trufaşi,
ştiind că slobozi sîntem, după fire,
să nu iubim c-o singură iubire...


CREZUI

Crezui cîndva dreptăţii şi-astăzi ştiu
că doar în cer dreptatea-i fără pată,
şi-n strîmbătate de-am căzut o dată,
puieşte moartea-n tot ce este viu.

Crezui iubirii şi-nţeleg tîrziu
că doar pe cruce-ntreagă se arată,
că nu-i iubire dacă-aşteaptă plată,
cum nu-i plinire dacă nu-i pustiu.

Crezui credinţei şi pricep prea bine,
cînd dă amurgul iama peste noi
şi vraf ne stau păcatele-napoi,
că n-are preţ nici o credinţă-n sine:
cum fără-arcuş zadarnic e vioară,
ce-i bun în noi cu fapta se măsoară.


EU NU

Iubirea mea a fost prea mult durere,
de-aceea, Doamne, n-am temei în ea,
iar după tine-atîta cît se cere –
e gînd mai mult decît se cuvenea.

Eu n-am ajuns să-i plîng de bucurie,
nici n-am rodit trupeşte-n pîrga ei,
şi cînd mi-a fost în inimă mai vie,
m-am îndulcit mai mult spre morţii mei...

În vis potop şi-aievea picătură,
blestem mi-o fi sau binecuvîntare
ce nu-i în mine pur şi simplu ură?
Tu, Doamne, care eşti şi bun, şi mare,
nu da să-mi fie firea mea măsură,
ci crucea ta atoaterăbdătoare!


TÎRZIU DE LEAT

De ce e-n jur demult nu mă mai mir,
c-acestei lumi i-am fost golit paharul
şi-i ştiu întregi şi dulcele, şi-amarul,
şi părul pîn’ la cel din urmă fir.

N-am zel să-i fiu nici jude, nici martir,
căci ţine singur Dumnezeu cîntarul,
şi doar la sfinţi le dă cunună harul,
pe cînd eu stau la urma altui şir...

Talantul, însă, ce mi-i dat de sus
n-aş vrea să-l cheltui fără-nţelepciune,
nici să rămînă la popreală pus.
De-aceea stau de veghe-n limba mea,
părtaş umil al luptei celei bune,
de lume plin şi tot mai gol de ea.


NOI, CEILALŢI...

O lume ducem fiecare-n noi,
de amintiri şi visuri rîvnitoare,
şi ea ne-o fi, în ceasul de apoi,
mai mult decît ne este lumea mare.

În lume eşti ce poţi, iar nu ce vrei,
dar porţi în tine-o altă izvodire,
şi dacă viaţa n-are-n ea temei,
e poate moartea buna ei menire.

Căci Dumnezeu ne-o da în veşnicie
să fim ce-am vrut mai mult decît ce-am fost,
ca unul ce ne ştie pe de rost
şi l-a făcut pe om suflare vie,
să poată fi, cu trup şi duh deodată,
nu vis frumos, ci slavă-adevărată.

INTERSTIŢIU

Făpturii tale poate i-oi da de cap cîndva,
dar azi pecetluită îmi stărui dinainte
şi fiecare fibră din carnea ta mă minte,
şi fiecare vorbă înseamnă altceva.

Ce gînd ascuns te face să mi te dai cuminte?
Ce vrajă mă aduce mereu în mreaja ta?
Iubirea niciodată nu amăgeşte-aşa,
iar disperarea n-are atît fior fierbinte...

Te ţin uimit în poală şi mîna-mi fuge lină
în jos şi-n sus pe trupul zadarnic iscodit,
cu cît mai necuminte, cu-atîta mai străină,
adulmecînd vedenii pierdute-n asfinţit,
pe cînd tăcut dospeşte, în noi şi peste noi,
aluatul morţii care ne cere înapoi.


FIAT MIHI

Aceste fine mîini de domnişoară,
ce-abia de ştiu să ţină un condei,
cu unghii mici, vopsite-ntîia oară
în sîngeriul vajnicei femei,

se arcuiesc în aer diafane
şi par să fie miezul lumii viu,
dar nu-s decît preludiile vane
ale-ofilirii lor de mai tîrziu...

Sînt altele şi-aceleaşi, miriade,
şi toate, vai, nu fac o Evă nouă!
Dar dacă dintre ele numai două,
împreunate-n rugă cum se cade,
de-un fiat nou se-nvrednicesc, pe toate
le-nghite sfînta Evei plinătate.

SĂVÎRŞIRE

Ce-am pus la cale tînăr, ca mai ieri,
stau gata-acum, în toamna vieţii mele,
cînd toate-mi par de două ori mai grele,
să împlinesc cu bietele-mi puteri.

Sînt împăcat să văd că nu-s chiar rele
şi lasă loc tîrziu de mîngîieri...
O, vis superb, spre fapte noi te ceri,
dar nu mai am o viaţă pentru ele!

A doua şansă nu ne este dată,
ci-avem, la cap, o singură măsură,
oricît ne-ar fi rîvnirea de bogată!
Nu-i rodul început, ci săvîrşire,
cît tot ce-i trup căderea o îndură,
iar raiu-n noi e numai amintire...


MICIME

Fidelitatea-n noi e-aceea care
nobleţii-i dă întreaga ei măsură
şi-i Dumnezeul nostru bun şi mare
că infideli de mii de ani ne-ndură.

Căci infideli i-am fost dintru-nceput,
nesuferind a raiului grădină,
şi infideli, cu Iuda, l-am vîndut
pe treizeci de arginţi şi nici o vină.

Tot înădind trădare cu trădare,
lăsăm pămîntul surd şi cerul mut,
iar vreun fidel în cale de ne-apare,
sfîrşim mereu să-l vindem cu-n sărut.
Cu cît mai sus ai vrut să ne ridici,
cu-atîta-ţi sîntem, Doamne, de mai mici!


FLOAREA DARURILOR

Nu vezi că geniul nu e musai sfînt,
nici sfîntul n-are geniul drept măsură,
că mintea minte şi că gîndul fură,
că-i duhul cînd tăcere, cînd cuvînt?

Nu vezi că felurite daruri sînt
şi nu se-adună toate-ntr-o făptură,
de cînd ne-am rupt de firea noastră pură
şi ne-am săpat în locul ei mormînt?

Frînturi din ce am fost odinioară
(şi vom mai fi la pîrga lumii, poate),
avem talanţi şi haruri numărate,
iar Dumnezeu cu ele ne măsoară,
şi nu ne cere-n veci ce nu ne-a dat,
nici nu ne dă ce n-am fi îndurat.

SOROC AVEM

Deştepţi, frumoşi, puternici sau bogaţi,
cu toţii sîntem doar pîn’ la o vreme,
şi nici măcar nu ştim cîţi ani ni-s daţi,
sau moartea pe ce nume-o să ne cheme.

Ne amăgim c-o zi, c-un ceas, c-o clipă,
cu carnea tot mai veştedă mereu,
cu-a minţii sau cu-a inimii risipă,
ba chiar şi cu nădejdea-n Dumnezeu.

Pămînt şi cer se fac în vise una,
dar ce-i aievea moare lin în noi,
şi nu e drum să ducă înapoi,
nici vis destul să umple văgăuna...
Oricît am fi de plini sau goi de sine,
soroc avem şi moartea şnur ne vine.