duminică, august 19, 2007

RAZVAN CODRESCU: 30 DE SONETE



1

AUTOPORTRET

De port în trup a veacului măsură
şi-i urc Golgota, gîfîind sub lemn,
măcar în stihuri voi trăi solemn,
încins în visul meu ca-ntr-o armură.

Voi creşte nou din cîte-n pîrg dădură
şi nu voi cere ca jidovii semn,
căci nu mi-i alta duhului îndemn
decît măria-sa, iubirea pură.

Nu-mi ştiu pe-aci statornică cetate,
ci neamul meu e taină scrisă-n cer,
pe frumuseţea slavei ne-nserate.
Ce-i limba mea de nu smerit năier
vîslind prin apa mărilor sărate
spre strădulcimi ce negrăit ne cer?

2

SPRE IOSAFAT

Mă doare-amurgul în răspăr de tine
şi-n ceafă simt suflarea nopţii, rece;
curînd un înger trîmbiţaş va trece
şi va aprinde plopii pe coline.

Stihiile cernite ne-or petrece
spre Iosafatul veacului ce vine,
unde-n dogoarea dragostei divine
genunchiul tot sili-va să se plece.

Lumină lină-o fi sau bici de foc
năvala slavei ce pe toţi ne ştie...
O, tu, ce-ai vrea să nu mai fii deloc,
nu lua-n deşert a firii volnicie,
că-n spuza ei nădejdile se coc
şi Dumnezeu se face rană vie!

3

NEBUNUL

Lui Demostene Andronescu

În lături, bărbieri ai vremii mele!
Lăsaţi-mi calea slobodă şi-ntreagă,
s-apuc, cu Rocinanta mea beteagă,
pe bărăganul viselor, spre stele!

Alungă-ţi, Sancho, gîndurile rele,
ca miezul tău din coaje să se-aleagă,
căci mori de vînt ne-aşteaptă şi ne leagă
să dăm buluc cu inima în ele!

La Mancha lumii e-n amurg pustie
şi vîntul, cu suspin de Dulcinee,
îmi răvăşeşte pleata colilie...
O, de-aş muri cum am trăit: nebun,
căci nu spăşit, pe perna de tuleie,
ci în tărbacă fost-am eu, cel bun!

4

SONET EXTATIC

Abia-mblînzită lunga-nvîlvorare
în care-am ars aceleiaşi slujiri,
mă scurg domol spre gleznele subţiri,
răsfrînte lin în muta lor splendoare.

Deasupra noastră încă mai dogoare
văzduhul dulcii tale vlăguiri
şi noaptea ţi se gudură-n priviri –
fuior de vis, din care torci arare...

Mişel rămîne-n ţarcul lui cuvîntul
cînd ghes ne dă mirabila tăcere
şi ceru-n noi străfulgeră pămîntul!
O clipă doar, de slava cărnii beţi,
adulmecînd mireasmă de-nviere,
murim trupeşte altei frumuseţi...

5

FEMEI FRUMOASE...

Femei frumoase, pîrgă a veacului de-aramă,
nemîntuită fire-ar lumina făr' de voi,
căci ce folos din bezne făptura s-o desfoi
de n-aţi albi sub ele, năframă cu năframă?

Blestem să fie danţul atîtor sfere moi
cînd dragostea din straie alene vă deshamă?
Şi mlădierea gleznei cu subţirimi de lamă
aşa de greu s-atîrne în cumpăna de-apoi?

De ni se trage moartea din limbă despicată,
au trupul nu-i din darul Cuvîntului dintîi?
În coasta răzleţită nu-i taina lumii toată?
De v-a muşcat aievea cel şarpe de călcîi,
tot voi zdrobi-veţi capul vrăjmaşului odată,
femei frumoase, ruguri cu izuri de tămîi!

6

NEDUMERIRE

Am fost rămas din zorii lumii goi
şi pîn’ la capăt nimeni nu ne ştie,
doar cel ce ne-a-ntrupat dintr-o stihie
şi slava şi-a suflat-o peste noi.

Ne cheamă tainic chipul înapoi,
dar surzi bolim la umbra lui tîrzie
şi ne-ndulcim, trufie cu trufie,
spre noaptea grea a zilei de apoi.

Furaţi de-atîta falsă-asemănare,
ne cresc pe limbă solzi şi se despică,
se face-n noi rîvnirea tot mai mare
şi amintirea morţii tot mai mică,
şi nu pricepem: dacă sîntem zei,
de ce mai bate ceasul ora trei?!

