joi, februarie 14, 2008

ION TE-LEAGĂ

Cine a prins “epoca de aur” ca om în toată firea nu se poate să nu-şi mai amintească de teribilul demnitar comunist Ion Dincă, poreclit Ion Te-leagă. Faptele reale pe care se bazează povestirea de faţă (ale cărei personaje sînt însă ficţiuni tipologice) s-au petrecut în toamna anului 1986, într-un spaţiu rural din vecinătatea Bucureştiului...


I
– Vine mîine... Mîine, care va să zică...
Şi primarul izbi cu pumnul lui greu, de primar comunist, în masa abia aşezată cu o grijă cam desuetă de către dumneaei, primăriţa, în seara aceea oarecum festivă, peste care se abătuseră însă presimţiri dintre cele mai rele. Farfuriile clănţăniră, speriate parcă şi ele de furia tovarăşului primar, iar cîteva furculiţe, mai slabe de înger, nimeriră de-a dreptul pe jos, care încotro, făcînd să ţiuie urechile primăriţei.
– Cocoş!... Puiule!... Ţumpi!... – încercă aceasta să-şi liniştească bărbatul, cîntărind din ochi urmările loviturii şi repezindu-se imediat să culeagă de pe jos bietele furculiţe. E serviciul Rozintal, ce dracu'! – mai adăugă ea, mîngîind farfuriile şi împingîndu-le mai spre mijlocul mesei, cu un gest ocrotitor.
Primarul îşi turnă al treilea pahar de coniac albanez şi îl bău pe nerăsuflate. Faţa i se schimonosi o clipă, îşi trase nasul, mîrîi scurt şi dădu să-şi aprindă o ţigară. Pachetul gol de “Snagov” (“D-astea cinstitele, d-ale noastre!”) îi smulse o înjurătură şi, mototolindu-l cu năduf, îl azvîrli cît colo. Se apropie apoi de bufet, scotoci prin cîteva sertare (o mulţime de mărunţişuri – capace de borcan, dopuri de plută, cîrlige de rufe, capete de sfoară, bucăţele de celofan – zburară în dreapta şi-n stînga) şi scoase, în cele din urmă, un frumos pachet alb-auriu, jupuindu-l nervos la un capăt şi trăgînd dinăuntru o ţigară subţire şi lungă, pe care şi-o aprinse de la aragaz.
– Ăsta, ascultă-mă ce-ţi zic, nu se lasă pînă nu ne suceşte gîtu' la toţi!... Uite-aşa!... Aşa!... (Şi suci cu patimă cîteva gîturi închipuite). Cătuşile ni le pune! Luna trecută a dat pe la săracu' Bîrzoi. Că de ce latră cîinele... că de ce se balegă vaca... şi gata, l-a şi legat... Al nouălea în doi ani! Astă-primăvară, cînd a băgat boala în ăia de la Săftica, îl cheamă la el pe de-alde Bebe Pîrlea: “Mă, tu ai tată?”, îi zice. “Am, să trăiţi!”. “Atunci trimite să-l cheme, 'tu-ţi aşa şi pe dincolo, să vază cum te leg!”... Şi l-a şi umflat! Umblă, al dracului, cu cătuşile în buzunar şi le mai şi zăngăne cînd vorbeşte cu tine, de te trece toate năduşelile...
– Cine, tăticule? – îl întrerupse un boţ de om care apăru rotofei în uşa bucătăriei, gătit cu papion roşu şi cu pantofiori de lac.
La vederea copilului, primarul se înmoaie puţin, caută un răspuns mai ocolit (nu-i vine să zică odorului: “Ei, cine?! Ion Te-leagă, fireşte...”) şi, în cele din urmă, cam încurcat, se mulţumeşte să facă un gest larg cu mîna, parcă voind să alunge o muscă ce-l bîzîie mereu, apoi îşi mai toarnă un pahar de coniac şi se străduieşte să-i zîmbească nevestei:
– Da' ştiu că l-ai gătit, mînca-l-ar tata! Vezi de mai învaţă-l şi tu una-alta, să nu facă mîine vreo boroboaţă, cînd o să ieşim moţ în cîmp!
Apoi către copil (care a rămas încruntat în uşă, fără să înţeleagă nimic):
– Ia vino, Bujorele, la tata, să te pupe de ziulica ta!
Copilul se repede mulţumit în braţele lui taică-său şi se lasă pupat pe amîndoi obrajii şi pe frunte, cum e obiceiul primarului, “că aşa mă pupa şi pe mine tata, să-i fie ţărîna uşoară!”. Femeia îi priveşte zîmbitoare, înduioşată, sprijinindu-se de marginea mesei, care, iată, scăpase totuşi teafără de mînia bărbatului şi-i îmbia acum să se aşeze în jurul ei, bucuroşi de cei şase anişori pe care-i va împlini mîine copilul... “Poate că ar fi bine să aranjez în sufragerie...”, spusese femeia în ajun. Dar bărbatu-său avea ideea că în sufragerie “îţi piere pofta de mîncare”... De, ciudăţenii de bărbat! Tot aşa, pînă nu demult, ura şerveţelele şi avea o cîrpă a lui pe care şi-o ţinea pe genunchi şi cu care se ştergea la gură şi pe mîini, ori de cîte ori era nevoie, căci “şterveţelele astea mai mult te umple de draci, că ţi se lipeşte de degete, îţi rămîne prin mustăţi”... Acum, de cînd era primar, îşi mai călca uneori pe suflet, dar întotdeauna cu vădită neplăcere.
– Lasă acuma, Cocoş, că mîine om vedea noi... O să treacă şi asta, că şi dacă-i bubuie, îi bubuie p-ăia mai micii: mai un inginer, mai un şef de fermă... Şi mai lasă coniacu' ăla, că-i al cincilea pahar!

II


Ion Te-leagă venise parcă altul la chip, înalt, nefiresc de înalt, de două ori mai înalt decît toţi ceilalţi oameni, şi avea un ochi acoperit, ca al unui pirat, iar pe deget învîrtea o legătură de chei ce aduceau a cătuşe (sau poate o legătură de cătuşe ce aduceau a chei), pe cînd în urma lui veneau buluc nişte indivizi minusculi, cu feţe nedesluşite, roind asemenea unor furnici înainte de ploaie, strecurîndu-i-se printre picioare şi arătîndu-i, foarte gălăgioşi, în dreapta şi-n stînga, fel de fel de lucruri care li se păreau caraghioase sau nepotrivite şi de care rîdeau întruna, chiţăind ca şoarecii şi lovindu-şi burta cu nişte labe mari, disproporţionat de mari, murdare ca ale unor zilieri...
La toate observaţiile lor, Ion Te-leagă dădea din cap, fără să scoată un cuvînt, iar la răstimpuri gîtul i se lungea ca al unei girafe, iar ochiul descoperit i se îngusta, viclean şi răutăcios, băgînd de seamă totul, pînă în cele mai mici amănunte; atunci bătea în palmă cu cheile-cătuşe, gîtul i se scurta la loc şi clătina ameninţător din cap, aruncînd cîte o privire piezişă şi necruţătoare către “bietul de mine, primarul”, care tot dădea din mîini, la rîndu-i, încercînd să explice de ce cutare sau cutare lucru e aşa şi nu altfel, dar nu reuşea să articuleze cuvintele, scoţînd doar nişte gîjîieli ridicole şi stîrnind hazul omuleţilor din jur, care-l împingeau cu labele lor mari, dîndu-l mereu la o parte...
Deodată, unul dintre omuleţi întinse mîna şi arătă, cu un deget tremurător, spre grajdurile de vite, scoţînd un lung ţipăt gutural, pe cînd ochii i se aprinseră şi i se stinseră de îndată, ca farurile unei maşini. Dintr-un grajd, o vacă îşi luă zborul, cu nişte aripi minuscule de liliac, dar cu graţia unei lebede, rotindu-se de mai multe ori în văzduh, pe deasupra lui Ion Te-leagă, care o urmărea chicotind şi încercînd să o atingă în zbor, fără să reuşească însă, pentru că vaca se ferea de fiecare dată cu multă agerime, cabrîndu-se elegant şi lunecîndu-i printre degete...
– Asta e bine... e foarte bine!... – zicea ştabul cu vădită mulţumire, iar primarul se pomeni rîzînd prosteşte, parcă uşurat dintr-o dată, şi începu să-i facă vacii cu degetul, dojenind-o în şagă, adică, vezi Doamne, “nărăvaşo ce eşti, de ce nu-l laşi pe tovarăşul să te pipăie niţel?”, dar vaca nu se sinchisi de nimeni şi de nimic, sfîrşind prin a se aşeza într-un cuib de barză din vîrful unui stîlp de telegraf.
– Vin ele singure înapoi... – reuşi, în sfîrşit, să vorbească primarul, iar de alături încuviinţară toate notabilităţile comunei, orînduite asemenea unui cor pe o scenă: “Vin, vin, singure vin...”
Şi Ion Te-leagă, mereu mai mulţumit, vîrîndu-şi trei degete în gură, întinse, cu un gest larg, pe jumătate jucăuş, pe jumătate meditativ, o uriaşă gumă de mestecat, în toate culorile curcubeului. Dar deodată ceva începu să-l bîzîie ameninţător, rotindu-i-se în jurul capului, asemenea unei viespi uriaşe, şi recunoscură cu toţii vaca de adineauri, prefăcută brusc în insectă şi foarte agresivă, încît primarul se sperie rău de tot, prinzînd să se agite şi să facă semne disperate în aer, în vreme ce Ion Te-leagă îşi pierdea vizibil cumpătul, abia prididind să se apare cu amîndouă braţele şi călcînd cu cizmele lui enorme peste cîţiva omuleţi care pîrîiră prelung şi lăsară să le ţîşnească din trupuri un lichid verde, vîscos, ca de omidă strivită. Pînă la urmă, ştabul se dezechilibră şi se prăbuşi într-o mare băltoacă de noroi, prinzînd sub el alte şi alte trupuri de omuleţi; începu să înjure cumplit, scuturînd ameninţător cheile-cătuşe, iar primarul, privindu-şi deodată mîinile, îşi dădu seama, înspăimîntat, că îi erau deja încătuşate, pe cînd o mulţime de omuleţi larvari încercau, din ce în ce mai fioroşi, să-l tîrască după ei sub un uriaş tăvălug care se apropia implacabil şi pe care rînjea sinistru, răzbunător, Ion Te-leagă, cu chipul lui cel adevărat...

III


Primăriţa se sperie foarte tare cînd îşi simţi bărbatul zbătîndu-se lîngă ea şi apărîndu-se cu disperare de ceva nevăzut şi ameninţător, implorînd parcă pe cineva cu vorbe nedesluşite, aducînd mai degrabă cu horcăiturile unui muribund, aşa că îl zgîlţîi cît putu de tare, strigîndu-l pe numele cel de taină (“Ţumpi”), cum nu i se întîmpla decît în cea mai mare intimitate, ori la cine ştie ce grozavă ananghie. Şi Ţumpi se trezi năduşit, holbînd nişte ochi tulburi şi răsuflînd din greu; dar mîna ocrotitoare a nevestei şi vorbele ei pline de mămoasă duioşie, moliciunea şi căldura patului conjugal, siguranţa celor patru pereţi ai dormitorului său – toate acestea izbutiră să-i redea, în cele din urmă, pacea şi limpezimea minţii.
– Ai visat urît... – constată, compătimitoare, femeia.
Primarului îi scăpă o înjurătură, îndepărtă mîna caldă şi grăsulie a primăriţei şi ieşi din aşternut. Nu considera de demnitatea lui de bărbat să povestească nevestei visele sale, oricare şi oricum ar fi fost ele.
Scăpără veioza şi se uită la ceas: trei şi un sfert. Ei poftim! Mîine o să fie buimac! Simţi nevoia imperioasă de a fuma şi de a-şi mai unge gîtul cu puţin coniac, în ciuda orei nepotrivite.
– Dormi acolo, că e trei noaptea! – îi zise el primăriţei. Vin şi eu mai încolo, după ce-i trag o ţigare...
În bucătărie se făcuse frig, aşa că primarul, scăpărînd un chibrit, aprinse întîi aragazul şi abia apoi ţigara, după care se aşeză pe un taburet, cu coatele sprijinite pe masă şi cu mîinile la tîmple, încercînd să-şi adune gîndurile, cu un efort aproape dureros... Va să zică, pe la ferma 6 trecuse şi totul părea să fie în regulă. Păi cum! Ce, nu ştie de-alde Butufei cu cine are de-a face?! Numai de-ar fi rezolvat-o şi cu ciocălăii ăia, că prea stătea în drum... Pusese să se mai dea şi un var; totul trebuia să strălucească, să se vadă, nu-i aşa, preocuparea, să-i ia ochii lui Te-leagă, să-i înmoaie inima... Numai de-ar fi adus ăştia şi vacile de la 4 şi de le-ar fi frecat bine ugerul cu urzici!... Dacă-i place la 6, nu se mai duce el la mama dracului, pe coclauri... Oricum, o să se ia niţel, că altfel nu se poate, mai de el, mai de Butufei, mai de tîmpitele alea de tehnoloage... Dar important este să fie bine aşa, în general... Accentul cade pe organizare, pe disciplina muncii... Ar mai trebui puse, poate, şi vreo două-trei lozinci... Neapărat aia cu “Disciplina în muncă – progresul în viaţă!”...
Mai rămîne treaba asta cu organele de conducere din toată comuna... Deci în afară de mine, de vice, de secretarul cu propaganda, de şefii de fermă, mai vine ăştia de la învăţămînt... Va să zică, directoarea de la generală, directoarea de la ajutătoare, Piţigoi, ăsta a lu' Butiseacă, Frăţeasca de la Sindicate, Gică Marinescu şi prăpăditul ăla de Mototolea de la cadre (uite că p-ăsta nici nu ştiu dacă l-au anunţat, că nu erea-n localitate), apoi Coteasca aia mică (ştoarfa dracului, că tot o să-i vin eu de hac!)... Şi mai e şi doctora asta noua, iar am uitat cum îi zice... Julescu?... Juleanu?... dracu' s-o ia!... Pe urmă, Drăghici de la fierăraie, Manolache, Pigulea şi... cam ăştia... Neapărat cu familiile, cu căţel, cu purcel! Aşa-i vrea Te-leagă, aşa a ordonat... “Să-i văz pe toţi aliniaţi în cîmp, 'tu-le mama lor, că munca-i ruptă din rai, şi ăia mai micii ia exemplu de la ăia mai marii!”... De “ăia mai micii” se ocupă Oneacă... Ştie el...
Da, da, vorba lu' Pigulea: “Să trăiţi, tovarăşu' (funcţia, numele), permiteţi să raportăm! Ne aflăm cu toţii în cîmp, la marea acţiune comunistă de muncă patriotică în agricultură”... cum dracu' a zis?... aşa... a, da: “intitulată «Mic şi mare pe ogoare»!, faza comunală”... Da, da, o să-i placă lui Te-leagă, e pe gustul lui, se brodeşte... Vezi, al dracului Pigulea! Anul trecut, în timpul acţiunii “Cana şi găleata”, cînd s-a udat arătura pe amîndouă laturile şoselei, tot el l-a luat pe Te-leagă cu fraza aia cu “lupta omului nou cu natura ostilă”... “Ei, da, aşa da!”, cică-a zis Te-leagă. Şi Pigulea, 'tu-l în cur pă mă-sa, îşi tot freca mîinile şi rîdea la noi, făcîndu-ne cu ochiu'... E drept că mai pe urmă, în toamnă, a fost gata-gata să-l zboare, da' uite c-a scăpat... Al dracului Pigulea!
Şi primarul, aproape fără să-şi dea seama, îşi aprinse o nouă ţigară, de la cea de dinainte. Se ridică apoi, ceva mai liniştit (“O să iasă bine! N-are de ce să nu iasă bine!”, îşi tot repeta în sinea lui), deschise bufetul şi scoase sticla de coniac... Unul şi gata!... Se uită iarăşi la ceas... Patru fără douăzeci... Mă mai întind niţeluş, de la patru la cinci, şi pe urmă – valea! Tot atuncea îl sun şi pe Butufei... Restul ştie el ce-are de făcut...
Primăriţa, neliniştită de întîrzierea bărbatului, se ivi somnoroasă şi ciufulită în uşa bucătăriei.
– Ce faci, mă Ţumpi, tu nu mai vii să dormi? Bagi în tine la otravă, în loc să te odihneşti, s-arăţi şi tu mîine ca un om!
– Mai bine te-ai culca tu şi m-ai lăsa odată în pace! Eu cu d-astea sînt hîrşit, n-ai tu treabă! Mai bine bagă de seamă că azi, la opt-jumate, ieşiţi în cîmp, tu şi ăla micu'! Vă îmbrăcaţi şi voi aşa, nici prea-prea, nici foarte-foarte... Şi vezi să nu le dai nas la paţachinele alea!
Apoi se apropie de ea, îi îndreptă un zuluf, “cum fac ăştia prin filme”, o sărută mai degrabă părinteşte şi o împinse spre dormitor, fără cuvinte de prisos, cu o autoritară duioşie.

IV

E frig şi ceaţa nu s-a ridicat de tot. Încălţările lasă urme adînci în pămîntul moale. Nimeni nu se prea simte la largul său; sînt cu toţii agitaţi, au voci cavernoase şi nu reuşesc deloc să se simtă firesc în pielea de “agricultori”, deşi, vorba primarului, “las' că toţi de la cocean ne tragem”... Îi doare pînă-n măruntaie, dar nu îndrăznesc să se plîngă prea mult unii altora, preferînd să dîrdîie tăcuţi şi înneguraţi, nu se ştie dacă de frigul de afară sau de frica dinăuntru, “că cu ăsta nu-i de glumă, bre; cătuşe la toţi nu ne-o pune, da' ridichia tot ne-o freacă, de-am fi şi cu stea în frunte!”... Femeile şi copiii îşi suflă în palme şi se tot bîţîie de pe un picior pe altul, aruncînd, la răstimpuri, priviri îngrozite spre încălţările podidite de noroi. Bărbaţii aci oftează, aci se mişcă fără rost (ei par a avea voluptatea înnămolirii), ba scrîşnesc din dinţi, ba îşi dreg vocile ca înaintea unei mari desfăşurări oratorice. Toată lumea se zgîieşte la ceasurile aburite, apoi la şoseaua învăluită în ceaţă.
– Să scăpăm acuma şi trăim o sută de ani! – bolboroseşte primarul către cei mai apropiaţi.
Primăriţa a sosit şi ea în cîmp, îmbrăcată, după voia bărbatului, “nici prea-prea, nici foarte-foarte”, cu scurta de piele întoarsă şi cu căciulă asortată pe cap, cu nişte pantaloni de piele care-i vin cam strîmţi şi cu cizme de cauciuc în picioare; îşi ţine mîinile adînc vîrîte în buzunare, iar la gît îi flutură o eşarfă roşie, dînd prilej uneia dintre “profesoarele astea” să facă observaţia că “uite, tu, pe primăriţă a făcut-o bărba-su pionieră”, la care alta, chiţăind: “Ba bine că nu! I-a pus fundă roşie ca să n-o deoache Te-leagă”... Lîngă ea, încrezut ca orice fiu de primar, rebegit (deşi e bine înfofolit în hăinuţele lui “de la pachet”), Bujorel se uită şi el din vreme în vreme la ceas, luptîndu-se din greu să-l descopere de sub trei rînduri de mîneci, deşi nici nu-l cunoaşte bine şi nici nu prea înţelege “ce căutăm noi aicişa şi pe cine aşteptăm”. Maică-sa nu s-a putut totuşi abţine să i-l pună la mînă şi e mîndră cînd copilul îl consultă cu gravitate, semănînd în clipele acelea cu taică-său, primarul, că doar, vorba bunică-sii, “nu vezi, fa, că şi ăsta micu' trage a primar?”.
Stau acum amîndoi oarecum mai la o parte, iar primăriţa nici n-a schimbat trei vorbe cu “paţachinele”, deşi, la drept vorbind, o cam mănîncă limba. Într-un tîrziu, se apropie de ea directoarea de la ajutătoare:
– Dar ştiu că aveţi o minune de băiat, să vă trăiască şi să aibă noroc! – i se adresă aceasta primăriţei, luîndu-şi îndrăzneala să-l mîngîie pe Bujorel pe creştetul încăciulat.
Copilul se fereşte cu o grimasă; nu-i place să fie pupat de străini şi nici să se pună mîna pe el. Directoarea se face că nu observă.
- Are aerul tovarăşului primar – continuă ea – dar ochii sînt ai dumneavoastră... Nu l-aţi dat încă la şcoală?
– Mergem noi şi la şcoală, dar la anul – o lămuri primăriţa, destul de mulţumită de vorbele celeilalte (deşi n-a terminat să le cîntărească) şi aranjînd, fără să fie nevoie, căciuliţa copilului. Nu vrem să zică nimeni despre noi – adăugă ea – că n-avem, vorba aia, cei şapte ani de-acasă... Dar băieţii dumneavoastră? – iscodi la rîndul ei primăriţa. Văd că nu i-aţi adus... – observă apoi, pe un ton insinuant.
– Mai cu bucurii, mai cu necazuri... – răspunse directoarea, pe a cărei faţă nu se clinti nici un muşchi. Cel mare e la liceu, la Bucureşti; i-am luat o gazdă acolo, pe 1 Mai, că de, acum e mare şi el, a trecut în treapta a doua... Se pregăteşte pentru facultate şi e ambiţios ceva de speriat; nu-i mai iei cartea din mînă! Ce-i drept, nouă la toţi ne-a plăcut cartea; seamănă-n familie... (Primăriţa tuşeşte). Mai greu cu cel mic, că-i tare plăpînd după hepatita asta...
– Omagiile mele, doamna primar! – rosti, apăsînd pe apelativul “doamna”, un bărbat de alături, înalt şi deşirat, cu capul descoperit şi cu o tunsoare foarte corectă, punîndu-i însă în evidenţă, în mod dezavantajos, capul cam mic şi urechile cam clăpăuge.
– A, soţul dumneavoastră! – îi zîmbi primăriţa directoarei. Bună dimineaţa, tovarăşe Nelu (primăriţa apăsă şi ea pe apelativul “tovarăşe”)! Da' să nu vă degere capul!... De ce nu l-aţi pus să ia un basc pe cap? – o dojeni ea, prefăcîndu-se cordială, pe femeia de alături.
– Frigul nu te ia de la cap, ci de la picioare – se explică bărbatul. Ce mai faceţi, doamna primar? Tot tînără, tot glumeaţă!... Uite că ne-a scos necazul în cîmp!
Primăriţa nu ştiu dacă trebuie să-i dea apă la moară, de faţă cu ceilalţi. Făcu un gest nelămurit, apoi, după un scurt răgaz, zise:
– Ei, necaz! Nu mai ziceţi aşa, tovarăşe Nelu! Asta-i viaţa comunei, astea-s cerinţele...
– Ăsta-i în stare să ne dea afară şi să ne lege pe toţi! – se băgă în vorbă, cam imprudent, cineva de alături, în timp ce se chinuia să-şi suflece pantalonii care i se şi umpluseră de noroi. P-ăsta, cînd ai avut de-a face cu el o dată, îl visezi şi noaptea! – adăugă intrusul.
– Lasă, lasă, nu te mai plînge matale, nea Tudorică! – interveni şi Butufei agronomul. Matale ai venit aicea, ca să zic aşa, ca artist. Adică vorba aia, iei niţel noroi, îi tragi o răceală, saluţi cu şapca cînd trece tovarăşu' şi bai-bai... Da' pe mine, să zicem, ăsta mă be... să mă ierte doamnele... mă trage la răspundere... cu cap cu tot (şi zîmbi către cele două femei, cerînd parcă iertare pentru vorba pe care apucase să şi-o înghită). Poa' să-mi puie şi cătuşele, ca lu' alde Bîrzoi... Matale faci teorii, da' întreabă-mă pe mine!... Că bine zice tov. prim: “Dacă scăpăm acuma, trăim o sută de ani!”. Că 'mnealui ştie, că nu-i aicea de umplutură, ca alţii... Mă băiete – strigă apoi agronomul după un copil care o luase razna pe arătură –, vino, mă, aicea în rînd, c-aicea nu-i maidan, aicea e cîmp!... Al cui e ăsta, dom'ne?
– Ce ţipi aşa, tovarăşe Butufei?! Ce ştie copilul?!
– A, al dumneavoastră erea, tovarăşa Frăţescu? Vă rog să mă iertaţi, săru' mîna! E-adevărat că nu ştie, ca copilu', de, da' mai bine să stea în rînd, că se ia şi ăialalţi după el... şi, nu de alta, da' se şi-nnămoleşte...
– Ce dracu' face de nu mai vine odată?! – se agita primarul, cîţiva paşi mai încolo. Auzi, bă, cretinul ăla de Mototolea tot nu s-a prezentat, aşa-i? Păi sigur că da, 'mnealui aşteaptă invitaţie specială!... Proştii vine la cîmp, deştepţii stă acasă!... Da' bou' ăla cu vacile, a venit, bă?
– A venit, tov. prim, să trăiţi!
– Şi tu ce stai să caşti gura la tovarăşii?
– Tocmai venisem să vă spui, tov. prim... A venit cu vacile... Paişpe, toate cu ţîţele umflate...
– Bine, bine, acu' vezi-ţi de treabă... mai încoloşa!
Bietul om salută cu pălăria ponosită şi se depărtă umil spre fermă. Primarul este din ce în ce mai nervos, deşi ştie că “nu dă bine”. Se uită încă o dată la ceas. Şuieră o înjurătură printre dinţi, dar numai pentru el; ştie că prin preajmă se pot întîmpla şi duşmani... Văzîndu-şi nevasta şi copilul alături, faţa prinde a i se mai lumina.
– Hai că mai e puţin! – îi încurajează el. Acuma vine şi gata!
Îşi ciupi băiatul de obraz, îi făcu cu ochiul, apoi îşi aprinse o ţigară (dăduse gata, în două ceasuri, un pachet întreg).
– Auzi, mă tăticule – se adresă el copilului, străfulgerat deodată de un gînd –, dacă te întreabă cumva al cui eşti, să răspunzi frumos: “A lu' tovarăşu' primar”, ai înţeles? Şi dacă te întreabă dacă eşti la şcoală, tu mai bine să spui că eşti, că ai şase ani...
– Aşa, puiule, să spui că eşti la şcoală! – interveni cu voce mieroasă şi directoarea de la ajutătoare, zîmbindu-i copilului şi căutînd să se arate cît mai binevoitoare. E bine să ştie că e la şcoală, dacă a împlinit şase ani – se adresă apoi primăriţei, voind să arate că ea a înţeles gîndul primarului şi că-l aprobă. E mai bine aşa! Poţi să spui că eşti chiar la noi, la ajutătoare – se adresă ea din nou copilului (care-i privea tîmp pe toţi).
De alături, bărbatu-său, Nelu, tuşi stînjenit...
– Ia uite, parcă se vede ceva! Am impresia că vine... – zise deodată primarul, arătînd către şosea.
Butufei îşi puse şi el mîna streaşină, de parcă asta l-ar fi ajutat să vadă mai bine, deşi nu era soare să-l deranjeze.
– Parcă... – făcu şi el, scrutînd şoseaua alburie, aflată la cîteva sute de paşi.
– Hai, hai, toată lumea să fie gata! – răcni primarul, bătînd mobilizator din palme. Fiecare la locul lui! Aveţi grijă de ăştia micii!... Şi nu uitaţi: ne aflăm la acţiunea “Mic şi mare pe ogoare”, faza comunală... Am fost şi ieri, şi alaltăieri...
Simţea cum i se urcă inima în gît. Azvîrli ţigara şi o înfundă în noroi cu vîrful cizmei.
– Ei sînt! – confirmă şi bărbatul directoarei de la ajutătoare, lungindu-şi gîtul spre şosea.
– Hai, hai, daţi-i drumul! – porunci tot mai surescitat primarul.
Fiecare, ordonat şi ascultător, începu să facă ceea ce i se rînduise, într-o aşteptare febrilă, cu stîngăcie şi înfrînată obidă. Cineva îşi plesni copilul care căsca gura, zăpăcit. Copilul începu să plîngă, dar ameninţarea unei noi plesnituri îl amuţi de îndată...
– Doamne-ajută, tov. primar! – zise Butufei, cuprins subit de un misticism inconştient.
– Am zis eu, Butufeie: scăpăm acu', trăim o sută de ani! – repetă primarul.

V

Şirul de maşini negre alunecă pe şosea, pe lîngă fermă, pe lîngă cîmp, pierzîndu-se în ultimele zdrenţe ale ceţii. Primarul şi ceilalţi le petrecură năuciţi cu privirea.
– Ce dracu'? Un' se duce, bre?! – exclamă înciudat primarul, scoţîndu-şi şapca de campanie şi scărpinîndu-se în cap.
– Dracu' să mai înţeleagă! – spuse Butufei, ridicînd din umeri. Am totuşi impresia că n-a fost Te-leagă... Ah, da, n-a fost el! – izbucni parcă iluminat în clipa următoare, bătîndu-se cu palma peste frunte. N-avea, bre, de ce să vină dinspre...
– Adică da! – se lumină şi primarul. La ora asta nu putea decît dinspre Bucureşti! Bă, da' proşti mai sînte...ţi!
Răsuflă uşurat, punîndu-şi şapca la loc. Pe de o parte ar fi vrut să vină mai repede, să se termine odată totul, bine-rău cum s-o termina; pe de altă parte, orice amînare îl mai uşura, căci spaima de a da ochii cu Te-leagă, mai ales după visul rău de peste noapte, aproape că-l înnebunea. Îşi aprinse o nouă ţigară, luată direct din buzunarul de la piept al lui Butufei, îşi dădu capul pe spate şi suflă fumul cu nesaţ.
– S-a făcut unşpe fără douăzeci... Io zic că nu mai vine... – îndrăzni să opineze Drăghici de la fierăraie, o namilă molcomă de inginer obez, îndreptîndu-şi cu greu şalele.
Acum ceaţa se risipise aproape de tot şi stătea să se ivească soarele zgîrcit al toamnei, ca un semn de tainică izbăvire.
Vine, vine, sigur vine! – îi agasă pe toţi o voce mai mărginaşă.
La vorbele acestea, primarul tresări pe dinăuntru. Parcă le mai auzise de curînd, pe astea sau altele asemănătoare... A, da, visul... coşmarul... Dracu' să-l ia pe Te-leagă! Dracu' să le ia de vorbe! Îi reveni în minte imaginea absurdă a vacii zburătoare şi retrăi o clipă atmosfera cenuşie, apăsătoare a visului. Se scutură ca să-şi alunge gîndul.
– Ba cred că are dreptate ăsta grasu' – interveni iarăşi Butufei, în vreme ce-şi slăbea nasturele de la gît. Dacă nu vine pîn' la unşpe, nu mai vine deloc... Poate altădată, da' om mai vedea...
– Adevăru' e că a zis la nouă, nouă-jumate... N-a întîrziat el atît toată viaţa la un loc! Ăsta ori vine, ori nu mai vine... – medită primarul. Mi se pare mie c-am ieşit în cîmp degeaba!
– Ne-am făcut de rîs la toţi proştii! O să rîdă elevii de noi! – spuse o profesoară, mai la o parte, desfofolindu-se din canadiana matlasată.
– De ce să rîză, tovarăşa profesoară? – se oţărî primarul, ager la auz. Să-i învăţaţi acolo, dacă nu i-aţi învăţat, că munca nu e o ruşine; poţi să fii şi cu stea în frunte, munca-i muncă, sarcina-i sarcină!...
I se năzări din nou imaginea vacii zburătoare, apoi cea a cheilor-cătuşe, dar acum nu-l mai tulburară. Îşi recăpătase siguranţa şi robusteţea lui de primar... Ceva – instinctul? experienţa? “mintea de pe urmă”? – îi spunea că Te-leagă n-o să mai vină deloc, nici în ziua şi nici în toamna aceea...
La unsprezece fix, primarul îşi scoase şapca, se şterse pe frunte de cîteva broboane de sudoare şi le spuse tuturor că gata, ce-a fost, ce n-a fost, vorba e că a fost, şi acum e vremea să se ducă fiecare pe la treburile lui...
– Tot e bine, tov. primar! – zise Pigulea. Acum o să trăim o sută de ani...
Pe şoseaua limpezită se scurgeau paşnice convoaie de maşini multicolore. Primarul îşi puse iarăşi şapca la loc, scuipă primăreşte, apoi zîmbi pe sub mustăţi şi o luă agale spre primăriţă şi spre copil, repetînd în gîndul lui, admirativ şi invidios totdeodată: “Al dracului Pigulea!”.

Răzvan CODRESCU
Bucureşti, 5 noiembrie 1986

P. S. 12 ianuarie 2007, Bucureşti, Cimitirul Ghencea Militar: Ion Dincă, zis Te-leagă, ajuns fără regrete la 79 de ani, a fost înmormîntat cu onoruri militare...

3 comentarii:

La 14/2/08 9:07 a.m. , Anonymous Vania a spus...

L-am preluat pe Ion T., cu un aranjament: la cap. II nu am pus italice, ca să nu se prindă cititorul din prima...
Mai citisem bucata în PC, nu mai ştiu în ce an. Prin 92-93...

 
La 14/2/08 6:07 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Atunci scot şu eu italicele (care, de fapt, nici nu erau iniţial, ci le-am pus, cam neinspirat, la postarea pe blog).

 
La 14/2/08 6:18 p.m. , Blogger Ioan Usca a spus...

Da, că arăta ca şi când s-ar face cu ochiul... Cumva, ca pentru blonde.

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire