DANTE, "PURGATORIUL", CÎNTURILE I-III

Cîntul I

Dante şi Vergiliu ajung pe ostrovul unde se află Purgatoriul, care-l are drept paznic pe Cato din Utica, înfăţişat ca un bătrîn cu plete şi barbă de patriarh. Acesta, după ce se întreţine cu Vergiliu şi înţelege care este rostul călătoriei lor, le îngăduie să-şi urmeze drumul, dar îl sfătuieşte pe Vergiliu să-l purifice mai întîi pe Dante, încingîndu-l cu stuful umilinţei şi spălîndu-i cu rouă (apă neîncepută) faţa ce poartă încă urmele negurilor infernale. Trecînd prin această purificare (vv. 121-135), Dante devine demn de a putea sta în faţa trimisului ceresc din cîntul următor.

1 Spre-a lua pieptiş mai priincioase ape
corabia minţii-mi pînzele-şi îmbie,
zorind de-o mare aşa de rea să scape;
4 cînta-voi despre-a doua-mpărăţie,
pe unde omu-n duh se curăţeşte,
ca, pîn’ la capăt, demn de cer să fie.
7 La viaţă cîntul mort se retrezeşte,
o, sfinte Muze, căci al vostru sînt;
şi-ajute-mi Calliope ca fireşte
10 s-ajung şi eu a fi părtaş în cînt
acelei voci ce bietelor Pieride
nădejdea de iertare le-a înfrînt.
13 Culoarea de safir ce se deschide
atît de dulce, pînă-n larg de zare,
privirilor de pur văzduh avide
16 umplú şi ochii mei de desfătare,
încît scăpai de negura de moarte
ce-n trup şi-n duh mă mohorîse tare.
19 Frumoasa stea ţinînd iubirii parte
făcea să rîdă-ntregul răsărit
şi Peştii-alai cu sine sta să-i poarte.
22 Spre dreapta-ntors, cu văzul aţintit
spre cel’lalt pol, dădui de patru stele
ce doar întîii oameni le-au zărit.
25 Părea tot ceru-mbucurat de ele:
o, văduv loc din miazănoapte care
nu poţi să vezi splendori precum acele!
28 Cînd de lumina lor fusei în stare
să mă desprind, spre cel’lalt pol cătînd,
de unde-acum pierise Carul Mare,
31 văzui un moş alături singur stînd,
ce-atît respect îţi inspira, cum poate
vreun tată-n lume n-a primit nicicînd.
34 Barbă şi plete albe şi bogate
purta, ce ca o coamă îndoită
cădeau în jos, pe pieptu-i revărsate.
37 De patru sfinte raze poleită,
vădea o faţă-atît de radioasă
încît părea în soare-nvăluită.
40 “O, voi, fugari din bezna veşnic groasă
pe rîu în sus, au cine sînteţi oare?”,
grăi, clătindu-şi barba cuvioasă.
43 “Ce călăuză sau ce faclă-n stare
fu să vă smulgă nopţii-ntunecate
ce-i peste iad în veci stăpînitoare?
46 Să fie astfel legile-ncălcate?
Sau rîndui mai nou cerescul sfat
să-mi vină-aici şi suflete damnate?”.
49 De domnul meu atuncea îndrumat,
prin vorbe şi prin semne, a mă-nchina,
genunchi şi gene eu mi-am fost plecat.
52 „Nu-i voia mea“, porni răspuns a da,
“ci-o doamnă mă rugă, din cer venită,
să-l însoţesc pe-acesta-n calea sa.
55 Dar ştire dacă vrei mai desluşită
să-ţi dăm de rostul ce ne mînă-aci,
e voii tale voia mea smerită.
58 Seara din urmă acesta nu-şi trăi,
dar fu-n sminteala lui de ea aproape
şi să şi-o vadă prea puţin lipsi.
61 Precum spusei, eu să-l ajut să scape
am fost trimis, şi de vreo altă cale
decît aceasta - vorbă nici nu-ncape.
64 L-am dus să vadă a chinurilor vale
şi-acum stau gata să-i arăt pe cei
ce-n truda lor supuşi sînt pazei tale.
67 M-aş prea lungi să-ţi spun cum îl dusei;
spre-a te-auzi şi-a te vedea pe tine
eu nu-l aduc fără ceresc temei.