7

TÎLCUIRE

De te smereşti acestei feciorii
şi adorînd-o îi săruţi călcîiul,
e că rîvneşti să te înfrupţi întîiul
din taina ce curînd s-o istovi.

Nimic nu-i sfînt în dragostea de-aci,
nici nu e dor să-i afli căpătîiul;
rîndaşi prin vremi păcatului dintîiul,
muşcăm din fruct, dar fără-a-l isprăvi.

Şi ne smintim prin luturi trecătoare,
uitînd de cer şi meşterind năluci,
cu pofta prinsă bici la cingătoare,
pîn' ne răzbeşte moartea prin uluci
şi peste stinsa inimii dogoare
se-ntinde, rece, umbra unei cruci...

8

NOI, FÚRII

Ce-am întinat nici Cerul nu mai spală
şi amăgire-i orice îndreptare,
căci de ne-ar fi căinţa cît de mare,
păcatul semn ne pune, ca o boală.

De-ar da potop iubirea-n noi năvală
şi-ar prisosi pămîntul de iertare,
n-am fi ce-am fost, ci ţăndări plutitoare
din mila Celui ce din morţi ne scoală.

O, de-am uita şi de-am renaşte puri!
Dar cînd, muşcaţi şerpeşte de călcîi,
noi pierdem slava chipului dintîi,
ne facem vis, şi dor, şi rană vie,
iar de-om avea cu Domnul părtăşie,
intrăm în pacea lui ca nişte furi.

9

MATER DOLOROSA

"La ce ţi-s umezi ochii sfinţi, femeie?
De-l plîngi pe-acel ce veşniceşte-n cuie,
păcat ar fi în carnea ta – şi nu e,
căci nu putea paharul să nu-l beie.

De-l plîngi pe-acel ce-a cutezat să spuie:
Eli, Eli..., a duhului scînteie
luceşte-n plînsu-ţi, şi de-ar fi să steie,
ar plînge piatra-n ziduri şi pe gruie.

Iar dacă-i plîngi pe-acei ce plîng cu tine,
eşti însăţi duh în fecioreşti veşminte,
şi slava ta cu Slava Lui se ţine;
atunci eşti Maica neamurilor sfinte
şi din ne-lumea cerurilor vine
Hulub aprins în două Legăminte".

10

DOR ÎN PUSTIE

Lui Teodor Baconsky

M-a prins un dor de toţi ai mei deodată,
de cei mutaţi pe rînd în ţintirime...
Să fie vremea, frate Serafime,
sau duh chitit din rugă să m-abată?

Jur-împrejur – pustie-nfricoşată...
Tăcut mocneşti pe-a beznelor desime,
dar pare-mi-se, frate Serafime,
c-ai fi şi tu nălucă fumegată...

Să fie lumea zdreanţa unui vis
ce-ncape tot în gropniţele mele?
Cu morţii mei mă jinduiesc închis
într-o amiază lină pe muncéle,
s-adie-n ierburi mir de veac ucis
şi-n cer iubirea care-nvîrte stele...

11

ANDANTE

Nel mezzo del cammin di nostra vita
priveam de sus înţelenita vale,
cercînd din trîmba ceţurilor sale
să-mi desluşesc, ca din ghioc, ursita...

Ce n-aş fi dat să fac întoarsă cale
pe unde tînăr trupul meu trudit-a
sunînd prin codrii dragostei ispita
ori scuturînd a duhului zăbale!

Dar îndărăt o lume se surpase
şi Marea Fiară din adînc stîrnită
cu şapte guri mi-a hohotit în oase…
Aceleaşi tălpi, ce-au fost suit orbeşte,
mă poartă-n jos, spre lupta cea cumplită,
în care tot ce-a fost se lămureşte.

12

AMURG BOREAL

Lui Traian Călin Uba

Ne cere, frate, frigul pur din Nord
pe noi, barbarii gerurilor gete,
sau vreo morgană cu zăpada-n plete
ne amăgeşte visul pe-un fiord?

I-aş smulge lirei ultimul acord,
dar sloi se fac şi slovele-n sonete,
ci chiar şi-aşa, tăcînd pe îndelete,
abia ne rabdă Nordica la bord…

Plutim egal şi Doamna ne veghează,
şi cresc în noi uitările polare…
Doar dreapta-n somn ne mai rămîne trează,
cătînd furiş în jos, la cingătoare,
mînerul spadei glorioase-odată,
în cruciada celor fără pată…

13

NIMIC DE-A FACE...

N-avem nimic de-a face cu iubirea,
cît timp doar carnea, Doamne, e de noi,
căci nu-i iubire unde sint nevoi,
ci doar blestemul ce ne-ncinge firea.

De-ar fi icoană-n noi dumnezeirea,
nu scroafa tăvălită în noroi,
de-am fi mai plini cu-o coastă, nu mai goi,
n-ar ţine loc de dragoste-amăgirea.

O, tu, cel răstignit pe Căpăţînă,
ca jertfa ta din morţi să ne învie,
de-a dreapta leac, de-a stînga rană vie,
cum mila ta de nu ai întins-o pînă
a ne trezi din moarte ca din vis,
de crucea noastră-atîrnă alt zapis!

14

FRATELUI DE LA SOARE-APUNE

Pe Dumnezeu tu-l vezi în întuneric –
mănos nămol sau bezne ferecate –
şi mai avan rîvneşti după stigmate
decît spre nimbul Învierii, sferic.

De ne-am smeri iubirii pure, frate,
am lua în dar, într-un amurg feeric,
din duh de filocálii şi patéric,
arvuna vie-a slavei ne-nserate.

Dar tu trufaş, iar eu nevrednic ţie,
firavi sub brînca Fiarei amîndoi,
pierim pe limba vremilor tîrzie...
Ne-om întîlni în Ziua de Apoi,
şi teamă-mi e că jude-o să ne fie
nu Domnul bun, ci răul strîns în noi!

15

LEHAMITE

“Mă nasc din nou din scîrba mea, mai mare:
sînt împăratul scîrbelor şi pot
să-nec în fierea mea pămîntul tot,
şi cerul să-l coclesc c-o răsuflare…

Dar ce folos, cînd firea-ntreagă doare,
din rînduiala vremilor s-o scot?
Zăbavnic casc şi rezemat pe-un cot
mă uit chiorîş la ziua care moare…

Bolesc în jilţ ca regele-pescar
şi mi-i regatul numai hîrb şi silă,
iar Dumnezeul meu – un stîrv stelar;
păianjeni orbi îmi urcă pe pupilă
şi, moţăind pe coapsa mea bătrînă,
un şarpe geamăn spînzură-n ţărînă…”

16

DESENGAÑO

Sărac mi-s azi de bune şi de rele
şi n-am a-ţi da nici miere, nici otravă;
mi-a-ncremenit şi-a patimilor lavă,
mi-au putrezit şi-a visului smicele.

Pe-aşa pustiu, la ce să faci zăbavă?
Mai bine strînge-ţi pumnul pe plăsele,
smoleşte-ţi faţa, fă-te pui de lele
şi şterge-o hăt, în lumea fără slavă!

Şi de-ai să simţi a stelelor arsură,
s-o stingi cu vin în vreo tavernă veche,
rîzînd cu lacrămi şi iubind cu ură;
ci doar tîrziu, cînd ţi-o-nflori în gură
muşcata morţii, întoarce-te, Pereche,
să mă blestemi c-o rugăciune pură!

17

NIMIC AL MEU

Nimic nu am al meu decît pe mine,
dar greu mă trage-a trupului povară,
şi zdroaba lui vîrtutea mi-o măsoară
decît tot şirul vămilor mai bine.

De el cerşesc răgaz luminii line,
pînă ce nou îl căpăta-vom iară –
sau lepădaţi în bezna din afară,
sau blînd răpiţi de slava care vine.

La neamul meu să mă adaug jindui
şi crească-n urmă dorurile stol,
pe cei mai puri ca mine ghiftuindu-i…
Eu cum ieşii din pîntece de gol,
la fel pleca-voi, doar mai veşted poate,
spre stătătoarea cerului cetate.

18

ICONOMIE

Lui Petre Ţuţea – in memoriam

Sînt limbii mele rob şi împărat,
mi-e neamul meu vremelnică măsură,
dar creşte-n mine, ceas cu ceas, mai pură,
cetatea Celui fără de păcat.

De voi pieri pe limba mea, curat,
voi învia, cu-a neamului strînsură,
pe limba Lui – şi cuminecătură
mi-o fi Lumina fără scăpătat.

Atîta doar că ceata mea-i puţină,
iar eu, nevrednic, stau la coada ei:
de n-ar fi mila mai presus de vină,
nădejdii mele n-aş găsi temei…
De sînt şi-oi fi, doar dragostea divină
mă face viu, cu tot cu morţii mei.

19

NEVOLNICIE

De-ar fi să aibă dragostea putere,
n-am fi trădaţi de ce iubim mai tare,
şi nici o cruce, cît ar fi de mare,
nu ne-ar preface visul în durere.

