ECOURI LA NOUA TRADUCERE A "INFERNULUI"
Dan Stanca, “Dante, din nou în româneşte” (Aldine, 09 decembrie 2006, p. 1):
La Editura Christiana a apărut o nouă versiune în limba română a Infernului lui Dante. Cel ce s-a încumetat să facă o muncă titanică – şi pe care o va continua, întrucât are de gînd să transpună şi Purgatoriul şi Paradisul – este Răzvan Codrescu. El ne mai oferă şi o substanţială bibliografie dantescă, traducerile în română de-a lungul vremii, precum şi un studiu în care-l analizează pe Dante între viaţă şi operă. [...] Într-o vreme cînd asemenea întreprinderi nu mai tentează aproape pe nimeni, iar acei ocnaşi ai cuvîntului care totuşi le fac sînt priviţi cu neîncredere, Răzvan Codrescu a plecat la drum conştient că se află în faţa eternului pariu pascalian: de pierdut nu pierzi nimic, de cîştigat cîştigi totul. Traseu al solitudinii, ca şi Dante, care la mijlocul vieţii a avut viziunea acestui drum de dincolo de lume, în teritorii ale invizibilului în care tot mai puţini cred, opera de traducere nu este doar un exerciţiu filologic, dozare a fondului de arhaisme şi neologisme al limbii tale pentru a limpezi subtilităţile textului original, ci de trudă spre desăvîrşire interioară. Altfel spus, după ce l-ai tradus pe Dante nu mai eşti acelaşi cu cel de la început. Traducătorul ne spune că a încercat să fie mai fluent decît Coşbuc şi mai aproape de text decît Eta Boeriu. Nu a scăpat din vedere nici versiunea lui Alexandru Marcu, făcuta în proza, cum se ştie. Ediţia este bilingvă şi are reproduceri ale gravurilor ediţiei veneţiene din 1529. Închinată memoriei eminentului romanist Marian Papahagi, lucrarea despică mîlul anilor 2000, ca o spadă din cel mai dur oţel.
La Editura Christiana a apărut o nouă versiune în limba română a Infernului lui Dante. Cel ce s-a încumetat să facă o muncă titanică – şi pe care o va continua, întrucât are de gînd să transpună şi Purgatoriul şi Paradisul – este Răzvan Codrescu. El ne mai oferă şi o substanţială bibliografie dantescă, traducerile în română de-a lungul vremii, precum şi un studiu în care-l analizează pe Dante între viaţă şi operă. [...] Într-o vreme cînd asemenea întreprinderi nu mai tentează aproape pe nimeni, iar acei ocnaşi ai cuvîntului care totuşi le fac sînt priviţi cu neîncredere, Răzvan Codrescu a plecat la drum conştient că se află în faţa eternului pariu pascalian: de pierdut nu pierzi nimic, de cîştigat cîştigi totul. Traseu al solitudinii, ca şi Dante, care la mijlocul vieţii a avut viziunea acestui drum de dincolo de lume, în teritorii ale invizibilului în care tot mai puţini cred, opera de traducere nu este doar un exerciţiu filologic, dozare a fondului de arhaisme şi neologisme al limbii tale pentru a limpezi subtilităţile textului original, ci de trudă spre desăvîrşire interioară. Altfel spus, după ce l-ai tradus pe Dante nu mai eşti acelaşi cu cel de la început. Traducătorul ne spune că a încercat să fie mai fluent decît Coşbuc şi mai aproape de text decît Eta Boeriu. Nu a scăpat din vedere nici versiunea lui Alexandru Marcu, făcuta în proza, cum se ştie. Ediţia este bilingvă şi are reproduceri ale gravurilor ediţiei veneţiene din 1529. Închinată memoriei eminentului romanist Marian Papahagi, lucrarea despică mîlul anilor 2000, ca o spadă din cel mai dur oţel.
........................................................
Marius Vasileanu, “Divina Comedie, o nouă versiune” (Adevărul, marţi 16 ianuarie 2007, p. 12):Orice nouă traducere a clasicilor înseamnă o nouă şansă pentru acea limbă. Editura Christiana ne oferă o versiune din Divina Comedie a lui Dante Alighieri, în traducerea lui Răzvan Codrescu. Primul volum, Infernul, a apărut de curînd. Este o ediţie bilingvă, iar notele, comentariile, reperele bibliografice şi postfaţa aparţin de asemenea traducătorului. În postfaţă, Răzvan Codrescu ne mai oferă şi un studiu despre viaţa şi opera lui Dante. Mărturisirea lui R. Codrescu este emoţionantă: în copilărie a şterpelit o carte dintr-o bibliotecă. Ulterior şi-a dat seama că era vorba despre cunoscuta traducere din Dante făcută de Eta Boeriu. Iată că, peste timp, acest gest s-a dovedit semnificativ pentru destinul traducătorului: astăzi, spun specialiştii, este pe cale să ne aducă cea mai bună versiune a lui Dante în limba română. Volumul este dedicat memoriei romanistului şi dantologului Marian Papahagi (1948-1999) şi este splendid ilustrat cu reproduceri ale gravurilor ediţiei veneţiene din 1529.
........................................................
Teodor Baconsky, “Infernul regăsit” (Dilema veche, anul IV, nr. 154, 19-25 ianuarie 2007, p. 18):
... Tot în afara Academiei, deşi în strictul respect al spiritului ce s-ar cuveni să anime acel for, s-a consumat deunăzi o altă premieră editorială: apariţia noii tălmăciri din Infernul lui Dante, pe care i-o datorăm lui Răzvan Codrescu (Bucureşti, Christiana, 2006, 527 pagini). Dacă în cazul profesorului Dan Sluşanschi, indolenţa presei culturale poate fi explicată numai prin comoditatea unor exegeţi nepregătiţi, aici ocultarea momentului ar putea fi stimulată, în plus, de eticheta pe care stînga culturală a lipit-o, dogmatic, pe fruntea traducătorului. Dat fiind că Răzvan Codrescu e un „stîlpnic” al dreptei naţionaliste, darurile sale de eseist, poet şi traducător au fost ignorate de-a valma, astfel încît „erezia” opţiunilor politice a devenit mormînt al recunoaşterii sale publice. Impur provincialism...
Eu, care-l cunosc demult pe Răzvan Codrescu, îl ştiu de mare caracter, de tragic iubitor al tradiţiei româneşti autentice şi de visător impenitent, care şi-a dobîndit, din pricina temperamentului său polemic, o mulţime de adversari neconsolaţi.
