RECITINDU-L ASTĂZI PE EMINESCU

Bucureşti: bustul lui Eminescu din Parcul Herăstrău

OBOSEALA DE EMINESCU

Adulat sau hulit, Eminescu rămîne marea piatră de încercare a culturii româneşti. Ne putem “odihni” în el, cum s-a spus, sau putem “obosi” de el, dar indiferenţa refuză să-l încapă. Eminescu este provocarea perpetuă pe care Dumnezeu a binevoit s-o rînduiască “sub leneşele stele ale polului getic”...
Desigur, adorarea sterilă şi lozincardă a lui Eminescu, devenită clişeu didactic sau propagandistic, vădeşte o patologie a receptării, pe muchia de cuţit dintre stupid şi ridicol. Aceasta nu înseamnă însă că tendinţa inversă, de contestare impioasă şi vehementă, ar avea vreo scuză sau vreo îndreptăţire. Ambele atitudini sînt expresia aproape grotescă a unei neînţelegeri generalizate, îndărătul căreia stă o criză a spiritului receptor, generată la rîndul ei de o lungă disoluţie cultural-estetică şi moral-spirituală.
Niciodată, de la popa Grama încoace, Eminescu n-a fost mai neînţeles şi mai nedreptăţit. Niciodată intuiţia eminesciană a unei posterităţi jenante nu s-a confirmat cu atîta pregnanţă, în ciuda faptului că avem astăzi în spate o întreagă eminescologie, girată de mai toată elita cărturărească a României moderne, de la Maiorescu la Perpe-ssicius, de la Călinescu la Noica, de la Mircea Eliade la Petru Creţia.
Contestarea lui Eminescu (mai mult din considerente politico-ideologice decît cultural-estetice) înseamnă, implicit, punerea între paranteze a unei întregi tradiţii, sfidarea unui întreg şir de antecesori iluştri, faţă de care actuala intelectualitate, sfertodoctă şi teribilistă, seamănă mai degrabă cu o gaşcă gălăgioasă de “fîrţîngăi” şi de “piţipoance”. Ceea ce surprinde în acest antieminescianism delirant nu este atît fronda propriu-zisă (oricît de “genial” şi de “repre-zentativ”, Eminescu are fără îndoială limitele lui, psihologiceşte şi istoriceşte determinate), cît aerul de aroganţă sau de suficienţă care o însoţeşte adesea.
Un număr de acum cîţiva ani al revistei Dilema (VI/265), rezervat lui Eminescu şi ilustrat pe pagina întîi cu bancnota de una mie lei vechi (chip de a sugera, cu grosolană “subţirime”, că poetul “s-a ieftinit”), a marcat un fel de paroxism al acestei tendinţe demolatoare (prezentate ca imperativ al “demitizării”)[1]. N-a mai rămas loc de nici o “dilemă”: sînt contestaţi fără înconjur, separat sau de-a valma, omul, poetul, gazetarul. Totuşi, simptomatic pentru resorturile demersului, se insistă asupra operei publicistice, ce ar fi expresia cvasidemenţială a unei gîndiri politice elementare şi retrograde, cu care riscăm să speriem Europa “viţelului de aur”... Un Cristian Preda (cadru universitar la F.S.P.A. şi “nervos” membru al G.D.S.) scrie fără înconjur: “Eminescu trebuie contestat şi demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gîndire politică. Din acest punct de vedere, el e realmente nul. Nu ai obiect” (p. 10)! D-l Preda nu expune, nu analizează, nu explică, nu argumentează (i-ar trebui pentru asta cultura politică şi economică a timpului pe care o avea Eminescu); dumnealui afirmă!
D-l Ion Bogdan Lefter, “critic literar”, vîrf de lance al stîngismului postmodernist, ne asigură că, în fond, nu-i vorba decît de nişte subproducţii gazetăreşti, care abia de umplu un volum din ediţia Perpessicius (cf. p. 6, sub titlul incendiar “«Poetul naţional» între comunism şi democraţie”)! Afirmaţia este reluată, într-un număr ulterior, de d-l Sorin Şerb (de unde se vede că “dilemiştii” se citesc atent unii pe alţii). Va să zică aceşti “critici” necruţători, cu ştate “europene” şi “multiculturale”, nu numai că n-au străbătut publicistica lui Eminescu, dar se pare că nici măcar n-au catadicsit să răsfoiască mai îndeaproape ediţia Perpessicius, unde articolele politice ocupă nu mai puţin de 5 (cinci) tomuri in quarto (IX-XIII)[2]! Dumnealor vor fi crezut, probabil, că publicistica eminesciană era toată în volumul IX (“... sau articolele extremistului dezlănţuit de la Timpul, retipărite totuşi în anii '80, după amînări şi manevre de culise, într-unul din volumele ediţiei critice a operei eminesciene, oprit mai întîi de la vînzare, apoi distribuit pe circuite închise, «pe liste»“, scrie d-l Lefter), în jurul căruia s-a făcut oarece scandal (prin răposatul şef-rabin Rosen Moses, marele “prieten” al “clasicilor” noştri)...

Cam acesta este nivelul cultural şi “deontologic” al tinerei “elite” contestatare, ce ar voi să aibă credit împotriva unor “perimaţi” ca Vianu, Călinescu sau Noica! Curată lefterie şi şerbie culturală la uşa din dos a Sfintei Europe! Vorba “reacţionarului” de Eminescu: Nu se trec la noi potcoave/ De la iepe demult moarte; / Pune-te de-nvaţă, dragă: / Nu ştii carte, nu ştii carte!...
Societatea noastră de azi trăieşte un descumpănitor complex axiologic şi identitar. Incapabili de a mai dibui sensul propriei tradiţii (dar şi al Tradiţiei în genere) şi furaţi de bovarismul ieftin al “integrării” într-o Europă despiritualizată şi cinic-utilitaristă, ajustată “jupîneşte” pe patul procustian al ideologiilor mondialiste şi al intereselor plutocratice, noi ne străduim, cu penibilul inerent oricărei derute nevertebrate, să devenim ceea ce nu suntem: nişte “europeni de nicăieri”, fără rădăcini istorice şi metafizice, gata să ne iluzionăm în numele unor minciuni occidentale şi să minţim în numele unor iluzii occidentalizante.

Cel mai “universal” dintre români ne devine o povară. În fond, oboseala de Eminescu nu este decît un simptom al oboselii de noi înşine. Cînd încetează să mai fie un model paideic sau creator, Eminescu devine un revelator al patologiilor noastre spirituale. Toate “umorile” româneşti sînt funcţie de el. Dovadă că despre Eminescu nu se tace, ci se vorbeşte întruna, chiar în ciuda epigonicei oboseli...[3]

Răzvan CODRESCU

[1] Abia la mai bine de un an de la apariţia acestui număr, România literară, a binevoit să includă (nr. 20/1999) un “dosar” Eminescu (v. mai ales Ioan Constantinescu, “«Cazul» Eminescu”, pp. 11-17), replică sistematică – dar şi foarte “prudentă” – la numeroasele inepţii apărute în paginile Dilemei.
[2] Se pare că nu-i de prisos un scurt memento despre această monumentală, dar sinuoasă ediţie a Operelor eminesciene: vols. I-III (1939, 1943, 1944) – “Poezii tipărite în timpul vieţii”; vols. IV-V (1952, 1958) – “Poezii postume”; vol. VI (1963, ultimul apărut în timpul vieţii lui Perpessicius, m. 1971) – “Literatura populară”; vol. VII (1977, ultimul la care Perpessicius mai apucase să lucreze) – “Proza literară”; vol. VIII (1988) – “Teatrul original şi tradus. Traducerile de proză literară. Dicţionarul de rime”; vols. IX-XIII (apărute între 1980 şi 1989, ultimul, în ordinea apariţiei, fiind volumul X) – “Publicistica” (editarea ei a început sub coordonarea lui Al. Oprea şi s-a încheiat sub aceea a lui D. Vatamaniuc şi P. Creţia); vol. XIV (1983) – “Traduceri filosofice, istorice şi ştiinţifice”; vol. XV (1993, ultimul ca dată a apariţiei, marcînd încheierea ediţiei) – “Fragmentarium. Addenda”; vol. XVI (1989) – “Corespondenţa. Documentar”.
[3] Acest text, apărut în presa centrală, a pricinuit reacţii contradictorii. Nu mă simt dator să mă refer în treacăt decît la una dintre ele, care este departe de a mă onora. Poetul Adrian Păunescu mi-a citat textul cu voluptate într-o emisiune televizată, străduindu-se să-l exploateze pro domo. Sper că-i de ajuns să reamintesc aici o vorbă care-i plăcea şi lui Eminescu: Non idem est si duo dicunt idem.

-------------------------------------------------

CUM SE CUVINE ÎNŢELEASĂ 
DOINA LUI EMINESCU

Doina lui Eminescu, pe care Octavian Goga o numise cîndva – retoric, fireşte – “cea mai categorică evanghelie politică a românismului”1, tinde să fie receptată astăzi ca o piesă de la periferia creaţiei eminesciene, discutabilă atît sub aspect estetic, cît şi sub aspect ideologic. Ea ar merita cel mult complezenţa noastră (în felul în care o merită, bunăoară, Un răsunet de Andrei Mureşanu). Nu lipseşte nici punctul de vedere conform căruia Doina ar fi un reflex al nebuniei poetului, avînd în vedere că închegarea ei definitivă s-a produs cu puţin înaintea crizei fatale (în vara lui 1883). Aprecierile de felul acesta pornesc, dacă nu de la o inabilă frondă antiromânească, în orice caz de la nişte neînţelegeri de principiu.
Mai întîi este vorba, adesea, de o inadecvare a criteriilor estetice. Cu toate că aparţine unui autor cult, Doina trebuie judecată după estetica poeziei populare, căreia Eminescu i s-a circumscris în mod voit, cu o genială putere de transpunere şi sinteză creatoare. Scoasă din acest sistem de referinţă, orice discuţie asupra ei devine arbitrară şi nelegitimă. În al doilea rînd, Doina nu este o scriere ideologică, ci o creaţie artistică, fictivă şi simbolică, tocmai de aceea ireductibilă la o contingenţă istorică precisă. Ea este expresia lirică a necesităţii de conservare a fiinţei şi identităţii naţionale, ceea ce nu constituie o năzuinţă politică sau filosofică, ci una ontologică şi morală, un ideal care totalizează şi transcende fenomenalitatea brută. Citită prost, ea poate părea o profesiune de credinţă rasistă. Citită adecvat, ea nu este decît “ficţiunea ideală” a posibilei noastre afirmări pe linia şi în cadrele neamului. Cît despre invocarea “nebuniei” poetului, aici neadevărul se împleteşte cu infamia. Textul nu numai că nu are nici un semn de incoherenţă, dar atitudinea lui fundamentală şi multe dintre aspectele particulare se regăsesc de-a lungul întregii creaţii eminesciene. Doina n-aduce nimic esenţial nou, ci este doar sinteza ultimă a unei coordonate majore a spiritului eminescian, evidente încă din epoca vieneză (G. Călinescu avea temeiuri să presupună că poezia e cu mult anterioară apariţiei sale publice; nu-i exclus ca “geneza interioară” a Doinei să se lege de pregătirea serbărilor de la Putna, din 1870-71). Pe de altă parte, există în scrisul lui Eminescu accente lirice la fel de “radicale”, din vremuri în care nu putea fi suspectat de vreo urmă de “nebunie”...
Doina nu este nicidecum o producţie inferioară sau marginală, ci, la o analiză atentă, o creaţie reprezentativă şi testamentară, o capodoperă în genul ei, cel puţin în spaţiul sensibilităţii româneşti. În poezia aceasta, ca şi în alte cîteva, geniul lui Eminescu se subsumează subtil geniului folcloric. “Eul” liric se obiectivează, în sensul absorbţiei “sinelui” individual în “sinea lărgită” a neamului său. Vocea lirică devine expresie unanimă şi supratemporală de revoltă, durere şi nădejde românească. Taina acestei reprezen-tativităţi exemplare – care nu rezultă numai din cutare text, ci şi din imaginea globală a operei – au subliniat-o toţi comentatorii lui de seamă: “expresia integrală a sufletului românesc” (N. Iorga), “mai mult un exponent decît un individ” (G. Călinescu), “conştiinţa noastră mai bună” (C. Noica) etc. (Din păcate, pe fondul trufiei contemporane a “eu-lui”, a disoluţiei lui “noi” fie în aventurile individualismului anarhic, fie în pseudo-comunitarismul mas­se­­lor depersonalizate, virtutea tradiţională a “personalismului trans-individual” e din ce în ce mai puţin înţeleasă; de aici dubla criză: a spiritului religios şi a spiritului naţional)2.
Nimic nu putea servi mai bine acestui “lirism obiectivat” decît specia tradiţională a doinei şi simplitatea limbii populare, cu neostentative nuanţe arhaice şi regionale. Intuiţia artistică a lui Eminescu a selectat formele cele mai adecvate acestui tip de discurs, cu virtuţi deopotrivă comprehensive, persuasive şi mnemotehnice, indiferent de condiţia socială sau intelectuală a receptorului român. Avem aici principala explicaţie a popularităţii de odinioară a Doinei eminesciene, precum şi a forţei ei mobilizatoare din momentele de tensiune naţională (chiar şi cei ce, în pripa raţiunii sceptice, tind să o considere “de-suetă”, “retrogradă” sau “reacţionară”, ajung să se lase purtaţi, în clipele de euforie comunitară, de vraja sonurilor ei3; e ceva care urcă din adîncurile fiinţei etnice, ceva care ne transcende, în mod inefabil, individualitatea şi raţionalitatea). Poate că nimeni nu s-a priceput mai bine decît Eminescu să pună în vibraţie coardele cele mai sensibile ale sufletului românesc, coborînd pînă la rădăcinile “sub-conştientului” etnic (în sens blagian).

Prin această însuşire harismatică este Eminescu naţionalist, dincolo de orice conjunctură politică. Doina nu trimite nicidecum spre o agresivitate gregară, cum s-a spus uneori, pariindu-se pe litera textului, ci este cîntecul de veghe al românismului, încununat de o îndrăzneaţă aspiraţie mesianică. Aşezat la hotarul dintre doina de jale şi doina de haiducie (D. Murăraşu şi alţii au arătat cum versuri întregi din lirica populară au trecut deliberat în textul eminescian), poetul construieşte un ansamblu metaforic, o hartă sufletească a româ-nismului, ridicînd concretul la idealitatea alegorică.
“Prostul – îşi nota undeva Eminescu – este cel care ia metafora ad litteram”. Din nefericire, a existat şi există încă ispita unei lecturi “prosteşti” a Doinei, iar panica unora în faţa acestor versuri se explică tocmai prin această “suficienţă” a receptării (sesizabilă mai ales la neromâni).
Discutînd cazul lui C. Dobrogeanu-Gherea (Solomon Solomono­vici Katz), G. Călinescu scria: “Cînd este vorba de Doină, Gherea, neputînd să se smulgă din condiţia lui de străin şi să înţeleagă valoarea strict fictivă pe care noi o atribuim poeziei, găseşte că Eminescu «a dat doinei un conţinut absolut fals» [...] Însă dacă Doina e conţinutistic xenofobă, ca poezie ea depăşeşte orice tendinţă şi exprimă numai aspiraţia spre o formă de stat fabuloasă [...] Doina simbolizează tocmai idealul naţiunii”4.
Iar D. Murăraşu adaugă, în felul său mai didactic: “În poeziile lui Eminescu nu avem a face cu naţionalismul militant, cu un naţionalism care să aibă scopul de a determina atitudini ori fapte sociale, ci cu naţionalismul-emoţie, care se dezlănţuie cu toată forţa şi se topeşte întreg în sufletul poetului creator [...] Numai în planul ideal al poeziei Eminescu putea să-şi găsească destinderea sufletească...”5.
Este o naivitate să cauţi cu obstinaţie în Doină imediatul istoric, politic sau geografic. Denumirile de rîuri, localităţi sau provincii devin aici metafore ale unui spaţiu sufletesc; “străinul” (“muscal” sau de altă origine), “neagra străinătate”, desemnează în plan metaforic orice primejdie de anulare sau pervertire a identităţii naţionale, fie ea prezentă, trecută sau viitoare; “drumul-de-fier” nu-i atît o aluzie la afacerea Stroussberg, cît un simbol al civilizaţiei materiale care tinde să ne otrăvească, în numele “utilitarismului”, fiinţa moral-spirituală (“Toate cîntecele pier”), problemă care nu e numai a “românului” (“creştinului”), ci a omului tradiţional în genere[4]; “Codrul – frate cu Românul” trimite la viziunea de origine tradiţională a “etnosferei”, evidenţiată şi în Scrisoarea III (“... rîul, ramul/ Mi-e prieten numai mie...”); blestemul (“Cine-au îndrăgit străinii...”) devine expresie metaforică a revoltei interioare şi rechizitoriu liric al trădării de sine; în fine, invocarea retorică a lui Ştefan cel Mare (în Scrisoarea III fusese invocat Vlad-Ţepeş) trimite spre un ideal mesianic proiectat într-un viitor nedefinit, expresie ultimă a unui îndelungat cumul mistic al devenirii istorice a neamului.
Doina eminesciană se încheie cu această viziune grandioasă a “mîntuirii”, văzute ca rod posibil al unei con-lucrări între vrednicia făptuirii omeneşti şi harul dumnezeiesc care proniază lumea (“Doar s-a-ndura Dumnezău/ Ca să-ţi mîntui neamul tău!”). Această salvare infraistorică implică, pe de altă parte, o desăvîrşită unitate de credinţă şi acţiune (împotriva tuturor “duşmăniilor”, fizice şi metafizice), angajînd atît omul (“Ai s-aduni Moldova toată”), cît şi elementele Firii (“Îţi vin codrii-n ajutor”), pe linia acelui “sentiment cosmic şi organic” al sensibilităţii răsăritene (care a trecut şi-n teoria eliadescă a “creştinismului cosmic”). În subtext se simte o critică implicită a “lenei” şi “resemnării” româneşti, iar cutare pagină din publicistica poetului ne poate înlesni, credem, înţelegerea simbolului mesianic al Doinei: “Bietul Ştefan Voievod! El ştia să facă fărîme pe turci, tătari, leşi şi unguri, ştia niţică slavonească, avuse[se] mai multe rînduri de neveste, bea bine la vin vechi de Cotnar şi din cînd în cînd tăia capul vreunui boier ori nasul vreunui prinţ tătăresc. Apoi descăleca tîrguri de-a lungul rîurilor, dăruia panţirilor şi dărăbanilor locuri bune pentru păşunatul hergheliilor de cai moldoveneşti, a turmelor de oi şi de vite albe, făcea mănăstiri şi biserici, şi apoi iar bătea turcii, şi iar descăleca tîrguri, şi iar se însura, pînă ce şi-au închis ochii în cetate la Suceava şi l-au îngropat cu cinste în mănăstirea Putnei. Ce-şi bătea el capul cu idei cum le au d-alde gazetari de-ai noştri, ce ştia el de subţietura de minte din vremea de astăzi?”6. (Să nu uităm că Doina, în versiunea ajunsă pînă la noi, fusese destinată iniţial dezvelirii statuii lui Ştefan – 5 iunie 1883 – de la Iaşi!)
Eminescu era potrivnic idealismului prost şi indiferentismului naţional, înţelegînd să opună, la modul romantic, cum a făcut-o în atîtea alte rînduri, icoana eroică a trecutului unui prezent decăzut şi debusolat. Nostalgiile lui patriarhale – cu acel reper poetic-conven-ţional al “anului 1400”, cu viziunea “Daciei ideale” sau a raiului codrenesc al “Ţării de Sus” (“Săracă ţară de sus,/ Toată faima ţi s-a dus!/ Acu cinci sute de ai/ Numai codru îmi erai;/ Împrejur creşteau pustii,/ Se surpau împărăţii,/ Neamurile-mbătrîneau,/ Crăiile se treceau,/ Numai codrii tăi creşteau...”) – nu erau atît o formă de conservatorism arhaizant, ci expresia poetică a nevoii de puritate şi rezistenţă naţională. “Sănătoasa barbarie” (al cărei reflex se simte şi-n versurile Doinei) nu reprezintă formula unei simple exaltări paseiste, ci o invitaţie ocolită la un soi de realism constructiv, pe linia tradiţiei naţionale; ea nu trebuie înţeleasă “prosteşte”, ca expresie retrogradă a sălbăticiei neaoşe sau a patologiei reacţionare, ci ca formulă a echilibrului şi vitalităţii etnice – temei firesc al oricărei afirmări şi “mîntuiri” viitoare.
Prin Tradiţie spre Mîntuire – iată sensul ultim al Doinei şi al eminescianismului în genere. Dar nu este oare acesta un adevăr... universal?

Răzvan CODRESCU

1 Mustul care fierbe, Imprimeria Statului, Buc., 1927, p. 43.
2 Este, în fond, criza globală a Tradiţiei. Cf. consideraţiile despre dinamica tradiţiei, cu distincţia fundamentală între “im-personalizare” (“dez-apropriere”) şi “depersonalizare”, în André Scrima, Timpul rugului aprins. Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană, Ed. Humanitas, Buc., 1996, mai ales pp. 41-48.
3 Să ne amintim cît de des s-a făcut apel la Doina lui Eminescu în cele cîteva luni de incandescenţă naţională de după prăbuşirea regimului comunist. În timpul lungii demonstraţii din Piaţa Universităţii (aprilie-iunie 1990), se luase obiceiul ca Doina să fie declamată zilnic, de un cunoscut actor, din balconul Universităţii, electrizînd manifestanţii. Din păcate, poezia a fost recitată tot timpul fără versul “Şi cum vin cu drum-de-fier”, care lipseşte din prima ediţie Maiorescu (pe atunci proaspăt reeditată anastatic, dar avînd la urmă nişte “Corecţiuni şi emendări” care au fost trecute cu vederea). Nu s-a găsit nimeni să atragă atenţia... După 45 de ani de comunism, una dintre cele mai populare poezii ale lui Eminescu fusese aproape uitată... (Aşa cum uitat fusese şi “Deşteaptă-te, Române...” – Răsunetul lui Mureşanu –, decretat ulterior imn naţional, dar din care, în ziua de 21 decembrie 1989, în aceeaşi piaţă, tinerii abia de-şi mai aduceau aminte prima strofă!).
4 Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, ed. a doua (Al. Piru), Ed. Minerva, Buc., 1982, p. 551.
5 Naţionalismul lui Eminescu, Ed. Pacifica, Buc., 1994, p. 253.
[4] Papa Grigore XVI (1831-1846) lansase calamburul potrivit căruia căile ferate (chemins de fer) erau căile infernului (chemins d’enfer). Deşi Pius IX (1846-1878) admisese în urmă transportul feroviar, rezervele au mai persistat o vreme în cercurile catolice conservatoare.
6 M. Eminescu, Opere, ed. Perpessicius, vol. X, Ed. Academiei, Buc., 1989, p. 28.

ADDENDA

Doina

De la Nistru pân' la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin şi pân' la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte;
Sus la munte, jos pe vale,
Şi-au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pân' în Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Român săracul,
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu 'n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier,
Toate cântecele pier,
Sboară pasările toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului
La uşa creştinului.
Îşi desbracă ţara sânul,
Codrul – frate cu Românul –
De săcure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă –
Sărac în ţară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii
Mânca-i-ar inima cânii,
Mânca-i-ar casa pustia
Şi neamul nemernicia!

Ştefane, Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las' Arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija Sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te-nalţă din mormânt
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn o dată
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori
Îţi vin codrii-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară,
Din hotară în hotară –
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!

(După ediţia Perpessicius, vol. I, pp. 182-183)

Din gîndirea politică eminesciană

Selecţia s-a făcut după ediţia I. Creţu din 1939 (cf. trimiterile de la finalul fiecărui fragment; toate parantezele drepte, precum şi relativa adaptare ortografică, îmi aparţin). Pentru mai multă orientare în gîndirea politică a lui Eminescu, a se vedea mai ales G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu (cap. “Filozofia practică”, în vol. II al ediţiilor postbelice); D. Murăraşu, Naţionalismul lui Eminescu (reed. Ed. Pacifica, Buc., 1994); Al. Oprea, În căutarea lui Eminescu gazetarul (Ed. Minerva, Buc., 1983).
Consider de la sine înţeles că nu toate fragmentele ce figurează aici pot reprezenta punctul de vedere al unei drepte actuale, unele avînd, în mod evident, doar o valoare istorico-documentară. Ne-o spune… Eminescu însuşi: “... precum viaţa consistă în mişcare, aşa şi adevărul social, oglinda realităţii, este de-a pururea în mişcare. Ceea ce azi e adevărat, mîine e îndoielnic, şi pe roata acestei lumi nu suie şi coboară numai sorţile omeneşti, ci şi ideile…” (ed. Perpessicius, vol. X, p. 22).


“Românul [gazetă politică şi literară condusă de C. A. Rosetti] şi liberalii în genere îşi închipuiesc că statul e rezultatul unui contract sinalagmatic, al unei convenţiuni stabilite între cetăţenii lui. Noi [conservatorii] credem, din contră, că el e un product al naturii [pămîntului şi locuitorilor săi], că, asemenea unui copac, îşi are fazele sale de dezvoltare, asemenea oricărui organism, îşi are evoluţiunea sa” (M. Eminescu, Opere, ed. I. Creţu, vol. IV, Ed. “Cultura românească”, Buc., 1939, p. 120).

“Manierele de a vedea sînt atît de deosebite, încît în ochii liberalilor statul nu e cu mult mai mult decît o maşină, pe cînd în ai noştri el e un organism viu, susceptibil de sănătate şi de boală, de înflorire şi de decadenţă” (ed. cit., vol. III, p. 171).

“Deci exprimată în termenii cei mai generali, deosebirea între liberali […] şi între conservatori e că aceştia din urmă privesc statul […] ca pe un product al naturii, determinat pe de o parte de natura teritoriului, iar pe de alta prin proprietăţile rasei locuitorilor, pe cînd pentru liberali statul e productul unui contract, răsărit din liberul arbitru al locuitorilor, indiferentă fiind originea, indiferentă istoria rasei, indiferentă, în fine, natura pămîntului chiar” (ibidem).

“Politiceşte nematur e oricine susţine adevărul absolut al unor teorii aplicabile la viaţa statului, căci acele teorii, departe de a fi absolut adevărate, nu sînt decît rezultatul, cristalizaţiunea, formula matematică oarecum a unei stări certe [anumite] a societăţii, care stare iarăşi e condiţionată prin o mulţime de factori economici, climatici, etnologici ş.a.m.d. Precum haina se îndreptează după climă […], tot astfel legile şi instituţiile nu sînt decît expresia acelui instinct de conservaţiune al popoarelor […], manifestat în sute de forme deosebite, căci un popor, ca societate organizată în mod natural, are a se lupta ici cu arşiţa, dincolo cu apa mării, colo cu nefertilitatea pămîntului, colo iar cu invaziuni repetate; avînd toate acelaşi scop, anume conservarea existenţei proprii, popoarele se folosesc pentru ajungerea lui de cele mai deosebite mijloace” (ed. cit., vol. II, p. 355).

“Deosebirea între noi şi liberali […] este că liberalii iau în sens absolut ideile citite şi nerumegate din autori străini, pe cînd pentru noi adevărurile sociale, economice, juridice nu sînt decît adevăruri istorice [condiţionate istoric, dependente de contexte sau conjuncturi].

Nu sîntem dar contra nici unei libertăţi, oricare ar fi aceea, întrucît ea e compatibilă cu existenţa statului nostru ca stat naţional-românesc şi întrucît se adaptează în mod natural cu progresele reale făcute de noi pîn-acuma […] Cine susţine însă, ca absolute şi neînlăturabile, principii a căror aplicare ar fi echivalentă cu sacrificarea unui interes naţional, acela nu poate fi omul nostru” (ed. cit., vol. III, pp. 155-156).

“Noi susţinem că poporul românesc nu se va putea dezvolta ca popor românesc decît păstrînd, drept baze pentru dezvoltarea sa, tradiţiile sale istorice astfel cum ele s-au stabilit în curgerea vremilor; cel ce e de o altă părere, s-o spună ţării!

Noi susţinem că e mai bine să înaintăm încet, dar păstrînd firea noastră românească, decît să mergem repede înainte, dezbrăcîndu-ne de dînsa prin străine legi şi străine obiceiuri…” (ed. cit., vol. III, p. 211).

“Introducînd legile cele mai desăvîrşite şi mai frumoase într-o ţară cu care nu se potrivesc, duci societatea de rîpă, oricît de curat ţi-ar fi cugetul şi de bună inima. Şi de ce asta? Pentru că – întorcîndu-ne la cărarea noastră bătută – orice nu-i icoană, ci viu, e organic şi trebuie să te porţi cu el ca şi cu orice organism. Iar orice e organic se naşte, creşte, se poate îmbolnăvi, moare chiar. Şi precum sînt deosebite soiuri de constituţii, tot aşa lecuirea se face într-altfel, şi pe cînd Stan se însănătoşează de o buruiană, Bran se îmbolnăveşte de dînsa şi mai rău” (ed. cit., vol. II, p. 180).

“Căci cine zice «progres», nu-l poate admite decît cu legile lui naturale, cu continuitatea lui treptată. A îmbătrîni în mod artificial pe un copil, a răsădi plante fără rădăcină pentru a avea grădina gata în două ceasuri, nu e progres, ci devastare” (ed. cit., vol. III, p. 289).

“Dar ce e mai ciudat… e vecinica confundare a libertăţii cu egalitatea drepturilor politice [...] Noi nu sîntem, bineînţeles, contra sufrajului [votului] universal, dar numai acolo unde se potriveşte, adecă unde alegătorul are deplină şi exactă cunoştinţă despre interesul public în cestiune. Înţelegem ca o comună rurală să-şi voteze cu sufraj universal un drum ce-i trebuie sau să-şi aşeze o dare comunală […] Dar interese mari, pe cari abia cea mai ageră minte le poate cîntări, să se decidă prin mulţimea voturilor lui Stan şi Bran?! […] Noi înţelegem ca în cismărie să fie consultaţi cismarii, în interese comunale – membrii comunei. Dar este şi politica generală a unei ţări un lucru atît de uşor încît s-o poată judeca oricine după cum îl taie capul?!” (ed. cit., vol. III, pp. 452-453).

“Dar a învăţat unul numai abecedarul? Egalitate! Şi ca din senin e egal cu economiştii şi financiarii şi devine director de bancă. Dar are picioare strîmbe, e cocoşat şi n-a fost nicicînd soldat? Egalitate! Şi deodată e maior în Gardă. Dar în viaţa-i n-a făcut studii tehnice şi nu ştie a deosebi un vagon de un coteţ? Egalitate! Şi deodată e de-o seamă cu Lesseps şi se face director de drum-de-fier. Dar e un biet licenţiat în Drept de mîna a doua sau a treia? Egalitate! Şi deodată-l vedem ba ministru de Externe, ba la Finanţe, ba la Justiţie, ba guvernator de bancă. Celui care nu înţelege nimic din toate astea, lucrurile i se par uşoare; dar cine ştie cît de puţină istorie, acela vede că toate astea nu pot duce decît la pieire” (ed. cit., vol. III, p. 455).

“Demosul este însă adeseori un suveran nestatornic, inexperient, lesne crezător; preocupaţiuni zilnice şi absorbirea vieţii lui într-un vecinic prezent, negîndirea lui nici la trecut, nici la viitor, lesniciunea de a-i distrage atenţia prin serbări publice, prin întreprinderi hazardate, prin expediente factice, îl fac adesea impropriu de a gîndi mai adînc asupra unei cestiuni de interes public, îl fac accesibil pentru fraza mare şi surd pentru adevăr” (ed. cit., vol. IV, p. 117).

“Astfel, s-ar putea spune că întreaga luptă între taberele opuse, numite una liberală [“roşii”, stînga epocii], care ajunge la comunism, alta conservatoare [“albii”, dreapta epocii], care poate ajunge într-adevăr la osificarea statului, e pe de o parte lupta pentru drepturi, pe de alta lupta pentru datorii […] Un nemărginit individualism s-a lăţit peste toată Europa. Individul e scopul căruia i s-au sacrificat toate elementele cari formau încheieturile organizaţiei vechi. Teoria că viaţa e un drept a prins rădăcini în toţi şi cu durere trebuie s-o mărturisim că în multe locuri chiar clasele superioare au încetat a crede că au datorii către cele de jos, precum şi cele de jos nu mai vor să aibă datorii către cele de sus […] De aceea se vor vedea în toată omenirea două mari serii de idei, două tabere: aceea a individualismului, caracteristică sistemului liberal, şi aceea a armoniei intereselor, a statului ca unitate absolută, a monarhiei juridice [constituţionale]” (ed. cit., vol. II, pp. 397-398 şi 54).

“Din momentul [1866] în care s-a instituit Domnia ereditară în locul celei elective şi s-a pus puterea supremă a statului la adăpost de înverşunatele lupte de partid, s-a pus, în principiu cel puţin, la adăpost de patimile şi de asprimea intereselor momentane însăşi ideea statului, adică ideea armoniei intereselor naţionale. Asta este în esenţă deosebirea între monarhia constituţională şi republică. În republică domneşte îndeosebi interesul individual, în genere interesul de partid […] Substituind deci principiul monarhic mult bîntuitei Domnii elective, ţara a voit a crea acea instituţiune care să fie nu numai personificarea statului român, depozitar al tradiţiilor politice ale ţării, ferind-o de fluctuaţiunile momentane ale partizilor [partidelor], dar, în acelaşi timp, înconjurînd Tronul cu instituţiunile constituţionale, acel regim le-a considerat ca o garanţie de putere pentru Tron, ca o garanţie pentru dezvoltarea materială şi politică a statului român” (ed. cit., vol. III, pp. 301 şi 305-306).

“Pentru a rămînea ceea ce sîntem, adică români, pentru a ne împlini misiunea istorică pe care Dumnezeu ne-a încredinţat-o din ziua în care Traian împăratul a pus piciorul pe malul stîng al Dunării, trebuie să ţinem ca toţi membrii statului nostru să fie, de nu români de origine, cel puţin pe deplin românizaţi [“buni români”, ar fi zis Nae Ionescu]” (ed. cit., vol. III, p. 190).

“Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunării; aceasta e singura misiune a statului român, şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop, pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncei străbunilor noştri” (ed. cit., vol. III, p. 207).

“Daţi-mi statul cel mai absolutist, [dar] în care oamenii să fie sănătoşi şi avuţi – îl prefer statului celui mai liber, [dar] în care oamenii vor fi mizeri şi bolnavi. Mai mult încă – în statul absolutist, [întrucît este] compus din oameni bogaţi şi sănătoşi, aceştia vor fi mai liberi, mai egali decît în statul cu legile cele mai liberale, dar cu oameni mizeri” (ed. cit., vol. II, p. 207).

“Un remediu radical ar fi numai o mînă de fier, dreaptă şi conştie [conştientă] de ţelurile ei bine hotărîte, care să inspire tuturor partidelor convingerea că statul român moştenit de la zeci de generaţii, care-au luptat şi suferit pentru existenţa lui, formează moştenirea altor zeci de generaţii viitoare şi nu e jucăria şi proprietatea exclusivă a generaţiei actuale” (ed. cit., vol. II, p. 353).