E-n noi nevolnic duhul şi se cere
mai mult spre chip decît spre-asemănare,
iar carnea, răsucită-n mădulare,
pe limba ei se gudură şi piere.

Rîvnim smintit, şi irosim cuvinte,
şi nu-i în noi statornic nici un dor,
doar pofta ce ne-o ia pe dinainte...
Îi sîntem Firii pururi poticnire
şi neam de şerpi ne-mbie-n cloaca lor,
să năpîrlim, iubire cu iubire.

20

TARDE VENIENTIBUS

Pe telegarii nopţii, fără şei,
pornirăm razna, chiuind hoţeşte;
pustiu de vis în urma noastră creşte,
iar dinainte – falşii noştri zei.

De-a fost pe-aci fărîmă de temei,
nici umbra ei în noi nu dăinuieşte,
căci în păcate-am strîns-o ca-ntr-un cleşte
şi-am spulberat-o-n roiuri de scîntei.

Ne-am rîs de tot, ne-am ispitit spre toate,
şi-am fost semeţi ori aprigi în cuvinte:
eterni păream şi invincibili poate...
Ci-acum rîvnim, cu cea din urmă minte,
cînd fără limbi stelarul ceas ne bate,
măcar răgazul zacerii-n morminte...

21

ROST DE VIS

Mai lasă uşa visului deschisă,
să mă strecor în el pe înnoptat,
căci unde nu e carne, nu-i păcat,
ci doar iubirea cea dintîi promisă.

Pe gînd în jos, ca din zapis uitat,
te voi ceti cum eşti în mine scrisă,
şi-n ochii tăi solemni de basilisă
ca lacrima luci-voi de curat.

Şi dacă-aievea morţii-i sîntem pradă,
să dăm cu tifla anilor, din vis,
şi întinzînd iubirea ca pe-o nadă,
cu duhul să plutim peste abis,
tăcut nuntind în poala celui care
ne-a străvisat pe toţi într-o suflare.

22

MILLENIUM

În gura unei mii de ani străine,
ai mei s-au dus cu toţii şi-am rămas,
aşijderi unui cîine de pripas,
s-adulmec urma Fiarei lîngă tine.

Un licăr doar din veacul vechi mai vine,
ori vreo stingheră zbatere de glas,
dar pradă lor de stărui să mă las,
mai mult mă dor decît să mă aline.

Cu moartea şed şăgalnic la taclale,
şi-ascult, hîrşit, cu vorba cum mă duce,
minţind frumos, pe limba cărnii tale...
Mi-e orice zi piron bătut în cruce
şi orice noapte lung răboj de jale,
iar mirul stă în chiup să se usuce...

23

TE-AM TOT PIERDUT...

Te-am tot pierdut, puţin cîte puţin –
o coastă, un descîntec, o tăcere...
pînă-au rămas doar drojdii de durere
din taina ta de pîine şi de vin.

Pe alte căi lactee se aţin
azi paşii tăi, cu-aceeaşi mlădiere:
te ştiu din creştet pînă în viscere,
dar duhul tău mi-e ca un zeu străin...

De ce iubirea care-nvîrte stele
nimic nu poate-n pîrga ei, sub vremi?
De ce ne-atîrnă inimile grele,
cînd tu pe nume, Doamne, ne mai chemi?
O, crucii tale nu-i mai dau de capăt
şi-n umbra ei mereu mai singur scapăt!

24

NEMÎNGÎIERE

Răspuns iubirii nu-i cerşii mereu,
dar uneori, cînd biciul ei mă bate,
căzut pe brînci, cu cerurile-n spate,
să strig îmi vine: “Suflet sînt şi eu!”.

Te ştiu de-a fir a păr, singurătate,
şi pururi drept îl simt pe Dumnezeu,
dar în pustiu arzînd de dorul meu,
nedrepte-mi par şi neştiute toate.

Cînd preaiubim şi nimănui nu-i pasă,
ne facem rană între iad şi rai,
şi blestemat e moartea de frumoasă!
O, tu, ce spînzurat pe cruce stai,
de ce ne taci, cînd eşti Cuvînt şi Gură,
şi nu ne strigi durerea pe măsură?

25

DOAR TU

Cu prisosinţă meriţi plecăciune,
căci chiar de umblă timpul să te prade,
splendorii tale de maian se cade
să-i mult prea cînt străvremurile bune.

Te răscitesc din riduri ca din rune
şi odrăslesc din tîlcul tău balade,
şi leac te pun pe rana lumii fade,
ori ca sacîzul mi te-ntind pe strune.