70 Se cade deci să îl întîmpini bine:
el cată libertatea, scumpă foarte
cui s-a jertfit de dragul ei pe sine.
73 Tu-o ştii, căci pentru ea senin la moarte
ai mers, lăsînd în Utica veşmîntul
menit lumina de apoi s-o poarte.
76 Eternei legi noi nu-i ştirbim cuvîntul:
acesta-i viu, lui Minos rob nu-s eu,
căci ţin de locul unde văzu-ncîntu-l
79 şi caştii Marciei ochi, ce-ţi cer mereu,
o, suflet nobil, s-o socoţi a ta;
de dragul ei hotarele-ţi nu-i greu
82 să-ngădui toate şapte-a le umbla,
iar noi de mila-ţi o să-i dăm de ştire,
de-i demn în iad pe nume-a te chema”.
85 “De Marcia mea asemenea iubire
pe lume-aveam”, grai acela-ndată,
“c-orice-mi cerea duceam la împlinire.
88 Ci-acum, cînd peste apa blestemată
are sălaş, e-o lege ce mă ţine,
de-acolo scos, s-o mai ascult vreodată.
91 Dar dacă-o doamnă, precum spui, pe tine
din cer te-ndrumă, restu-i de prisos:
poruncă-i ruga ce prin dînsa vine.
94 Deci du-te, iar acestuia de folos
cu brîu de stuf să îl incingi i-ar fi
şi faţa să i-o speli de fumul gros,
97 căci nu se cade văzul a-i umbri
nimic impur cînd s-o-ntîlni pe cale
cu-naltul sol din rai trimis aci.
100 Acest ostrov, jur-împrejur, devale,
acolo unde valul mării-l bate,
e plin de stuf crescut din mîlul moale.
103 Asemeni lui pe-acolo nu mai poate
nimic ce frunze sau tulpină are
să ţină piept talazurilor toate.
106 Nu reveniţi pe-aici după plecare;
iar soarele, ieşindu-vă-nainte,
o să v-arate buna-n sus cărare”.
109 Pieri apoi, iar eu, fără cuvinte,
mă ridicai, spre domnul meu trăgînd
şi-n ochii lui uitîndu-mă cuminte.
112 Iar el: “Urmează-mi paşii rînd pe rînd:
ne-ntoarcem îndărăt, că-n jos scoboară
de-aicea plaiul, către maluri dînd”.
115 Vedeam în zări cum aurora clară
înfrînge-a nopţii ultimă suflare
şi prinde-n sclipăt marea să tresară.
118 Băteam de zor pustiile hotare,
precum acel ce drumu-l rătăceşte
şi, pîn’ să-l afle, mersu-n van îi pare.
121 Şi-ajunşi în loc pe unde războieşte
a soarelui arşită multa rouă,
dar prea puţin prin boare o răzbeşte,
124 maestru-ntinse mîinile-amîndouă
în ierburile crude, cu blîndeţe;
iar eu, ce pricepui lucrarea-i nouă,
127 plecai obrajii plînsei mele feţe,
ce dobîndiră vechea lor culoare,
scăpînd de neagra iadului tristeţe.
130 Apoi, păşind pe plaja goală care
nicicînd văzu din larg sosit aci
vreun om să facă drumu-ntors în stare,
133 mă-ncinse el, cum altul rîndui:
şi – o, minune! – din tulpina-aleasă
îndată prinse-o alta-a odrăsli,
136 chiar de-unde frîntă fu spre-a fi culeasă.

Note şi comentarii la Cîntul I

Versurile 4-6: “A doua împărăţie” din lumea de dincolo este, după concepţia catolică, Purgatoriul (din lat. purgo,-are, “a curăţa, a curăţi, a purifica”; cf. şi purgatio, “curăţire, purificare; ispăşire”, subst. purgator sau adj. purgatorius, “curăţitor, purificator”, dar şi purgatus, “curat, curăţit, purificat; scuzat, disculpat”), unde sufletele – mai putin păcătoase decît cele din Infern, şi deci pasibile de iertarea divină – se curăţesc în felurite chipuri, spre a accede cîndva în Paradis.
Versul 7: În traducere literală: Dar aici moarta poezie învie. Pare că poezia revine la viaţă după experienţa infernală a morţii fără întoarcere (ruptura definitivă de harul divin). Poetul simte nevoia unui registru stilistic mai înalt, potrivit cu noua “materie” pe care o tratează.
Versul 8: Muzele păgîne sînt invocate cu atributul creştin al sfinţeniei (cf. şi Purg., XXIX, 37, unde le califică drept sacrosante). Încreştinarea elementelor păgîne este frecventă în Divina Comedie, nu în sensul dogmatic al teologiei, ci doar în sensul simbolic al artei. Esenţială rămîne aici ideea că inspiraţia vine de sus, harul prevalînd asupra talentului.
Versul 9 şi urm.: Calliope (etimologic: “cea cu voce frumoasă”) este muza poeziei epice. Episodul mitologic la care face aluzie poetul – Pieridele (cele nouă fiice ale regelui Pieros al Tesaliei, purtînd fiecare numele unei muze) s-au semeţit să le provoace la întrecere pe adevăratele Muze, pierzînd şi fiind prefăcute de Apollo în gaiţe – se regăseşte la Ovidiu (Metam., V, 338 si urm.).
Versul 13: În orig.: Dolce color d’oriental zaffiro – albastrul celest, simbolizînd speranţa. O specie a safirului se numea “orientală”, provenind din părţile Mediei.
Versul 19: “Luceafărul de dimineaţă”, ce poartă numele clasic al zeiţei iubirii, Venus. Cf. şi Conv., II, 6: Ragionevole è credere che li movitori del cielo di Venere siano li Troni; li quali, naturati dell’amore del Santo Spirito, fanno la loro operazione connaturale ad esso, cioè lo movimento di quello cielo pieno d’amore; dal quale prende la forma del detto cielo uno ardore virtuoso, per lo quale le anime di quaggiù s’accendono ad amare secondo la loro disposizione.
Versul 21: Constelatia Peştilor apare în conjuncţie cu Venus. Avem deci o alegorie astronomică a dimineţii (ceasul dintre 4 şi 5).
Versul 23 şi urm.: Constelaţie imaginară, simbolizînd strălucirea celor patru virtuţi cardinale: înţelepciunea, dreptatea, bărbăţia (îmbinare de putere şi curaj) şi cumpătarea. Identificarea cu Crucea Sudului (cele mai strălucitoare patru stele din Constelaţia Centaurului) a fost demult contestată, căci aceasta nu era necunoscută lumii medievale. Trebuie reamintit că Dante a ieşit din Infern în emisfera australă/sudică/meridională (după credinţa vremii, nelocuită şi acoperită de ape), în al cărei centru el plasează muntele Purgatoriului, ce poartă în creştet Paradisul terestru, de unde au fost alungaţi protopărinţii – Adam şi Eva – ca urmare a păcatului originar. Prin urmare, numai ei, primii oameni, au putut contempla înainte de cădere (cînd fu innocente l’umana radice – Purg., XXVII, 142) cele patru stele, adică plinătatea virtuţii. Omenirea post-edenică e văduvită de vederea lor, locuind emisfera opusă, ce se identifică totdeodată cu lumea “oarbă” a păcatului.
Versul 31 şi urm.: Dante îl prezintă pe Cato, martir al libertăţii potrivnic lui Cezar, ca paznic al Purgatoriului (muntele libertăţii/eliberării, căci acolo sufletele scapă de robia păcatului). Deşi este vorba de Cato cel Tînăr din Utica (Marcus Porcius Cato), mort la nici 50 de ani (95-46 i. Hr.), Dante îi atribuie înfăţişarea unui personaj venerabil. De observat că poetul nu considera păcat sinuciderea lui Cato, săvîrşită în numele unui principiu nobil (idealul libertăţii), contrazicîndu-l în această privinţă pe Fericitul Augustin (De civitate Dei, I, 23) şi urmîndu-i pe anticii Vergiliu (En., VIII, 670) şi Lucan (Fars., II, 373 şi urm.). Se înţelege că iniţial Cato s-a aflat în Infern, dar nu la un loc cu sinucigaşii (adică în al doilea brîu din cercul al şaptelea), ci în Limb (alături de soţia sa, Marcia), fiind scos de acolo şi însărcinat cu paza Purgatoriului la descinderea lui Hristos.
Versurile 37-39: Faţa virtuosului Cato străluceşte de lumina celor patru stele ce simbolizează virtuţile cardinale (vezi mai sus).
Versul 41: “pe rîu în sus…” (în orig., versul 40: contro al cieco fiume, “în susul rîului întunecat”) – cei doi urmaseră firul de apă (Cocitul, după unii, Lethe, după alţii) menţionat în Inf., XXXIV, 130 şi urm.
Versurile 58-60: Dante nu murise, dar fusese foarte aproape de moartea în păcat.
Versurile 62-63: Nu era altă cale mai bună de izbăvire pentru Dante, de vreme ce aceasta îi fusese dată de sus.
Versul 66: Truda de a se curăţi de păcatele săvîrşite în viaţă.
Versurile 74-75: “Veşmîntul” cu pricina este trupul, hărăzit, la învierea obştească, să fie “trup de slavă” (iluminat, transfigurat, spiritualizat).
Versul 71 şi urm.: Vergiliu caută să-l sensibilizeze pe Cato prin invocarea valorii supreme în care acesta crezuse şi pentru care îşi dăduse viaţa: libertatea fiinţei umane (văzută aici din perspectiva mai complexa a creştinismului).
Versurile 77-78: Lui Vergiliu îi este dat să stea în Limb, anticameră a Infernului nesupusă puterii lui Minos, distribuitorul demonic al pedepselor infernale.
Versus 79: Marcia, fiică a consulului Lucius Marcius Phillipus, a fost soţia lui Cato, apoi a oratorului Quintus Hortensius. După moartea acestuia din urmă, ea s-a reîntors la Cato, pe care pare a-l fi iubit statornic, dincolo de conjuncturi. Lucan (Fars., II, 341-344) îi atribuie următoarele cuvinte (la care se va fi gîndit şi Dante în context): Da foedera prisci inlibata tori, da tantum nomen inane conubii, liceat tumulo scripsisse “Catonis Marcia”… (“Redă-mi legămîntul vechiului cămin, redă-mi fie şi numai simplul nume al căsniciei, ca pe mormîntul meu să poată sta scris: «Marcia lui Cato»…”). Acelaşi loc este evocat de Dante şi în Conv., IV, 28: Dammi li patti degli antichi letti, dammi lo nome solo del maritaggio, dammi almeno che io in questa tanta vita sia chiamata tua.
Versul 82: Cele şapte brîuri ale Purgatoriului.
Versul 88: Dincolo de Aheron.
Versurile 94-96: Dante are nevoie de o purificare după contactul cu realităţile infernale. “Brîul de stuf” (în orig.: d’un giunco schietto, “din papură netedă”) este interpretat de cei mai mulţi ca simbol al umilinţei (condiţie sine qua non a adevăratei pocăinţe).
Versul 99: Îngerul din cîntul următor.
Versurile 130-132: Din Inf. XXIV, 127-142 ştim că Ulise ajunsese pînă în apropiere, dar pierise în valuri, sub rafalele de vînt iscate din senin. Că Dante a ţinut anume să îndrepte gîndul cititorului spre acest episod anterior se vede şi din faptul că reia întocmai, în versul imediat următor, sintagma “cum altul rîndui” (în orig.: com’altrui piacque) din Inf., XXVI, 141 (acolo era vorba de Dumnezeu Însuşi, aici este vorba de Cato, împuternicitul lui Dumnezeu). Unii au tîlcuit paralelismul în sensul că trufaşul Ulise a pierit acolo prin voinţa divină, în vreme ce smeritul Dante, prin aceeaşi voinţă, triumfă şi merge mai departe.
Versul 133: Cu “brîul de stuf”, după indicaţia lui Cato, receptată ca imperativ sacru.
Versurile 134-136: După Francesco da Buti (urmat de mulţi alţii), ideea ar fi că virtutea se împarte, dar nu se consumă. Harul divin are putere regeneratoare asupra a tot ceea ce intră în iconomia sa.

Cintul II

Aflaţi pe insula pe care se înalţă Muntele Purgatoriului, Dante şi Vergiliu văd venind pe apele întunecate, pe cînd se crapă de ziuă (a se vedea greoaia alegorie astronomică de începutul cîntului), un sol ceresc: este îngerul care aduce, peste mare (după o veche legendă locală: de la gura Tibrului), sufletele în Purgatoriu, într-o luntre uşoară, străbătînd apele fără să se afunde deloc în valuri. Printre sufletele nou sosite (între care unele beneficiază de indulgenţele papale din anul 1300, căci altminteri ar fi ajuns în infern, cum dau de înţeles versurile 94-105), Dante îl recunoaşte pe bunul său prieten, muzicianul Casella, cu care stă de vorbă şi pe care îl înduplecă să-i aline, ca pe vremuri, sufletul cu o cîntare. Cîntecul lui Casella (Amor che nella mente mi ragiona) îi vrăjeşte pe toţi cei de faţă, făcîndu-i să uite rostul prezenţei lor acolo, stare curmată de intervenţia „moşului” Cato (prezentat în cîntul anterior), care-i dojeneşte cu asprime, îndemnîndu-i să-şi urmeze drumul expiator.

1 Soarele-ajuns era în acea zare
al cărei cerc meridian zenitul
deasupra Rusalimului şi-l are;
4 iar noaptea, cui îi e-n răspăr rotitul,
ieşea din Gange cu Balanţa gata
să-i lunece din mîini cu răsăritul;
7 încît, pe unde stam, împurpurata
ori dalba Aurorei frumuseţi
se gălbejea, dînd vremii scurse plata.
10 Noi tot de-a lungul ţărmului drumeţi,
ne-asemănam cu cei ce calea-şi cată,
grăbiţi în gînd, însă la pas înceţi.
13 Şi iată că, precum în zori şi-arată
prin ceturi Marte sclipătul de jar
spre-apus în jos, pe marea-ntunecată,
16 la fel mi se ivi – vedea-o-aş iar! –
din larguri o lumină iute foarte,
de n-am de-un zbor aidoma habar.
19 O clipă doar uitîndu-mă-ntr-o parte,
spre-a-l iscodi pe domnul meu, şi ea
crescu şi prinse foc mai viu să poarte.
22 De-a dreapta şi de-a stînga-i se vădea
nu ştiu ce alb, iar tot înaintînd,
alt alb şi dedesubt se desluşea.
25 Maestrul meu tăcut-a pînă cînd
din primul alb arípi s-au lămurit,
şi-atunci, cine-i luntraşul cunoscînd,
28 strigă: „Genunchii pleacă-ţi-i smerit!
E îngerul lui Dumnezeu: te-nchină,
căci soli ca el mai ai de întîlnit!
31 Vezi cum nevoie n-are ca să vină,
ca oamenii, de vîsle şi vîntrele,
ci are-arípi ce pînă hăt să-l ţină.
34 Vezi cît de drepte-n sus îl poartă ele
şi ia văzduhu-n veşnicele-i pene,
ce nu se trec, ca muritoarea piele”.
37 Şi cum venea cu-arípi nepămîntene
divinul zburător tot mai aproape,
orbit plecat-am ale mele gene,
40 la mal abia zărindu-l pe sub pleoape
cum trase zvelta-i luntre ne-ntrecută,
ce nicidecum nu se-afundase-n ape.
43 La pupă sta, cu faţa străbătută
de har, vîslaşul slavei, şi cu el
ducea în luntre duhuri peste-o sută.
46 „Cînd din Egipt ieşit-a Israel”,
cîntau acelea toate într-un glas,
urmînd cuvîntul psalmului cu zel.
49 Cruce făcînd asupra lor, s-au tras
buluc pe ţărm, iar el, cum şi venise,
cu zor spre cer de-acolo s-a retras.
52 Mulţimea ce străină se trezise
pe-acel meleag, buimacă-n jur privea,
ca unul ce-ar vedea ce nu gîndise.
55 De pretutindeni ziua o-mpungea
arzîndul soare cu-ale lui săgeţi,
de care Capricornu-n zări fugea,
58 cînd cei rămaşi pe-acel liman răzleţi
spre noi cătară, aşa grăind: „De ştiţi
spre munte drumul, daţi-ne poveţi!”.
61 Virgil răspunse: „Voi vă-nchipuiţi
că poate locul noi îl ştim mai bine,
dar, ca şi voi, de-abia sîntem sosiţi,
64 pe-o altă cale,-n care nu puţine
ne fură încercările, şi grele,
încît e-o joacă să-nfruntăm ce vine”.
67 Ghicind atuncea duhurile-acele,
din răsuflarea mea, că viu m-aţin,
mult se mirară şi păliră ele.
70 Şi cum pe-un sol cu creanga de măslin
năvală dau cei dornici veşti s-audă,
iar de-s striviţi, le pasă prea puţin,
73 la fel în juru-mi se-mbulzi zăludă
acea de duhuri fericite gloată,
uitînd de curăţirea lor prin trudă.
76 Văzui pe unu-naintînd deodată
şi-aşa pornit să-mi dea îmbrăţişare
că ghes simţii să fac la fel îndată.
79 O, umbre vane, simplă arătare!
Trei dăţi la rînd cercai să-l strîng în braţă,
doar pieptul meu simţindu-l în strînsoare!
82 Uimirea, cred, mi se vădea pe faţă,
căci umbra cu-n surîs s-a fost retras;
dar eu, urmînd-o, mi-am făcut-o soaţă.
85 Blajin îmi zise-n pace să o las:
şi-atunci am cunoscut ce duh era,
cerşind să facem, spre-a vorbi, popas.
88 Răspunsu-mi-a: „Cum drag m-ai fost cîndva,
cînd trup aveam, şi-acum tot drag îmi pici:
de-aceea stau; dar zi-mi de calea ta!”.
91 „Casella-al meu, spre-a mă întoarce aici,
cînd scris mi-o fi, fac calea mea de-acum;
dar tu de-ntîrzierea ta să-mi zici!”.
94 Iar el: „Nedreptăţit n-am fost nicicum
de cel ce ia cînd şi pe cine-i place
s-a tot codit să-ngăduie-acest drum,
97 căci voia lui cu rost de sus se face:
dar de trei luni îi ia pe cîţi se-mbie
să vină-aici, şi cu deplină pace.
100 Aşa-mi fu dat, pe-al mării mal, şi mie,
ce zăboveam la-a Tibrului vărsare,
să plec cu el spre-această-mpărăţie.
103 Acum, în zbor, spre gura aceea-şi are

tot zorul, unde iar şi iar se-adună
cîţi de-Aheron au dobîndit scăpare”.
106 Şi eu: „De nici o lege mintea bună
şi dulcea ta cîntare nu-ngrădeşte,
ce-n lume m-alina s-aud cum sună,
109 te-ndură iar şi duhu-mi odihneşte,
căci tot umblînd pribeag pe-aici cu mine,
de multa osteneală pătimeşte!”.
112 „Iubirea care sfat în mintea-mi ţine”,
să cînte-atunci cu dulce glas porni,
şi-acea dulceaţă încă-o simt în mine.
115 Maestrul, eu şi cît norod veni
cu el în luntre l-ascultam vrăjiţi,
orice alt gînd părînd a ne fugi.
118 Şi cum şedeam acolo-ncremeniţi,
sorbindu-i cîntul, moşul cuvios
strigă spre noi: „Ce staţi şi leneviţi,
121 voi, suflete uituce de folos?
Grăbiţi spre munte şi-acea coajă care
de Domnul vă desparte – daţi-o jos!”.
124 Cum e cînd vin hulubii la mîncare,
de ciugulesc grăunţe sau neghină
şi par neţanţoşi şi-n tihnită stare,
127 dar de se-ntîmplă vreun duşman să vină,
îşi lasă iute hrana nemîncată,
căci altă grijă nu le dă hodină,
130 aşa văzui şi eu sărmana gloată
cum lasă cîntul şi spre coastă-apucă,
asemeni celui ce năuc dă roată.
134 Şi-n pripă fu atunci şi-a noastră ducă.

Cîntul III

Porniţi spre munte, Dante şi Vergiliu (care nu mai are siguranţa din Infern, căci Purgatoriul nu-l mai străbătuse înainte) sînt descumpăniţi de asprimea locurilor. O clipă, lui Dante, care nu-şi zăreşte decît propria umbră proiectată pe pămînt, i se face teamă că a fost părăsit, dar Vergiliu îi dă din nou curaj şi-i vorbeşte despre diferenţa dintre trupurile vii şi înfăţişările lor spectrale, accentuînd pe faptul că tainele lui Dumnezeu şi ale lumii de dincolo nu pot fi înţelese pînă la capăt de mintea omenească, sfătuită a se mulţumi cu constatatrea efectelor (conform scolasticii medievale, există o cunoaştere a posteriori, a cauzei prin efect, numită demonstratio propter quid, şi una a priori, a efectului prin cauză, numită demonstratio propter quia). În timp ce bîjbîie pe la poalele muntelui, zăresc un pîlc de duhuri şi le cer îndrumare. Acestea sînt tulburate de faptul că Dante era viu, dar acceptă să-i ajute. Poetul florentin stă de vorbă cu Manfredi, fiul natural al lui Frederic II şi al Biancăi Lancia, mort în bătălia de la Benevento (1266), nepot al împărătesei Constanţa şi tată al unei fiice cu acelaşi nume, căreia îl roagă pe Dante să-i spună, la întoarcerea în lume, că tatăl ei, deşi excomunicat de Biserică, se află în Purgatoriu şi are mare nevoie de rugăciunile celor încă în viaţă.

1 Deşi pe cîmp acea zorită gloată
se-mprăştié spre muntele în care
ne cercetează sfînta judecată,
4 de domnul bun eu mă lipii mai tare,
căci fără el au cum aş fi răzbit
şi cine-n sus mi-ar fi deschis cărare?
7 Dar el părea de cuget dojenit:
o, suflet pur şi demn, ce dram de vină
te poate chinui aşa cumplit?!
10 De cum simţii că-n pasu-i se-mpuţină
pripa ce-oricărui gest nobleţea-i fură,
ieşi mai mult şi mintea-mi la lumină,
13 rîvnind mai larga gîndului măsură,
şi faţa-mi ridicai spre culmea care
spre cer se despuia de marea-azură.
16 Simţeam arzîndu-mi soarele-n spinare,
dar dinaintea-mi razele-şi frîngea,
că-i sta zăgaz fiinţa-mi muritoare.
19 Cătă-ntr-o parte-atunci privirea mea,
speriat că-n urmă nimeni nu mai vine,
de vreme ce doar umbra-mi se vedea.
22 „De ce te îndoieşti?”, grăi, spre mine
întors cu faţa, cel trimis de sus:
„Nu crezi că te petrec şi că-s cu tine?
25 E seară acolo unde-n groapă-i pus
lumescul trup ce l-am purtat odată,
din Brindis luat şi-n Neapole adus.
28 Ci-acum, că umbra-mi nu se mai arată,
nu te mira, cum nu te miri că poate
din cer în cer lumina să răzbată.
31 Acestor corpuri Cel Deplin în toate
le dă să-ndure, s-ardă, să îngheţe,
dar nu ştim cum, că-s taine ferecate.
34 E-o nebunie-a minţii prea-ndrăzneţe
să spere a pătrunde-n veşnicia
fiinţei celei una în trei feţe.
37 Voi, oameni, mulţumiţi-vă cu quia,
că-nvederate toate de v-ar fi,
să nască nu mai trebuia Maria;
40 văzut-aţi mulţi ce fără roade vii
cătară a-şi stîmpăra al minţii zel,
ce dat le fu pe veci a-i chinui:
43 vorbesc de Platon şi de-Aristotel,
şi de atîţia alţii...” – şi-a lui frunte
lăsînd-o-n jos, se-nchise mut în el.
46 Ajunşi de-acum la poala-acelui munte,
atît de-abruptă stînca îmi părea
încît în van piciorul sta s-o-nfrunte.
49 O scară lină e pe lîngă ea
la Lerici şi Turbia chiar coasta
de munte cea mai goală şi mai rea.
52 „Mai ştiu şi eu pe unde stînca asta
mai lesne-ar fi, de aripi n-ai, s-o sui?!”,
grăi Virgil, privind din loc năpasta.
55 Şi-n timp ce el părea că-n mintea lui
tot cumpănea, cu genele plecate,
iar eu cătam spre muntele silhui,
58 zării un pîlc de umbre înşirate
venind domol din stînga şi cu greu,
de nu ştiam: mă-nşel sau am dreptate...
61 „Maestre, ia priveşte!”, zis-am eu.
„Se-arată cine calea să ne-o spună,
ce nu poţi singur s-o cunoşti mereu”.
64 Privi atunci şi cu nădejde bună
răspunse: „Hai spre ei, că umblă-agale;
iar tu, fiu drag, din îndoieli te-adună!”.
67 Le-am fost ieşit cu paşi vreo mie-n cale
şi-atunci cînd ne aflam nu mai departe
decît s-arunci cu piatra-n ei din vale,
70 se strînse pîlcul cel trecut prin moarte
ciopor în gura rîpei, smirnă stînd,
cum cel nesigur şade mai deoparte.
73 Şi-atunci Virgil: „O, duhuri”, zise blînd,
„alese la soroc spre-acel alin
pe care cred că-l şi gustaţi în gînd,
76 ne spuneţi unde-i muntele mai lin,
ca să putem urca spre culmea lui;
ce ştii deplin, grăbeşti să faci deplin”.
79 Cum oile din ţarc doar una-ntîi,
sau două-trei, se-ncumetă să iasă,
iar restul cată-n jos şi stau momîi,
82 şi fac ce face cea dintîi purceasă,
că stînd aceea, blînde stau şi ele,
şi fără rost în coaste i se-ndeasă,
85 la fel văzui cum fruntea cetei cele
de duhuri fericite se urni,
făcînd spre noi sfioase temenele.
88 Dar cînd fruntaşii prinseră-a zări
în dreapta mea lumina cum se curmă,
iar umbra-mi peste stînci se alungi,
91 se-opriră şi se traseră în urmă,
şi tot aşa, chiar neştiind de ce,
făcu-ndărătul lor întreaga turmă.
94 „Chiar ne-ntrebat, adeveresc că e
om viu în trup acesta ce-l vedeţi,
de-aceea-n soare umbra-şi mlădié.
97 Nu vă uimiţi, ci-ncredinţare aveţi
că nu fără a cerului putere
sînt paşii lui pe-aceste stînci drumeţi”,
100 grăi Virgil; iar umbrele-austere:
„Vă-ntoarceţi şi urmaţi-ne pe-aci”,
din mîini şi vorbe prinseră-a ne cere.
103 Şi-mi zise una: „Orişicine-ai fi,
în mers întoarce-ţi faţa ta şi cată
la mine dacă nu cumva mă ştii”.
106 Eu mă-ntorsei şi seama-i luai îndată:
era bălai, şi chipeş, şi distins,
dar avea ţeasta-n sus de ochi crăpată.
109 Cînd, stînjenit, zisei că sînt convins
că pînă-atunci nu-l mai văzusem, pieptul
şi-l dezveli, de-o rană grea cuprins.
112 „Manfredi sînt”, grăi, zîmbind, de-a dreptul,
„nepot Constanţei, marii-mpărătese,
şi-a rugă-al meu cuvînt spre tine-ndreptu-l:
115 ieşit de-aci, copilei mele-alese,
Siciliei şi-Aragonului mîndrie,
tu zi-i ce-i drept, de zvonuri să nu-i pese.
118 Cînd trupul meu străpuns a fost să fie
de două răni de moarte, mă lăsai,
plîngînd, în mîna Cui să ierte ştie.
121 Cu mari păcate eu mă-povărai,
dar sfînta Milă braţe-ntinse are
spre cel căit şi-ntors din răul trai.
124 Dacă păstorul din Cosenza care
de Clement fuse-asupra-mi asmuţit
Scriptura o citea mai cu răbdare,
127 sub stivă grea şi azi s-ar fi odihnit,
spre Benevento, unde podul gată,
bietul meu trup, în urmă azvîrlit
130 afară din regat, sub vînt şi zloată,
pe Verde-n jos, pe unde-l strămutară
cu stinse facle,-n taină-nfricoşată.
133 Dar nu-i blestemul greu ce-l aruncară
de veşnica iubire mai presus,
cît timp ne e speranţa primăvară.
136 Ce-i drept, cel din Biserică exclus,
oricît s-ar fi căit, atunci cînd moare,
să stea pe-afara acestei rîpe-i pus
139 de treizeci ori acel răstimp în care
sub anatemă fu, de nu-i scurtat
sorocul lui prin rugi mijlocitoare.
142 Vezi dar cît aş fi eu de-ajutorat
să-i dai Constanţei mele dragi de veste
cum m-ai văzut şi ce-am de îndurat;
145 căci mană ruga celor vii ne este.

În româneşte de
Răzvan CODRESCU

(Versiuni provizorii, nepublicate în volum şi numai parţial adnotate)