AUTOMISTIFICAREA LA ROMÂNI

Dacă am paria pe litera manualelor şcolare nealternative şi ar fi „să ne culcăm pe urechea” sondajelor, statisticilor şi recensămintelor din ultimii 17 ani (cum au şi făcut unii dintre oamenii Bisericii, la rînd cu flaşnetarii naţionalismului populist de toate nuanţele), n-ar exista motive serioase de îngrijorare: în ţara Mioriţei şi a Meşterului Manole, în „eterna şi fascinanta Românie”, viteazul, „sărac, dar cinstitul”, harnicul, blîndul, piosul şi ospitalierul neam daco-român, născut creştin şi poet, monoteist încă de pe vremea lui Zalmoxis, unit încă de pe vremea lui Burebista, ascetic încă de pe vremea lui Deceneu, jertfelnic încă de pe vremea lui Decebal, creştinat de Sf. Apostol Andrei în persoană chiar mai înainte de a fi romanizat, sintetizînd toate ilustrele virtuţi tracice, romane şi creştin-bizantine, păzind graniţele creştinătăţii cu sabia într-o mînă şi cu crucea în cealaltă, bătîndu-şi duşmanii în raport de 1 la 10 sau asimilîndu-i de li s-a pierdut urma, valorificînd spiritual „teroarea istoriei” şi dăinuind înfrăţit cu codrul la răscrucea marilor imperii, păstrîndu-şi ca pe o zestre sacră, „de la Nistru pîn’ la Tisa”, în bordeiele lui de paie şi în bisericuţele lui de lemn, limba, obiceiurile şi legea strămoşească – ei bine, acest neam statornic şi dreptcredincios, latin şi ortodox deopotrivă (ba şi francofon, la o adică), nevînzător de ţară şi nestricător de lege, mîndru de popii săi plini de rîvnă şi de duhovnicii săi iscusiţi, n-are nimic mai mult la inima lui decît Ortodoxia răsăriteană cea de două ori milenară, de la care nici măcar comunismul materialist şi ateu, în 45 de ani de dictatură, n-a reuşit să-l abată. Ba mai mult: pînă şi foştii comunişti militanţi, convertiţi pe nesimţite la „democraţia originală” şi cu sacii urcaţi în căruţa tranziţiei, se opresc din cînd în cînd din calea lor spre Europa viţelului de aur şi îşi fac nişte cruci mari cît casa, în văzul poporului botezat şi lesne încrezător, cuprins de o sfîntă şi nostalgică duioşie! Un popor care se declară (dacă insişti să-l întrebi) în proporţie de aproape 90% ortodox şi pretinde a da credit Bisericii Ortodoxe Române mai mult decît tuturor celorlalte instituţii naţionale luate la un loc! Dacă e după cifre şi procente, dogma excelenţei naţionale şi „vulgata bunului român” (H.-R. Patapievici) au cea mai deplină îndreptăţire, iar „Grădina Maicii Domnului” nu-i doar o formulă diplomatică de firitisire (captatio benevolentiae), bazată pe o tradiţie incertă[1], rătăcită nu se ştie cum prin pivniţele Vaticanului, ci o realitate curentă, confirmînd la distanţă de secole metafora folclorică a „gurii de rai” şi recomandînd România ca pe o anticameră a „Ierusalimului ceresc”!