Mă-nchin smerit minunii tale una,
din care-o cirtă nu se schimbă-n veci,
ci maiestuoasă te-ntrupezi întruna
din neprihana gîndurilor reci,
şi cît aievea spre-asfinţit te-ntuneci,
cu-atît mai luminoasă-n mine luneci.

26

DEUM VERUM

Principiu, Raţiune, Prim Motor,
În Sinele, Fiinţa, Infinitul,
Absconsul, Numinosul, Nenumitul –
acesta-i, frate, Dumnezeul lor.

Al nostru, şi cu noi pătimitor,
e cel în care sîngeră-asfinţitul
şi-n trupul lui, pe cruce răstignitul,
Golgotele se cer după Tabor.

Al lor e Unul fără-al doilea-n veci,
al nostru-i Fiu născut în Duh de Tată.
Al lor e chipul gândurilor reci,
al nostru – asemănare-nflăcărată...
Aşa că, frate, cînd ţi-e dor de tine,
nu te-mvorbi, ci tace-te mai bine!

27

ALIENA

Nu-i adevăr, nici bine, doar frumos
în disperata trupului iubire,
de-aceea-atîrnă totul de-o privire
şi sufletul ne pare de prisos.

Tăcerea mea nicicînd n-o să te mire,
căci n-ai avea din vorbe vreun folos,
ci pe decindea coapselor în jos
e mîna decît gîndul mai subţire…

Ce cauţi tu acum şi-aici cu mine?!
Frumoasă eşti, dar nu te ştiu defel,
chiar dacă troica ta turnată-mi vine.
Şerpeşte sui spre părul tău rebel
şi te măsor cu limbă despicată –
dar n-am să-ţi dau de capăt niciodată…

28

POST-CHRISTUM

Păcatu-n noi e pradă, nu putere,
că-l muşcă moartea şi iubirea-l bate,
şi cu-ndulcită limbă de-nviere
îl paşte ruga, ca un miel, din toate.

Cînd crucea-n veci ţepuşă ni-i în spate
şi cer cu cer cucernic sîrg ne cere,
de-arvuna slavei răul nu mai poate
să-şi verse-n noi prisosul lui de fiere.

Chiar sîngerînd din creştet la călcîie,
sau beţi de mustul falselor iubiri,
nu piere-ntreg nici izul de tămîie,
nici raiul ce ne pîlpîie-n priviri,
că-n noi, cu noi şi peste noi veghează
Atotiubirea, răstignit de trează…

29

APROAPE PSALM

Încovoiat de-a vremilor corvoadă,
îmi reazăm tîmpla pe un dîmb de seară
şi vin socoată visele să-mi ceară
că le-am lăsat mereu mai jos să cadă.

Din duh şi pînă-n carne-s numai sfadă:
cruţat de-un colţ, mă sfîşie o gheară,
scobor în somn şi urc în veghe iară,
mă sfarm bucăţi şi iar m-adun grămadă...

Ascultă, Doamne, zdreanţa mea de rugă
şi pică-n mine mirul păcii tale,
cînd limba morţii ca pe-un psalm mă-ndrugă;
păcatul meu de-a lîncezi pe cale
tu trece-l cu vederea şi mi-arată,
c-un braţ de cruce, noima mea uitată.

30

SIC TRANSIT...

Am vrea să fie toate cum au fost
şi să dureze, vreme după vreme,
dar anii, ca o haită de blesteme,
dau iama iar şi pradă rost cu rost.

De colţii lor şi dragostea se teme,
că nu-i struneşti cu rugă, nici cu post,
nici nu-i de ei vreun loc de adăpost,
ci-n gheara lor făptura-ntreagă geme.

E-n lumea ta atîta frumuseţe
că ochii, Doamne, uneori ne dor,
dar pus-ai timpul minte să ne-nveţe,
cu şarpele dintîi ispititor,
ce fel lucrează cele prea semeţe,
de bunăvoie, la risipa lor.


(Din volumul Rug aprins. O sută de sonete şi false sonete, în curs de apariţie la Editura Christiana. O parte din aceste sonete au apărut şi în volumul antologic Răsăritenele iubiri. Fals tratat de dezlumire, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002, sub titlul Amurgalia)

3 comentarii:

La 29/1/15 12:50 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Toate poeziile par incepute dar netermjnate

 
La 29/1/15 4:07 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Atîta am putut și eu... Norocul meu este că nu toți cititorii sînt așa de deștepți ca dvs.

 
La 1/2/15 4:02 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Mi se pare frumoasa poezia "Te-am tot pierdut" si versul "Golgotele se cer dupa Tabor" din poezia "Drum Verum". Fiti binecuvântat! :)

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire