duminică, noiembrie 04, 2007

DESPRE MARTIRII SECOLULUI XX


Asociaţia “Rost” – editorul revistei omonime – a organizat pe 2 noiembrie a. c., la Sala Dalles din Bucureşti, conferinţa intitulată “Sfinţii închisorilor”, în cadrul căreia au fost lansate volumele: Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu, după mărturisirile sale şi ale altora, îngrijit la Mănăstirea Diaconeşti (jud. Bacău) şi apărut, cu o predoslovie de ÎPS Bartolomeu Valeriu Anania, la Editura Christiana din Bucureşti, şi Sfîntul închisorilor. Mărturii despre Valeriu Gafencu adunate şi adnotate de Monahul Moise, apărut, cu un cuvînt înainte de ÎPS Andrei Andreicuţ, la Editura Reîntregirea din Alba Iulia. Au vorbit ieromonahul Amfilohie Brânză (duhovnicul Mănăstirii Diaconeşti), monahul Moise Iorgovan de la Mănăstirea Oaşa (jud. Alba) şi actorul Dan Puric. Moderator a fost Răzvan Codrescu (vice-preşedinte al Asociaţiei “Rost” şi director literar al Editurii Christiana). În sală au fost peste 500 de auditori, care au urmărit expunerile cu un viu interes şi au amendat prompt, dar cuviincios (prin... aplauze repetate) tentativa diversionistă a unui “popă Grama” arivist şi analfabet, care, părînd să ignore că cele două apariţii editoriale au fost prefaţate de înalţi ierarhi ai B.O.R. şi că printre vorbitori erau şi doi vrednici ieromonahi, a forţat (fără nici un succes) insinuarea că vorbitorii şi-ar fi propus să culpabilizeze Sf. Sinod al B.O.R., ba chiar pe însuşi PF Părinte Patriarh Daniel, pentru “impotenţa” de a canoniza martiri ai credinţei din temniţele comuniste româneşti. I s-a explicat că nimeni nu l-ar putea acuza de PF Daniel, întrucît, abia ales, n-a avut timpul necesar de a face ceva în sensul respectiv, şi că nimeni n-a pus la îndoială bunele intenţii al sinodalilor noştri, ci doar s-a semnalat cu amărăciune o anumită întîrziere frustrantă prin comparaţie cu ce s-a întîmplat la alte meridiane (inclusiv în ţări ortodoxe ca Rusia sau Serbia). Vorbitorii au arătat, de altfel, că sînt la curent cu anumite dosare de canonizare aflate în lucru, ca şi cu recentul martirologiu al prigoanei comuniste editat de Institutul Biblic şi de Misiune al B.O.R. cu binecuvântarea răposatului Patriarh Teoctist.
Iată cîteva spicuiri din cele spuse de cei patru vorbitori:


Răzvan Codrescu
“Se ignoră o jumătate de veac de jertfelnicie românească”


“… De fapt, în spatele acestui dublu eveniment editorial se ascunde ceva mai adînc, şi anume frustrarea noastră că, după aproape 18 ani de la prăbuşirea regimului comunist, mărturisitorii şi luptătorii creştini împotriva comunismului sînt ignoraţi de oficialităţi şi de opinia publică, trecuţi cu vederea, uneori discreditaţi, în timp ce la alte meridiane alţii se pricep să-şi cinstească aşa cum se cuvine eroii şi martirii. Noi am început prin a bagateliza jertfa tinerilor din decembrie ’89 şi continuăm prin a ignora o jumătate de veac de jertfelnicie românească [...].
Îmi stăruie în minte un episod petrecut recent şi pe care l-aş reda ca pretext introductiv, în această seară, la discuţiile care vor avea loc. Pe 28 octombrie, la Vatican, a fost beatificat un lot de 498 de clerici căzuţi în Spania războiului civil [1936-1939]. Ştirea a fost dată şi de mass-media de la noi. Eu am văzut-o prima oară pe postul Realitatea TV, nu comunicată verbal, ci înscrisă pe crawl, cu o formulare absolut năucitoare: «Au fost beatificaţi 498 de clerici ucişi de Franco în Războiul Civil din Spania»! Adică lucrurile sînt prezentate, din ignoranţă mai degrabă decît din rea-voinţă, exact pe dos, căci toată creştinătatea catolică spaniolă a fost de partea lui Franco. […] Probabil că cineva s-a sesizat, iar ştirea a fost scoasă. Nu greşeala în sine este reprobabilă şi scandaloasă – se greşeşte, sîntem oameni –, ci faptul că, o dată sesizată greşeala, ştirea nu a fost corectată, ci pur şi simplu a fost scoasă. Ca şi cînd lucrurile s-ar traduce cam aşa: era o chestie dacă i-ar fi omorît Franco; dar dacă i-au omorît comuniştii, nu Franco, atunci victimele acestea, oricîte ar fi, nu mai prezintă interes! Aici este vorba despre o mentalitate perversă, rezultat al unei educaţii tendenţios ideologizate… […]
Sigur că este vorba despre un episod petrecut în sînul lumii apusene. Noi, ca ortodocşi, avem multe de imputat apusenilor. Avem divergenţe – fie reductibile, fie ireductibile – cu romano-catolicismul. Dar nu strică să aruncăm cîte o privire în ograda lor, iar atunci cînd este ceva de învăţat, să învăţăm, fără ochelari de cal. Să învăţăm, de pildă, în ce fel înţelege lumea catolică să-şi cinstească martirii credinţei. Acest lot de 498 de martiri pentru Hristos căzuţi în războiul civil spaniol este cel mai mare [numeros] beatificat pînă în momentul de faţă, dar nu este fără precedent. În timpul Papei Ioan Paul al II-lea au existat alte loturi de sute de martiri ai războiului civil care au fost beatificaţi, aşa încît numărul lor total se ridică la aproape o mie. După datele istoricilor, în acest război au fost peste 6.000 de episcopi, preoţi, monahi şi monahii decimaţi de către hoardele comuniste. Iată că nu i-au cinstit, în numele ideii naţionale, spaniolii; i-a cinstit, i-a beatificat, în numele ideii creştine, Vaticanul. Evident, în Spania au existat anumite reacţii venite dinspre stînga, pentru că stînga nu doarme niciodată, cum nu doarme nici dracul, şi au fost proteste publice faţă de această beatificare în grup (deşi ea, cum am spus, avea precedente), ceea ce a provocat reacţia foarte fermă a secretarului de stat al Vaticanului, Cardinalul Tercisio Bertone, care a precizat că această beatificare nu are nici un fel de conotaţie politică. Au fost beatificaţi 498 de oameni care au murit pentru Hristos, indiferent că vor fi avut pe deasupra şi opţiuni politice, sau alte determinari istorico-biografice, ca fiecare dintre noi. Iată o distincţie pe care se pare că lumea ortodoxă românească nu a ajuns să o facă, cel puţin la nivel oficial. În continuare, pare că pluteşte deasupra martirajului românesc această umbră de suspiciune: «Da, dom’le, dar a fost legionar, dar a fost de dreapta...» şi aşa mai departe. Deci se folosesc etichetări improprii, străine ordinii moral-religioase, pentru a judeca nişte vieţi care, pînă la urmă, nu pot fi cu adevărat cîntărite în maiestatea lor decît prin raportare la Dumnezeu. Iată cazul lui Valeriu Gafencu, despre care se va vorbi răspicat în această seară. Sigur că Valeriu Gafencu a pornit la drum ca «frăţior de cruce» – se spune radical: legionar, dar nu era legionar, ci numai «frate de cruce». E adevărat că a împărtăşit în mare idealul legionar al generaţiei lui, într-o fază tîrzie – pentru asta a fost închis, pentru asta a suferit şi a murit în închisoare. Dar e foarte interesantă una dintre ultimele lui declaraţii, făcută unui camarad de la Tg. Ocna, în care Valeriu Gafencu – «Sfîntul închisorilor» – spune textual: «Nu-mi pare rău că am îmbrăcat cămaşa legionară. Dacă îmi pare rău de ceva, este că n-am îmbrăcat de la începutul începutului o singură camaşă: cămaşa lui Hristos». Vasăzică, în conştiinţa lui atît de limpede – deşi nu s-a dezis niciodată de trecutul legionar, chiar dacă i s-a promis eliberarea în schimbul unei astfel de declaraţii –, în conştiinţa lui, zic, naţionalismul era un fapt accidental din biografia sa; ceea ce rămîne esenţial, ceea ce are reverberaţie în eternitate este angajamentul pentru Hristos. Şi Valeriu Gafencu nu a murit pentru cauza legionară, ci, fără să se lepede de ea, a murit pentru Hristos. Or, cazul lui este poate cel mai pregnant, dar există sute, poate chiar mii de martiri căzuţi pentru Hristos în temniţele comuniste româneşti – unii ştiuţi, alţii neştiuţi. Şi te întrebi ce păzeşte Comisia de Canonizare a Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care, în 18 ani, nu a reuşit să finalizeze nici un dosar de canonizare al vreunuia dintre cei căzuţi în lupta cu fiara comunistă? În timp ce, în coasta noastră, Rusia, bunăoară, are deja cîteva sute de sfinţi martiri din închisorile şi din lagărele bolşevice trecuţi în sinaxar. De unde această disproporţie strigătoare la cer? Am arătat la început disproporţia dintre noi şi romano-catolicism, dar iată că există o la fel de mare disproporţie între noi şi Rusia – mama comunismului! [...] E o constatare pe care o facem şi care trebuie să ne pună pe gînduri...”


Pr. Amfilohie Brânză
“Trebuie nu numai să promovăm binele, ci să şi înfruntăm răul”

“… Frati crestini, esential pentru viata omului este implinirea voii lui Dumnezeu. De nu vom indeplini voia lui Dumnezeu, nu vom capata harul, prin care ni se da luminarea mintii, pacea inimii, asemanarea cu Dumnezeu. Este foarte important sa fim pururea constienti de aceasta: sintem creati de Dumnezeu; omul nu poate sa propaseasca, sa realizeze, sa gindeasca, nu poate sa aiba nici o evolutie in afara de Dumnezeu. Biserica ne cheama mereu la aceasta realitate. Unii aud, altii nu aud, iar altii aud si se fac ca nu aud. Fara Dumnezeu nu putem face nimic. […] Ei bine, ardoarea de a-I urma Domnului ne-a cuprins si pe noi tinerii, care, dupa ’89, am intrat in manastiri. […]
Tirziu aveam sa aflu de Parintele Gheorghe Calciu, cu ocazia unor conferinte tinute in tara; ca si despre alti mari duhovnici de la noi, care au suferit, ca Parintele Arsenie Papacioc, Parintele Iustin Pârvu, monahul Marcu Dumitrescu de la Sihastria… Vazindu-l si auzindu-l pe Parintele Calciu, am simtit ca are acel ceva care te indeamna sa uiti de neputintele tale, sa scapi de teama, sa iesi din limitele conditiei umane si sa-i urmezi lui Hristos, cu tot avintul tau. Avea ceva care cucerea oamenii. Asta-i crestinul! Si usor, usor, ne-am cucerit de Parintele.
Dumnezeu conduce lumea, nu din afara, ci dinlautrul omului, si face voia Sa prin oameni. Cind am vazut cum si-a asumat Parintele Calciu suferinta pentru Hristos, cum isi dorea ca acest neam sa marturiseasca Evanghelia si s-o traiasca, am vrut sa-i urmam exemplul. Parintele Calciu, un om echilibrat si curajos, care, cu atita dragoste, cu atita forta, cu atita credinta, a marturisit Evanghelia pentru noi. Atunci, am simtit in Parintele care este rostul nostru, personal si comunitar. […] Am alcatuit aceasta carte, ca sa scoatem si mai bine in evidenta credinta acestui om extraordinar, Parintele Gheorghe Calciu. […]
Parintele Calciu a avut o mare dragoste mai ales pentru tineri si a vrut sa le transmita credinta in Dumnezeu, intr-un ideal crestin, nadejdea in viata vesnica, forta dragostei dintre oameni, si ne-a invatat ca de cite ori vei sacrifica pentru Mintuitorul Hristos, da, vei avea de patimit in trup, si scris este, dar Dumnezeu nu-ti va ramine dator. Am intilnit un crez puternic in Parintele Calciu si in ceilati parinti pomeniti aici. Ne-am dat seama ca nici un om care se increde in Dumnezeu nu piere, ci va fi viu si dupa moarte. Asa ii simtim si pe cei despre care ne-a vorbit Parintele, din generatia sa, ori mai dinainte; i-am simtit vii si ii simtim prezenti. In lumina acestui adevar va vorbesc astazi. […]
Cartea aceasta cuprinde viata Parintelui Calciu istorisita de Sfintia Sa, citeva documente de la CNSAS – in care sint aspecte din viata sa pastoral-misionara de la Seminarul ortodox de aici din Bucuresti –, si evocarile unor ucenici ai Parintelui. Nadajduim ca din aceasta carte sa trageti folos sufletesc.
In ce priveste prezenta noastra aici, ca monahi, o justific prin faptul ca am intilnit la Parintele Calciu atitudinea crestina necesara si in manastiri, si in viata din lume, a mirenilor. Trebuie nu numai sa promovam binele, adevarul si iubirea, ci sa si infruntam raul. Trebuie sa-l scoatem pe diavol din lumea aceasta, ca sa instituim imparatia cerurilor. Nu numai cu forte umane, dar Dumnezeu lucreaza prin oameni, in cele mai neasteptate chipuri, prin cele mai neasteptate persoane. Asta vrem si noi: sa va deschidem sufletele pentru aceasta lucrare duhovniceasca. Sintem alaturi de dvs ca sa aratam ca am inteles si ca nu ne dam in laturi de la a raspunde provocarilor acestei societati de astazi, din ce in ce mai lipsite de Dumnezeu...”


Monahul Moise Iorgovan
“Pilda lui Valeriu Gafencu să fie lucrătoare în viaţa noastră”


“… Foarte multa lume s-a aratat mirata de faptul ca un monah este interesat de marturiile celor care au fost in inchisorile comuniste. Acum, de la inceput trebuie sa va spun ca, in afara de lucrarea aceasta despre Valeriu Gafencu, daca ma ajuta Dumnezeu, am in proiect o alta lucrare, tot despre spiritualitatea din inchisori, cu un spectru mai larg, un fel de Pateric al temnitelor. Umblind prin tara si cautind informatii si marturii pentru cele doua carti, am fost intrebat de ce ma ocup de cei care au trecut prin inchisori, iar eu am raspuns, mai in gluma, mai in serios: «Daca nu se ocupa altii, se ocupa calugarii». Acum o saptamina am fost la Petru-Voda, la Parintele Iustin, si, printre altele, i-am spus despre mirarea aceasta a oamenilor. Iar Parintele Iustin s-a mirat de mirarea lor si mi-a zis: «Pai nu e normal ca monahii sa fie primii care se ocupa de suferinta neamului?». Suferinta celor care au fost inchisi a fost primul imbold ca sa ma ocup de acest subiect. Dupa ’90, cind nu eram la manastire, am citit o carte despre Pitesti si am fost foarte marcat de suferinta traita de cei de acolo. Pe urma, a ramas o zona de interes pentru mine memorialistica din detentie. Asa am citit Jurnalul fericirii al Parintelui Nicolae Steinhardt, din care am aflat ca a existat un sfint al inchisorilor, Valeriu Gafencu. Pe urma am cules informatii despre el, pentru mine… Nu m-am gindit ca voi ajunge sa scriu o carte despre el. Cind deja strinsesem multe date, cu binecuvintarea staretului si a episcopului, am trecut la o cercetare mai serioasa, din care a rezultat acest volum. […]
Fondurile rezultate din vinzarea cartii vor fi folosite pentru construirea unei manastiri in cimitirul de la Ripa Robilor, de la Aiud, unde sint ingropati cei morti in aceasta inchisoare. In principiu, nu sint de parere ca e indicat ca acum sa mai investesti in ziduri; cred ca sint destule manastiri, daca nu chiar prea multe. Dar la Aiud este necesar un altar, care sa fie reprezentativ pentru spiritualitatea inchisorilor – atit de putin receptata in viata Bisericii noastre. Stim foarte multe lucruri intimplate intr-o parte si in alta, sint multe figuri de sfinti si de cuviosi a caror viata s-a tradus in limba româna, dar nu prea stim ce s-a intimplat cu neamul nostru si, mai ales, nu stim ce s-a intimplat in inchisorile comuniste. Partea aceasta a inchisorilor este plina de semnificatii pentru viata noastra duhovniceasca. Cred ca avem foarte multe de invatat. Stringind informatii despre cei din inchisori, mi-am dat seama ca sint foarte multe lucruri cu relevanta pentru viata duhovniceasca, si multe figuri de sfinti si de marturisitori, care s-ar cadea sa fie canonizati. Dar canonizarea nu tine de competenta noastra. Nici cartea inchinata lui Valeriu Gafencu nu urmareste sa forteze mina Sinodului in vederea canonizarii, ci doar ca aceasta figura exceptionala a temnitelor sa fie receptata ca atare de credinciosi, iar pilda lui sa fie lucratoare in viata noastra. Pentru ca, desi canonizarea este necesara, are si un aspect formal, sint atitia sfinti care au fost canonizati si pe care nu-i pune nimeni la lucru, sa zic asa, nu-i cheama nimeni in rugaciune. Mai important este sa le cunoastem viata unor oameni adinc induhovniciti, asa cum e cazul lui Valeriu Gafencu, si sa vedem ce inseamna pentru noi aceasta marturie. Si, in sens larg, alaturi de marturia lui Valeriu Gafencu, ce inseamna marturiile celorlalte figuri emblematice ale temnitelor comuniste. […]
In anul 2005, cind a revenit Parintele Calciu in tara, am luat legatura cu Sfintia sa si l-am rugat sa-mi povesteasca despre experienta sa din inchisoare, pentru ca vreau sa-i inchin un capitol in acest Pateric. Parintele a fost de acord, dar nu avea timp sa stea mai mult intr-un loc pentru o discutie mai lunga, asa cum as fi vrut eu. Dumnezeu a rinduit sa-l insotesc vreo patru zile in periplul sau prin tara si am inchegat un fel de interviu, dar mai adinc, un fel de convorbire-testament. Discutia s-a intins pe parcursul a sase ore de inregistrare si, impreuna cu alte marturii, pentru ca mi-am dat seama ca depaseste cu mult ceea ce ar intra in Pateric, a aparut in cartea despre viata Parintelui Calciu. […]
Am fost intrebat ce-am invatat de la oamenii pe care i-am cunoscut… A fost o experienta profunda, de comuniune; oamenii acestia mi-au transmis mai mult decit informatii, a fost o comunicare de la suflet la suflet. Legat de Parintele Calciu, mi-au ramas si citeva lucruri care m-au impresionat. In primul rind, am fost socat de naturaletea Parintelui; poate va asteptati sa va spun vreo minune sau, cine stie, vreo apoftegma… Cunoscindu-i viata si stiind ca a facut 21 de ani de inchisoare, adica un sfert din viata si-a petrecut-o in inchisoare, de cind l-am cunoscut am fost foarte mirat de cit de firesc se comporta. Pentru mine acest comportament al sau a fost o lectie. M-a impresionat, de asemenea, prietenia Parintelui cu d-l Marcel Petrisor – pentru mine prietenia lor a ramas un exemplu de prietenie, poate chiar un ideal. Apoi, in periplul acesta prin tara, am fost si la Manastirea Rimeti, unde Parintele Calciu nu mai fusese de 30 de ani. Acolo, cel mai tulburator moment a fost «intilnirea» cu Parintele Dometie Manolache – care a murit in 1975. Parintele Calciu a vrut sa se roage la mormintul sau, iar mie mi-a ramas in minte si in inima firescul cu care s-a rugat Parintele. S-a apropiat de mormint si a inceput sa vorbeasca, pur si simplu, cu Parintele Dometie. E o pilda, caci tot in acest fel mai putem si noi comunica cu Parintele Calciu azi...”


Dan Puric
“Trăim încă în zodia fricii”


“Am primit aceasta carte [Sfintul inchisorilor] la intrarea la Teatru, de la Parintele Moise, care mi-a zis firesc: «Uita-te prin ea!». Plecam intr-un turneu foarte lung… Si tot firesc am deschis-o. Stiam despre Valeriu Gafencu asa cum ai sti despre bunicii tai din fotografiile rupte si arse: bucatele. Citind-o s-a intimplat un miracol: nu plecam din România, România venea cu mine. Dar nu orice fel de Românie, ci o Românie profunda, tainica.
Un cercetator francez al Ortodoxiei se minuna de poporul român atunci cind Biserica Sfinta Vineri din Bucuresti a fost darimata, pentru ca in noaptea aceea nenorocita crestinii au venit si au luat acasa fiecare cite o caramida din biserica lor. Si a zis: este caz unic in istoria lumii, isi cara biserica acasa, caramida cu caramida! Aceasta carte este o caramida din Biserica neamului. E o caramida vie. Mai avem caramizi. O caramida se numeste Valeriu Gafencu, alta Petre Tutea, alta Ion Gavrila Ogoranu, alta Ioan Ianolide, alta Gheorghe Calciu-Dumitreasa… Multe caramizi. Avem si darimatori de Biserica – cei care au dat cu tirnacopul; si lista este deschisa, este aproape sufocata de cei care se inscriu astazi sa darime si Biserica, si neamul. Ii amintesc pe Nicolski, pe colonelul Craciun si pe altii, noi, contemporani cu noi... […]
Mircea Vulcanescu a zis ca daca, printr-un cataclism, neamul asta dispare, cei care vor veni aici vor fi tot români. Eu zic ca daca neamul asta dispare, printr-un cataclism, si ajunge in fata lui Dumnezeu, aceasta carte poate fi un pasaport al neamului românesc in fata lui Dumnezeu. […] Am fost cutremurat de aceasta carte. […] In ea este esenta neintinata a neamului românesc. […] Mi se pare ca este o pregustare a Invierii, pentru ca, daca o cititi, veti vedea ca e o coborire in iad a poporului român… Iisus a coborit in iad pentru a ne slobozi de acolo. Citind cartea aceasta veti avea sentimentul ca sinteti liberi, puternici…
Veti vedea in cartea aceasta cele trei cruci de pe Golgota: crucea suferintei asumate, care transfigureaza, a lui Iisus Hristos; crucea pocaintei, a ticalosului care in ultimele secunde se pocaieste, crede si este, iata, salvat; si crucea suferintei in sine, a celui care cirteste. De fapt, pe cele trei cruci a ramas in continuare crucificat neamul românesc. Pe Valeriu Gafencu il gasiti pe crucea Mintuitorului; ii veti mai gasi in aceasta carte pe cei care se afla pe crucea pocaintei, ca si pe cei care sint pe crucea suferintei in sine. Si-o sa mai gasiti o lume paralela – cei care au condamnat ce a fost mai frumos, mai puternic si mai curat in neamul românesc, condamna in continuare… […]
Iuda a fost superior comunistilor, pentru ca a avut acel proces de constiinta in urma caruia a aruncat punga cu arginti si a spus: «Am vindut singe nevinovat!». I-ati vazut pe cei care au distrus aceasta floare a neamului stind in genunchi si cerindu-si iertare? Ii vedeti dvs cu parere de rau, in cainta sau in pocainta? Nici nu poate fi vorba. […]
Reeducarea la care sintem supusi astazi este cea a uitarii, cea a bascaliei – asa cum foarte bine a subliniat d-l Razvan Codrescu, am inceput sa fim bascaliosi pina la blasfemie fata de bietii copii care au murit in decembrie 1989, apoi de cei care au transfigurat inchisorile in manastiri. Aceasta bascalie de tip diluant, comunist, distruge, pulverizeaza ingenuncherea si sfintirea. Din aceasta carte si din altele, ca aceea a lui Ioan Ianolide, se construieste poporul român – este mare pericol! Aici este neamul românesc. […]
Nu cer sa facem baricada, ci doar sa primim aceste lucruri ca niste crestini. Tot Valeriu Gafencu spune: «Daca ne recunoastem sfintii, sintem crestini». Sintem inca in zodia aceea a Apostolului Petru, saracul, a fricii: «Nu-l cunosc pe acest om!».Valeriu Gafencu a patimit si a murit pentru ceea ce marturiseste intr-o poezie (si pentru ce vor suferi toti cei care se vor angaja la ceea ce a spus el). Scrie Valeriu Gafencu: «Si-am vrut/ Neamul sa-l mut/ De aici, de jos,/ La Domnul Iisus Hristos»”.

5 comentarii:

La 4/11/07 9:58 p.m. , Blogger 23vsank$ a spus...

Am fost acolo. Si am plecat cu o lectie. Lupii pot, intr-adevar, sa se imbrace in haina de oaie. Preotul acela in civil, nu stiu cum pot sa ii spun alt fel, nu a facut decat sa ma convinga de faptul ca trebuie sa ma pun in garda fata de oricine, fie el chiar si un preot care pupa in ... pe ierarhi. Asta am inteles eu din interventia lui. cine zice ca ierarhii sunt infailibili? Cine zice chiar ca sinodul e infailibil? Dansul pretindea ca se simte a fi intr-o "adunare eretica". Sa nu fie! Adunarea se facea in numele lui Hristos. Nu era eretica. Doar ca dansul a aruncat cu bata in balta, ca sa nu folosesc o expresie mai dura. Si a patat memoria celor in numele carora eram reuniti cu totii acolo. Si uite ca nu i-a mers. Desi, trebuie sa fim constienti, ca oameni ca el, sunt oamenii de maine. Cred ca intelegeti ce vreau sa spun. Dumnezeu sa ne ajute!

 
La 9/11/07 9:36 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Domnule Codrescu, ce se intampla cu "Puncte Cardinale" editia online?Daca vreau sa o accesez imi apare mesajul "site restrictionat"(!?)

 
La 11/11/07 12:36 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Am primit de la administratorul site-ului din Sibiu asigurarea ca se va rezolva in cateva zile.

 
La 12/11/07 10:00 a.m. , Blogger Ioan Usca a spus...

Mulţumim!
Tot asta vroiam să întreb şi eu, dar nu eram convins că urmăreşti mesajele...

 
La 17/6/12 4:30 p.m. , Blogger ScaryCat a spus...

foarte bune articole. se pare ca presa din romania se face mai nou pe blogger :) sa va dea Dumnezeu sanatate sa puteti scrie inca multi ani.

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire