DE VORBĂ CU RĂZVAN CODRESCU

În Spiritul dreptei (1997) aţi schiţat principalele re­pere spirituale şi politice ale gîndirii de dreapta. Teodor Baconsky sugera că acest prim volum de eseuri, prin viziunea clară despre gîndirea politică a creş­tinis­mului, ar putea să constituie, ideatic, liantul unei noi generaţii de gînditori ce con­tinuă preocupările ultimilor reprezentanţi ai generaţiei interbelice. Cu ce sentiment aţi re­dactat eseurile respective?

Cu fel de fel de sentimente, cred, pentru că sînt scrise la date şi în contexte dife­rite, de-a lungul a 10-12 ani. Am căutat să dau cărţii o structură cît mai unitară, dar ea rămîne, totuşi, o culegere de articole. Dacă este ceva care le leagă, dincolo de stil, atunci este coerenţa internă a unei gîndiri smerit raportate la Hristos, pe Care nu ştiu dacă L-am înţeles întotdeauna, dar pe Care am căutat să nu-L trădez niciodată. Cu marii interbelici, cred, tot în Hristos ne întîlnim esenţial […]. Dreapta, sau mai precis spiritul ei, în înţelesul pe care i-l atribui eu în carte, şi care în nici un caz nu se reduce la aspectul politic, nu-i nimic altceva decăt trăirea Tradiţiei în actualitate. 

Insist, totuşi: în ce măsură este această opţiune motivată cultural şi în ce măsură politic? Întreb acest lucru pentru că ştiu că aţi fost etichetat drept “legionaroid” şi “fascist” de către unii membri ai Grupului pentru Dialog Social.

Iar eu repet: motivaţia este, la baza ei, una de ordin religios, de asumare moral-spirituală a unei paradigme, cu toate consecinţele ei în sintagmă. Nu mă regăsesc în stînga, nici în modernitatea conformată de ea, pentru că le simt mai degrabă ostile lui Dum­nezeu, sau ordinii fireşti pe care Dumnezeu a lăsat-o în lume [...]. Dreapta începe, sau ar trebui sa înceapă, de la repunerea divinului în primatul lui axiologic. Faţă cu strîmbătăţile lumii (patimi, perversiuni, trădări, amăgiri etc.), este simptomatic că dreapta încearcă să le îndrepte, în numele sacrului, în vreme ce stînga încearcă să le îndreptăţească, în numele profanului.
Cît despre etichetele de care aţi pomenit, ele mi se par ridicole prin însăşi inactuali­tatea lor: legionarismul şi fascismul (care, în paranteză fie spus, sînt lucruri esenţial deosebite) nu reprezintă decît nişte forme istorice şi pe alocuri contradictorii ale dreptei; bune sau rele, ele nu mai pot fi reiterate ca atare, contextul fiind astăzi cu totul altul […]. Stînga s-a obişnuit însă, la noi şi aiurea, să întrebuinţeze astfel de etichetări absurde, în scop de intimidare publică, mizînd pe reflexele mentale create de uriaşa ei maşinărie propagandistică […]. 

Cum ar putea contrabalansa dreapta autentică, în condiţiile actuale, idealu­ri­le cosmopolite, antitradiţionaliste şi materialiste ale stîngii?

Într-o lume postbelică în care dreapta a fost sistematic şi indistinct diabolizată, iar la noi după peste patru decenii de comunism şi după peste un deceniu de politicianism cli­entelar, mai mult sau mai puţin neocomunist, este limpede că nu prea se mai poate vorbi de o “dreaptă autentică”, ci doar de cazuri puţine şi oarecum izolate de oameni de dreap­ta, astfel că lupta cu stînga de toate nuanţele va rămîne încă multă vreme una foarte inegală. De aceea, nu atît un partid de dreapta mi se pare urgent şi profitabil acum, cît salvgardarea spiritului dreptei, fie şi numai la nivelul unei elite măr­turisitoare, care tre­buie să se învrednicească a fi garanţia şi cheagul unei drepte de mîine […]. În România tre­buie recreată, treptat, cu tact şi răbdare, o sensibilitate de dreapta, măcar pe cîteva seg­mente sociale, nu fără o legătura principială cu Biserica, bastion redutabil al credinţei şi al tradiţiei, dincolo de scăderile omeneşti ale unor slujitori ai ei, de ieri sau de azi... (Puteţi citi textul integral al interviului în volumul: Răzvan Codrescu, Sic credo. Mărturisiri dialogale, cu un cuvînt înainte de Costion Nicolescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2014, p. 63 şi urm.)

A consemnat

George ŞTEFAN

Fragmente din interviul acordat în mai 2003 revistei Origini din Norcross, U.S.A., reproduse şi în Puncte cardinale, an XVII, nr. 8/200, august 2007, p. XIII.