HOMO EUROPAEUS

EUROPA, CA O REGINĂ...

Hartă făcută în 1570 la Basel (Elveţia) de Sebastian Munster

HOMO EUROPAEUS
ÎNTRE ONTOLOGIE ŞI IDEOLOGIE

A fi european

Unde începe şi unde se termină Europa? Ce este ea din­colo de convenţia geografică? Ce înseamnă mai exact a fi eu­ro­­­pean? Este europeanul “născut” sau “făcut”? Este ca­li­ta­tea de european ceva ce se poate pierde sau dobîndi în mod con­­­­junc­tural?
În lumea românească există un fel de “complex” al Europei: ne-am vrea europeni şi ne e teamă că nu sîn­tem...
Este astăzi curentă reducţia “europenismului” la “oc­cidentalism”. Pretenţia Occidentului de a deţine mo­no­­po­­lul europenităţii nu-i lipsită de motivaţii: pe de o parte, este expresia unor interese imediate (politice, eco­nomice, sociale) şi, pe de altă parte, expresia unor orgolii istorice (in­­­clusiv de natură confesională). Mai anevoie de înţeles este uşurinţa cu care noi, “răsăritenii”, primim, ca pe o fata­litate, această viziune falsă şi exclusivistă.
În realitate, etnic şi lingvistic, Europa e lumea indo-europeană circumscrisă între Marea Neagră şi Ocea­nul A­tlan­tic (pe axa est-vest), între Marea Nordului şi Ma­rea Mediterană (pe axa nord-sud), cu unele variaţii geo­politice spre sud-est (dar nu mai departe de Asia Mi­că) sau spre nord-est (pînă aproape de Urali). Cultural, Europa e rezultatul sinte­zei istorice dintre diferitele stra­turi arhaice indo-europene şi tradiţia greco-latină de mai tîrziu. Religios, ea poartă pece­tea creştinismului – uni­ficator, dar nu uniformizator. Naşte­rea Europei se leagă esenţial de triumful Bisericii creştine şi de procesul de “romanizare” a unor vaste arii barbare. Fran­ţa, bunăoară, este europeană, dincolo de conjuncturile ulteri­oare, prin rădăcinile sale “ariene”, prin sinteza galo-romană şi prin creştinism. România este, structural vorbind, la fel de europeană, prin aceleaşi rădăcini “ariene”, prin sinteza tra­co-romană şi prin Ortodoxie. Că Franţa şi România apar­ţin şi geografic spaţiului continental este pînă la urmă faptul cel mai puţin relevant. În orice caz, nimic nu ne în­drep­tăţeşte să o considerăm pe una “mai europeană” decît cealaltă. (Că destinul istoric al Franţei e mult mai împlinit – aceasta reprezintă o cu totul altă discuţie.)
Există, prin urmare, trei note distinctive ale euro­pe­ni­tăţii: ori­­gi­nea etno-lingvistică “ariană” (rudenia geneti­că); moştenirea Antichităţii clasice (rudenia culturală); tra­diţia Evului Mediu creştin (rudenia moral-religioasă). Spa­ţiul geografic poate fi variabil, denumirea lui poate fi arbi­tra­ră, condiţiile materiale pot fi – cum şi sînt – divergente. Adevărata euro­pe­­ni­­tate se defineşte istoric, lingvistic şi spiritual, iar nu geografic, politic sau economic.
Trebuie admise, desigur, mai multe feluri de a fi eu­ro­pean. Europa este unitate în diversitate. Europenis­mul sau europenitatea nu constituie monopolul nimănui, ci numitorul comun al unor entităţi naţionale şi confe­sionale istoriceşte consolidate. Enclavele fino-ugrice – maghiarii, finlandezii, estonienii – sînt şi ele “europene”, din­colo de determinarea geo­grafică, prin “înfiere” cultural-religioasă. Desigur, şi cui nu aparţine etno-lingvistic spa­ţiu­lui european, iar în plus refuză – direct sau tacit – şi tradiţia cultural-religioasă a Europei (cu rădăcinile în co­mu­nitatea ecle­sială a primului mileniu), civilizaţia demo­cratică îi garan­tează drepturile civile, dacă, prin tradiţie familială sau opţiune personală, trăieşte în spa­ţiul euro­pean. Aceasta nu îndre­p­tăţeşte însă confuzia ideo­logică între statutul ontologic şi cel juridic: orice european de fapt este şi un european de drept, dar nu orice euro­pean de drept este şi un euro­pean de fapt.

În căutarea Europei pierdute

Privită principial, aspiraţia noastră spre Europa este nu doar oportună, ci şi legitimă. Etnic, lingvistic, cul­tural şi religios, noi corespundem definiţiei diacronice a oricărui po­por pur european: prin urmare, e firesc să vrem să devenim ceea ce sîntem, adică să ne împlinim destinul istoric în pro­pria noastră condiţie identitar-ontologică.
Privită însă contextual, aspiraţia aceasta spre Eu­ro­pa are în ea ceva vicios, de natura unei sincronii abe­rante: euro­penităţii reale şi organice îi ia locul, în imediat, un îngust europenism ideologic şi propagandistic. În une­le privinţe, pa­ra­doxal, “a intra în Europa”, astăzi, pare să echivaleze cu o dez-europenizare conjuncturală. E ca un fel de aberaţie on­to­logică: fenomenul european se vrea eman­cipat de esenţa europeană!
Genul de “europenizare” în care s-a angajat şi lumea româ­neas­că postcomunistă pare să implice, printre altele, o frondă permanentă faţă de valorile Tradiţiei, fie că-i vorba de tradiţia naţio­nală, fie că-i vorba de tradiţia generală a Europei creştine (căreia îi aparţinem cu diferenţa noastră specifică). Avem de-a face, dincolo de a­nu­mite convingeri politice sau spi­rituale, cu o nouă formă de obedienţă conjuncturală, românul fiind nărăvit, de peste 60 de ani încoace, să se con­formeze “liniei” ideologice impuse – sau chiar numai sugerate – de puternicii zilei. Da­că “Europa” ne vrea antitradiţionalişti, atunci iată-ne ga­­ta să ne spălăm cre­ierii şi să exaltăm propagandistic “valorile îngăduite”, în limba de lemn a noii ideologii dominante! În realitate, renunţînd la Tradiţie, renunţăm chiar la autenticul nostru fond european, căci europenitatea, pri­­vită în legitimitatea ei diacronică, nu ţine, după cum am arătat, atît de ordi­nea mater­ială a civilizaţiei sau de conjuncturile eco­no­mico-politice, ce pot varia indefinit, cît de o veche co­munitate etno-ling­vistico-spirituală, a cărei polimorfie nu ru­pe unitatea esenţială, ci o exprimă mai bine în diversitatea concretului. Rene­gîndu-şi tradiţiile şi absolutizîndu-şi con­junc­turile, Euro­pa însăşi (confiscată abuziv de Occident) tinde să se dez-euro­penizeze treptat, devenind simplă etichetă arbitrară pentru o lume ce-şi pierde galopant identitatea şi temeiurile.
Adevărata Europă nefiind un simplu spaţiu geo­gra­­fic, nici un simplu bloc politic, economic sau militar, ci sin­teza complexă a unui trecut de două ori milenar, noi doar ne ilu­zionăm că am fi în căutarea Europei pierdute, în care tocmai ni s-a permis să ne (re)integrăm; această Europă reală nu mai este de găsit nici în Occident, nici altundeva pe “orizontala proastă” a istoriei contemporane; ea se află mai degrabă înlăuntrul nos­tru, sau pe verticala Tradiţiei legitimante. Dacă Europa este adevăratul “obiect” al năzuinţelor româneşti, atunci s-ar cuveni s-o redescoperim esenţial în străfundurile fiin­ţei/me­mo­riei noastre, sau în uriaşa ei zestre spirituală/culturală, a­co­­lo unde stă ascunsă de agre­siunile curente ale suficienţei contemporane, de toate ico­noclasmele dizolvante ale unei lu­mi programatic smintite sau “scoase din fire” (out of minds).
Prin urmare, atunci cînd strigăm după Europa, pre­cum ol­te­nii la prune tîrzii, mulţi dintre noi nu adevărata Europă o tânjim de fapt, ci accesul conjunctural la o “ordine mondială” nivelatoare, ale cărei slugi depersonalizate ne vi­săm aproape cu toţii, în chipul cel mai nevertebrat. Mitizăm din mers o falsă Europă (mai degrabă pervers americanizată), spre a ne satisface tenta­ţiile imediate şi spre a ne ascun­de (de ochii lumii, dar şi de noi înşine) propriile abdicări şi inconsistenţe.
Fără Dumnezeu şi fără Tradiţie, Europa nu există. Există doar “Vavilonul” vremurilor de pe urmă (căruia i s-ar putea da orice alt nume), ridicat pe ruinele acelei Euro­pe ai cărei avortoni riscăm să fim cu toţii, de la Răsărit şi pînă la Apus.

Icoana Europei creştine

Identificarea reducţionistă a “europenismu­lui” cu “oc­ci­den­ta­lismul”, această viziune procustiană asupra “bă­trî­nului continent”, generată de schisma de la 1054 şi întărită de pră­buşirea Imperiului bizantin (ce a dus la eclipsa is­to­­rică a Răsăritului), a fost radicalizată de trage­diile politice ale secolului XX. Unei conştiinţe autentic creş­tine nu-i poa­te scăpa însă unitatea în diversitate a “feno­me­nului euro­pean”. Adevărata europenitate, spuneam, nu se de­fi­neşte geo­­grafic, politic sau economic, ci istoric, lingvistic şi spiri­tual. Discuţia este complexă, iar eu îmi propun să ating mai departe doar aspectul spiritual al problemei, con­turînd un alt nivel de “specificitate” decît cel strict naţio­nal.
Spre a înţelege mai bine unitatea polimorfă a Eu­ropei creştine, îmi iau îngăduinţa de a fixa un reper ana­logic în istoria evanghelică a Martei şi-a Mariei. E ca şi cînd prin cele două surori s-ar prefigura cele două ipo­sta­­ze tradiţio­nale ale creştinismului istoric: ipostaza răsă­ri­­teană (“gre­cească” sau ortodoxă) şi ipostaza apu­seană (“latină” sau ca­to­lică)[1]. Pe Maria şi pe Marta Iisus le iu­beşte deopotrivă (Ioan 11, 5), după cum şi ele Îl pri­mesc cu egală bucurie; dar asta nu-L împiedică să le jude­ce cu blîndeţe, apărînd-o pe Maria de neînţelegerea Mar­tei (aşa cum o va apăra, în al­tă parte, şi de neînţe­le­gerea lui Iuda).
Dar să ne reamintim mai îndeaproape relatarea lui Luca: “Şi pe cînd mergeau ei, El a intrat într-un sat. Iar o fe­meie cu numele Marta L-a primit în casa ei. Ci ea avea o soră ce se chema Maria, care, aşezîndu-se la picioarele Dom­nului, Îi asculta cuvîntul. Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis: Doamne, oare nu socoteşti că sora mea m-a lăsat să slujesc singură? Spune-i deci să mă ajute. Şi răspunzînd, Domnul i-a zis: Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti, ci un lucru trebuie; că Maria partea cea bună şi-a ales-o, care nu se va lua de la ea” (Luca 10, 38-42).
Aşadar, Marta se străduieşte să-L “omenească” pe Domnul, după legile curente ale ospeţiei. Silinţa ei, deşi ad­mirabilă, se consumă în afară, pe planul material, printre “blidele” lumii acesteia. I-a intrat în casă Învăţă­torul şi ea Îl întîmpină gospodăreşte: “Şi I-au făcut acolo cină; şi Marta slujea” (Ioan 12, 2). Maria, spre indignarea Martei (care... nu-şi mai vede capul de treburi), stă la picioarele Domnului şi-I soarbe învăţătura. Cînd Marta îşi formulează reproşul la adresa surorii sale, pe care o soco­teşte leneşă şi delăsătoare, Iisus îi amendează obtu­zitatea gospodărească, sugerînd-i sim­­plu (nu acuzînd-o, ci doar dojenind-o) justa ierarhie a va­lorilor: cele spirituale, ne­tre­­cătoare (“care nu se vor lua de la ea”) stau înaintea celor materiale, trecătoare (la care mai degrabă se poate renunţa). Activismul Martei nu este rău în sine, ci doar ex­­­cesiv şi nepotrivit solemnităţii mistice a mo­mentului (în­tîl­nirea omului cu Dumnezeu), pe care Maria o intuise în buna ei simplitate (“sărăcie cu duhul”). “Ci un lucru trebuie” ne aduce aminte de acel “Căutaţi mai întîi îm­pă­răţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, iar toate celelalte vi se vor adăuga vouă” din dumnezeiasca Predică de pe Munte (Matei 6, 31-33).
Această Marie smerită, tăcută şi contemplativă este şi aceea care “L-a uns cu mir pe Domnul şi I-a şters picioa­rele cu părul capului ei”, cum ne încredinţează Ioan (11, 2). Iisus o apără şi faţă de Iuda cel cîrtitor (întru­chipare a sufi­cienţei pragmatice, dar şi a prefăcătoriei iudaice a vremii), tîl­cuind semnificaţia adîncă şi profetică a gestului ei: “Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat; că pe săraci îi aveţi pururea cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi pururea” (Ioan 12, 7-8; cf. şi Matei 26, 10-13, sau Marcu 14, 6-9).
În pragul învierii lui Lazăr, firile celor două surori ies încă şi mai bine la iveală. Amîndouă îşi iubesc fratele şi sînt profund afectate de moartea lui. Amîndouă îşi mărturisesc cre­­dinţa în Iisus cu aceleaşi cuvinte: “Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit!” (Ioan 11, 21 şi 11, 32). Mar­ta este, negreşit, corectă şi responsabilă, dar sufe­rinţa ei se arată rece şi discursivă. Maria şade acasă şi plînge în aştep­tarea lui Iisus; Marta îşi reprimă lacrimile şi fuge să-L în­tîm­pine, mai înainte ca El să intre în sat: e nerăbdătoare, mai curînd circumspectă (“Ştiu că va învia la înviere, în ziua de apoi”) şi raţionalist-pozitivistă (“Doam­ne, de acum miroase, că e a patra zi...”), atră­gîn­du-şi o nouă dojană din partea lui Iisus (“Nu ţi-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?!”). Maria apare mai tîrziu, cu suferinţa ei fierbinte şi tăcută. Atît de mare şi de adîncă îi e sfîşierea, că Domnul Însuşi se cutremură văzînd-o: “Atunci Iisus... a suspinat cu duhul şi S-a tulburat întru Sine”, ba chiar “a lă­crimat” (Ioan 11, 33-35). Credinţa simplă, smerenia, iubirea în­lă­­­crimată (“darul lacrimilor”) reprezintă taina Mariei, con­sfinţită de Hristos. Marta e energică, dar oarecum lipsită de adîncime; cuminecarea prin lacrimi nu-i este dată; suferinţa ei nu pîrjoleşte, ci mai degrabă îngheaţă...
Sînt două spirite diferite de raportare atît la lume, cît şi la Dumnezeu. Cu toate acestea, fac parte din aceeaşi fa­milie, locuiesc în aceeaşi casă şi se împărtăşesc din aceeaşi nădejde. Maria ilustrează tipul contemplativ, Mar­ta pe cel activ. În Maria primează spiritualul, eternul; în Marta pri­mează istoricul, lumescul. În faţa lui Dum­nezeu, Maria stă cu lacrima şi cu mirul, pe când Marta cu blidul şi cu vor­ba. Dar Dumnezeu le învăluie în aceeaşi iubire, lăsându-Se slujit de fiecare în felul său, îngăduitor faţă de diversitatea umanului. Şi pînă la urmă Marta şi Maria devin una în Hris­tos, mărturisind, dincolo de cir­cum­stanţe, acelaşi adevăr mîn­tuitor. Iar credinţa şi rugă­ciunile lor mijlocesc şi pentru Lazăr, fratele mort, ce va fi înviat şi va cina împreună cu Domnul (Ioan 12, 2).
Lumea răsăriteană şi lumea apuseană, apar­ţi­nînd aceleiaşi mari “familii” europene, sînt şi ele “su­rori” (chiar dacă învitregite mistic la 1054), lo­cuind într-o singură “ca­să” şi avînd destule de învă­ţat una de la cea­laltă. Precum Marta şi Maria, ele vădesc firi deosebite, însă valorificînd în chip propriu aceeaşi tra­diţie istorică şi religioasă. Răsă­ritul, “lumea Mariei”, are vocaţia pre­do­­minantă a interiori­zării, a contemplaţiei, mergînd până la sfidarea istoriei şi a civilizaţiei materiale. Tocmai de aceea tipul uman exemplar al acestei lumi a fost odinioară Sfîntul. Apusul, “lumea Mar­tei”, are voca­ţia predomi­nan­tă a exteriorizării prin faptă, a activismului istoric, de un­de “splendorile” terestre ale unei civilizaţii ce riscă de­spiritualizarea. Nu-i întîmplător că tipul uman exemplar al acestei lumi a fost odinioară Cavalerul. Răsă­ritul este lumea eroismului lăuntric, Apusul este lumea eroismului exterior. Şi una şi cealaltă rodesc după geniul propriu, cîtă vreme ies în întîmpinarea lui Dumnezeu cu inimă bună şi cu nădejdea aceleiaşi Învieri. Cînd uită însă de Dumnezeu, amîn­două se degradează “pe limba lor” şi se învrăjbesc pînă la a-şi ig­nora rudenia şi menirea. Atunci, chiar şi virtuţile lor ris­că să devină defecte (poate exista şi “un infern al fap­tei”, şi “un infern al ne-faptei”)[2], iar Lazăr rămîne să putre­zească în mormînt...
Deşi apăsa prea mult pe latura deosebirilor (con­si­derate de el ireductibile), un Nae Ionescu nu era totuşi neîn­dreptăţit să afirme: “Căci catolicism şi ortodo­xie nu sunt nu­mai confesiuni, prezentînd anumite deose­biri dog­ma­­tice şi cul­tuale, ci două valorificări fundamen­tal deo­se­­bite ale exis­tenţei în genere” (Roza vînturilor, ed. 1937, p. 205; subl. aut.). Că aceste două tipuri deosebite de ra­portare la exis­ten­ţă vor fi fost implicite constituirii Euro­pei creştine (ca even­tuale pre­lun­­giri în-creştinate ale celor două tradiţii culturale ma­jore ale Antichităţii “europene”: cea greacă şi cea latină) sau că sînt rezultatul unei ulte­rioare şi complexe deveniri istorice – iată o problemă care depăşeşte cadrul discuţiei de faţă. Pro­ba­bil că ambele supoziţii cuprind cîte o parte de adevăr. Ră­mî­ne mai important faptul prezenţei istori­ceşte verificabile a acestor deosebiri şi modul în care sîntem dispuşi să ni le asumăm. Dumnezeu a creat sau a îngăduit – din raţiuni care nouă pot să ne rămînă obscure – o lume a “diferenţelor spe­ci­fice”, răspun­zătoare de sine şi de propriul “talant” în fiecare din ipostazele ei. Aceste ipostaze nu sînt chemate să se războiască sau să se izoleze, ci să co-existe lămuritor în complexitatea vieţii istorice, cu con­şti­inţa smerită a unităţii lor în sophía divină. Cînd dife­renţa duce la trufie şi ură, e semn că lumea “şi-a ieşit din fi­re”. De aceea, nu atît de dife­renţe e cazul să ne temem, cît de reaua lor înţelegere şi actualizare.
Europenismul – sinteză complexă – nu este nici mo­no­polul Apusului, nici monopolul Răsăritului. Europe­nismul este numitorul nostru comun, purtînd pecetea răscumpără­toare a Crucii lui Hristos. Problema “orientalizării” Apu­su­lui sau a “occidentalizării” Răsăritului este falsă. “Ră­să­ritul” şi “Apusul” au fost, sînt şi trebuie să rămînă două valori com­plementare, asigurînd dinamica internă a eu­ro­penităţii, care nu poate fi înţeleasă în afara tradiţiei creş­tine şi fără ra­portare principială la trunchiul sănătos al mileniului auroral.

Răzvan CODRESCU

[1] Analogia ar putea fi extinsă, luîndu-l în discuţie şi pe fratele lor Lazăr, cel “mort de patru zile” (“îmbătrînit în păcat”, după tîlcuirea de inspiraţie patristică a Sfîntului Antim Ivireanul – cf. Opere, ed. G. Ştrempel, Minerva, Bucureşti, 1972, p. 143) şi înviat de Iisus la rugă­mintea comună a surorilor lui; acesta ar putea închipui nordul pro­testant, “mort” duhovniceşte prin ruperea de tradiţia liturgică, dar pa­sibil de înviere prin mila lui Dumnezeu. Privind însă lucrurile istoric, protestantismul, ivit mult mai tîrziu şi limitat vreme îndelungată la aria apuseană, apare mai degrabă ca un mădular bolnav al catoli­cis­mu­lui însuşi, cu a cărui Weltanschauung păstrează des­tule trăsături co­mune: tendinţa raţionalizantă, activismul istoric, gus­tul inovaţiei etc.
[2] Se poate vorbi aici de “virtuţi pervertite” (tradiţia filocalică aver­ti­zează asupra lor). În legătură cu cele discutate, există un activism prost, prin care omul iese de sub semnul lui “a fi” şi intră sub posesia lui “a avea”, canalizîndu-şi toate energiile pasionale spre “aici” şi “acum”. Este – dacă privim lucrurile pe un plan mai vast – povestea spen­gleriană (prea uşuratic persiflată) a “culturilor” care se sting în “ci­vi­lizaţie” (Spengler a fost violent negat din punct de vedere teo­re­tic, dar devenirea practică a realităţilor europene i-a confirmat aproa­pe în totalitate “profeţiile”!). Există însă şi un con­templativism prost, care se acoperă de minune cu “mioritismul” nos­tru (în înţelesul strict al pasivismului istoric). Pierzîndu-şi temeiurile religioase, acest tip de atitudine riscă să devină o formă bizară de autism naţional.