EX ORIENTE LUX

“LUMINA VINE DE LA RĂSĂRIT”

I

“Demitizarea” este una dintre obsesiile culturii “postmoderne”, marcînd şi o anumită direcţie a istoriografiei contemporane, printre ai cărei corifei se numără şi istoricul român Lucian Boia (autor al unor lucrări precum La mythologie scientifique du communisme[1] sau Istorie şi mit în conştiinţa românească[2]). Cum trăim într-o lume plină de “mituri” proaste, demersurile ştiinţifice de acest gen sînt în principiu legitime şi necesare, mai ales cînd deconspiră minciuna propagandistică a regimurilor totalitare (fie ele de dreapta sau de stînga). Există, din păcate, şi tendinţa unei extinderi abuzive a “demitizării”, de la “miturile proaste” asupra tuturor miturilor istorice naţionale, fără nici o discriminare axiologică, ceea ce reprezintă un soi de consecvenţă parşivă (mai degrabă ideologică decît ştiinţifică), pătrunsă recent şi-n manualele şcolare, cu riscuri psiho-pedagogice asupra cărora nu e locul să mă pronunţ aici. Privit de sus, fenomenul constituie, cu virtuţile şi cu exagerările lui, o nouă formă de pozitivism istoric.
Răspunzînd acestei mode şi avîndu-l drept coordonator chiar pe d-l Boia, la Editura Nemira din Bucureşti a apărut, în 1998, volumul intitulat Miturile comunismului românesc (o selecţie din cele două volume publicate sub acelaşi titlu, în 1995 şi respectiv 1997, de Editura Universităţii Bucureşti). Sînt reunite aici contribuţii ale unor cercetători îndeobşte mai tineri (unii încă studenţi la data susţinerii comunicărilor respective), fără îndoială utile şi interesante în multe privinţe, în pofida unei cam obositoare uniformităţi ideologice, metodologice şi chiar stilistice. În jurul volumului s-a făcut destulă vîlvă, fără ca nimeni să rişte vreo observaţie critică mai concretă, ceea ce a putut lăsa impresia unei întreprinderi fără cusur (atît sub aspectul “informaţiei”, cît şi al “interpretării” faptelor istorice).

II

Prima secţiune a Miturilor…, “Modelul sovietic”, se deschide cu un studiu intitulat “Lumina vine de la Răsărit. «Noua imagine» a Uniunii Sovietice în România postbelică, 1944-1947” şi semnat de d-l Adrian Cioroianu, unul dintre istoricii bine cotaţi ai noii generaţii[3].
Studiul inaugural al d-lui Cioroianu, aparent foarte erudit, pendulează din păcate, la o privire mai atentă, între timiditate exegetică şi ignoranţă documentară, instaurînd ca “adevăr istoric” presupoziţia eronată că formula inclusă şi în titlu, “Lumina vine de la Răsărit”, ar fi o creaţie conjuncturală a “geniului sadovenian” (pus după Război, spre ruşinea lui şi a literelor româneşti, în slujba cauzei bolşevice).
D-l Cioroianu scrie: “Pe 1 martie 1945, în după-amiaza zilei, la Sala Dalles din Bucureşti, în faţa unui auditoriu destins şi distins [?!], se pregătea să conferenţieze Mihail Sadoveanu, unul dintre prozatorii de referinţă ai literaturii române, recunoscut ca atare şi de contemporani. Cu un titlu ce trimitea mai curînd la geografie, această conferinţă era parte dintr-un ciclu temeinic pregătit de organizatori: Ciclul de conferinţe pentru cunoaşterea URSS. Contribuţia maestrului Sadoveanu purta un titlu ce va face carieră: Lumina vine de la Răsărit. La prima vedere, nimic nu pare a fi mai adevărat. Cu sau fără permisiunea istoricului, lumina, într-adevăr, vine de la răsărit. Dar ce se poate întîmpla atunci cînd această evidenţă este menită să acopere şi conotaţia politică a afirmaţiei?” (p. 22). Şi într-o notă de subsol: “Unii dintre interlocutorii mei mi-au atras atenţia că sintagma lansată de scriitor, «Lumina vine de la Răsărit», ar putea fi (sînt opinii ferme că ar fi sigur) o parolă masonică din care iniţiaţii urmau să înţeleagă un mesaj care să-i pună în gardă. Sadoveanu apare în arhivele lojilor masonice din România în anul 1928; din anul 1935 el era Mare Maestru al Marii Loji Naţionale şi Mare Maestru al Francmasoneriei Române Unite… Textul «Lumina vine de la Răsărit» este publicat prima dată în revista A.R.L.U.S.-ului, Veac nou, pe 11 martie 1945. Apoi, A.R.L.U.S. îl retipăreşte într-o variantă dezvoltată, în aprilie acelaşi an, într-o broşură cu coperte roşii de 31 de pagini plus o planşă cu fotografia autorului: Lumina vine de la Răsărit, Cartea Rusă, 1945…” (pp. 22-23).
S-ar zice că lucrurile sînt clare: colaboraţionistul Mihail Sadoveanu, întîmplător şi mason, a inventat şi a lansat, în primăvara lui 1945, cu darul formulărilor memorabile pe care-l avea, lozinca propagandistică de tristă amintire, în care “Răsăritul” era o metaforă a Uniunii Sovietice. Eventuala origine masonică a formulei, certă pentru unii, rămîne îndoielnică pentru cercetător (care, furat de erudiţie, tinde mai degrabă să-i afle rădăcinile – “Mihail Sadoveanu nu era foarte original” – în cutare stihuire ocazională a... Mitropolitului Dosoftei, de la 1681[4]!), cum rezultă tot din nota citată.

III

Iată însă ce stă scris negru pe alb într-o carte rău famată prin consens “academic”, dar aflată acum, ca sursă documentară de epocă, la îndemîna oricui: “Profesorii Universităţii [din Iaşi], afară de un grup foarte restrîns în frunte cu A. C. Cuza, Ion Găvănescul şi Corneliu Şumuleanu, erau [la 1919] părtaşii aceleiaşi idei de stînga. Profesorul Paul Bujor, unul din exponenţii majorităţii, rostise chiar lapidar în plin Senat al României: «Lumina vine de la Răsărit», adică de peste Nistru”. Notaţia, a cărei exactitate de amănunt rămîne secundară, aparţine lui Corneliu Z. Codreanu (1899-1938) şi se găseşte în volumul Pentru legionari (Editura “Totul pentru Ţară”, Sibiu, 1936, p. 16, cu numeroase reeditări, unele chiar foarte recente). Formula, considerată scandaloasă din perspectiva “intereselor naţionale” ale momentului respectiv (1919), este evocată de autor şi-n alte cîteva rînduri, cu tipică (şi legitimă) indignare. Viitorul întemeietor al Legiunii era pe atunci proaspăt student al Universităţii ieşene, iar cartea menţionată a fost redactată în 1935-36. Deci în 1945, cînd o colporta Mihail Sadoveanu, formula era deja venerabilă (chiar dacă nu tocmai de la… 1681!), exact cu sensul pe care i-l dădea şi acesta (spre încîntarea imundă a unor ignoranţi “destinşi şi distinşi”, ce i-o atribuiseră chiar lui, ca şi d-l Cioroianu astăzi).
Asta pe de o parte. Pe de altă parte, formula era “venerabilă” şi în alt sens: originea ei masonică este mai mult decît transparentă, fără a mai avea nevoie de cine ştie ce argumentări stufoase. Înainte de a deveni un “mit al comunismului”, lumina ce vine de la Răsărit ni se prezintă ca un clasic “mit masonic”, ţinînd de o simbolistică iniţiatică rezumată în formula latinească Ex Oriente Lux (principiu masonic de alfabet). Ea nu viza ab origine nici o realitate fizică sau geografică, nici una propriu-zis politică, ci traducea o pseudo-mistică a Luminii (identificată cu Adevărul masonic), altoită speculativ pe vechi simboluri orientale (mai ales egiptene). Într-un catehism masonic tradiţional[5] se poate citi (am eliminat prescurtările specifice):
“– De unde vii ca mason?
– Din Occident.
– Încotro te îndrepţi?
– Către Orient.
– De ce te întorci din Occident şi mergi către Orient?
– Pentru a căuta un maestru şi a primi învăţătură…”
De aici şi “Marele Orient” masonic (a cărui implicare în toate revoluţiile moderne, de la 1789 la 1917, reprezintă un fapt demult dovedit chiar de cercetarea istoriografică[6]). D-l Cioroianu pomeneşte de înaltul grad masonic al lui Mihail Sadoveanu, iar din informaţiile pe care le posed (lucrul ar trebui verificat mai îndeaproape, de dragul scrupulului istoriografic) profesorul Paul Bujor (la care se referă sursa indicată) era şi el mason (ca mulţi dintre profesorii universitari cu vederi de stînga din acea vreme). Formula “Lumina vine de la Răsărit”, chiar dacă nu era neapărat o parolă de recunoaştere sau avertisment (cf. Miturile…, nota cit.), a trecut cu naturală consecvenţă din mediile masonice în limbajul ideologic al stîngii (pro)comuniste, imediat după Revoluţia bolşevică din 1917 (Paul Bujor uzase ostentativ de ea în 1919, într-un cadru oficial, dar s-ar putea, la o cercetare mai meticuloasă, să i se descopere acestei formule “deviate” şi alte ocurenţe în epocă); Mihail Sadoveanu o reia într-o conjunctură nouă şi infinit mai gravă, imediat după virarea României spre comunism (1945). Nu-i nevoie să uzezi de “mitul conspirativităţii”[7] ca să tragi de aici concluziile care se impun…

IV

Lăsînd însă la o parte originea masonică a formulei şi posibilele ei implicaţii istorico-politice, e de ajuns a observa, cu mîhnită surprindere, că istoricii noştri post-comunişti, nu mai puţin “ideologizaţi” decît pe vremea comunismului, ignoră cu suficienţă surse istorice notabile (cum este şi cartea lui Codreanu, pentru perioada 1919-1933), desigur în virtutea unei anumite “cenzuri ideologice” (mergînd pînă la ignorarea deliberată şi apriorică), ceea ce nu are nimic de-a face cu probitatea demersului ştiinţific, ci tinde să-l transforme pe istoric într-un simplu politruc, desemnat de establishment să reconstruiască istoria în cadre strict delimitate. Or, cercetătorul adevărat, tocmai în virtutea onestităţii sale, este aspirant ideal spre exhaustivitate în domeniul său de studiu. Utilizarea surselor nu implică vreo afinitate ideologică necesară cu acestea, ci doar “patima” documentării riguroase, obiective şi cuprinzătoare (atît cît este cu putinţă în marginile omeneşti). Dacă ţine cu tot dinadinsul, istoricul se poate delimita explicit de surse, dar n-are voie, deontologic vorbind, să le eludeze aprioric. Iar dacă le eludează, atunci riscă nu doar descalificarea profesională, dar chiar ridicolul (cum i s-a întîmplat şi unui om cu pretenţiile d-lui Cioroianu, în studiul respectiv).
E neîndoielnic că în lumea românească deconspirarea “miturilor comuniste” constituie o urgenţă şi o datorie; ar fi însă reconfortant ca ea să nu se realizeze cu reducţionisme ideologico-metodologice cvasi-echivalente celor incriminate, ca să nu mai poată zice “gurile rele” că noi n-am fi făcut decît să cădem, nevertebraţi, din cutare “lac” roşu în cutare “puţ” albastru…

Răzvan CODRESCU

[1] Caen, 1993; trad. rom.: Mitologia ştiinţifică a comunismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999.
[2] Ed. a II-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000.
[3] Universitar bucureştean, liberal, colaborator al Dilemei, moderator de talk-show-uri televizate, iar mai în urmă, spre paguba sa şi a imaginii României, cel mai slab ministru de Externe al perioadei postcomuniste.
[4] “Că de la Moscova luceşte lucoare…”
[5] Apud C. W. Leadbeater, Francmasoneria. Rituri şi iniţieri, Editura Herald, Bucureşti, f. a., p. 21.
[6] A se vedea, ca introducere sintetică în problemă, pe baza unei bibliografii la zi, Gian Pio Mattogno, Masoneria şi Revoluţia franceză, Editura Anastasia, Bucureşti, 1998 (inclusiv postfaţa d-lui Radu Comănescu: “Masonii – «ziditorii» istoriei moderne”).
[7] Cineva ar putea spune că avem aici o posibilă dovadă indirectă a faptului că interesele masoneriei (al cărei obiectiv constant a fost dizolvarea ordinii politico-religioase tradiţionale şi înlocuirea ei cu o “nouă ordine mondială”, ce a cunoscut de-a lungul timpului etape şi forme numai aparent contradictorii) au mers, în prima jumătate a secolului, spre bolşevizarea Rusiei şi apoi a întregii Europe de Est, comunismul avînd – cel puţin în faza lui iniţială – o importantă componentă masonică (fapt pe care bănuiesc că nici d-l Cioroianu nu-l ignoră, ca istoric ce se pretinde). Aceasta deschide, desigur, un alt plan de interpretare a istoriei (considerat tabu, ca şi aşa-numita orientare “revizionistă”, şi expediat – persiflator şi stigmatizant – la capitolul… “mitul conspirativităţii”), conform căruia n-ar fi deloc neîntemeiată afirmaţia că “lumina continuă să vină de la Răsărit” (“cu sau fără permisiunea istoricului”, vorba d-lui Cioroianu), chiar dacă centrul de greutate al intereselor mondialiste (sans frontières) s-a mutat demult în Apus (internaţionalismul democratic luînd locul internaţionalismului proletar, iar comunitarismul albastru luînd locul comunismului roşu). Reîntoarsă de la sensul ei îngustat conjunctural (Răsărit/Orient = “farul” sovietic temporar) la largul ei sens “ocult” iniţial (Răsărit/Orient = “farul” masonic etern), formula e pasibilă să-şi păstreze întreaga actualitate, sfidînd naivele noastre “demitizări”…