FENOMENUL ROMÂNESC AL BANCULUI

Motto:
“Aş plînge, dar nu pot de rîs”
(zicală românească)

I

Genetic şi funcţional, bancul ţine de domeniul culturii orale; el ni se prezintă ca o specie de folclor nou, orăşenesc, întrunind notele caracteristice ale faptului folcloric (oral, anonim, colectiv şi adeseori sincretic). Indiferent de statutul său axiologic, el reprezintă ultima manifestare vie, fertilă şi relevantă a creativităţii noastre populare.
S-a făcut mare caz în folcloristica secolului XX de importanţa explorării “prezentului folcloric” (ca o reacţie faţă de spiritul romantic al cercetărilor folclorice din secolul al XIX-lea, cu exaltările sale paseiste şi arhaizante, în virtutea cărora creaţiile populare suscitau interesul doar ca mărturii ale trecutului – survivances du passé). La noi, “lupta” în acest sens a fost iniţiată de un folclorist semi-profesionist, lingvistul Ovid Densuşianu (Folclorul. Cum trebuie înţeles, Lecţie de deschidere la Facultatea de Litere – 9 noiembrie 1909), el însuşi continuînd să se ocupe însă mai mult de folclorul tradiţional (cf. Viaţa păstorească în poezia noastră populară, ed. Marin Bucur, E.P.L., 1966); folcloristica noastră interbelică a urmat, cu mici excepţii, aceeaşi cale. Imperativul teoretic (util, dar exagerat) al lui O. Densuşianu (prezentul folcloric ar fi “mai ales partea ce trebuie explorată”) a fost adoptat tendenţios în regimul comunist de mai tîrziu, ducînd, prin mistificare ideologică, la aşa-zisul “folclor nou” al pretinsei “orînduiri populare” (contrafaceri propagandistice de genul “Că trăiesc bine şi cînt, / C-amu-n Republică sînt...” sau “Frunză verde mere coapte, / Eu cu partidul mi-s frate, / Că el îmi face dreptate, / La dreaptă cale mă scoate...”!). Bancurile în schimb – formă autentică de creativitate orală, dar şi de incomodă libertate spirituală – au fost ignorate de cercetători şi “proscrise” de autorităţi, urmînd ca abia de-acum încolo să li se facă, eventual, cuvenita dreptate.
De la un moment dat, bancul pare să fi monopolizat energiile plăsmuitoare ale spiritului popular. Acest spirit s-a retras întreg în lumea bancurilor, cu mijloacele, experienţele, observaţiile, prejudecăţile, obsesiile şi temerităţile lui. Universul bancurilor nu-i decît lumea noastră esenţializată în ficţiune, eliberată convenţional de sub “teroarea istoriei”, rîzîndu-şi cu voluptate de ea însăşi, într-un joc pestriţ şi subţire, fără iluzii şi fără reticenţe. Pe de altă parte, bancul nu vrea să amuze numai; el aspiră la o hilaritate superioară, cu funcţie compensativă în plan existenţial. Bancul are întotdeauna un scop mai complex decît rîsul; el este, ca măscăricii regilor de odinioară, şi confesorul nostru: ne ştie păsurile toate şi îşi rîde de ele cu propriul nostru rîs. Dar acesta nu este doar rîsul vulgar de la periferia lumii, ci un rîs cu mult mai subţire, filosofic aproape, voind parcă să ne aducă nebelfereşte aminte că în “a face haz de necaz” stă, într-un fel, toată înţelepciunea şi toată libertatea existenţei noastre. Bancurile au o “filosofie” a lor – practică, nepretenţioasă, cu rădăcini venerabile în realismul gîndirii populare.
Această nouă formă de creativitate de tip folcloric, chiar dacă mai grăbită, mai cerebrală şi mai perisabilă decît cele tradiţionale, nu este însă mai puţin reprezentativă. Urmînd vremurilor, ea a devenit una preponderent (dacă nu exclusiv) urbană. De altfel, noţiunea însăşi de “spirit popular” ar trebui rediscutată poate în contextul noilor realităţi socio-economice. Nivelarea socială, alfabetizarea în masă, urbanizarea accelerată (şi, implicit, depopularea treptată a satelor), mass-media în expansiune, scientismul şi desacralizarea – iată tot atîţia factori de disoluţie a mediului şi mentalităţii tradiţionale. Bancul apare drept copilul teribil al acestei lumi în chinuită prefacere, căreia îi lipseşte poate consistenţa, dar nu şi vitalitatea, rectitudinea, dar nu şi isteţimea.
În condiţiile vechiului regim, bancurile au avut o existenţă viguroasă, dar oarecum ilicită şi subterană. Criticismul lor implicit, manifestare anonimă şi nescrisă a acelei “opinii publice” ce a înlocuit în lumea modernă “norma colectivităţii” din societăţile tradiţionale, făcea spaima multor urechi, ca semn de netăgăduit al unei nealinieri interioare la linia ideologică a puterii. De altfel, multe bancuri – din categoria celor politice – au reprezentat adevărate “manifeste” orale, transfigurate de hilaritate. Nu este deci de mirare că ele n-au avut nici o “trecere” oficială; cînd nu se tăcea asupra lor, erau stigmatizate sau bagatelizate. De aceea mulţi le-au judecat şi le mai judecă încă superficial, ignorîndu-le sau falsificîndu-le şi statutul, şi funcţia socială.
Dicţionarul limbii române contemporane exprimă clar această depreciere, definind bancul drept o “glumă uşoară”. Regretatul folclorist Ovidiu Bîrlea, în primul volum al solidei sale sinteze Folclorul românesc (Ed. Minerva, Bucureşti, 1981), la capitolul dedicat snoavei, atinge în treacăt şi problema bancului, numindu-l însă, prudent, tot “glumă”. Problema este expediată într-o singură pagină, mai mult sub aspect formal, în căutarea unor criterii delimitative între specii. Statutul spiritual şi social al bancului, ca şi “universul” acestuia, sînt trecute cu vederea.

II

Originile bancului, ca specie folclorică, trebuie căutate negreşit în snoavele de altădată. Se pot face totuşi apropieri şi de specia cultă a anecdotei (să reamintim că grecescul anékdota este echivalentul vechiului slav iz nova, ce a dat românescul “snoavă”; ambele vocabule au înţelesul de “istorie inedită”, ca şi romanicul novella). Spre deosebire de snoavă şi de banc, anecdota nu numai că nu este o specie folclorică, dar are adeseori chiar un aer erudit, referindu-se la celebrităţi şi fiind pronunţat didactică. Se întîmplă ca anecdota să fie chiar lipsită de umor, subzistînd doar prin “pilda” pe care o conţine sau prin “curiozitatea” pe care o relatează. Mediul popular în care trăieşte bancul ne îndepărtează deci de anecdota clasică. În zilele noastre, cuvîntul “anecdotă” şi-a şi pierdut de altfel, prin extensie semantică, înţelesul clasic, ajungînd să însemne “glumă” în general sau desemnînd uneori acele glume cu circulaţie scrisă de care sînt pline periodicele de mîna a doua (existînd chiar şi autori consacraţi de astfel de “anecdote”). Bancurile, dimpotrivă, sînt orale şi anonime, ducînd adesea o existenţă de culise şi necunoscînd, în principiu, reticenţe de expresie sau de conţinut. Nu este exclus totuşi ca la origine bancul să fi avut şi el provenienţă semi-cultă, “folclorizîndu-se” abia apoi, mai cu seamă în secolul XX. De altfel, în condiţiile civilizaţiei moderne, influenţele culte asupra ultimelor resurse folclorice au un caracter fatal. Plecînd de aici, se poate pune în discuţie întreg statutul modern al noţiunii de “folclor”.
Ar trebui stabilită (chiar cu aproximaţia fatală în asemenea cazuri) epoca ivirii cuvîntului “banc” în lumea românească (voi pune ceva mai departe şi problema etimologiei lui). El trebuie să fi răspuns unei necesităţi lingvistice generate de ivirea unei realităţi pe care cuvintele tradiţionale înrudite n-o puteau reda mulţumitor în specificitatea ei. Specia în sine, chiar dacă nu atît de bine precizată ca azi, trebuie să fi fost anterioară cu cel puţin un deceniu termenului care o denumeşte; putem presupune ivirea ei pe la mijlocul veacului trecut, o dată cu sedimentarea unei vieţi orăşeneşti moderne în părţile noastre, căci avem de-a face cu o specie folclorică masiv de-ruralizată, cu toate probabilele ei modele tradiţionale (snoava şi – într-o măsură mai mică – ghicitoarea).
Spre deosebire de snoave, bancurile ni se înfăţişează, în majoritatea lor, ca expresie a unui alt univers existenţial şi a unui alt tip de spirit colectiv. Ele s-au lepădat, pe de altă parte, de orice “sfătoşenie” manifestă, grăbindu-se, s-ar zice, prea tare spre “efect” pentru a mai întîrzia pe cale. “Cum se ştie, gluma [se poate citi: bancul – n. n.] este în primul rînd ilariantă şi abia în subsidiar satirică, pe cînd în snoavă primează intenţia satirizantă...” (O. Bîrlea, op. cit., p. 232). Nu trebuie neglijat, de asemenea, un alt aspect foarte caracteristic bancurilor în raport cu snoava tradiţională: în vreme ce aceasta se apleca predilect asupra imperfecţiunilor naturii umane (prostie, vicii, neputinţe etc.), pe temeiurile unei moralităţi de tip clasic, bancurile se apleacă predilect asupra tarelor de ordin social, caracteristice prin excelenţă mediului nou, aproape din născare corupt, al centrelor urbane.
Sintetizînd, snoavele erau “înţelepte”, bancurile sînt şmechere (cu un soi de “şmecherie” superioară, de ordin intelectual, constituindu-se din substanţa momentului şi ieşind din actualitate o dată cu el; pare că umorul tradiţional s-a “subţiat” în bancuri, rafinîndu-şi toate mijloacele şi devenind – cum observa acelaşi O. Bîrlea – “prin excelenţă un exerciţiu de inteligenţă”, epurat de orice didacticism direct, dar şi de orice sentiment al ireversibilităţii). Snoavele erau “morale” (fie şi prin recul), bancurile sînt amorale, aşezîndu-şi personajele nu în perspectiva unor “norme”, ci în aceea a unor “interese”. În fine, snoavele reflectau o experienţă de viaţă străveche, dar limitată, cucerită într-un univers închis şi static. Bancurile vehiculează nişte experiente noi, într-o perspectivă dezmărginită; ele sînt expresia unei lumi cu principii fluctuante, “dezrădăcinată” şi tendenţial anarhică prin “atomizarea” ei socio-culturală.
Iată de ce se poate vorbi, la rigoare, de o autonomie a bancului în raport cu speciile tradiţionale, dar şi cu celelalte “glume” curente în viaţa socială.

III

În merituoasa sa lucrare La typologie bibliographique des facéties roumaines (E. A., Bucureşti, 1969, t. I–II, XXXVIII + 1767 pp.), Sabina C. Stroescu a dovedit cu prisosinţă că România este “ţara snoavelor”; cercetătoarea a stabilit nu mai puţin de 4000 de tipuri în repertoriul românesc al snoavei. “El depăşeşte cam de trei ori repertoriul ucrainean, semnalat pînă azi a fi cel mai bogat din Europa”, observa O. Bîrlea. Este surclasat în întregime chiar catalogul internaţional Aarne-Thompson (nu-i mai puţin adevărat că nu pentru fiecare ţară din lume există o lucrare de genul şi proporţiile celei a Sabinei C. Stroescu; oricum, însă, numărul tipurilor româneşti rămîne uimitor şi greu de “concurat” ). O. Bîrlea încearcă şi o explicaţie: “Mulţimea snoavelor atestă încă o dată înclinarea românului spre satiră şi pornirea lui de a specula situaţiile pline de umor, foarte probabil o moştenire de la înaintaşii romani, deosebit de porniţi spre satiră, încît retorul Quintilian exclamase, nu fără orgoliu: Satira tota nostra est” (op. cit., p. 252).
Nu întîmplător, fără îndoială, într-o ţară în care tradiţia snoavei e atît de bine reprezentată, a înflorit şi noua specie a bancului. O cercetare asupra bancului, corespunzătoare celei întreprinse pentru snoava tradiţională de Sabina C. Stroescu, ar duce negreşit la concluzii la fel de spectaculoase. Fenomenul românesc al bancului nu poate fi explicat doar conjunctural (de pildă prin condiţiile social-politice de după 1945, pe care le întîlnim şi la alte meridiane, fără ca acolo să fi generat, cu titlu de “reacţie” sau “rezistenţă”, un fenomen folcloric de asemenea proporţii), pentru că el a străbatut timp de un veac şi mai bine, pînă la apogeul său, contexte foarte diferite, iar aria tematică nu i se poate reduce la “bancul politic”. “Condiţiile” favorizante ale fenomenului nu trebuie confundate cu “cauzele” lui. El derivă, înainte de toate, dintr-o anume structură spirituală.
Rostind fraza aceea devenită faimoasă (Nous sommes ici aux portes de l'Orient, où tout est pris à la légère), Raymond Poincaré, indignat, voind să ne admonesteze, a sfîrşit prin a ne defini, desigur într-un sens pe care nu putea să-l bănuiască (a se vedea, pentru descrierea incidentului, de pildă Ion Bulei, Lumea românească la 1900, ed. 1984, pp. 176-177). Să-l lăsăm pe politicianul francez să se odihnească în pace şi să procedăm cu înţelepciune, scăpînd cuvintele de om şi de contextul futil în care au fost rostite.
“Lejeritatea” noastră, într-un sens mai adînc, nu-i doar “zeflemeaua” balcanic-orientală, nici “nevricoasa” lipsă de protocol, ci ţine de acea însuşire tradiţională a firii româneşti de “a face haz de necaz”. În acest înţeles, ea este semn de înţelepciune străveche şi de principială tărie sufletească. Nu este bine, zice românul, “să pui totul la inimă”. Poţi trece totul prin sita minţii tale, spre a prinde “noima” lucrurilor, “a le da de rost” şi a te păzi eventual de cursele lor, dar “să pui la inimă” nu e bine. Ar fi semn de slăbiciune şi de lipsă de minte. Căci lucrurile te încearcă şi trec, iar tu se cuvine să rămîi în urma lor zîmbitor şi nevătămat, îndrăgostit – nu fără “filosofie” – de spectacolul inepuizabil al lumii. Eşti mai bogat sufleteşte cu fiecare experienţă, dar trebuie să te bucuri de această bogăţie într-o pace netulburată: pacea inimii tale. Iar de te loveşte necazul, arată-te mai puternic decît el; căci de te vei arăta mai slab, vei deveni robul lui. Rîde-ţi de el şi o să se îndepărteze de la tine neputincios şi ruşinat; o să crape, vezi bine, necazul de necaz...
În bancuri rezidă, difuz, un sentiment al permanenţei pe deasupra istoriei; ele sînt, în fond, expresia unei împăcări cu realitatea, a unei acceptări superioare a lucrurilor aşa cum sînt ele (atitudine riscantă în imediat, dar legitimă în perspectiva eternităţii). Bancul pune realitatea la stîlpul infamiei, dar mai degrabă în joacă, făcîndu-i cu ochiul, fără înverşunare, ba chiar recunoscător că se poate hrăni din imperfecţiunile ei. Este un fel de bufonerie compensativă pe marginea realităţii, de o maximă luciditate, dar şi de o superioară deferenţă.
Cînd priveşti lumea ca pe un imens spectacol care te înconjoară, cu imperfecţiunile, dar şi cu primenirile sale, dominînd-o cu robusteţea spiritului tău, prinzînd-o “cu ocaua mică” şi făcînd haz pe seama ei, fără răutate sau îndîrjire, ci mai degrabă cu compasiune (care poate fi şi milă de tine însuţi ca mădular al acestei lumi), atunci se cheamă că trăieşti în “orizontul” bancului. Eşti din tagma celor ce mai degrabă ar plînge, dar nu pot de rîs...

IV

Deşi România pare să fie patria ideală a bancului, fenomenul nu este egal reprezentat pe tot cuprinsul ţării. Geografia bancului îşi are centrul incontestabil în zona dunăreană (mai ales Muntenia şi Oltenia). În Moldova bancul este încă viguros, pe cînd în Ardeal şi-n Bucovina îl întîlnim mult mai slab reprezentat şi cu o mult mai mică “priză la public”. Faptul ţine, probabil, de profilul particular pe care istoria – dincolo de un evident fond comun – l-a conferit diferitelor provincii româneşti. Oricine poate simţi încă, trecînd munţii, diferenţa dintre atmosfera generală “regăţenească” şi cea transilvăneană. Se simte imediat că Ardealul (şi într-o oarecare măsură şi Bucovina) a trăit multă vreme în bătaia spiritului occidental, atît de diferit de “bizantinismul” de la sud de Carpaţi. De altfel, “regăţeanul” tinde pînă astăzi să-l considere pe fratele său de peste munţi cam posac şi lipsit de umor, domol şi fără “scînteie”, trăgînd oarecum “a neamţ”. Ardeleanul, pe de altă parte, detestă adesea “uşurătatea” celuilalt şi ar putea subscrie şi astăzi la verdictul (exagerat poate, dar nu lipsit de temei) consemnat de Ion Codru-Drăguşanu pe la jumătatea veacului al XIX-lea: “... în ţara aceasta [Ţara Românească] meritul n-are preţ, numai porc-de-cînele înaintează...” (Peregrinul transilvan, ed. 1980, p. 59).
Este interesant cum se reflectă aceste diferenţe chiar în bancuri. Tipul maximal de personaj “şmecher”, “descurcăreţ”, ager la minte şi la vorbă, este “olteanul”, pe cînd “ardeleanul” e greoi, lipsit de mobilitate spirituală (aspect care nu trebuie confundat în nici un caz cu profunzimea de cugetare sau simţire, de care ardelenii fac adeseori dovadă). În orice caz, în sudul României este lumea în care comicul tronează prin excelenţă, conştient şi inconştient, unde s-au putut încetăţeni, la extremă, “mofturile” şi “comédiile” caragialeşti şi unde se poate întîlni, în mod curent, ceea ce s-ar putea numi “exorcizarea” prin rîs. (Ar fi foarte interesant să se ocupe cineva de tipologia umană a bancurilor, pe provincii şi naţionalităţi: “olteanul”, “ardeleanul”, “ţiganul”, “evreul”, “rusul”, “negrul”, “americanul”, “englezul”, “scoţianul”, “neamţul” etc.)

V

O dată fixate aceste sumare repere privitoare la originea, funcţia, caracteristicile şi răspîndirea bancurilor, ne apare ca un “banc” al realităţii culturale faptul că etimologia cuvîntului respectiv sare hăt, dincolo de aria fenomenului, tocmai în atît de puţin umoristica Germanie. Asemenea curiozităţi se ivesc cu precădere în zonele de răscruce (interferenţă) culturală, ceea ce este şi cazul spaţiului românesc.
Este destul de sigur că românescul “banc” (cuvînt atît de curios şi de solitar – cu sensul urmărit aici – în contextul limbii noastre, dar pe care îl receptăm cum nu se poate mai potrivit realităţii denumite) provine din germanul bank, numele unui joc de cărţi, destul de gustat şi la noi cîndva (sub denumirea de “banc” sau, mai rar, “bancă”), dar căzut în desuetudine de o bună bucată de vreme. Avem despre el o preţioasă referinţă literară (indicată, fără comentarii, şi-n DLRC): cea din nuvela (“povestea”) Toderică a lui Costache Negruzzi. Toderică, “cel întăi jucător [de cărţi – n. n.] de pe pămînt”, face un tîrg insolit cu diavolul, urmînd să sloboadă din iad, pe alese, atîtea suflete cîte partide va cîştiga de la împăratul adâncului. În cazul în care ar fi pierdut fie şi o singură partidă, sufletul lui ar fi încăput pe mîinile grozavului adversar. Scaraoţchi acceptă şi au loc următoarele preliminarii:

“Pe loc un drăcuşor mititel şi frumuşel, ce împlinea slujba de jochei (ciocoi), pregăti toate cele trebuincioase.
– Ce vrei, stos sau banc? - întrebă Toderică.
– Stos - răspunse stăpînitorul Tartarului; ştiu că la banc se încap multe şulerii ” [subl. mea].
Aşadar, Scaraoţchi însuşi se codeşte să joace “banc(ă)” şi preferă “stosul” (la care posibilităţile de a trişa par considerabil mai mici). “Bancul” se preta la multe “şulerii” (“şmecherii”, cum am zice astăzi); era, deci, un joc şmecher, mincinos, viclean, avîndu-şi maeştrii lui temuţi în “a ţine banca”, cartofori din speţa lui Toderică.
Aceste cîteva constatări ne pot înlesni suficient înţelegerea evoluţiei semantice a cuvîntului în limba română. Avînd în vedere înclinarea spre “şulerii”, distanţa de la denumirea nemţească a jocului de cărţi la specia de “glumă” românească nu este atît de mare, amîndouă aparţinînd zonei de haz şi petrecere a existenţei. “Şiretenia” orientală va fi gustat mult jocul de “banc”, mai ales în Moldova de Nord, pe unde el pare să fi intrat în lumea românească, în contextul istoric de la răscrucea secolelor XVIII–XIX (Negruzzi însuşi a trăit în zona respectivă).
Pe româneşte, cînd vrei să propui cuiva o partidă de cărţi, se spune de obicei: “Te fac un ... (tabinet, stos, banc etc.)?”. De la “a face un banc” (joc de cărţi) la “a face bancuri” (glume) e o trecere cît se poate de firească, susţinută chiar de spiritul limbii (se spune deopotrivă “a face” şi pentru jocuri, şi pentru glume). Jocul de banc şi bancul ca glumă au un numitor comun: “şmecheria”. Maeştrii jocului, ca şi maeştrii glumei, sînt deopotrivă “şmecheri” sau “hoţi” (în sensul de vicleni), atribute înrudite cu cel de mincinos (de altfel “banc”, prin extensie semantică, a ajuns să fie folosit uneori şi cu înţelesul de “minciună”, “scorneală” – “Lasă-te de bancuri!” –, tinzînd să înlocuiască, în forma de plural, arhaismul “basne”).
O dată făcut saltul de la înţelesul originar de “joc de cărţi” la cel local de “glumă, şmecherie, minciună”, cuvîntul s-a încetăţenit şi s-a extins în lumea românească, răspunzînd (cu forma de neutru, mai puţin predispusă confuziilor omonimice) unei necesităţi lingvistice şi denumind o manifestare mai nouă, dar tipică spiritului nostru naţional. Iată cum s-a ajuns, aşadar, ca o realitate atît de specifică nouă, atît de “latină” şi de “orientală” în esenţa ei, să fie spînzurată tocmai de un cuvînt nemţesc, care la el acasă nici măcar nu sugerează ceva asemănător.

VI

Din păcate, e o constatare la îndemîna oricui că bancul trage să moară. Fenomen foarte viu şi atît de caracteristic pentru lumea românească modernă, el a cunoscut un regres vizibil şi destul de accelerat în ultimii 10-15 ani, fiind aleatoriu concurat şi substituit de gluma ieftină şi vulgară, în spirit mai degrabă ţigănesc. După ce şi-a trăit apogeul în perioada comunistă (mai ales în anii '60-'70), filonul lui popular pare astăzi să fi secătuit în foarte mare măsură. Românului pare fie “să nu-i mai ardă de bancuri”, fie să prefere, ca mai la îndemînă, umorul grobian. S-ar putea întreprinde, pornind de la acest fapt, o profundă analiză socio-psihologică a lumii noastre, ce ar putea ajunge la concluzia unei grave degenerări interioare. Căci, după cum am încercat să demonstrez mai sus, bancul n-a fost doar un soi de glumă între altele, ci o ultimă formă semnificativă de creativitate orală, ca şi una de rezistenţă spirituală în faţa istoriei. Dispariţia lui poate fi, de aceea, semnul îngrijorător al unui început de “moarte” sufletească. (Rămîne încă interesantă experienţa unei publicaţii precum Academia Caţavencu sau cea a grupului Divertis, ce cultivă spiritul bancului de-folclorizat, întreţinînd, pentru un public mai restrîns, ceva din efervescenţa vechiului fenomen.)
Pînă în anii din urmă, bancul a fost puţin cercetat, ba chiar ocolit cu grijă, fie din dispreţ, fie din teamă. Ne aflăm, cu acest subiect, într-un cvasi-deşert bibliografic. Cele cîteva tentative mai noi n-au ajuns la o adevărată audienţă publică, nici nu s-au angajat în întreaga complexitate a problematicii. Un întreg număr al revistei Dilema, dedicat bancului, s-a învîrtit căznit în jurul problemei, fără să reuşească a o fixa şi adînci. Desigur, materia este oarecum familiară fiecăruia, dar într-un mod parţial şi difuz. S-ar impune, în prealabil, o culegere masivă, profesională, structurată tematic şi tipologic. (S-au încropit, după '89, cîteva antologii modeste, mai mult cu caracter comercial.) Adunarea şi sistematizarea materialului ar înlesni studiul lui din diferite unghiuri de vedere: etnologic, lingvistic, psihologic, sociologic, ba chiar – şi este ceea ce am încercat să sugerez cu predilecţie aici – din perspectiva integratoare a unei filosofii a spiritului românesc.
Bancul ne-a salvat vreme îndelungată de seriozitatea “nesărată” a încremenirii în convenţie, trimiţîndu-ne, jucăuş, spre o seriozitate mai adîncă. A-l lua astăzi pe el însuşi mai în serios ar reprezenta nu doar plata unei poliţe, ci şi un bun prilej de introspecţie naţională, într-un ceas istoric în care ne paşte, mai mult decît oricînd, uitarea (sau poate teama?) de noi înşine...

Răzvan CODRESCU

(Text apărut în România literară, anul XXIX, nr. 45/1996, pp. 12-13, sub semnătura Adolf Crivăţ-Vasile; cf. şi Răzvan Codrescu, De la Eminescu la Petre Tuţea. Pentru un model paideic al dreptei româneşti, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000, pp. 255-269).