Din păcate (şi cu o evidenţă cel puţin jenantă), lucrurile stau tocmai pe dos: realitatea curentă face ridicole cifrele şi procentele, ca şi inflaţia poncifelor identitare. Ipotetica „Grădină a Maicii Domnului” (în care putem include liniştiţi şi Moldova înstrăinată[2]) este, la o radiografie sumară a prezentului şi a trecutului recent, ţara care a speriat Vestul (cel nesălbatic) cu hoţii[3] şi cu prostituatele ei, ţara „mîncătorilor de lebebe”, a handicapaţilor, a copiilor bolnavi de S.I.D.A. şi a mamelor sexagenare, ţara muribunzilor aruncaţi din ambulanţe şi a preoţilor care sfinţesc bordeluri, ţara cu cel mai mare număr de avorturi din Europa, ţara „copiilor străzii” (vestiţii „aurolaci”), a cîinilor vagabonţi şi a mafiilor ţigăneşti, ţara afacerilor veroase şi a corupţiei generalizate, ţara mineriadelor sîngeroase, a celor ce „muncesc, nu gîndesc”, a chiulului, a puturoşeniei şi a delăsării, ţara nostalgicilor după un regim ateu, scelerat şi dărîmător de biserici, ţara în care incestul, violenţa şi criminalitatea familială se dublează de la an la an, ţara în care violarea femeilor trecute de 70 de ani a devenit o banaliate aproape cotidiană, ţara manelelor, a vulgarităţii gregare şi a mitocăniei prefăcute în virtute, ţara lui Marian Vanghelie şi a lui Gigi Becali, ţara lui Dracula (chiar şi fără „Park”) şi a exorcismelor ucigaşe, în care se înjură voluptuos de toate cele sfinte[4] şi în care „al dracului” sau „dat dracului” au devenit expresii preferate ale admiraţiei superlative (la concurenţă cu exclamaţia: „E bestial!”, şi uneori în aglutinare cu ea: „Să fiu al dracului dacă nu e bestial!”)! Dacă ar fi să înşir aici toate monstruozităţile şi turpitudinile postdecembriste, de la vlădică pînă la opincă şi de la stînga pînă la dreapta, ar rezulta o uriaşă „carte a recordurilor” în materie de abjecţie şi perversiune, ceea ce şi explică, dincolo de orice „circumstanţe atenuante”, jalnica „imagine” pe care România o are astăzi în lume (şi nota bene: într-o lume care nu-i deloc „fată mare”!). România contemporană seamănă cu Acriviţa lui Caragiale, cea care a reuşit în cele din urmă să-l bage în sperieţi pînă şi pe dracul, întrecîndu-l în fantezia malefică şi în disponibilitatea spre grobianism.
Dincolo de lipsa de conştiinţă politică şi civică, se vede limpede că atît viaţa privată cît şi cea publică se află într-un tot mai accentuat divorţ de normele şi valorile creştine. Nu vreau să contest, prin tot acest expozeu demistificator, nici existenţa reală la meridian românesc a unei tradiţii faste şi inseparabile de Ortodoxie, nici existenţa izolată, chiar în aceste vremuri „ieşite din ţîţîni” (out of minds), a unor oaze de virtute creştină şi naţională. Vreau să arăt doar că virtuţile trecutului, atîtea cîte au fost, ne aşteaptă să redevenim vrednici de ele într-o proporţie mai semnificativă, că simpla invocare a tradiţiei, fie ea cît de glorioasă, nu scuză şi nu rezolvă insanităţile prezentului, că simpla declarare conjuncturală a apartenenţei la Ortodoxie sau inerţiala frecventare formal-superstiţioasă a bisericilor şi mănăstirilor nu reprezintă decît o tragică automistificare, că „virtuoşii” acestui timp, fie ei clerici, monahi sau mireni, sînt totuşi ori mai puţin numeroşi, ori mai puţin vrednici decît se crede, de vreme ce nu pot, de atît amar de ani, să impună lumii româneşti o faţă şi o cale mai puţin maculate, că e nevoie urgentă de o mobilizare şi de o concertare a tuturor factorilor responsabili, pentru a stopa ritmul cu totul îngrijorător al degenerescenţei naţionale, că trebuie să evităm mai mult decît oricînd să ne amăgim cu calculele hîrtiei, înfruntînd făţiş cruda realitate şi căutînd soluţii pe potriva ei; că, în fine, în această mare sforţare lăuntrică, în care se joacă însuşi destinul mistic şi istoric al românităţii, Biserica, păzitoare în Duhul Sfînt a revelaţiei Cuvîntului dumnezeiesc şi mijlocitoare harică a tainicei iconomii, are rolul cel mai însemnat şi răspunderea cea mai cumplită, atît ca for instituţional, cît şi ca organism mistic. Fiecare creştin, în virtutea „preoţiei împărăteşti” cu care este investit întru Hristos, după măsura şi felul chemării lui, trebuie să iasă neîntîrziat, gătit cu toată armătura lui Dumnezeu (cf. Efeseni 6, 13 şi urm.), la armaghedonica înfruntare cu oştirile cîtă frunză şi iarbă ale „Prinţului acestei lumi”.
Biserica Ortodoxă Română, greu afectată ea însăşi de lunga şi tensionata trecere prin vămile comunismului antihristic, dar şi de ulterioara ostilitate incriminatoare a laicismului democratic al stîngii intelectuale, trebuie într-un fel să-i reîncreştineze astăzi pe numeroşii săi fii care doar se declară sau se cred creştini ortodocşi pe unicul temei al botezului primit la naştere şi al păstrării mecanice şi selective a unor „obiceiuri” anexate festivismului lumesc. Acest soi de fii uşuratici, în măsura în care nu sînt plecaţi să culeagă căpşunile „papistaşilor”, trebuie catehizaţi din mers şi recuceriţi în lamura sufletului lor, astfel încît să devină treptat persoane motivate şi responsabile în slujba lui Hristos, a comunităţii naţionale şi a unei ideale Europe creştine, capabile să se ridice, dinspre apartenenţa inerţială la o religie ignorată în esenţa ei, spre însuşirea şi trăirea efectivă a adevărurilor mîntuitoare, să convertească tradiţia pasivă în credinţă activă, iar această credinţă s-o întrupeze în faptele vieţii lor. Numai aşa, cu un creştinism reasumat „în viul vieţii”, se va pune capăt schizofreniei existenţiale – atît de frecvente la omul modern, iar la noi devenite „naturel” caragialesc – prin care cineva una se declară a fi în principiu şi alta este în fapt.
Dacă nu vom fi în stare de acest pas primenitor, atunci vom rămîne ţara cu cei mai mulţi „credincioşi” şi cu cea mai puţină credinţă, prefăcînd definitiv ortodoxia poporului român într-o ridicolă butaforie.

Răzvan CODRESCU

[1] Tradiţia certă denumeşte astfel Sf. Munte Athos.
[2] Două state (majoritar) româneşti sînt pe lume şi amîndouă gravitează, la coada Europei, în jurul Albaniei – sora lor de stirpe… tracă!
[3] Hoţia este o „virtute” naţională cu care uimisem lumea încă de mai demult şi asupra căreia şi un Mircea Eliade atrăgea îngrozit atenţia prin anii ’30, în răspărul „românismului” necritic şi retorizant al anumitor grupări naţionaliste ale vremii: „Mă gîndesc cu groază că şi pe noi, românii, ne aşteaptă o «eternitate»: proverbul. Intrăm în proverbele celorlalte naţiuni, aşa cum au intrat scoţianul, irlandezul, ovreiul şi, în Peninsula Balcanică, ţiganul. Am ajuns de pomină; şi, pînă ce vom fi cunoscuţi peste hotare prin capodoperele noastre şi prin românismul nostru, sîntem cunoscuţi prin politica şi prin dezmăţul nostru intern. […] Proverbul va ajunge stăpînul nostru; şi aşa după cum, cu sau fără dreptate, se spune despre bulgari că sînt proşti, despre polonezi că sînt îngimfaţi sau despre spanioli că sînt grozavi în dragoste, tot aşa se va spune şi despre români că sînt hoţi. […] Ascultaţi unul dintre aceste proverbe, cules de Knickerbocker: Quand quelqu’un vole, c’est la cleptomanie. Quand plusieurs volent, c’est une manie. Quand tout un peuple vole, c’est la Roumanie! Nu vă plesneşte obrazul de ruşine? Aceasta-i eternitatea care ni se pregăteşte” („România în eternitate”, în Vremea, anul VIII, nr. 409, 13 octombrie 1935, p. 3).
[4] De Dumnezeu (dumnezei!), de Cristos (Cristoşi!), de Precista, de arhangheli, de Paşte, de pască, de cruce, de mormînt, de morţi, de moaşte, de colivă, de anafură, de grijanie, de biserică etc. În mod tradiţional marcă a furiei masculine elementare (esenţializată în tipul birjarului: a înjura ca un birjar sau birjăreşte), obiceiul acesta s-a generalizat în ultimele decenii şi printre purtătoarele „sexului frumos” (cu menţiunea că nu înjură numai „fetele vesele” din parcări, precupeţele din pieţe, muncitoarele de la Apaca sau ţigăncile de la gura cortului, ci chiar elevele de liceu sau studentele din cămine). Curat Grădina Maicii Domnului!

(Text apărut - dar fără notele de subsol - şi în Aldine [suplimentul săptămînal al României libere]: sîmbătă 18 august 2007, p. I)