duminică, februarie 03, 2008

PETRE ŢUŢEA: EŞECUL "OMULUI AUTONOM"

Petre Ţuţea (foto Mihai Oroveanu)


SCURTĂ INTRODUCERE 
ÎN GÎNDIREA LUI PETRE ŢUŢEA [1]


Tragedia istorică a “omului autonom” a constituit una dintre temele de predilecţie ale gîndirii lui Petre Ţuţea. Marea lui ambiţie a fost, de altfel, aceea de a scrie un tratat de antropologie (pe care n-a mai apucat să-l definitiveze); nu era vorba de o lucrare de antropologie ştiinţifică (atît de la modă astăzi), ci de un discurs filosofico-teologic, axat pe problematica gnoseologică.
Pe acest “om autonom”, căruia i-a făcut o radiografie necruţătoare, a căutat el să-l “vindece”, la modul socratic, de prea multa lui “deşteptăciune”. Cînd spun lucrul acesta, am în minte un articol al lui Nae Ionescu (dascălul mărturisit al lui Petre Ţuţea): “Marea pacoste a istoriei moderne au fost oamenii inteligenţi şi teoriile lor. Mintea omenească e de la natură pornită spre generalizare. Ea porneşte de la fapte simple, şi se ridică repede la teorie. Din nefericire, de cele mai multe ori aceste teorii sînt false; pentru că faptul de la care s-a plecat nu e esenţial. Omul însă crede că teoria lui primează – şi că realitatea trebuie să i se supună. Sînt peste 300 de ani, bunăoară, de cînd omenirea toată e victima unei «teorii»: aceea a individualismului, care a provocat, provoacă şi va mai provoca încă multe dezastre şi adîncă mizerie în toate ramurile existenţei umane. [...] Inteligenţa e orgolioasă şi rigidă. Ea vrea să se instituie nu numai în stăpîn absolut, dar şi în demiurg. Şi greşeşte.”[2]. În acest sens naeionescian, “inteligenţa” sau “deşteptăciunea” devin sinonime ale “idealismului prost”. Sau, altfel spus, apanajul acelor oameni despre care se spune îndeobşte că “fac pe deştepţii”.
“Omul autonom” al lui Petre Ţuţea este, prin excelenţă, omul care face pe deşteptul, ajungînd, în cele din urmă, să trăiască în idolatria închipuitei sale deşteptăciuni. Vorbind în termeni creştini, o astfel de atitudine reprezintă antiteza exactă a “sărăciei cu duhul”. Grecescul ptochós din sintagma evanghelică ptochós to pneumatí (“sărac cu duhul”, după traducerile curente, ce redau prepoziţional dativul de relaţie din original) înseamnă de fapt, în contextul respectiv, tocmai “smerit”, “umil” (sensul cel mai concret al cuvîntului este “încovoiat”, “îngenuncheat”; de aici, “sărac”, “sărman”, ca stare materială, dar şi “smerit”, “umil”, ca atitudine sufletească); adevărata sărăcie cu duhul (al cărei tîlc modernitatea pare să-l fi pierdut), departe de a însemna prostie, ignoranţă, naivitate sau îngustime (DEX reţine numai sensul devalidat: “lipsit de inteligenţă, de spirit; prost”...), reprezintă tocmai buna smerire a minţii omeneşti în faţa Cuvîntului lui Dumnezeu. Desăvîrşirea însăşi a putut fi definită creştineşte drept “o prăpastie de smerenie” (Sf. Isaac Sirul; ideea este însă prezentă în toată patristica răsăriteană). Numai că “omul autonom” tocmai să se smerească refuză, crezînd, în orgolioasa lui în-singurare, că “sărăcia cu duhul” ar exclude geniul sau erudiţia (prin care se simte el măgulit şi legitimat). Că nu-i aşa, ne-a dovedit-o Petre Ţuţea însuşi – acest mare “sărac cu duhul”, deopotrivă “erudit” şi “genial” (cel puţin în ipostaza de “geniu oral”, pe care nimeni n-a cutezat să i-o conteste).
Fiind atît de opus mentalităţii moderne, apariţia lui în public – ca un mărturisitor “în amurg”, cum îi plăcea să zică – i-a buimăcit pe mulţi. Cînd nu i-a lăsat cu gura căscată (“Nu înţeleg, dar e năpraznic!”), el le-a stricat jalnica formulă de “echilibru existenţial”, bazată, cel mai adesea, pe ignoranţă şi comoditate (căci ce altceva a făcut el decît rechizitoriul “maieutic” al lumii noastre?). Prin el ni s-a dat – într-o vreme a lui “homo faber dominat de homo stultus”, cum repeta adesea – şansa unei “buimăceli” izbăvitoare (înrudite, într-un fel, cu acea “nelinişte metafizică” pe care un Nae Ionescu îşi propunea să o trezească în sufletele auditorilor săi).
Pornind de aici, putem încerca o circumscriere mai exactă a conceptului de “om autonom”, aşa cum se desprinde el din gîndirea lui Petre Ţuţea. O primă distincţie, mai generală, este aceea dintre “omul etern” şi “omul istoric”. Cel dintîi reprezintă făptura arhetipală, creată “după chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu. Icoană a omului originar, neatins de păcat şi de moarte, el se opune omului “căzut” în veac şi ontologic desfigurat. Sau, altfel spus, “omul etern” este omenitatea privită sub specia absolutului, în vreme ce “omul istoric” este aceeaşi omenitate în condiţia ei relativă.
O a doua distincţie îl priveşte strict pe “omul istoric”. În ipostaza sa pozitivă, acesta este “omul religios”, cel ce se raportează neîncetat, în suişurile ca şi în căderile sale, la transcendenţa divină şi la propria sa imagine absolută, “suspinînd după mîntuire”, laolaltă cu Firea întreagă, cum spune Apostolul (cf. Rom. 8, 19-22). Pentru Petre Ţuţea, omul religios se realizează suprem în omul creştin. În ciuda aparenţelor, “omul religios” al lui Petre Ţuţea nu-i totuna cu acel homo religiosus al lui Mircea Eliade, dedus “ştiinţific” din materialul magico-mitico-religios al istoriei religiilor. Petre Ţuţea se raportează la omul Revelaţiei depline, la cel ce trăieşte în Hristos şi pentru Hristos. Mircea Eliade a înţeles de minune religiozitatea omului arhaic, dar a avut, din păcate, o proastă întîlnire cu creştinismul, aşa cum am încercat să arăt în altă parte[3]. Aici Petre Ţuţea este mai degrabă de părerea lui Nichifor Crainic: religiile arhaice, precreştine, abia de pot fi numite “religii”; mai potrivit ar fi să le numim “religiozităţi în căutarea lui Dumnezeu”; căci, în vreme ce creştinul Îl trăieşte aievea pe Dumnezeu, în Hristos Cel Întrupat, necreştinul Îl visează imperfect, aproximîndu-L mitologic sau filosofic, cu puteri omeneşti (drama “religiilor naturale”)[4]. Dar Dumnezeul Cel Viu nu poate fi substituit nici de Zeii Fabulei, nici de Dumnezeul abstract al filosofilor! Nu-i mai puţin adevărat că orice om religios, fie el creştin sau necreştin, este principial orientat spre Divinitate, simţindu-se insuficient sieşi şi refuzîndu-se “devenirii oarbe”, “vremii care vremuieşte”.
Ipostaza negativă a “omului istoric” este “omul autonom” de la care am pornit, cel ce raportează totul la sine însuşi, tinzînd să se în-singureze în ţarcul acestei lumi, dominat de trufie şi de amăgire. Împrumutînd termenii lui Bossuet (la care şi Petre Ţuţea obişnuia să facă apel), putem spune că “omul autonom”, ignorînd “calea Domnului”, bîjbîie ca un orb pe “calea omului”. Sau, în termeni augustinieni, el întoarce spatele acelei civitas Dei şi se înfundă, cu perversă voluptate, în civitas terrena.
De fapt, creştineşte vorbind, “autonomia” aceasta este doar una iluzorie. Căci omul, cînd se desprinde de Dumnezeu, nu rămîne “singur” decît în aparenţă. În realitate, el devine “jucărie” sau “unealtă” a diavolului. Răul, s-a spus, nu are bază ontologică, el nefiind altceva decît “lipsa Binelui”, privatio boni (Fericitul Augustin). Prin urmare, absenţa lui Dumnezeu devine, de la sine, prezenţă a diavolului; de aceea, “cetatea pămîntească” a Fericitului Augustin nu este doar civitas terrena pur şi simplu, ci este civitas terrena sive diaboli. Vulgarizînd puţin, omul, dacă nu este al lui Dumnezeu, devine “al dracului” (şi este simptomatic că de la o vreme, în limba română, “a fi al dracului” sau “a fi dat dracului” au devenit expresii laudative!). În fond, ce altceva face acest om decît să repete păcatul luciferic? Poate că dacă un Lucian Blaga nu s-ar fi jucat mai înainte cu termenii aceştia (mai ales în Trilogia cunoaşterii), Petre Ţuţea n-ar mai fi zis “om autonom”, ci de-a dreptul “om luciferic”. Căci, în ultimă instanţă, acesta este “omul autonom”: un om bolnav de luciferism, în sensul strict teologic al cuvîntului.
Acest om autonom sau luciferic poate fi privit din multe puncte de vedere. Petre Ţuţea l-a tratat cu precădere din perspectiva cunoaşterii. De altfel, înainte de toate, “omul autonom”, încîntat de sine însuşi, deviază de regulă sensul existenţei, dinspre mîntuire (soteria), fie spre cunoaştere (“gnosticismul” prost), fie spre creaţie (falsa “demiurgie”). El înlocuieşte viziunea religioasă a lumii cu o viziune culturală; ar vrea să re-gîndească şi să re-creeze lumea lui Dumnezeu cu puterile minţii şi mîinilor omeneşti! Toată existenţa lui devine astfel căutare şi făptuire deşartă, căci caută unde nu este de găsit şi făptuieşte ce nu poate să dureze. Îşi poate umple lumea pînă la refuz, dar nu o poate transcende. Se mişcă năuc în cercul vicios al lui “aici” şi “acum”, în imanenţa Naturii şi a Istoriei, înşelînd şi înşelîndu-se deopotrivă.
Este vorba, pînă la urmă, de o proastă întîlnire cu Realul, pe care îl confundă cu aparenţele (phainomena) acestei lumi sau cu fantasmele minţii sale. De “Realul unic”, care este Dumnezeu, el nu ştie, nu poate sau nu vrea să se apropie. De aceea, cunoaşterea eşuează fie în materialismul pozitivist, fie în idealismul raţionalist, fie – după oboseala prea multor “ratări” – într-un scepticism dezabuzat. “Omul autonom” începe prin a se crede “măsură a tuturor lucrurilor” şi sfîrşeşte prin “a certa” realitatea că nu se potriveşte cu ideile lui, precum Hegel, sau prin a se întreba, asemenea lui Pilat: Quid est veritas? (Ce mai poate fi Adevărul... printre atîtea “adevăruri”?!).
Istoriceşte vorbind, “omul autonom” s-a născut în Grecia filosofilor, a murit în Evul Mediu creştin şi a reînviat o dată cu Renaşterea păgînizantă; a-l aştepta “să moară” din nou, de “moartea bună” a propriei lui suficienţe – acesta ar putea fi sensul ultim al supralicitatei formule a lui Malraux (“Secolul XXI va fi unul religios sau nu va fi deloc”).
Petre Ţuţea făcea undeva un fel de tipologie a omului cunoscător. Raportaţi la cunoaştere, oamenii ar fi de cinci tipuri: Misticul (“contemplativul” care se deschide, “iluminat”, cu credinţă şi cu smerenie, adevărului etern al Revelaţiei), Căutătorul (rătăcitorul om istoric care “se întreabă, întreabă şi caută”, cu bietele lui puteri omeneşti, rămînînd mereu pradă neliniştii şi neîmplinirii), Scepticul (care nu este, pînă la urmă, decît căutătorul învins de neputinţă), Indiferentul (care este un imbecil prin opţiune) şi Imbecilul (care s-a născut ca atare, reprezentînd, din perspectiva omenească, doar “un deşeu bio-istoric”). Ultimele două tipuri (imbecilul “făcut” şi imbecilul “născut”) neparticipînd propriu-zis la “aventura” cunoaşterii, iar cel de-al treilea fiind doar varianta dezabuzată a celui de-al doilea, vor rămîne în atenţia noastră doar Misticul şi Căutătorul. “Omul autonom” se acoperă, gnoseologic, cu tipul Căutătorului. Incapabil de credinţă, dar dinamizat de orgoliu, el caută “certitudini” şi “consistenţe” acolo unde acestea nu sînt de găsit: în natură, în istorie sau în sinele său autonom. Dacă Misticul trăieşte esenţial, Căutătorul se înfundă în fenomenalitatea fără transcendenţă, în acea “deşertăciune a deşertăciunilor” pe care o deplîngea Ecclesiastul.
Căutător este Filosoful (care jertfeşte raţiunii sale autonome şi “se întreabă” necontenit). Căutător este Ştiinţificul (“omul de ştiinţă”, care jertfeşte prejudecăţii experimentalismului empiric şi “întreabă” naiv lumea, universul). Dar cum “omul de ştiinţă”, istoric şi structural, nu este decît un derivat tîrziu al filosofului (un filosof “căzut” în empirie), Filosoful rămîne ipostaza majoră a Căutătorului. El este omul întrebător prin excelenţă, “un om care transformă în viciu nevoia întrebării”. El dizolvă raţional misterele şi rămîne suspendat de propriile lui întrebări, în limitele fatale ale acestei lumi şi ale ficţiunilor minţii sale (mintea care te minte!): căci ori nu le poate răspunde, ori le dă o mulţime de răspunsuri ipotetice, ce adesea se bat cap în cap, astfel că nu face decît să penduleze între ignoranţa pură şi ignoranţa “savantă” (docta ignorantia în sensul ei pervertit). “Refuzînd Absolutul ca instanţă supremă – scrie Petre Ţuţea – şi absolutizînd ilegitim dimensiunea imanentă a cunoaşterii, spiritul filosofic cade în infinitul rătăcirii raţionale. Căutătorul «alege şi, alegînd, rătăceşte». Asta l-a făcut probabil pe Tertullian să vorbească despre filosofi ca despre nişte «patriarhi ai ereticilor» “[5].
De aceea, lui Petre Ţuţea nu-i plăcea să i se spună “filosof”, ci prefera să se numească pe sine “gînditor creştin”. Strădania lui a fost tocmai aceea de a-l trezi pe “omul autonom” din beţia sa filosofantă, arătîntu-i calea spre Absolutul divin (singurul Real autentic), spre Revelaţia divină ca garanţie veşnică a Adevărului. Căci, în afara Revelaţiei, omul nu va trece niciodată, cu toate demersurile lui autonome, dincolo de întrebarea lui Pilat: “Ce este adevărul?”...
Asta nu înseamnă însă că Petre Ţuţea – cum s-au pripit să concluzioneze unii – nu dădea nici o şansă şi nici un rost filosofiei. Filosofia poate rămîne utilă în măsura în care admite să se pună, cu mijloacele ei, în slujba lui Dumnezeu. Dar nu în slujba Dumnezeului abstract al metafizicienilor sau a acelui metaforic “Dumnezeu al culturii” pe care-l invoca un Constantin Noica, ci în slujba Dumnezeului Celui Viu, a lui Iisus Hristos – Logos-ul Întrupat.
Filosofia ar avea trei soluţii: a) să piară pe limba ei; b) să se consoleze ca slujnică a “ştiinţelor exacte” sau c) să redevină ancilla theologiae. Aceasta din urmă ar fi calea pe care s-ar putea “înălţa smerindu-se”, aşa cum i s-a şi întîmplat de cîteva ori în istorie: cu Apostolul Pavel, cu Origen, cu Augustin, cu Dionisie Pseudo-Areopagitul, cu Ioan Damaschinul, cu Toma de Aquino, cu Grigorie Palama, cu Nicolaus Cusanus, cu Pascal, cu Kierkegaard, cu Maritain, cu Guénon, cu Berdiaev sau cu Nae Ionescu. Şi - de ce nu? - cu Petre Ţuţea însuşi.
Vorbind în termenii filosofiei culturii – şi cred că în manuscrisele lui Petre Ţuţea se află in nuce o întreagă filosofie creştină a culturii –, s-ar zice că noi trăim astăzi nu doar eşecul unui tip antropologic (“omul autonom”), dar şi al tipului de cultură ce s-a creat “după chipul şi asemănarea” lui. Poate că se va găsi într-o zi cine să ducă pînă la capăt, într-o formă mai puţin aforistică, răzleţele gînduri geniale ale lui Petre Ţuţea. Sau, altfel spus, poate că Petre Ţuţea, acest “ultim Socrate”, îşi va găsi un Platon al său, care să se împlinească împlinindu-l. Îţi vine să te întrebi, în ultimă instanţă, dacă nu cumva cele mai strălucite mesaje spirituale ce au ajuns pînă la noi nu sînt caracterizate tocmai de faptul că la origine nu au fost scrise de purtătorii lor, ci doar “propovăduite”, ajungînd să fie consemnate abia în urmă, graţie “ucenicilor” (exemplele cele mai notorii: relaţia Socrate-Platon, în sfera filosofiei; relaţia Hristos-apostoli, în sfera religiei).
Întorcîndu-ne la acea filosofie creştină a culturii despre care tocmai pomeneam, am putea spune, continuînd gîndirea lui Petre Ţuţea (care, la rîndul ei, valorifică “sugestii” naeionesciene), că se constată, în istoria spirituală a omenirii, două mari tipuri alternative de cultură, corespunzînd celor două viziuni fundamentale despre lume: pe de o parte, cultura ancillară (slujitoare), întemeiată pe viziunea teocentrică; pe de altă parte, cultura autonomă (“luciferică”), întemeiată pe viziunea antropocentrică. Pe de o parte, o cultură de verticalitate sacră (cultura omului care-şi venerează Zeii/Zeul), pe de alta, o cultură de orizontalitate profană (cultura omului care se venerează pe sine însuşi). Cultura ancillară a caracterizat, istoriceşte vorbind, Antichitatea timpurie şi Evul Mediu creştin, în vreme ce cultura autonomă a caracterizat Antichitatea clasică (“primul antropocentrism”) şi Modernitatea (“al doilea antropocentrism”, inaugurat, în linii mari, de Renaşterea occidentală).
Astăzi, cînd cultura autonomă pare a-şi trăi falimentul, stăm poate în pragul unei noi epoci de cultură ancillară. Inepţiilor dizolvante ale new age-ismului (care nu-i, în ciuda pretenţiilor sale profetic-novatoare, decît ultima consecinţă a mizeriei spirituale a omului post-medieval) dreapta gîndire creştină le poate opune Tradiţia revigorată a unei smerite şi mîntuitoare “ancillarităţi”. Căci – dacă luăm în serios creştinismul, asemenea lui Petre Ţuţea – omul nu se poate salva fără Dumnezeu; şi, cu atît mai puţin, împotriva lui Dumnezeu.


Răzvan CODRESCU


[1] Nucleul acestei introduceri a fost o comunicare ţinută la simpozionul organizat în anul 1992 (20-22 mai), în aula Institutului Teologic Ortodox din Bucureşti, mai ales prin strădania teologului Radu Preda (foarte tînărul autor al cărţii Jurnal cu Petre Ţuţea). Cu acel prilej, a fost editată şi o broşură colectivă, intitulată “Ultimul Socrate”. Petre Ţuţea – încercare de portret. De altfel, anul 1992 va fi un adevărat “an Petre Ţuţea”. După un prim pas editorial mai degrabă stîngaci (Bătrîneţea şi alte texte filosofice, Ed. Viitorul Românesc, Bucureşti), au urmat Între Dumnezeu şi neamul meu (Fundaţia Anastasia, Bucureşti – primul mare succes editorial), Mircea Eliade (Biblioteca Revistei “Familia”, Oradea), Omul. Tratat de antropologie creştină. 1. Probleme sau Cartea întrebărilor (Ed. Timpul, Iaşi), Reflecţii religioase asupra cunoaşterii (Ed. Nemira, Bucureşti), Proiect de Tratat. Eros (Ed. Pronto, Braşov – Editura Uniunii Scriitorilor, Chişinău), Philosophia perennis (Ed. Icar – Ed. Horia Nicolescu, Bucureşti), Jurnal cu Petre Ţuţea (Ed. Humanitas, Bucureşti; ed. a II-a: Ed. Deisis, Sibiu, 2002).
[2] Art. “Tot despre prejudecata inteligenţei” (31 ianuarie 1931), în vol. Roza vînturilor – 1926-1933, culegere îngrijită de Mircea Eliade, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1937, pp. 222-225 (reeditare anastatică: Ed. Roza Vînturilor, Bucureşti, 1990). Profesorul îi avea în vedere, ca şi Eminescu odinioară, mai ales pe politicienii care pun “teoriile” mai presus de “realităţi” (fie din interese demagogice, fie din mimetism ideologic).
[3] “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?”, în Puncte cardinale, anul II, nr. 2/14, februarie 1992, p. 6.
[4] A se vedea, de pildă, eseul “Rasă şi religiune”, în vol. Puncte cardinale în haos (Ed. Cugetarea, Bucureşti, f. a. [1936], mai ales pp. 178-179. Întreaga problematică este dezvoltată ulterior în Nostalgia paradisului (Ed. Cugetarea, Bucureşti, 1940; reeditare: Ed. Moldova, Iaşi, 1994).
[5] Petre Ţuţea, “Despre filosofi şi filosofie”, în Puncte cardinale, anul II, nr. 5/17, mai 1992, p. 11 (text inedit, reluat şi în nr. 11/59, noiembrie 1995, p. 8, într-un grupaj dedicat relaţiei dintre religie şi filosofie). Textul respectiv se încheie cu aceste cuvinte: “Oricine, spune Bossuet, e liber să aleagă între «calea omului» şi «calea Domnului». Şi tot el: «Raţiunea omului să tacă atunci cînd intră pe calea Domnului». Nu este vorba să tacă în sensul de a se anula, ci în sensul de a se smeri. Pe cealaltă cale, pe «calea omului», raţiunea sfidează Logosul prin logoree; se semeţeşte şi piere pe limba ei. Filosofia? Nu mi se pare altceva decît o rafinată trăire în promiscuitate cu moartea şi cu neantul...”


(Din vol. De la Eminescu la Petre Ţuţea. Pentru un model paideic al dreptei româneşti, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000, pp. 213-224)

5 comentarii:

La 4/2/08 1:03 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

ce frumos spune Sfantul Serafim de Sarov:
,,Fa pace cu tine insuti si mii de oameni se vor mantui in jurul tau".
Asta mi-a inspirat pe scurt, citirea textului exceptional.
C.N.

 
La 8/2/08 12:14 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

un mare traducator stiintific a Septuagintei, foarte tanar si ultracontemporan, pare a fi tot mai ,,autonom"...
nadajduiesc sa ma insel...
C.N.

 
La 8/2/08 8:30 a.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Împărtăşesc şi eu nădejdea dvs., căci altminteri toată lumea ar fi păgubită...

 
La 26/7/09 1:05 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

ce poti face in fata ,frumosului,?decit sa te inclini respectuos si cu piosenie.merty.

 
La 19/10/10 7:02 p.m. , Blogger castleless a spus...

1. multumesc.
2. adevărata sărăcie cu duhul (al cărei tîlc modernitatea pare să-l fi pierdut) – este chiar alta abordare / relationare a individului cu / in societate nu doar o pierdere (blaga orizont si stil, dca nu ma inseala memoria – face o impartire pe patru tipuri de relationare om-societate, in zona europeana, inepoca antica fiind apreciateaca valoare implinirea ca uman, in epoca moderna fiind valoare extra-umanul, ne-umanul – individualul iesit din comun)

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire