DANTE ALIGHIERI ÎNTRE VIAŢĂ ŞI OPERĂ

Pe lîngă raportarea permanentă la transcendenţa divină şi la autorităţile consacrate ale Tradiţiei, firească şi fundamentală pentru sufletul medieval, două mobiluri imanente se arată a fi avut un rol decisiv în viaţa şi creaţia lui Dante: unul istoric – starea politică a Florenţei natale (bellisima e famossisima figlia di Roma – Convivio, I, III, 4), celălalt ideal – dragostea platonică pentru Beatrice (la gloriosa donna della mia mente – Vita Nuova, I, 4).
La naşterea lui Dante Alighieri (1265, cel mai probabil pe 29 mai), fiu de mici seniori ce începuseră să prindă gustul negustoriei [1], Florenţa – Firenze – tindea să devină cea mai puternică cetate a Italiei de mijloc. Vremurile erau în plină schimbare. Din 1250, un guvern comunal, alcătuit din reprezentanţi ai breslelor şi negustorimii, pusese stavilă vechii supremaţii a caselor nobiliare. Doi ani mai tîrziu se vor bate la Florenţa primii florini de aur, care vor deveni, cum s-a spus, dolarii Europei comerciale. Pe plan politic (dar şi cu implicaţii religioase specifice lumii catolice), în cetăţile italiene se înfruntau două mari tabere: cea a guelfilor, susţinători ai autorităţii temporale a papilor, şi cea a ghibelinilor, apărători ai primatului politic al împăraţilor [2]. Acest conflict de vederi şi interese, dublat de cel dintre vechea nobilime şi burghezia recentă (care în Italia era mai consolidată pe atunci decît în orice altă parte a Europei), constituie cauza numeroaselor înfruntări armate dintre cetăţile rivale, fiecare avînd visul ei hegemonic (situaţie reflectată din plin în Divina Comedie, unde patimile politice îşi păstrează acuitatea şi dincolo de lumea aceasta). La 1260, în urma bătăliei de la Montaperti, Siena predominant ghibelină înfrînge Florenţa predominant guelfă. Alungaţi şi prigoniţi, guelfii vor reveni însă în forţă după 1266, iar puterea lor se va extinde asupra întregii Toscane. Deşi au făcut agitaţie încă mulţi ani după aceea, ghibelinii nu vor mai reuşi un reviriment semnificativ, iar declinul lor se va accentua după înfrîngerea de la Campaldino (1289), bătălie la care a luat parte şi Dante (guelf prin tradiţie familială). Guelfii se vor scinda însă la rîndul lor în Albi (militanţi pentru independenţa cetăţii şi de aceea socotiţi „ghibelinizanţi“) şi Negri (favorabili inclinaţiilor hegemonice ale papei Bonifaciu VIII), iar adversităţile vor continua să fie aproape la fel de radicale, o victimă ilustră a lor ajungînd Dante însuşi (angajat politiceşte de partea Albilor).
Dincolo de aceste frămîntări politice, sociale şi economice, Florenţa se impune însă tot mai mult ca o citadelă a culturii, în care studiul şi artele iau avînt şi sînt ţinute la mare cinste, marcînd zorii Renaşterii, încă fără nici un antagonism major cu marea moştenire medievală. Il volgare, limba vie, la dolce lingua toscana, se impune tot mai mult în scrierile literare, iar Dante – care o foloseşte în scris la paritate cu latina – se va dovedi maestrul ei absolut. Noua poezie italiană, pe urmele liricii trubadureşti, iar pe plan local pe urmele bolognezului Guido Guinizelli [3], ca precursor imediat, recunoscut ca atare în Purg., XXVI, 52-114, îşi trăieşte graţia aurorală în şcoala poetică florentină din jurul lui Guido Cavalcanti (Lapo Gianni, Gianni Alfani, Dino Frescobaldi, dar si neflorentinul Cino da Pistoia), de care avea să se apropie tot mai mult şi tînărul Dante [4], ce-i va da şi numele cu care a rămas în posteritate: il dolce stil nuovo.
Copilăria lui Dante n-a fost tocmai una fericită, fapt care i-a grăbit poate maturizarea. Îşi pierde de timpuriu mama – madre bella (poate încă din 1270, dar în orice caz înainte de 1273) [5]. În 1277, după obiceiul timpului, tatăl său îi arvuneşte viitorul, legîndu-l printr-un contract matrimonial între familii (instrumentum dotis) de Gemma di Manetto Donati. Judecînd pragmatic, mişcarea bătrînului Alaghiero nu era rea deloc, căci familia Donati era una de seamă şi influentă în Florenţa. Anima logodnicului de numai 12 ani era însă deja, în secret, dăruită altcuiva...
În 1274, cum relatează pe larg în Vita Nuova, Dante a întîlnit-o pentru întîia oară pe Beatrice (Bice), frumoasa fiică a lui Folco Portinari [6] şi a Ciliei Caponsacchi, de a cărei existenţă istorică n-avem motive serioase să ne îndoim, chiar dacă Dante o idealizează cu mistică devoţiune [7], pornind de la modelul trubadurilor provensali, reiterat – nu fără un plus de complexitate – în lirica „stilnoviştilor“, cîntăreţi rafinaţi ai dragostei intelectuale (amore intellettuale) şi creatori în serie de donne angelicate. Pare momentul crucial al copilăriei lui Dante, dacă nu cumva al întregii lui vieţi. Incipit vita nova. Această angiola giovanissima („preatînăra îngeriţă“) i se înfăţişează parcă învăluită într-o lumină cerească (vestita di nobilissimo colore, umile e onesto etc.), cum o va recepta constant şi mai tîrziu (venuta da cielo in terra a miracol mostrare). D'allora innanzi - zice Dante – amore signoreggiò la mia anima (Vita Nuova, II, 20), „De atunci înainte dragostea a pus stăpînire pe sufletul/inima mea“. Beatrice devine simbol suprem al iubirii sacralizate, iar în Divina Comedie va întruchipa însăşi Teologia, salvatoare a sufletului din întunericul patimilor pămînteşti.
E de presupus că reala Beatrice nu bănuia nimic – sau bănuia doar foarte puţin – din toate acestea. Poetul pretinde a fi revăzut-o abia nouă ani mai tîrziu, în 1283 (anul în care compune şi primul sonet inclus în Vita Nuova), cînd ea devenise deja soţia bancherului Simone de' Bardi, de vreme ce o numeşte Madonna, titlu care li se atribuia doar femeilor măritate. Desigur, iubirea pură este aceea care nu reclamă reciprocitate; lui Dante îi place totuşi să creadă că Mona Bice nu-l tratează chiar cu indiferenţă şi nu ignoră nobila lui adoraţie. „Dar – observa Papini – dovada sigură şi clară că Beatrice nu simţea nimic pentru Dante o găsim în faimoasa scenă a nunţii. Poetul e dus pe sus de un prieten, poate Guido Cavalcanti, la serbarea unei nunţi. Acolo o vede în mod neaşteptat pe Beatrice şi apar obişnuitele efecte: paloare, tremurături, leşin şi aşa mai departe. De acest lucru îşi dau seama femeile care «tot vorbind rîdeau de mine împreună cu această prea aleasă» (Vita Nuova, X, 2). [...] Dar cum şi de ce ar fi trebuit să-l iubească ea pe Dante? Acel tînăr pipernicit [8], subţiat de studiu şi de sensibilitatea înnăscută, dintr-o familie nici ilustră, nici înstărită, încă nedevenit celebru prin faptele sale, foarte îndrăzneţ cînd scria, dar ruşinos şi tăcut cînd era efectiv prezent undeva, nu era de natură să pună pe jar inima unei neveste prea tinere şi nu destul de cultivate pentru a pricepe divinitatea artei şi pentru a ghici viitoarea măreţie şi glorie a elogiatorului ei. Uneori va fi resimţit oarece mulţumire pentru sonetele şi baladele sale de adoraţie; şi adeseori, mă tem, va fi zîmbit în faţa naivităţii lui, va fi glumit cu prietenele-i nobile pe la spatele bietului poet“ (trad. rom. cit.).
Nimic nu poate zdruncina însă idealitatea iubirii danteşti, iar în Divina Comedie (după 1306) se va împlini făgăduinţa făcută în finalul Vieţii noi (1295): Sì che, se piacere sarà di colui a cui tutte le cose vivono, che la mia vita duri per alquanti anni, io spero di dicer di lei quello che mai non fue detto d'alcuna [9].
La 18 ani neîmpliniţi, în 1283, îşi pierde şi tatăl, iar el rămîne capul nefericitei familii. Moştenirea părintească, deşi modestă, îl pune la adăpost de grijile subzistenţei şi-i permite să se ocupe exclusiv de studiu şi de poezie, ba chiar să ia parte la viaţa mondenă şi culturală a Florenţei, deschizîndu-şi calea spre viitoarele demnităţi publice.
Despre formaţia lui Dante nu se ştiu prea multe lucruri. În viziunea encomiastică a lui Boccaccio din al său Trattatello in laude di Dante (III), micuţul, în loc să se joace sau să trîndăvească în poala părintească, şi-a dedicat „întreaga copilărie artelor liberale“ [10]. Trivium-ul (gramatica, retorica, dialectica) şi poate şi quadrivium-ul (aritmetica, muzica, geometria, astronomia) le va fi studiat succesiv cu acelaşi dascăl Romano evocat mai tîrziu (Romanus dictator puerorum), mai întîi într-una dintre şcolile particulare din oraş, de pe la 1272 pînă spre 1277, iar apoi, pînă spre 1283, după unele izvoare cărora nu toţi le dau credit, în cadrul colegiului franciscan Santa Croce. S-ar putea să fi trecut şi pe la cel dominican de la Santa Maria Novella. Cu bătrînul învăţat Brunetto Latini (aprox. 1220-1295), despre care Giovanni Villani spune în Cronica sa (VIII, 10) că a fost primul care, ajuns într-o vreme şi prior al cetăţii, a încercat în mod serios să-i şlefuiască pe florentini (fu cominciatore e maestro in digrossare i Fiorentini), şi pe care Dante în Divina Comedie (cf. Inf., XV, 22 şi urm.) îl prezintă drept dascăl al său, poetul va avea de-a face abia mai tîrziu (spre 1287) şi nu într-o formă instituţionalizată. Ulterior ar fi trecut pe la vestitele universităţi de la Bologna (în 1287) şi Paris (în anii exilului), dar de o pregătire sistematică pe acolo nu poate fi vorba. Pînă la urmă Dante este mai degrabă un autodidact, ce-i drept cu cunoştinţe impresionante, mai ales în domeniul antichităţii latine, al teologiei scolastice apusene, al liricii şi epicii medievale, stăpînind destul de bine nu numai latina, ci şi provensala şi chiar franceza. În ce priveşte supoziţia tîrzie că Dante, alături de alţi „stilnovişti“, ar fi făcut parte din ordinul secret iniţiatic al aşa-numiţilor Fedeli d'amore (pus în legătură cu supralicitatele mistere ale Templierilor şi receptat îndeobşte ca focar obscur de erezie intelectualistă), faptul nu prea poate fi documentat pozitiv.
La 20 de ani (unii susţin că totuşi ceva mai tîrziu) se căsătoreşte, în virtutea vechii promessa, cu Gemma di Manetto Donati, cu care va avea patru copii: Jacopo, Pietro, Giovanni (mort prematur) şi Antonia (aceasta din urmă călugărită pare-se, sub numele de Beatrice, la Mânăstirea San Stefano degli Ulivi din Ravenna). Se va fi străduit să fie un soţ responsabil, dar cine ştie ce sentimente nu va fi nutrit pentru Gemma, cum probabil nici ea pentru el (cînd a fost condamnat la exil, ea a preferat să rămînă cu copiii în Florenta, de atunci ieşind, practic, din viaţa lui Dante [11]).
Nu sînt semne ca familia să fi prevalat vreodată în preocupările sale. După căsătorie, viaţa lui se împarte mai ales între scris şi imperativele cetăţeneşti (urmărind o carieră în viaţa publică, la care va accede ceva mai tîrziu şi cu rezultate nu tocmai fericite). În 1289 îl găsim, călare şi cu arma în mînă, luptînd în rîndurile guelfilor la Campaldino (iunie) şi Caprona (august).
În 1290 moare Beatrice, la numai 24 de ani. Dante mărturiseşte în Vita Nuova şi în Convivio, dar fără să ofere detalii, a fi trecut pe atunci printr-o criză gravă, pe marginea căreia s-au făcut fel de fel de speculaţii de-a lungul timpului. De orice natură ar fi fost criza respectivă, pare a şi-o fi autoexorcizat prin lecturi consolatoare (Boethius, Cicero, Augustin) şi prin scris. Între 1293 şi 1295 redactează, in volgare, îmbinînd proza cu versurile (cele 42 de capitole cuprind 31 de compoziţii rimate, în cea mai mare parte sonete), pseudo-romanul lirico-filosofic intitulat Vita Nuova. Continuă totdeodată să studieze asiduu filosofia (care pentru Dante acoperă tot ansamblul ştiinţei profane) şi teologia, adîncindu-i îndeosebi pe Aristotel şi Toma de Aquino. Cum în 1293, prin nişte Ordinamenti di giustizia de inspiraţie protoburgheză, promulgate de priorul Giano della Bella, nobililor mari şi mici (dar şi bancherilor „boieriţi“) li se blocase accesul la viaţa politică florentină, tînărul Dante se văzuse nevoit să-şi limiteze preocupările la activitatea strict intelectuală. Cînd în 1295 magnati si popolo grasso cad la înţelegere conjuncturală împotriva lui Giano della Bella (pentru care se cere pedeapsa capitală şi confiscarea averii), iar legea se îmblînzeşte şi potentaţilor cetăţii li se redau drepturile civice cu condiţia de a se înscrie fiecare într-o corporaţie (breaslă), Dante se înscrie, ca poeta şi cultore di studi filosofici, în corporaţia medicilor şi spiţerilor, căreia îi erau anexaţi şi i bibliotecari (în sensul larg de oameni ce, într-un fel sau altul, trăiau din cărţi, care pe atunci se vindeau prin spiţerii – în speţă, intelectualii, cum am zice noi astăzi). Acum se precizează mai bine şi începe să se ascută conflictul dintre cele două facţiuni guelfe, Albii („ghibelinizanţii“) şi Negrii (numiţi aşa după facţiunile omonime pistoieze). Dante a fost, din capul locului, de partea Albilor, desigur şi din pricina aversiunii sale faţă de papalitatea contemporană în general şi de papa Bonifaciu VIII Caetani (1294-1303) în special (cf. şi Inf., XIX, 53-57, dar mai ales XXVII, 70 şi urm., unde-l numeşte lo principe de' novi Farisei). Aici Boccaccio (Vita, IX) e de părere că „hotărîndu-se deci Dante să meargă pe calea onorurilor trecătoare şi a pompei deşarte a slujbelor publice, şi văzînd că el singur nu putea să alcătuiască un al treilea partid, care, fiind foarte drept, să doboare nedreptatea celorlalte două, aducîndu-le la unire, s-a alăturat aceluia dintre ele care, după părerea sa, dădea dovadă de mai multă înţelepciune şi de mai multă dreptate, săvîrşind necurmat tot ceea ce ştia că era în folosul patriei sale şi al cetăţenilor ei“ [12].
În acest răstimp de dinainte de 1300 (an în care este plasată aventura extramundană a Divinei Comedii) trebuie să fi avut loc în viaţa lui Dante acea abatere de la „drumul drept“ (la dirrita via) care l-a adus în impasul beznei existenţiale (la selva oscura), interpretată mai ales ca defecţiune morală, ca eclipsă a stării de virtute. Poate fi vorba de enigmatica criză – aparent surmontată prin compunerea expurgatoare a Vieţii Noi – din primii ani de după moartea Beatricei (vezi mai sus), sau de ceva petrecut după 1295 (an din care s-a îndepărtat temporar de litere şi s-a avîntat în viaţa publică), sau poate chiar de întreaga perioadă de 10 ani dintre tristul eveniment şi începutul ideal al poemului, în care poetul, rămas fără farul „ochilor Beatricei“, devenise mai lumesc, mai superficial, mai uşuratic. Este foarte posibil să fie vorba de escapadele prin taverne cu Forese Donati, petrecăreţul şi risipitorul său văr, sau de o anumită evaziune amoroasă, ale cărei urme se pot depista, zic unii, în Rime [13]. Fioretta, Violetta, Lisetta etc. ar putea fi însă doar ficţiuni şi pretexte poetice [14], după gustul galant al epocii, ceva mai probabil rămînînd ca o pasiune reală, dar trecătoare să stea îndărătul acelor rime pietrose (în care o Petra/Pietra nu răspunde îndrăgostitului după aşteptările lui, provocînd încheierea că Petra è di fuor che dentro petra face). Alţii au opinat că ar fi vorba mai degrabă de o „culpă“ spirituală sau intelectuală: trădarea vremelnică a ortodoxiei religioase (prin ispitirea cu averroismul şi epicureismul, cum păţise il primo amico Guido – cf. şi Inf., X, 62-63) sau a ortodoxiei literare (prin vulgarizarea discursului în raport cu exigenţele intelectualiste ale „dulcelui stil nou“). Pînă la urmă investigaţia devine oţioasă.
Cert este că treptat, după moartea Beatricei, poetul se implică mai mult în realitatea curentă, în mersul celor lumeşti. „A dorit din tot sufletul onorurile şi fastul, poate mai mult decît ar fi avut nevoie glorioasa lui virtute“, observa cu dreptate Boccaccio (Vita, XX; trad. rom. cit.). Trăind din plin tensiunile politice ale timpului său, în care nu va întîrzia să se implice efectiv, cu pasiune, dar şi cu rectitudine, Dante, pe care s-ar putea spune că „îl doare Florenţa“ şi „frumoasa ţară unde sì răsună“, prin raportare la vechea unitate şi măreţie a Imperiului roman, îşi va construi o bună parte din operă în jurul figurii imperiale – mit idealist-nostalgic al unei unităţi pînă la urmă utopice în noul context. Pe fondul luptei acerbe între Albi şi Negri, în vara lui 1300 [15], Dante – după ce mai înainte [16] fusese membru, se pare în mai multe rînduri, al diferitelor consilii politico-cetăţeneşti din complicata structură organizatorică a Florenţei (Trentasei del Capitano del Popolo, Consiglio dei Savi, Consiglio dei Cento) [17] – este ales prior. Priorii, în număr de şase, erau cei mai înalţi magistraţi ai executivului florentin, din care se compunea Signoria. Aceştia, între care se numără de-acum şi Dante, pe de o parte îşi asumă răspunderea de a-i proscrie pe cei mai radicali dintre capii celor două partide, pentru a face să scadă violenţa conflictului dintre Albi şi Negri, iar pe de altă parte tutelează respingerea vicariatului papal asupra Toscanei. Toate relele i se trag de la acest priorat: Tutti li mali e tutti l'inconvenienti miei dalli infausti comizi del mio priorato ebbono cagione e principio, avea să scrie el mai tîrziu într-o epistolă care nu s-a păstrat, dacă e să-i dăm crezare lui Leonardo Bruni (biograf al său din secolul al XV-lea, în dezacord principial cu abordarea boccacciană, pe care-şi propune s-o corijeze).
În toamna lui 1301, Dante pleacă la Roma, să reprezinte Comuna dinaintea Curiei papale (cf. Dino Compagni, Cronica, II, 25) [18], în vreme ce la Florenţa soseşte Carol de Valois (fratele regelui Franţei, Filip cel Frumos), co-uneltitor cu papa Bonifaciu VIII, în scopul de a-i ajuta pe Negri să preia frîiele puterii. În urma loviturii de stat sui generis care are loc, se declanşează, ca în mai toate situaţiile similare din istorie, un întreg şir de răzbunări şi de epurări preventive, mascate sub aparenta legalitate a unor procese politice. Dante este condamnat în absenţă (pe 27 ianuarie 1302), sub acuzaţiile false de fraudă şi uneltire, la excluderea din orice funcţii publice, la doi ani de exil şi la o amendă usturătoare (5000 de fiorini piccoli). Cum nu a acceptat (ca mulţi alţii din tabăra sa) să se prezinte la judecată (ceea ce s-a considerat recunoaştere a învinuirilor aduse), a fost osîndit ulterior (10 martie) la ardere pe rug în cazul în care ar fi fost prins pe teritoriul comunei florentine.
Dante era încă la Roma (sau poate la Siena, pe drumul de întoarcere) în acea fatidică zi de 27 ianuarie în care i s-a pecetluit destinul. La Florenţa, capul răutăţilor a fost Cante de' Gabrielli da Gubbio, podestà [19] desemnat de papa şi unealtă docilă a acestuia. Dante va fi înţeles că a fost victima unui scenariu regizat cu viclenie de însuşi Bonifaciu VIII, care l-a făcut să zăbovească la Roma în timp ce la Florenţa se dădea lovitura de stat [20]. Chiar în anul acela, consfinţindu-şi triumful, lo principe de' novi Farisei emană bula papală Unam sanctam, prin care se proclamă supremaţia puterii spirituale asupra celei temporale. N-a apucat însă să se bucure prea mult de triumful său, murind în anul următor, nu înainte să păţească umilinţa de-a ajunge la mîna lui Filip cel Frumos.
În 1303 îl regăsim la Forlì pe poetul surghiunit, ca secretar şi colaborator al lui Scarpetta degli Ordelaffi, ce fusese numit conducător general al oastei exilaţilor albi. Cum li se întîmplă de regulă oamenior de conduită şi ideal amestecaţi printre trepăduşii „pragmatici“ ai istoriei, spre sfîrşitul anului se rupe de tovarăşii de exil, a căror tovărăşie o defineşte drept malvagia e scempia („perfidă şi neroadă“), hotărînd să-şi ia soarta pe cont propriu (far parte per se stesso). Îndepărtîndu-se de Toscana, află un primo rifugio în Verona, la curtea lui Bartolomeo della Scala (fratele lui Cangrande della Scala, pe care-l cunoaşte cu această ocazie şi de care-l va lega o lungă prietenie [21]), pînă la moartea acestuia (martie 1304).
Începe de-acum pentru Dante un lung şir de rătăciri prin diferite cetăţi italiene, între care: Treviso, Padova, Veneţia, Sarzana, Casentino, Bologna (unde-şi reînnoieşte prietenia cu Cino da Pistoia, la rîndul lui exilat), Lunigiana, Lucca, Verona (unde se pare că a stat vreo 5-6 ani, pînă spre 1318, sub protecţia lui Cangrande della Scala [22]), Ravenna (unde în ultimii ani şi-a avut şi copiii lîngă el, Antonia devenind acolo suora Beatrice). Se spune că ar fi fost la Pisa sau la Genova cînd, prin 1312, l-ar fi întîlnit pe Francesco Petrarca, pe atunci un băieţandru de 8 ani, care venise cu tatăl său, Petracco, să se închine lui Henric (în italiană: Arrigo) VII de Luxemburg, unico Principe romano, providenţial aducător de pace şi dreptate în viziunea lui Dante [23] şi a rămăşiţelor ghibeline, încoronat în vara acelui an (29 iunie) împărat la Roma (dar nu de papă, ci doar de legaţii papali, şi nu la San Pietro, ci la San Giovanni in Laterano...), din păcate lovit de malarie în anul următor şi ducînd cu sine în mormînt toate nădejdile ce se legaseră de noua aventură imperială. După Villani şi Boccaccio, Dante ar fi ajuns şi la Paris, prin 1309-1310, trecînd şi pe la Sorbona, dar astăzi faptul este serios pus la îndoială.
Pe fondul acestor peregrinări îşi scrie operele de maturitate. Între 1304 şi1307 redactează Il Convivio (în traducere: „Ospăţul“, scriere eteroclită în limba vulgară, în tradiţia anticelor Banchete ale înţelepciunii, străbătută şi ea de la memoria di quella gloriosa Beatrice, dar din păcate nefinalizată la dimensiunile proiectate) şi De vulgari eloquentia (primul tratat al lui Dante în latineasca vremii, consacrat însă tocmai limbii vii, pe care-şi propune s-o înalţe la demnitatea culturii şi creaţiei, cum a şi reuşit de fapt, conştient pe de o parte că întreprinde prima abordare „lingvistică“ a unei limbi vulgare: Cum neminem ante nos de vulgaris eloquentie doctrina quicquam inveniamus tractasse..., iar pe de altă parte că există necesitatea unei italiene supradialectale, nimic altceva decît ceea ce numim astăzi limbă literară, dar căreia el îi spune „ilustra“).
În 1306, alegînd endecasilabul şi terţina [24], începe redactarea capodoperei sale, Commedia [25] (prim şi referenţial monument al acelei limbi „ilustre“ pe care o invocase principial), la care va lucra pînă în proximitatea morţii. În pomenita epistolă către Cangrande della Scala, autorul explică de ce şi-a numit poemul Commedia: „Titlul cărţii este: «Începe Comedia lui Dante Alighieri, florentin prin naştere, nu prin purtări». Pentru înţelegerea lui trebuie ştiut că vorba comedie vine de la comos, sat, şi oda, adică cîntec, de unde comedia, cum ar veni: cîntec sătesc. Şi comedia este un anumit fel de povestire poetică, deosebit de toate celelalte. Prin cuprins se deosebeşte de tragedie prin aceea că tragedia este la început uimitoare şi liniştită, la sfîrşit sau ieşire este plină de duhoare şi groaznică; şi de aceea e numită de la tragos, adică ţap, şi oda, cum ar veni: cîntec de ţap, adică cu miros greu ca al ţapului, cum se arată de Seneca în tragediile sale. Comedia în schimb începe cu ceva aspru, dar cuprinsul ei se încheie în chip fericit, cum se arată de Terenţiu în comediile sale. De aici obiceiul unor autori de scrisori de a spune, în urările lor, în loc de urare «început tragic şi sfîrşit comic». De asemenea se deosebesc în stil: înălţător şi sublim al tragediei, iar al comediei scăzut şi umil, cum hotărăşte Horaţiu în Poetica lui, unde îngăduie autorilor de comedii să vorbească uneori ca autorii de tragedii şi invers: Interdum tamen et vocem comedia tollit,/ Iratusque Chremes tumido delitigat ore;/ Et tragicus plerumque dolet sermo pedestri/ Telephus et Peleus etc. [26]. Şi prin aceasta se vede limpede de ce opera de faţă se numeşte comedie. Într-adevăr, dacă ne uităm la cuprins, la început este groaznică şi plină de duhoare, pentru că e Infernul; la sfîrşit fericită, atrăgătoare şi placută, pentru că e Paradisul. Iar stilul este scăzut şi umil, deoarece este în limba vulgară, în care vorbesc şi femeile. Şi astfel se vede limpede de ce se numeşte comedie“ [27].
Se aproximează că Infernul l-ar fi compus cam între 1306 şi 1309, Purgatoriul pînă spre 1313, iar Paradisul pînă spre 1320, dar e de crezut că întregul poem a mai avut parte de şlefuiri şi în perioada ravenneză (Paradisul, de altfel, nu va fi făcut public în întregime decît postum, după ce ultimele treisprezece cînturi ar fi fost descoperite în chip miraculos, la opt luni de la moartea poetului, de către fiul sau Jacopo, căruia i s-a arătat în vis, indicîndu-i locul [28]). Din păcate, nu a ajuns pînă la noi nici un text autograf al poetului, ci doar un număr destul de mare de cópii manuscrise realizate după moartea sa (peste 500 numai în Italia, plus alte vreo 200 pe aiurea) [29], o influenţă covîrşitoare în timp avînd-o cele ale lui Boccaccio (de la care s-au conservat trei transcrieri). Un codice extrem de renumit este Codice Vat. Lat. 3199 (Vat), de la Biblioteca Vaticana, identificat de mulţi cu exemplarul poemului pe care Boccaccio i l-a dăruit lui Petrarca între 1351 şi 1353 [30].
În 1312-1313, elaborează (probabil începînd înainte de moartea lui Henric VII şi terminînd imediat după), în latină, De Monarchia, a cărei axă este raportul dintre sacerdotium şi imperium, cu convingerea că monarhia universală este esenţială fericirii terestre a oamenilor şi că puterea imperială nu trebuie să fie supusă celei bisericeşti, ci doar „reverenţioasă“ faţă de aceasta: papei îi revine puterea spirituală, iar împăratului cea temporală. Cele două puteri sînt independente una de cealaltă şi derivă în egală măsura direct de la Dumnezeu. Încheierea este că Illa igitur reverentia Cesar utatur ad Petrum qua primogenitus filius debet uti ad patrem: ut luce paterne gratie illustratus virtuosius orbem terre irradiet, cui ab Illo solo prefectus est, qui est omnium spiritualium et temporalium gubernator [31].
Egloghe (două compoziţii în versuri latineşti adresate în 1319 eruditului profesor bolognez Giovanni del Virgilio [32], care-l invitase – tot în versuri – la Bologna, sugerîndu-i, pe de altă parte, să lase vulgara şi să se onoreze scriind numai latineşte) şi Quaestio de aqua et de terra (dizertaţie teologico-filosofico-ştiinţifică ţinută de Dante la biserica Sant'Elena din Verona, în prezenţa clerului local, pe 20 ianuarie 1320, cu prilejul unei călătorii la Mantova învecinată) sînt ultimile lui scrieri, periferice în ansamblul operei.
Deja ilustru şi precumpănitor preocupat de studiile şi scrierile sale, Dante pare tot mai resemnat, după 1313 (mai exact, după fulgerătoarea moarte la Buonconvento a lui Henric VII, survenită în vara acelui an), cu condiţia de exilat. Cînd în 1315 i se oferă posibilitatea de a reveni la Florenţa, dar în condiţii inacceptabil de umilitoare (plata unei sume de bani şi un fel de cerşire a milei publice în ziua de Sf. Ioan, constînd într-un ceremonial de închinare – aşa-numita offerta – în faţa oficialilor cetăţii), îi scrie unui „amic florentin“ (cleric, după adresare), în probabil cea mai cunoscută dintre epistolele sale, cu o indignare mîndră, dar totuşi senină: „Nu e aceasta calea de întoarcere în patrie, Părinte al meu. Dacă însă, de către domnia ta întîi, apoi de către alţii, se va găsi altă cale, care să nu fie străină de faima şi de cinstea lui Dante [que fame Dantisque honori non deroget], pe aceea voi primi-o de bună, cu paşi neşovăielnici. Iar dacă, pentru a intra în Florenţa, nu se află nici una de felul acesta, atunci nu voi mai intra niciodată în Florenţa. Şi de ce aş intra? N-am să văd oare de oriunde chipul soarelui şi al stelelor? Oare, fără să fiu silit mai întîi să mă întorc în oraş umilit, înjosit chiar în faţa locuitorilor Florenţei, nu voi putea oriunde sub cer gîndi foarte dulcile adevăruri? Şi nici pîinea n-are să-mi lipsească [Quippe nec panis deficiet]“ (Opere minore, ed. rom. cit., pp. 740-741) [33].
În 1319 este invitat la Ravenna ca oaspete de onoare al lui Guido Novello da Polenta, seniorul locului. Sînt pentru Dante vremuri liniştite şi înlesnite, de tîrzie bucurie: e înconjurat de un cerc de admiratori cultivaţi şi fideli, în frunte cu însuşi stăpînul cetăţii, precum şi de propria progenitură (feciorii Jacopo şi Pietro nu erau nici ei străini de pasiunea literelor, iar mai tîrziu vor scrie comentarii notabile la Commedia părintească [34] şi vor face ei înşişi versuri).
Cu cele mai bune gînduri, cu toată preţuirea şi încrederea, nimeni altul decît discipolul şi binefăcătorul său, Guido Novello da Polenta, fără să poată bănui cîtuşi de puţin grimasa destinului, îl trimite într-o importantă misiune diplomatică la Veneţia, ce a fost să fie ultimul lui drum. Era vara anului 1321. Dante avea 56 de ani, era încă în deplină putere şi nu şi-a dezminţit abilitatea şi experienţa de negociator, împlinindu-şi cu succes misiunea. Dar iată că pe drumul de întoarcere, prin părţile mlăştinoase dinspre Comacchio, l-a lovit necruţătoare malaria, ca şi pe nefericitul împărat mort înainte de a-i fi împlinit visul imperial. A ajuns la Ravenna numai ca să zacă pe patul morţii. Eforturile disperate de a-l salva ale priceputului medic Fiducio de' Milotti au rămas zadarnice, ca şi lacrimile fierbinţi ale Antoniei – sora Beatrice – care se va fi rugat toată noaptea cu monahiile în capela mănăstirii. Poetul s-a stins în pragul marelui praznic al Înălţării Sfintei Cruci, în noaptea de 13 spre 14 septembrie 1321, procopsind Ravenna cu cel mai de seamă mormînt al ei.
Boccaccio (Vita, XIV) ţine să ne încredinţeze că a murit spovedit şi împărtăşit (secondo la cristiana religione ogni ecclesiastico sacramento umilmente e con divozione ricevuto). A fost îngropat într-un sarcofag de marmură simplă, în coasta bisericii San Pier Maggiore, zisă apoi a Sfîntului Francisc. Guido Novello da Polenta, care i-a organizat funeralii festive şi a ţinut cu acel prilej un afectat discurs (uno ornato e lungo sermone), intenţiona să-i ridice ulterior şi un monument funerar pe măsura, dar a pierdut în anul următor cîrma Ravennei şi planul nu s-a mai putut realiza. Abia în 1483, la iniţiativa şi pe cheltuiala lui Bernardo Bembo (tatăl lui Pietro Bembo, scriitorul cardinal), ambasador al Veneţiei la Ravenna, se amenajează un ansamblu mai somptuos, cu un basorelief lucrat de Pietro Lombardo. Construcţia în stil neo-clasic care-l adăposteşte astăzi datează din 1780. Începînd încă din 1396, dar mai ales cu Lorenzo de' Medici (1449-1492), florentinii au tot încercat, dornici să repare nedreptatea şi ingratitudinea antecesorilor, să-i aducă osemintele la Florenţa. De teama unui rapt, un frate Santi, în a doua jumătate a secolului al XV-lea, le-a pus într-o raclă şi le-a zidit într-un perete al bisericii, astfel că în 1519, cînd s-a obţinut dezlegarea papală pentru strămutarea lor în cetatea de pe Arno, nu s-a aflat decît un mormînt gol, cu doar cîteva urme de oase şi frunze de laur. Descoperite din întîmplare vreo patru veacuri mai tîrziu (27 mai 1865), rămăşiţele poetului au fost reaşezate în sarcofagul de marmură, unde odihnesc pînă azi. Florentinii i-au ridicat şi ei, în 1829, la Santa Croce, un monument comemorativ, vegheat, expiator, de cuvintele pe care Dante însuşi le-a închipuit ca întîmpinare solemnă a lui Vergiliu (Inf., IV, 80): Onorate l'altissimo poeta! 

Răzvan CODRESCU

(1) În termeni cervantini, Dante era şi el un fel de hidalgo (hijo de algo), adică vlăstar al unei familii ce se putea mîndri cu o anume „evghenie“ (în cazul de faţă, un strămoş, Cacciaguida degli Elisei, fusese investit cavaler de Conrad III şi murise în cea de-a doua Cruciadă, către jumătatea sec. XII). Încercarea de a se redresa prin negoţ au făcut-o destule familii de nobili scăpătaţi, dar puţine au reuşit cu adevărat. Alaghiero degli Alaghieri, tatăl lui Dante, era fiul lui Bellincione şi se căsătorise nu demult cu Bella (identificată îndeobşte cu Gabriella degli Abati), iar numele dat viitorului poet (botezat în biserica San Giovanni pe 26 martie 1266) e o contragere diminutivală din Durante (poate chiar în amintirea tatălui Bellei, Durante di Scolaio degli Abati), cum atestă chiar Jacopo Alighieri, unul dintre fiii poetului (Durante, olim vocatus Dante). În ce priveşte „supranumele“ Alaghieri sau Alighieri, el ar proveni de la soţia strămoşului Cacciaguida, acea enigmatică donna... di val di Pado (cf. Par., XV, 137-138), care fie s-ar fi numit Alaghiera, Alighiera sau Aldighiera, fie ar fi aparţinut familiei Aldighieri din Ferrara. Etimologic, unii au pus acest nume în legătură cu vechiul italienesc aghila (literar: aquila), „vultur“, iar alţii cu ala, „aripa“, invocînd în sprijin nesigura heraldică familială, ba chiar şi nasul acvilin al poetului, care ar fi fost o marcă somatică a spiţei. Iată însă că, de curînd, cercetătorii italieni pretind a fi stabilit, pe cale computerizată, că Dante n-ar fi avut nasul acvilin, ci mai degrabă teşit...
(2) Originea acestor doi termeni (fundamentali pentru înţelegerea multor episoade din Divina Comedie) se află în lupta din sec. XII pentru coroana imperială germană dintre ducii de Saxonia şi Bavaria, familia Welfen (de unde „guelf“), şi ducii Suabiei, familia Hohenstaufen, ce stăpînea castelul Waiblingen (de unde „ghibelin“).
(3) Cu al său Al cor gentil rempaira sempre amore... („Alesei inimi leac mereu iubirea-i...“)
(4) Ce pare a fi deprins de timpuriu meşteşugul poeziei (dir parole per rima) şi inclinaţia spre studiu, poate şi cu conştiinţa faptului că, provenind dintr-o familie nu tocmai bogată, nu-i rămînea decît să se impună prin propriul talent (ingegno). A fost nu doar admirator şi ucenic, ci efectiv prieten al lui Guido Cavalcanti (1259?-1300), pe atunci cel mai mare poet al Florenţei.
(5) La scurt timp după moartea acesteia, tatăl său se recăsătoreşte (unii sînt de părere că doar convieţuieşte fără cununie) cu Lapa di Chiarissimo Cialuffi, cu care-i va avea pe Francesco şi pe Tana (Gaetana). După Boccaccio, mai avea şi o altă fiică din prima căsătorie, devenită soţia unui Leone di Poggio.
(6) Acesta, se pare fiesolan după neam, bancher cu sînge nobil, a fost prior (1282) şi membru al Signoriei florentine (1285 si 1287), iar în 1285 a întemeiat celebrul spital de la Santa Maria Nuova. A murit în 1289.
(7) S-a vorbit despre legenda sanctae Beatricis şi Beata Beatrix (Dante însuşi o numeşte Beatrice beata), iar lui Papini, în Dante vivo, i se părea că nici o femeie n-a mai fost vreodată atît de iubită şi de glorificată, în afară de Fecioara Maria (cf. Giovanni Papini, „Beatrice n-a răspuns“, trad. rom. de Alexandru Laszlo, în publicaţia clujeană E-Leonardo, nr. 5/2004).
(8) În secolul al XIX-lea (secolul măsurătorilor maniacale), apoi la 1926, au fost măsurate şi oasele poetului, stabilindu-se că nu avusese decît 1, 64 înălţime. Probabil că portretul pe care i-l face aici Papini nu-i prea departe de realitatea adolescentului Dante. Mai tîrziu se va mai împlini trupeşte şi trăsăturile se vor mai aspri. Deşi reprezentările de epocă ni-l arată îndeobşte smead, cu figura marcată, pe lîngă nasul acvilin, de proeminenţa maxilarelor şi a bărbiei, sînt mărturii că în anii exilului purta barbă şi avea o înfăţişare gravă şi dîrză. A se vedea şi memorabilul portret pe care i-l face Boccaccio (Vita, XX).
(9) „Astfel că, de va fi pe placul celui întru care toate sînt vii ca viaţa mea să mai dureze un număr de ani, sper să spun despre dînsa ceea ce nicicind nu s-a mai spus despre vreo alta“.
(10) S-a mai presupus si că, fiind de viţă nobilă, pe lîngă instrucţia teoretică, ar fi primit, măcar în parte, şi o iniţiere în abilităţile şi manierele cavalereşti: „călăria, mînuirea armelor, dansul, vînătoarea cu şoim“ (R. Ortiz).
(11) E de presupus că rudenia cu Corso Donati, lider al Negrilor, a scutit-o în mare măsură de efectele colaterale ale dizgraţiei în care căzuse soţul ei.
(12) Giovanni Boccaccio, Viaţa lui Dante, trad. rom. Ştefan Crudu, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1965. Vita di Dante si Trattatello in laude di Dante sînt două titluri pentru una şi aceeaşi scriere boccacciană (redactată în trei variante, cam din 1351 în 1361).
(13) Le Rime (pentru care s-a propus la un moment dat, fără succes deplin, şi termenul de Il Canzoniere) reprezintă ansamblul poemelor compuse de Dante de-a lungul întregii sale cariere, dar mai ales în prima jumătate a vieţii, şi care n-au fost incluse în vreo altă operă (cum s-a întîmplat, bunăoară, cu cele absorbite în Vita Nuova sau în Convivio). Nu este partea cea mai elaborată, dar este, într-un fel, partea cea mai vie şi mai „modernă“ a poeziei lui Dante, pe un registru foarte variat, care merge pe alocuri pînă la goliardic şi burlesc.
(14) Cum este cazul – la alt nivel de transfigurare simbolică şi alegorică, mai elaborată şi mai intelectualizată – cu acea donna gentile sau pietosa din Convivio, identificată cu Filosofia şi îndreptăţind chiar mai mult decît Beatrice exclamaţia perplex-admirativă a lui Coşbuc: „Mare şarlatan acest Dante! A cîntat pe o femeie ori un simbol?“ (R. Ortiz).
(15) Anul instituirii Jubileului la Roma, de către acel papa Bonifaciu VIII căruia Albii lui Dante umblau să-i contracareze pornirile hegemonice, fideli idealului de imperium secular. De altfel, chiar în ajunul alegerii sale ca prior, Dante fusese trimis în ambasada la San Gimignano, în chestiunea refacerii Ligii Toscane a guelfilor (din care făceau parte Florenţa, Lucca, Pistoia, Prato şi Volterra), de prioritară opoziţie faţă de pretenţiile pontificale.
(16) Sigur în 1295-1296, dar se presupune că şi în anii următori.
(17) Cf. Florentine Tuscany. Structures and Practices of Power, edited by William J. Connell and Andrea Zorzi, Cambridge University Press, Cambridge, 2004; pe scurt, Ramiro Ortiz, „Dante si epoca sa. 2. Italia şi Florenţa în vremea lui Dante“, în Dante Alighieri, Divina Comedie. Vol. I: Infernul, traducere de G. Coşbuc, ediţie îngrijită şi comentată de Ramiro Ortiz, Editura „Cartea Românească“, Bucureşti, f. a. [1924], p. XIII şi urm.
(18) Faptul că Dante însuşi nu se referă niciodată la ea, şi nici un cronicar meticulos ca Villani n-o pomeneşte, i-a făcut pe unii să se îndoiască de realitatea acestei ambasade. Boccaccio (Vita, XXV) îl confirmă pe Compagni, punînd pe seama lui Dante şi următoarea replică: „Dacă eu mă duc, cine rămîne? Dacă eu rămîn, cine se duce?“ (ca exemplificare a afirmaţiei că „după cîte spun contemporanii săi, s-a arătat a fi foarte încrezut şi nu i s-a părut că ar preţui mai puţin decît preţuia“ – trad. rom. cit.).
(19) Şef suprem al justiţiei şi al armatei, care, după lege, nu trebuia să fie originar din cetate. Cante de' Gabrielli provenea dintr-o influentă familie seniorială din Gubbio (Umbria).
(20) Dante fusese capul acelei ambasade. Ceilalţi doi ambasadori, subordonaţi lui, fuseseră sloboziţi să transmită acasă voinţa papei, numai el fiind reţinut, cu parşivenie protocolară.
(21) S-a spus că a fost omul viu pe care Dante l-ar fi preţuit cel mai mult în viaţa lui.
(22) Acestuia i-a adresat, în 1317, o celebră epistolă în latineşte (Magnifico atque victorioso domino domino Cani Grandi de la Scala sacratissimi Cesarei Principatus in urbe Verona et civitate Vicentie Vicario generali), fundamentală pentru interpretarea Divinei Comedii şi îndeosebi a Paradisului (pe care i l-a şi dedicat). Autenticitatea scrisorii a fost uneori pusă la îndoială, dar fără argumente decisive.
(23) A se vedea, pe lîngă De Monarchia, epistolele în latineşte trimise către Universis et singulis Ytalie Regibus et Senatoribus alme Urbis nec non Ducibus Marchionibus Comitibus atque Populis, cu apelul de a-l susţine pe Henric, către inmeritus scelestissimis Florentinis intrinsecis, invitîndu-i pe cei de acasă să nu opună rezistenţă acestuia (vor fi însă primii care o vor face!), şi către însuşi efemerul împărat: Sanctissimo gloriosissimo atque felicissimo triumphatori et domino singulari domino Henrico divina providentia Romanorum Regi et semper Augusto – aceasta din urmă în numele „tuturor toscanilor doritori de pace pe pămînt“. Desigur, Dante vedea în acest Sfînt Imperiu romano-germanic, dincolo de împlinirea unui ideal istoric, şi marea şansă a întoarcerii lui în patria natală (mereu invocatul natìo loco).
(24) Dante a ţinut să-şi structureze întregul poem pe simbolistica creştină a numărului 3, în acord cu dogma trinitară, cu tripartiţia lumii de dincolo, cu cele trei mari virtuţi paulinice (credinţa, nădejdea, dragostea – cf. mai ales I Cor. 13, 13), poate şi cu cele trei stadii ale misticii (purgativ, iluminativ, unitiv), ca şi cu teoria augustiniană a trihotomiei fiinţei umane (spirit, suflet, trup) în analogie cu trinitatea divină: poemul numără 3 părţi, fiecare cu cîte 33 de cînturi (în cazul Infernului adăugîndu-se şi cîntul introductiv al întregii Comedii), avînd ca unitate strofică terţina, iar fiecare terţină - cum versul este de 11 silbe - conţinînd la rîndul ei 33 de silabe. Numărul însumat al cînturilor din cele trei părţi (cantiche) este de 100 – multiplul perfect al lui 10, numărul care în vechea doctrină pitagoreică reprezenta Tetraktys-ul (suma primelor patru numere: 1+2+3+4), simbolizînd creaţia universală, armonia cosmică, totalitatea dinamică (cf. şi Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dictionnaire des symboles. Mythes, rêves, coutumes, gestes, formes, figures, couleurs, nombres, édition revue et corigée, Robert Laffont/Jupiter, Paris, 1982, art. „Dix“).
(25) Dante n-a numit-o el însuşi „Divina“, ci acest epitet îi va fi fost atribuit pentru prima oară de către Boccaccio, dar de impus s-a impus mult mai tîrziu, numai după ce în 1555 a apărut, la Veneţia, prima ediţie efectiv intitulată Divina Commedia (îngrijită de Lodovico Dolce şi tipărită de Gabriele Giolito de' Ferrari). Totuşi Ramiro Ortiz (în ed. cit., p. XLIII) scrie: „Întîia data cînd găsim titlul fericit de Divina Comedia, e în ediţia veneţiană din 1529, cu comentariul lui Cristoforo Landino, din care am luat frumoasele xilografii ce împodobesc ediţia de faţă“! Dacă Ramiro Ortiz se înşeală, de unde a luat totuşi xilografiile?! Intrigat, am verificat şi am constatat următoarele: există, într-adevăr, o ediţie veneţiană din 1529, cu xilografiile respective (folosite pînă la urmă şi în ediţia de faţă) şi cu comentariul lui Christophoro Landino, Fiorentino. Colofonul ne mai informează: Stampato in Venetia per Iacob del Burgofranco [Iacopo Borgofranco], Pavese. Ad instantia del nobile messere Lucantonio Giunta, Fiorentino. Pe pagina de titlu, însă, nici pomeneală de „Divina Comedia“! Calificativul există, ce-i drept, dar îi este atribuit lui Dante: Comedia di Danthe Alighieri, poeta divino... E limpede că Ramiro Ortiz n-avea cum să se înşele el însuşi, dar ne-a înşelat pe noi! Şi asta, probabil, numai ca să-şi poată susţine o altă afirmaţie falsă, din Introducere (p. 6): „O veche dorinţă a mea era aceea să văd reproduse într-o ediţie modernă a Commediei, minunatele xilografii cu care e împodobită editio princeps a poemei danteşti. Mulţumită bunăvoinţei Editurii Cartea Românească [...] pot azi să-mi văd împlinită vechea dorinţă“. Numai că ediţia din 1529 nu este în nici un fel o editio princeps (vezi şi nota 30)! Îndărătul mistificării nu poate fi decît un soi de dispreţ cordial pentru periferia valahă. Şi fapt este că treaba „a ţinut“...
(26) Horaţiu, Ars poetica, 93-96: Totuşi comedia-şi înalţă uneori glasul, / plin de mînie, şi Chremes se ceartă cu vorbe umflate / şi-n tragedie se vaită cu vorbe de rînd nu o dată / Telephus şi Peleu...
(27) „Scrisoarea către Cangrande de la Scala“, trad. rom. Petru Creţia, în Dante, Opere minore, Ed. Univers, Bucureşti, 1971, pp. 746-747. Prin sintagma „opere minore“ sînt desemnate, prin tradiţie, celelalte scrieri ale lui Dante în raport cu Divina Comedie.
(28) Cf. Boccaccio, Vita, XXVI; în ed. rom. cit. – pp. 137-139. Martor la descoperirea lor ar fi fost un oarecare Piero di Giardino (mort deja la data cînd scria Boccaccio...), notar şi fost ucenic al lui Dante.
(29) Cel mai vechi codice datat care s-a păstrat – Landiano 190 (La) – fiind din 1336, de la Biblioteca Passerini Landi din Piacenza, secondat de unul din 1337 – Codice 180 (Triv) – de la Biblioteca Trivulziana din Milano, probabil cel mai faimos şi mai întrebuinţat dintre toate cele din perioada preboccacciană (deci de dinainte de 1350). Cele mai multe date din acest paragraf le-am preluat selectiv din ediţia îngrijită de Daniele Mattalia (Dante Alighieri, La Divina Commedia, I. Inferno, settima ristampa, Biblioteca Universale Rizzoli, Milano, 1996).
(30) Din a doua jumătate a secolului al XV-lea vor începe să circule ediţiile tipărite. Editio princeps este considerată cea din Foligno, a lui Giovanni [Johann] Neumeister din Magonza [Mainz], scoasă în aprilie 1472 şi urmată cîteva luni mai tîrziu de o ediţie veneţiană şi de alta mantovană. Pentru alte ediţii, pînă la cele mai recente, a se vedea Reperele bibliografice.
(31) „Prin urmare, Cezarul [Împăratul] să se poarte faţă de Petru [Papa] cu respectul cu care primul născut trebuie să se poarte faţă de părintele său: pentru ca, luminat cu razele harului părintesc, el să lumineze mai puternic globul pămîntesc, în fruntea căruia a fost pus de către Acela care este singur stăpînitor al tuturor celor spirituale şi temporale“ (trad. rom. Francisca Băltăceanu, Titus Bărbulescu, Sandu Mihai Lăzărescu, ed. cit., p. 688).
(32) Acesta, adevărat precursor al umaniştilor renascentişti de mai tîrziu, era de fapt fiul unui Antonio, del Virgilio fiind doar o poreclă, pe care i-o atrăsese marele lui cult pentru poetul latin. În Vita di Dante (XVI), Boccaccio reproduce, cu elogii, epitaful de 14 versuri latineşti pe care maestrul Giovanni del Virgilio i l-a alcătuit lui Dante: Theologus Dantes, nullius dogmatis expers quod foveat claro philosophia sinu etc.
(33) Acest refuz demn se pare că a iritat autorităţile florentine, prigoana răsfrîngîndu-se şi asupra urmaşilor poetului. Abia la două decenii de la moartea lui Dante, fiul Jacopo obţine în sfîrşit recuperarea bunurilor părinteşti confiscate.
(34) Chiose alla Cantica dell' Inferno di Dante Alighieri attribuite a suo figlio Jacopo, Florenţa, 1842 (reed. 1915), şi Petri Allagherii super Dantis ipsius genitoris Comoediam Commentarium, Florenţa, 1845 (reed. Montecassino, 1865). Cf. şi Reperele bibliografice.

(Postfaţa la Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune românească, note, comentarii, postfaţă şi repere bibliografice de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2006, pp. 480-499)