Acum, acest scriitor cu venin în stilou, dar nu şi în sufletul său de cavaler, îşi dă măsura de stilist şi adnotator laborios. Noua sa versiune a Infernului vede lumina tiparului într-o inovantă ediţie bilingvă, îmbogăţită cu note, comentarii, o postfaţă şi abundente repere bibliografice. Un veritabil festin, din meniul căruia se vor înfrupta, sper, şi mai tinerii cititori, aflaţi la prima descoperire a Divinei Comedii. Dar nu doar ei: am redescoperit eu însumi partea cea mai sumbru palpitantă a poemului dantesc, gustînd întinderile şi adîncimile limbii române (de care voitul manierism al prezentei recenzii s-a molipsit, uitîndu-şi lipsa de har).
Desi nu pot compara proaspăta versiune Codrescu decît cu aceea semnată cîndva de Eta Boeriu, simt că ea îşi depăşeşte precursoarele atît prin plasticitate, ritm şi adecvare teologală, cît şi graţie diversităţii semantice, alternînd arhaismul şi neologismul în folosul celei mai temerare prozodii. Lucrul e atît de temeinic în nuanţe şi variat în sunet încît lectura decurge cu o jubilatorie şi, aş spune, necucernică plăcere. Infernul de acum poartă accente insolite, evocînd anacronic parfumul pieselor shakesperiene. Textul românesc preia ceva din tonul oracular al sonetelor voiculesciene, distribuie ludice accente ce amintesc îndrăznelile unui Şerban Foarţă şi îngînă, pe alocuri, solemnitatea orfică a liricii lui Doinaş. E o sinteză judicios închinată lui Marian Papahagi, singurul care, de-ar mai fi trăit, s-ar fi putut măsura cu atare subtilitate. Papahagi, ilustrul romanist, ar fi dat poate la iveală o traducere mai livrescă, mai seacă în accepţia bibliotecară şi emfatică a cuvîntului, pe cînd Codrescu ne îmbie o versiune respectuoasă faţă de latura suculent-orăşenească a dantescului dolce stil nuovo. Un spaţiu de locvacitate goliardică, în care trama scolastică a geografiilor extramundane se domesticeşte prin ireverenţă şi libertinaj sublimat.
Sper, fireşte, ca Răzvan Codrescu să ne dăruiască, la rînd, Purgatoriul şi Paradisul, nu doar pentru a desăvîrşi acest monumental efort creator, ci şi pentru a ne făgădui noi delicii ziditoare. Va fi astfel cîştigată însăşi cultura naţională, dezvăţată de aerul tare al măreţiei, cu care se deprinsese odinioară, şi pe care numai proba universalului i-l mai poate reda.
Teodor Baconsky, “Infernul regăsit” (Dilema veche, anul IV, nr. 154, 19-25 ianuarie 2007, p. 18):
... Tot în afara Academiei, deşi în strictul respect al spiritului ce s-ar cuveni să anime acel for, s-a consumat deunăzi o altă premieră editorială: apariţia noii tălmăciri din Infernul lui Dante, pe care i-o datorăm lui Răzvan Codrescu (Bucureşti, Christiana, 2006, 527 pagini). Dacă în cazul profesorului Dan Sluşanschi, indolenţa presei culturale poate fi explicată numai prin comoditatea unor exegeţi nepregătiţi, aici ocultarea momentului ar putea fi stimulată, în plus, de eticheta pe care stînga culturală a lipit-o, dogmatic, pe fruntea traducătorului. Dat fiind că Răzvan Codrescu e un „stîlpnic” al dreptei naţionaliste, darurile sale de eseist, poet şi traducător au fost ignorate de-a valma, astfel încît „erezia” opţiunilor politice a devenit mormînt al recunoaşterii sale publice. Impur provincialism...
Eu, care-l cunosc demult pe Răzvan Codrescu, îl ştiu de mare caracter, de tragic iubitor al tradiţiei româneşti autentice şi de visător impenitent, care şi-a dobîndit, din pricina temperamentului său polemic, o mulţime de adversari neconsolaţi.
Acum, acest scriitor cu venin în stilou, dar nu şi în sufletul său de cavaler, îşi dă măsura de stilist şi adnotator laborios. Noua sa versiune a Infernului vede lumina tiparului într-o inovantă ediţie bilingvă, îmbogăţită cu note, comentarii, o postfaţă şi abundente repere bibliografice. Un veritabil festin, din meniul căruia se vor înfrupta, sper, şi mai tinerii cititori, aflaţi la prima descoperire a Divinei Comedii. Dar nu doar ei: am redescoperit eu însumi partea cea mai sumbru palpitantă a poemului dantesc, gustînd întinderile şi adîncimile limbii române (de care voitul manierism al prezentei recenzii s-a molipsit, uitîndu-şi lipsa de har).
Desi nu pot compara proaspăta versiune Codrescu decît cu aceea semnată cîndva de Eta Boeriu, simt că ea îşi depăşeşte precursoarele atît prin plasticitate, ritm şi adecvare teologală, cît şi graţie diversităţii semantice, alternînd arhaismul şi neologismul în folosul celei mai temerare prozodii. Lucrul e atît de temeinic în nuanţe şi variat în sunet încît lectura decurge cu o jubilatorie şi, aş spune, necucernică plăcere. Infernul de acum poartă accente insolite, evocînd anacronic parfumul pieselor shakesperiene. Textul românesc preia ceva din tonul oracular al sonetelor voiculesciene, distribuie ludice accente ce amintesc îndrăznelile unui Şerban Foarţă şi îngînă, pe alocuri, solemnitatea orfică a liricii lui Doinaş. E o sinteză judicios închinată lui Marian Papahagi, singurul care, de-ar mai fi trăit, s-ar fi putut măsura cu atare subtilitate. Papahagi, ilustrul romanist, ar fi dat poate la iveală o traducere mai livrescă, mai seacă în accepţia bibliotecară şi emfatică a cuvîntului, pe cînd Codrescu ne îmbie o versiune respectuoasă faţă de latura suculent-orăşenească a dantescului dolce stil nuovo. Un spaţiu de locvacitate goliardică, în care trama scolastică a geografiilor extramundane se domesticeşte prin ireverenţă şi libertinaj sublimat.
Sper, fireşte, ca Răzvan Codrescu să ne dăruiască, la rînd, Purgatoriul şi Paradisul, nu doar pentru a desăvîrşi acest monumental efort creator, ci şi pentru a ne făgădui noi delicii ziditoare. Va fi astfel cîştigată însăşi cultura naţională, dezvăţată de aerul tare al măreţiei, cu care se deprinsese odinioară, şi pe care numai proba universalului i-l mai poate reda.
........................................................
Florin Dumitrescu, “Codrescu «condamnat» să-l traducă pe Dante” (în blogul Textier):
În Infernul lui Dante pedepsele damnaţilor corespund simbolic cu păcatul din timpul vieţii: prezicătorii sînt blestemaţi să umble cu capul întors la spate; trădătorii – să zacă scufundaţi în gheaţă; hoţii sînt prefăcuţi în şerpi etc. Răzvan Codrescu, care mai are muuult pînă la judecata finală, mărturiseşte public că a furat cînd era mic o carte: şi anume Divina Comedie tălmacită de Eta Boeriu. Cartea furată s-a dovedit a fi un obiect al destinului: Comedia lui Dante Alighieri a fost o lectură care i-a marcat micului Răzvan devenirea şi cariera: scriitorul Răzvan Codrescu este azi un excelent romanist, traducător – printre alţii – al misticilor spanioli, precum şi un interesant gînditor creştin. Mai mult decît predestinare – vocaţie şi fără îndoială răscumpărare. După cum Codrescu însuşi traduce inscripţia de pe celebra poartă, “Voi ce intraţi, nu mai speraţi scăpare!”...
Poate fi acesta şi un îndemn către contemporani de a merge în librării, dar nu pentru a fura... decît cel mult cunoaştere şi delectare. Căci sînt de aşteptat deopotrivă revelaţii şi confirmări de la traducerea lui Răzvan Codrescu, din care a fost editat deocamdată Infernul, în ediţie bilingvă, la Editura Christiana, cu aparat critic şi ilustraţii reproduse după superbul incunabul lucrat la Veneţia între 1500 şi 1529 de Bembo şi Manuzio.
Florin Dumitrescu, “Codrescu «condamnat» să-l traducă pe Dante” (în blogul Textier):
În Infernul lui Dante pedepsele damnaţilor corespund simbolic cu păcatul din timpul vieţii: prezicătorii sînt blestemaţi să umble cu capul întors la spate; trădătorii – să zacă scufundaţi în gheaţă; hoţii sînt prefăcuţi în şerpi etc. Răzvan Codrescu, care mai are muuult pînă la judecata finală, mărturiseşte public că a furat cînd era mic o carte: şi anume Divina Comedie tălmacită de Eta Boeriu. Cartea furată s-a dovedit a fi un obiect al destinului: Comedia lui Dante Alighieri a fost o lectură care i-a marcat micului Răzvan devenirea şi cariera: scriitorul Răzvan Codrescu este azi un excelent romanist, traducător – printre alţii – al misticilor spanioli, precum şi un interesant gînditor creştin. Mai mult decît predestinare – vocaţie şi fără îndoială răscumpărare. După cum Codrescu însuşi traduce inscripţia de pe celebra poartă, “Voi ce intraţi, nu mai speraţi scăpare!”...
Poate fi acesta şi un îndemn către contemporani de a merge în librării, dar nu pentru a fura... decît cel mult cunoaştere şi delectare. Căci sînt de aşteptat deopotrivă revelaţii şi confirmări de la traducerea lui Răzvan Codrescu, din care a fost editat deocamdată Infernul, în ediţie bilingvă, la Editura Christiana, cu aparat critic şi ilustraţii reproduse după superbul incunabul lucrat la Veneţia între 1500 şi 1529 de Bembo şi Manuzio.
........................................................
Mircea Platon, “Nostalgii înviorătoare” (în Convorbiri literare, februarie 2007, şi în Rost, anul V, nr. 49, martie 2007, pp. 51-52):
... Dacă tot am vorbit de Europa, nimic nu e mai european decît Dante şi a sa Divină Comedie, al cărei “Infern” e inspirat adus pre româneşte de Răzvan Codrescu (în Divina Comedie. Infernul, text bilingv, Bucureşti, Editura Christiana, 2006, 528 pagini ilustrate cu xilografiile ediţiei veneţiene din 1529). Într-unul dintre eseurile sale despre Dante, T. S. Eliot nota că, pentru a-l înţelege pe marele florentin, nu trebuie să fim bine informaţi în privinţa filosofiei scolastice, ci să-i citim cu atenţie textele: “Ceea ce ne trebuie e nu informaţie, ci cunoaştere: şi primul pas către cunoaştere e să recunoaştem diferenţa dintre formele sale de gîndire şi simţire şi cele ale noastre (...) Trebuie să învăţăm să acceptam aceste forme: şi acceptarea lor e mai importantă decît orice altă formă de credinţă”.
Mergînd pe firul acestei idei, cine putea accepta mai bine temeiurile danteşti decît o inteligenţă canonică precum cea a lui Răzvan Codrescu? Om al tradiţiei, trăitor al paradoxului creştin, eseist al interstiţiului paterical şi al obliteraţilor istoriei, Răzvan Codrescu cunoaşte mai bine decît mulţi valoarea contestatară a ascultării, energia ziditoare (Vita Nuova) pe care ţi-o oferă înrădăcinarea în înţelepciunile trecutului. Dacă în epoca interbelică se spunea că “intelectualii e fascişti” (vezi eseul lui Mircea Eliade), astăzi li se refuză însăşi calitatea de intelectuali tuturor celor bănuiţi de “obedienţe” ortodoxe. Traducîndu-l pe Dante, Răzvan Codrescu confirmă calitatea sa intelectuală şi indică tipul de ecumenism pe care are a-l îmbrăţişa intelectualitatea noastră îmbisericită: ecumenismul valorilor autentice, al temeliilor creştinătăţii şi Europei în care tocmai ne-am integrat oficial.
Dacă ar fi să apropii traducerea lui Răzvan Codrescu de una dintre cele precedente, aş spune că îmi aminteşte de cea a lui George Coşbuc prin suflu şi imaginaţie lexicală. [...] În mîinile lui Răzvan Codrescu, traducerea devine arta pierderii de sine pentru a se regăsi. E, în acest masiv op, cu versurile şi gravurile sale de veche extracţie, un îndemn la reculegere pe care nimeni nu-l poate refuza. Deşi probabil că mulţi îl vor ignora, în tumultul infernului second-hand în care trăim...
Mircea Platon, “Nostalgii înviorătoare” (în Convorbiri literare, februarie 2007, şi în Rost, anul V, nr. 49, martie 2007, pp. 51-52):
... Dacă tot am vorbit de Europa, nimic nu e mai european decît Dante şi a sa Divină Comedie, al cărei “Infern” e inspirat adus pre româneşte de Răzvan Codrescu (în Divina Comedie. Infernul, text bilingv, Bucureşti, Editura Christiana, 2006, 528 pagini ilustrate cu xilografiile ediţiei veneţiene din 1529). Într-unul dintre eseurile sale despre Dante, T. S. Eliot nota că, pentru a-l înţelege pe marele florentin, nu trebuie să fim bine informaţi în privinţa filosofiei scolastice, ci să-i citim cu atenţie textele: “Ceea ce ne trebuie e nu informaţie, ci cunoaştere: şi primul pas către cunoaştere e să recunoaştem diferenţa dintre formele sale de gîndire şi simţire şi cele ale noastre (...) Trebuie să învăţăm să acceptam aceste forme: şi acceptarea lor e mai importantă decît orice altă formă de credinţă”.
Mergînd pe firul acestei idei, cine putea accepta mai bine temeiurile danteşti decît o inteligenţă canonică precum cea a lui Răzvan Codrescu? Om al tradiţiei, trăitor al paradoxului creştin, eseist al interstiţiului paterical şi al obliteraţilor istoriei, Răzvan Codrescu cunoaşte mai bine decît mulţi valoarea contestatară a ascultării, energia ziditoare (Vita Nuova) pe care ţi-o oferă înrădăcinarea în înţelepciunile trecutului. Dacă în epoca interbelică se spunea că “intelectualii e fascişti” (vezi eseul lui Mircea Eliade), astăzi li se refuză însăşi calitatea de intelectuali tuturor celor bănuiţi de “obedienţe” ortodoxe. Traducîndu-l pe Dante, Răzvan Codrescu confirmă calitatea sa intelectuală şi indică tipul de ecumenism pe care are a-l îmbrăţişa intelectualitatea noastră îmbisericită: ecumenismul valorilor autentice, al temeliilor creştinătăţii şi Europei în care tocmai ne-am integrat oficial.
Dacă ar fi să apropii traducerea lui Răzvan Codrescu de una dintre cele precedente, aş spune că îmi aminteşte de cea a lui George Coşbuc prin suflu şi imaginaţie lexicală. [...] În mîinile lui Răzvan Codrescu, traducerea devine arta pierderii de sine pentru a se regăsi. E, în acest masiv op, cu versurile şi gravurile sale de veche extracţie, un îndemn la reculegere pe care nimeni nu-l poate refuza. Deşi probabil că mulţi îl vor ignora, în tumultul infernului second-hand în care trăim...
.........................................................
Lector, “Eveniment editorial” (în Credinţa ortodoxă, februarie 2007, p. 3):
La sfîrşitul anului 2006, cu puţin înainte de sărbătorile Naşterii Domnului, Editura Christiana din Bucureşti a fost promotoarea unui mare eveniment cultural: scoaterea de sub tipar a cărţii Divina Comedie. Infernul a lui Dante Alighieri. Dimensiunea de eveniment editorial şi spiritual, în aceeaşi măsură, se impune prin părtăşia mai multor factori. Primul: ediţia ne oferă o tălmăcire nouă a celebrei epopei danteşti (prima parte), datorată polivalentului om de cultură care este Răzvan Codrescu (eseist, poet, editor, traducător, publicist). Al doilea: textul este tipărit în versiune italiană şi în versiune românească, puse în pagini oglindă. Al treilea: fiecare din cele 34 de cînturi ale Infernului este deschis cu o reproducere de pe celebrele xilografii ale ediţiei de la Veneţia din 1529. Al patrulea: prin format, prin condiţiile grafice şi de tipar de excepţie, cartea este o bijuterie bibliofilă. Al cincilea: lucrarea dispune de cîteva sute de note şi comentarii, de o postfaţă cu ample şi pertinente referiri biografice asupra lui Dante şi de o bibliografie care, deşi selectivă, este foarte cuprinzătoare. În aceste vremuri, cînd majoritatea covîrşitoare a oamenilor îşi îndreaptă atenţia exclusiv către problemele materiale ale vieţii, apare cîte un visător, cîte un idealist, care o porneşte contra curentului, îşi sacrifică ani întregi din scurtul timp ce ni s-a dat şi tălmăceşte poezie, bătînd măsura de 11 silabe la fiecare vers şi potrivind rima terţinelor danteşti, căutînd cu sudoare şi răbdare echivalenţa precisă a cuvîntului italian medieval în cuvînt românesc actual, păstrînd nealterate expresivitatea şi savoarea poeziei. E puţin, e mult? Noi credem că e bine foarte. Traducătorul, însă, consideră că a fost o datorie personală să scoată la lumină o versiune nouă a Infernului (urmează finalizarea traducerii complete a Divinei Comedii), mai degrabă un canon de pocăinţă creştinească, aşa cum ne mărturiseşte emoţionat în Prologul traducătorului. Postîndu-ne şi noi în perspectiva spirituală a lui, credem că este foarte posibil ca Dumnezeu, prin osîrdia acestui om, să ne fi transmis şi un înfricoşător avertisment, un mesaj despre infern, ţinînd cont de turnanta istorică pe care ne-am înscris ca popor şi pe care alergăm orbeşte, fără să ştim ce ne aşteaptă la linia de sosire.
.........................................................
Ioan ES. Pop, "Ultima carte pe care am citit-o: Infernul" (în Descoperă, anul V, nr. 8 [48], septembrie 2007, p. 108):
Aveam cam 18 ani cînd am citit Divina Comedie, în tălmăcirea dată ei de către Eta Boeriu. Am fost copleşit pe loc de vastitatea acestei capodopere, de cheile cu care era ea descuiată, dar şi de depărtarea dintre lumea lui Dante Alighieri şi lumea noastră. În facultate, am făcut cunoştinţă cu traducerea lui George Coşbuc, iar de atunci şi pînă astăzi, viaţa mea a stat nu de puţine ori sub semnul faimosului vers dantesc Lasciate ogni speranza voi ch’entrate („Voi, ce intraţi, lăsaţi orice speranţă!”, în versiunea digitală a lui George Pruteanu).Mai ieri, am primit tălmăcirea dată Infernului de către Răzvan Codrescu. M-am dus ţintă la celebrul vers şi am găsit o soluţie nouă: „Voi, ce intraţi, nu mai speraţi scăpare!”.
Fireşte, nu m-am putut abţine să mă întreb ce îl mai poate motiva pe un om de litere, astăzi, în amurgul poeziei, să retraducă Divina Comedie. Răzvan Codrescu spune că “bucuria pe care ţi-o dă experienţa în sine nu este mai mică. Aş fi retradus poemul dantesc şi singur pe o insulă pustie... Nu-i mai puţin adevărat că, în ce mă priveşte, lucrarea aceasta se întîmplă să fie şi canonul unei ispăşiri”.
Eu cred că, deasupra motivelor invocate de traducător, stă unul şi mai subtil, un motiv transpersonal sau chiar impersonal: acel spirit al timpului care îi mîna într-ascuns pe unii semeni ai noştri să toarne-n formă nouă, să “aducă la zi” experienţe capitale ale omenirii, cum este şi această Divină Comedie. Aşa a făcut şi Răzvan Codrescu: a realizat o traducere fluidă şi dinamică, a pompat în ţesuturile textului o nouă prospeţime şi naturaleţe, a eliminat zorzoanele şi a aşezat în deschiderea fiecărui Cînt cîte un rezumat care îl face accesibil şi celui mai simplu cititor.
Mă întorc, în final, la inscripţia de pe poarta Infernului: “Prin mine vii spre-a chinului cetate,/ prin mine vii spre veşnica jelire,/ prin mine vii spre cetele damnate./ Dreptatea-mi fu temei de izvodire:/ m-a făurit puterea ziditoare,/ supremul rost şi cea dintîi iubire./ Pînă la mine lucruri trecătoare/ n-au fost defel, şi eu durez în veci:/ voi, ce intraţi, nu mai speraţi scăpare!”. O poartă fără deschiderea căreia marea călătorie nu poate începe.
.........................................................
Alina Purcaru, “Cărţile ignorate ale verii” (în Cotidianul din 15 septembrie 2007, rubrica “Arte”):
Dacă, după valul de lansări de la începutul verii, titlurile-vedetă din mapa fiecărei edituri s-au cernut, peste vară au rămas totuşi apariţii semnificative de care critica a uitat. Fie că e vorba de literatura sau eseistica autohtonă, fie de traduceri din literaturile străine, în fiecare zonă au rămas, inevitabil, titluri nesemnalate şi autori necomentaţi. Dan C. Mihăilescu a depistat trei cărţi „grele“ care s-au strecurat în rafturile librăriilor fără ca nici un critic să le semnaleze apariţia: cele două volume Anton Golopenţia, Românii de la Est de Bug, editate de Sanda Golopenţia la Editura Enciclopedică, şi noua traducere a Infernului dantesc, „datorată lui Răzvan Codrescu, la mai bine de un deceniu de la încercarea lui Marian Papahagi“. Această ultimă tălmăcire din Dante ar fi meritat toată atenţia, crede Mihăilescu, pentru că „nu toată ziua se trezeşte o cultură cu un nou strai pentru Divina Comedie!“...
Dacă, după valul de lansări de la începutul verii, titlurile-vedetă din mapa fiecărei edituri s-au cernut, peste vară au rămas totuşi apariţii semnificative de care critica a uitat. Fie că e vorba de literatura sau eseistica autohtonă, fie de traduceri din literaturile străine, în fiecare zonă au rămas, inevitabil, titluri nesemnalate şi autori necomentaţi. Dan C. Mihăilescu a depistat trei cărţi „grele“ care s-au strecurat în rafturile librăriilor fără ca nici un critic să le semnaleze apariţia: cele două volume Anton Golopenţia, Românii de la Est de Bug, editate de Sanda Golopenţia la Editura Enciclopedică, şi noua traducere a Infernului dantesc, „datorată lui Răzvan Codrescu, la mai bine de un deceniu de la încercarea lui Marian Papahagi“. Această ultimă tălmăcire din Dante ar fi meritat toată atenţia, crede Mihăilescu, pentru că „nu toată ziua se trezeşte o cultură cu un nou strai pentru Divina Comedie!“...
...............................................................
Dan C. Mihăilescu, "Pe ce filme trăim. Cărţile lui 2007" (în Idei în Dialog, anul IV, nr. 1/40, ianuarie 2008, p. 7, rubrica "Viaţa literară"):
În materie de traduceri, am intrat, cred, cu toţii, în 2007 cu o (neplătită) datorie de onoare faţă de Infernul lui Răzvan Codrescu. Nu ai parte în fiecare an de o nouă versiune dantescă, astfel încît am aşteptat – zadarnic – douăsprezece luni ca un italienist să facă o zdravănă demonstraţie de traductologie comparată, punînd alături măcar cîteva terţine în varianta Codrescu faţă de Eta Boeriu, Coşbuc, Papahagi, Alexandru Marcu, mă rog, aşa cum cere blazonul meseriei. Acum, la celălalt capăt de an, e de deplîns aceeaşi tăcere în cazul Cărţii Psalmilor, versiunea Şerban Foarţă...
În materie de traduceri, am intrat, cred, cu toţii, în 2007 cu o (neplătită) datorie de onoare faţă de Infernul lui Răzvan Codrescu. Nu ai parte în fiecare an de o nouă versiune dantescă, astfel încît am aşteptat – zadarnic – douăsprezece luni ca un italienist să facă o zdravănă demonstraţie de traductologie comparată, punînd alături măcar cîteva terţine în varianta Codrescu faţă de Eta Boeriu, Coşbuc, Papahagi, Alexandru Marcu, mă rog, aşa cum cere blazonul meseriei. Acum, la celălalt capăt de an, e de deplîns aceeaşi tăcere în cazul Cărţii Psalmilor, versiunea Şerban Foarţă...
(Dan C. Mihăilescu a prezentat sumar noua traducere şi la PRO TV, în cadrul emisiunii „Omul care aduce cartea”, luni 7 ianuarie 2008)
..............................................................
Eleonora Cărcăleanu, „Divina Comedie în echivalări româneşti” (în Convorbiri literare, ianuarie 2008):
... Traducerile Divinei Comedii care au continuat să apară la noi, după aceea a lui George Coşbuc, n-au fost simţite ca o nevoie culturală, n-au avut de umplut un gol; nu sînt nici rezultatul/rodul vreunui context de emulaţie lirică sau intelectuală, a vreunei trufii concurenţiale. Ele sînt dovezi ale unei adevărate pasiuni şi dorinţe de depăşire. Orice nouă traducere e altceva şi în acelaşi timp o mărturie mai mult a eternităţii lui Dante. Este un exerciţiu şi o ambiţie/orgoliu rezervate fiecărei generaţii literare şi care justifică ultimele tălmăciri remarcabile (chiar dacă parţiale) datorate lui George Buznea, George Pruteanu, Marian Papahagi şi Răzvan Codrescu. Aceşti traducători care s-au avîntat pe urmele lui Dante au dovedit curajul şi puterea de a fi repetat experienţa unui mare poet, G. Coşbuc, şi, după el, a unui mare italienist, Alexandru Marcu, fiecare simţind nevoia să facă cunoscut cititorilor autentici felul în care varianta propusă se raportează la cele deja existente/amintite. [...]
Marian Papahagi şi-a mărturisit dorinţa de a da o versiune care să nu se raporteze global la cîte o terţină, ci să stea cît mai aproape de vers şi „să îngăduie astfel un comentariu capilar”, asemănător acelora ce însoţesc în Italia ediţiile danteşti curente. „Rostul traducerii mele – subliniază traducătorul – poate fi, aşadar, acela de a da publicului românesc un text sprijinit pe marele efort interpretativ ce a avut loc în ultimele decenii”.
Răzvan Codrescu, cel care, recent, a dat prima ediţie românească modernă cu text bilingv a Infernului, s-a străduit „să fie mai fluent decît Coşbuc şi mai aproape de text decît Eta Boeriu”, încercînd să ţină „o cumpănă potrivită între limbajul ortodox şi cel catolic, între fondul arhaic şi fondul neologic al limbii române”.
Divina Comedie cuprinde întreaga evoluţie spirituală şi artistică a autorului. A lupta cu această monumentală operă, a avea curajul de a o traduce în ritm şi rimă este într-adevăr un fapt demn de admirat. În faţa acestei vaste întreprinderi criteriile exactei fidelităţi şi ale structurii sonore trec pe planul secund. Are absolută dreptate Alexandru Niculescu atunci cînd afirmă: „A avea o Divina Comedie în limba română, în terţine endecasilabice regulat poetizate, înseamnă un mare act de cultură, care nu se poate judeca în centimetri de conformitate, ci în echivalente necesare vehiculării ideilor şi universului dantesc”.
Cum au procedat, dar, traducătorii noştri pentru a pătrunde mai bine spiritul în care a scris Dante? Fără îndoială, cizelînd expresia, adăugînd, eliminînd, adică încercînd o transpunere interpretativă. Toţi traducătorii lui Dante în româneşte au „dantizat”, s-au îndreptat în aceeaşi direcţie autohtonizantă. În variantele lor, versurile danteşti sînt deschise lecturii contemporane, oferind nu alternative lexicale greu decodabile, ci interpretări.
Pentru a putea aprecia ultimele traduceri româneşti ale Divinei Comedii este de ajuns a compara versiunile George Buznea, Marian Papahagi şi Răzvan Codrescu. Iată, spre exemplu, ultimele două terţine ale inscripţiei de pe poarta Infernului (III, 4-9) – Giustizia mosse il mio alto fattore; / fecemi la divina podestate, / la somma sapienza e ‘l primo amore. // Dinanzi a me non fur cose create / se non eterne, e io eterna duro: / lasciate ogni speranza, voi ch’entrate! – mai întîi, în varianta românească a lui G. Buznea: Justiţia-mboldi pe-al meu părinte, / iubirea primă şi acea instanţă / ce cumpăneşte toată sfînta minte. // Cum înaintea mea n-a fost substanţă / decît în cele veşnice cît mine: / Voi ce intraţi, lăsaţi orice speranţă! Acum în transpunerea lui M. Papahagi: Dreptatea-mpinse ’nalta-nfăptuire / Puterea cea divină m-a făcut, / Suprema ştiinţă, cea dintîi iubire. // ‘Naintea mea n-a fost lucru-nceput / Ci veşnic doar, iar eu în veci durez: / Lăsaţi speranţa, voi care-aţi trecut! Şi, în fine, în echivalarea lui R. Codrescu: Dreptatea-mi fu temei de izvodire: / m-a făurit puterea ziditoare, / supremul rost şi cea dintîi iubire. // Pînă la mine lucruri trecătoare / n-au fost defel, şi eu durez în veci: / Voi, ce intraţi, nu mai speraţi scăpare!
Nu putem considera o traducere mai fidelă decît cealaltă. Fiecare traducător este, ipso facto, un exeget, un filolog. De pildă, sintagma cose create/lucruri create este tradusă prin termenul „substanţă” de G. Buznea, traducătorul considerînd că această echivalenţă nu modifică sensul expresiei originale („deoarece instituţia iadului e clădită din acea materie primă care virtual nu-şi schimbă consistenţa”). Dacă M. Papahagi traduce la somma sapienza prin „suprema ştiinţă”, R. Codrescu ajunge la soluţia „supremul rost”, constatînd că semantica acestui ultim cuvînt „a evoluat spre o subtilă spiritualizare”.
Constatări interesante se pot face şi urmărind numele proprii. Opera lui Dante abundă în nume de persoane, de animale, de eroi mitologici sau de entităti supranaturale benefice sau malefice. Faţă de toate acestea, atitudinea traducătorilor este clară: a le explica prin adaptarea la limba română. Un exemplu este cuvântul Veltro, celebrul câine de vânătoare, aşteptat pentru a nimici fiara sălbatică, lupoaica (Infernul, I, 100 urm.). G. Buznea traduce ... infin che ’l Veltro / verrà che la farà morir con doglia prin: ... pîn’ va să sosească / Dulăul destinat ca s-o răpună. M. Papahagi echivalează: ... pîn’ce ogarul / Nu va veni cu colţii s-o încleşte. R. Codrescu redă prin: ... pînă-o să vie / Copoiul care-n chinuri s-o răpună. Termenul „copoiul” este, trebuie s-o recunoaştem, cel mai potrivit corespondent lexical românesc al italianului Veltro. Observaţiile pot continua şi cu privire la numele unor demoni din Infern (XXI, 78 urm.). În timp ce G. Buznea conservă tale e quale denumirile date acestora de Dante: Malacoda, Cagnazzo, Barbariccia, Alichino, Graffiacane etc., R. Codrescu, pe urmele Etei Boeriu, le dă corespondenţă românească: Coadărea, Cîinilă, Barbăcreaţă, Aripilă, Gherilă etc. [...] (Cf. Dante, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2006. Volumul este prevăzut cu note, comentarii, postfaţă şi repere bibliografice de R. Codrescu. Reperele bibliografice, structurate în trei secţiuni: I. Ediţii, II. Dante în româneşte şi III. Referinţe critice, impresionează prin bogăţia datelor/informaţiilor privind istoria dantologiei în lume.)
100 „Iubirea, iute-n inima cea bună,
... Traducerile Divinei Comedii care au continuat să apară la noi, după aceea a lui George Coşbuc, n-au fost simţite ca o nevoie culturală, n-au avut de umplut un gol; nu sînt nici rezultatul/rodul vreunui context de emulaţie lirică sau intelectuală, a vreunei trufii concurenţiale. Ele sînt dovezi ale unei adevărate pasiuni şi dorinţe de depăşire. Orice nouă traducere e altceva şi în acelaşi timp o mărturie mai mult a eternităţii lui Dante. Este un exerciţiu şi o ambiţie/orgoliu rezervate fiecărei generaţii literare şi care justifică ultimele tălmăciri remarcabile (chiar dacă parţiale) datorate lui George Buznea, George Pruteanu, Marian Papahagi şi Răzvan Codrescu. Aceşti traducători care s-au avîntat pe urmele lui Dante au dovedit curajul şi puterea de a fi repetat experienţa unui mare poet, G. Coşbuc, şi, după el, a unui mare italienist, Alexandru Marcu, fiecare simţind nevoia să facă cunoscut cititorilor autentici felul în care varianta propusă se raportează la cele deja existente/amintite. [...]
Marian Papahagi şi-a mărturisit dorinţa de a da o versiune care să nu se raporteze global la cîte o terţină, ci să stea cît mai aproape de vers şi „să îngăduie astfel un comentariu capilar”, asemănător acelora ce însoţesc în Italia ediţiile danteşti curente. „Rostul traducerii mele – subliniază traducătorul – poate fi, aşadar, acela de a da publicului românesc un text sprijinit pe marele efort interpretativ ce a avut loc în ultimele decenii”.
Răzvan Codrescu, cel care, recent, a dat prima ediţie românească modernă cu text bilingv a Infernului, s-a străduit „să fie mai fluent decît Coşbuc şi mai aproape de text decît Eta Boeriu”, încercînd să ţină „o cumpănă potrivită între limbajul ortodox şi cel catolic, între fondul arhaic şi fondul neologic al limbii române”.
Divina Comedie cuprinde întreaga evoluţie spirituală şi artistică a autorului. A lupta cu această monumentală operă, a avea curajul de a o traduce în ritm şi rimă este într-adevăr un fapt demn de admirat. În faţa acestei vaste întreprinderi criteriile exactei fidelităţi şi ale structurii sonore trec pe planul secund. Are absolută dreptate Alexandru Niculescu atunci cînd afirmă: „A avea o Divina Comedie în limba română, în terţine endecasilabice regulat poetizate, înseamnă un mare act de cultură, care nu se poate judeca în centimetri de conformitate, ci în echivalente necesare vehiculării ideilor şi universului dantesc”.
Cum au procedat, dar, traducătorii noştri pentru a pătrunde mai bine spiritul în care a scris Dante? Fără îndoială, cizelînd expresia, adăugînd, eliminînd, adică încercînd o transpunere interpretativă. Toţi traducătorii lui Dante în româneşte au „dantizat”, s-au îndreptat în aceeaşi direcţie autohtonizantă. În variantele lor, versurile danteşti sînt deschise lecturii contemporane, oferind nu alternative lexicale greu decodabile, ci interpretări.
Pentru a putea aprecia ultimele traduceri româneşti ale Divinei Comedii este de ajuns a compara versiunile George Buznea, Marian Papahagi şi Răzvan Codrescu. Iată, spre exemplu, ultimele două terţine ale inscripţiei de pe poarta Infernului (III, 4-9) – Giustizia mosse il mio alto fattore; / fecemi la divina podestate, / la somma sapienza e ‘l primo amore. // Dinanzi a me non fur cose create / se non eterne, e io eterna duro: / lasciate ogni speranza, voi ch’entrate! – mai întîi, în varianta românească a lui G. Buznea: Justiţia-mboldi pe-al meu părinte, / iubirea primă şi acea instanţă / ce cumpăneşte toată sfînta minte. // Cum înaintea mea n-a fost substanţă / decît în cele veşnice cît mine: / Voi ce intraţi, lăsaţi orice speranţă! Acum în transpunerea lui M. Papahagi: Dreptatea-mpinse ’nalta-nfăptuire / Puterea cea divină m-a făcut, / Suprema ştiinţă, cea dintîi iubire. // ‘Naintea mea n-a fost lucru-nceput / Ci veşnic doar, iar eu în veci durez: / Lăsaţi speranţa, voi care-aţi trecut! Şi, în fine, în echivalarea lui R. Codrescu: Dreptatea-mi fu temei de izvodire: / m-a făurit puterea ziditoare, / supremul rost şi cea dintîi iubire. // Pînă la mine lucruri trecătoare / n-au fost defel, şi eu durez în veci: / Voi, ce intraţi, nu mai speraţi scăpare!
Nu putem considera o traducere mai fidelă decît cealaltă. Fiecare traducător este, ipso facto, un exeget, un filolog. De pildă, sintagma cose create/lucruri create este tradusă prin termenul „substanţă” de G. Buznea, traducătorul considerînd că această echivalenţă nu modifică sensul expresiei originale („deoarece instituţia iadului e clădită din acea materie primă care virtual nu-şi schimbă consistenţa”). Dacă M. Papahagi traduce la somma sapienza prin „suprema ştiinţă”, R. Codrescu ajunge la soluţia „supremul rost”, constatînd că semantica acestui ultim cuvînt „a evoluat spre o subtilă spiritualizare”.
Constatări interesante se pot face şi urmărind numele proprii. Opera lui Dante abundă în nume de persoane, de animale, de eroi mitologici sau de entităti supranaturale benefice sau malefice. Faţă de toate acestea, atitudinea traducătorilor este clară: a le explica prin adaptarea la limba română. Un exemplu este cuvântul Veltro, celebrul câine de vânătoare, aşteptat pentru a nimici fiara sălbatică, lupoaica (Infernul, I, 100 urm.). G. Buznea traduce ... infin che ’l Veltro / verrà che la farà morir con doglia prin: ... pîn’ va să sosească / Dulăul destinat ca s-o răpună. M. Papahagi echivalează: ... pîn’ce ogarul / Nu va veni cu colţii s-o încleşte. R. Codrescu redă prin: ... pînă-o să vie / Copoiul care-n chinuri s-o răpună. Termenul „copoiul” este, trebuie s-o recunoaştem, cel mai potrivit corespondent lexical românesc al italianului Veltro. Observaţiile pot continua şi cu privire la numele unor demoni din Infern (XXI, 78 urm.). În timp ce G. Buznea conservă tale e quale denumirile date acestora de Dante: Malacoda, Cagnazzo, Barbariccia, Alichino, Graffiacane etc., R. Codrescu, pe urmele Etei Boeriu, le dă corespondenţă românească: Coadărea, Cîinilă, Barbăcreaţă, Aripilă, Gherilă etc. [...] (Cf. Dante, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2006. Volumul este prevăzut cu note, comentarii, postfaţă şi repere bibliografice de R. Codrescu. Reperele bibliografice, structurate în trei secţiuni: I. Ediţii, II. Dante în româneşte şi III. Referinţe critice, impresionează prin bogăţia datelor/informaţiilor privind istoria dantologiei în lume.)
Cf. şi Eleonora Cărcăleanu, “«Dante, ca dragostea însăşi» (sau despre dantologia românească a ultimelor decenii)”, în Dacia Literară, anul XVIII, nr. 73 (4/2007).
.....................................................................
Alexandru Laszlo, “Şantier dantesc (7)” (http://revistatribuna.ro/blog/?tag=razvan-codrescu):
Fapt este că Infernul lui Dante, publicat de Răzvan Codrescu în ediţia bilingvă din 2006, este un succes bibliofil. Pentru prima dată de cîteva decenii, textul italian şi cel român stau în oglindă, permiţînd lectura paralelă. Adnotările pe seama versurilor au fost, din păcate, trimise la finele cărţii, dar sînt limpezi şi utile, oferind elementele principale. Mai impunătoare e bibliografia de specialitate, extinsă pe pagini întregi, care indică, în trei compartimente succesive, ediţiile esenţiale din Divina Comedie în Italia, pe acelea din România, precum şi titlurile semnificative ale dantologiei consacrate. Toate numele de referinţă par a fi fost incluse. În postfaţa sa comentatorul sintetizează biografia lui Dante şi problemele mai spinoase aferente acesteia. Discursul lui e precis, neezitant, bine informat în detalii ce denotă lecturi migăloase, desfăşurate pe parcursul mai multor ani. Fragmentul din Cîntul V, care prezintă iubirea dintre Paolo şi Francesca, arată aşa:100 „Iubirea, iute-n inima cea bună,
l-a prins pe-acesta-n vraja mea deşartă,
curmată-n chip ce şi-azi nedrept îmi sună.
103 Iubirea, ce pe cei iubiţi nu-i iartă
m-a prins de el c-un dor năprasnic foarte,
încît, cum vezi, nu-i chin să ne despartă.
106 Iubirea ne purtă spre-aceeaşi moarte:
pe cel ce ne-a ucis Caina-l paşte!”.
Aceasta fu spovada tristei soarte.
Nu sînt probleme în transpunerea endecasilabului şi a terţei rime. Anafora este echivalată prin cuvîntul “Iubirea”. Flexiunea din versul 103 are, însă, doar două elemente (Iubirea… cei iubiţi), care împiedică alcătuirea caligramei funebre. Spre deosebire de alte versiuni, apare schiţată aici construcţia reciprocă a versurilor 101 şi 104 (“l-a prins pe-acesta”; “m-a prins de el”). Cuvîntul “moarte” e menţinut în finalul v. 106, cu o bună intuiţie privind ponderea sa poetică şi fonetică.
Nu sînt probleme în transpunerea endecasilabului şi a terţei rime. Anafora este echivalată prin cuvîntul “Iubirea”. Flexiunea din versul 103 are, însă, doar două elemente (Iubirea… cei iubiţi), care împiedică alcătuirea caligramei funebre. Spre deosebire de alte versiuni, apare schiţată aici construcţia reciprocă a versurilor 101 şi 104 (“l-a prins pe-acesta”; “m-a prins de el”). Cuvîntul “moarte” e menţinut în finalul v. 106, cu o bună intuiţie privind ponderea sa poetică şi fonetică.
Pe lîngă excelenta cunoaştere a conţinuturilor istorico-artistice pe care le are de transpus, Răzvan Codrescu ilustrează reale abilităţi lexicale şi literare. Mai are drum lung în faţă, pînă va urca muntele Purgatoriului şi va zbura prin cerurile Paradisului. Îi sugerez aşadar să se dedice, în anii ce vor urma, sublimelor învăţături ale poetului florentin, care sînt infinit mai recompensante spiritual decît trecutul băltit al extremismului românesc, pe care se opintea să-l desţelenească sofist.
............................................................
............................................................
Florina Nicolae, “El rumano: idioma
de traduccion” (conferinţă ţinută la Lima, pe 18 iulie 2012, organizată de
Academia Peruana de Traduccion şi Ambasada României în Peru):
Fray Luis de León, poeta, humanista y religioso
agustino español de la escuela salamantina (1528-1591), escribía: «De lo que yo compuse juzgará cada uno a su
voluntad; de lo que es traducido, el
que quisiere ser juez, pruebe primero qué
cosa es traducir poesías elegantes, de una lengua extraña a la suya, sin
añadir ni quitar sentencia y guardar cuanto es posible las figuras de su
original y su donaire, y hacer que hablen en castellano y no como extranjeras y
advenedizas, sino como nacidas en él y naturales».
Significa que el traductor puede conseguir equivalencias de gran calidad si él mismo es poeta. Y he notado dos situaciones: La Divina Comedia de Dante Alighieri ha sido traducida al rumano por un excelente conocedor del italiano en una larga prosa, al inicio del siglo pasado. Hay después muchas otras versiones de la obra maestra dantesca, más o menos valiosas. Y hay una reciente de Razvan Codrescu que es verdaderamente excelente, por ser él mismo un poeta, aunque no óptimo conocedor del italiano. Y esto porque él, como poeta, ha encontrado en el rumano esta riqueza expresiva.
Significa que el traductor puede conseguir equivalencias de gran calidad si él mismo es poeta. Y he notado dos situaciones: La Divina Comedia de Dante Alighieri ha sido traducida al rumano por un excelente conocedor del italiano en una larga prosa, al inicio del siglo pasado. Hay después muchas otras versiones de la obra maestra dantesca, más o menos valiosas. Y hay una reciente de Razvan Codrescu que es verdaderamente excelente, por ser él mismo un poeta, aunque no óptimo conocedor del italiano. Y esto porque él, como poeta, ha encontrado en el rumano esta riqueza expresiva.
publicat de Răzvan Codrescu @ 19:29
0 comentarii
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire