miercuri, februarie 13, 2008

GÎLCEAVA DRACULUI CU LUMEA



Includ mai jos, în urma mai multor sugestii sau solicitări, numai capitolul final al eseului meu Gîlceava dracului cu lumea. Mic tratat de demonologie aplicată, apărut în volum la Editura Nemira, în 2005.

CU DRACUL, TOTUŞI, NU E DE GLUMIT…

Sindromul lui Aghiuţă

Fără îndoială, numele burlesc cel mai răspîndit la noi al spiritului rău este AGHIUŢĂ (“poreclă aproape afectu­oasă a diavolului”), diminutivarea ironică a grecescului hagios, “sfînt”, ceea ce s-ar tălmăci prin “sfîntuleţul” sau “sfinţişorul” (se întîmplă mai rar ca aceste denomina­ţiuni echivalente să apară ca atare). Este un soi de sacra­litate răsturnată, înghiţită ulterior în uzul profan (comic şi satiric). Se naşte însă întrebarea dacă nu cumva avem de-a face cu o prea accentuată tendinţă autohtonă de baga­telizare a răului, ba chiar de un fel de simpatie poznaşă faţă de “pitorescul” acestuia.
Nu e vorba de a ignora prezenţa complexă a “rîsului exor­cizator” în tradiţia creştină (culminînd, poate, cu acea for­mulă franciscană a sfidării diavolului: Apri la boca, che ora vi ti voglio cacare! – “Cască-ţi gura, să mă c.. în ea!”, recomandată, zice-se, de chiar il Poverello di Cristo...), dar, “căzut în popor”, mi-e teamă că el poate purta spre o raportare superficială (dacă nu şi eronată) la existenţa şi problematica răului, aşa cum s-a întîmplat şi cu adaptarea populară a ereziei bogumilice. Ba chiar se poate naşte bănuiala că diavolului însuşi îi convine acest tip de raportare, căci “a lua în rîs” poate să însemne şi “a nu lua în serios”... (Să nu uităm nici de vecinătatea periculoasă – chiar dacă nu necesară – între deriziune şi desacralizare: cel înclinat “să ia totul în derîdere” sau “peste picior” este adesea cel ce “nu mai are nimic sfînt”). Dorinţa legitimă de a evidenţia anumite func­ţii pozitive (şi chiar religioase) ale rîsului/deriziunii (pentru care densa carte a d-lui T. Baconsky, citată anterior*, rămîne greu de depăşit) nu trebuie să ne facă să neglijăm aspectele negative ale problemei, mai ales pe fon­dul “uşurătăţii” morale şi intelectuale a lumii de azi. Altfel spus, nu oricine îşi poate îngădui “să se tragă de şireturi” cu dracul!
Or, cînd “tatăl minciunii” devine “Aghiuţă”, “Cătă­nuţă”, “Nefur-tache”, “Micuţul”, “Michiduţă”, “Nichi­per­­cea”, “Michimaos” (recentă denumire din aria moldovenească, despre care încă n-am habar dacă a apucat să treacă Prutul încoace!) sau pur şi simplu “drăcuşor” (echivalent al livres­cului şi simpaticului “spiriduş”), te întrebi dacă nu cumva omul suferă de o duioasă inconştienţă. Oare acel “Dracul nu-i atît de negru pe cît pare” nu-i tot o expresie curentă a acestei tendinţe primejdioase, constînd în “îmblînzirea” imaginii dracului, ba chiar în “acomodarea” cu acesta? Cînd un alt proverb spune: “Multe pe lumea asta le-a făcut şi diavolul”, nu pare să fie vorba doar de o reminiscenţă bogumilică între altele, ci de-a dreptul de o doză de înţelegere şi chiar de admiraţie pentru “activismul” şi “puterea creatoare” a dracului. E ca şi cînd ai spune, cu un spirit de justiţie prost înţeleasă: “Să-i dăm dracului pe cele ale dracului şi lui Dumnezeu pe cele ale lui Dumnezeu!”...

De ce nu te poţi face frate cu dracul


Românul, cu precădere, pare să creadă că dracul se lasă “şmecherit” la modul vulgar şi că puterile acestuia pot fi împrumutate de cîte un om “şmecher”, despre care se-ajunge să se spună admirativ că este “al dracului” sau “dat dracului” (în ultima vreme, s-a extins tot mai mult, mai ales printre tineri, tendinţa de a reda orice superlativ prin cuvinte sau sintagme din sfera răului/urîtului, întîie­tatea deţinînd-o formula: “E bestial!”).
Desigur, un Ivan Turbincă, un Dănilă Prepeleac sau un Păcală sînt gustoşi în sfera ficţiunii, dar românul îţi lasă impresia că pentru el nu există graniţe efective între ficţiune şi realitate. Iar nesăbuinţa româneasacă ajun­ge pînă la acel proverb prin care s-ar putea da seama de mul­te dintre erorile tragice ale raportării noastre la exis­tenţă, nu numai ca indivizi, dar şi ca neam: “Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea”! Această vorbă închipuit înţe­leaptă a făcut o carieră unică la români şi credem că poate constitui – ca expresie concisă a unei întregi mentalităţi vicioase – una dintre bazele explicative ale “ratărilor” noastre istorice. Se poate scoate de aici toată “filozofia” com­promisului la români, toată naivitatea rînduielilor noas­tre seculare şi o bună parte din motivaţia acelui “n-a fost să fie” despre care s-a spus că ne urmăreşte ca o fata­litate. Căci cine se face “frate cu dracul” nu trece nicio­dată “punţile” esenţiale, dracul fiind vrăjmaşul nedezmin­ţit al oricărei împliniri sau izbînzi pozitive. S-ar putea spune mai degrabă că “destinul” nostru nu-şi va afla izbăvirea decît în măsura în care vom fi în stare să ne lepădăm de această falsă înţelepciune.
Nu există, mistic vorbind, naivitate mai mare decît aceea de a crede că Părintele Înşelăciunii s-ar putea lăsa omeneşte înşelat sau că, altfel spus, omul ar putea fi mai “al dracului” decît dracul! Profilaxia şi terapia Răului nu ţin de puterile omeneşti (ce pot constitui doar o condiţie favorizantă, iar nu o cauză efec­tivă), ci de puterea Binelui dumnezeiesc, cu care creştinul este chemat să con-lucreze în toate (prin faptă şi rugăciune). Şi cum să te în-frăţeşti cu ne-fratele însuşi?! Sau cum să realizezi ce­va în cîrdăşie cu cel ce năzuieşte nimicul?!
Înţelepciunea altora ne învaţă că “şi dracul ştie ce-i binele, dar nu vrea să-l facă” (extensiune moralizatoare, poate, a tulburătorului loc neotestamentar de la Iacov 2, 17-19: “Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi [...] Tu crezi că Unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demo­nii cred şi se cutremură”...). Diavolul poate oferi cel mult – dar tot spre pierzanie – iluzia condiţionată a binelui (precum Mephisto lui Faust), ceea ce Noica numea, în termeni filosofici, “pri­ma­tul posibilului asupra realului” (în fond, aventura bez­metică pe marginea neantului a omului amăgit şi amăgitor).
Creştineşte vorbind, noi avem de ales între a fi “robii lui Dumnezeu”, năzuind spre cele “de-a dreapta”, sau robii diavolului, ispitindu-ne spre cele “de-a stînga” (diavolul este sinistru şi-n sensul etimologic al cuvîn­tului). Ne mişcăm, în termeni augustinieni, între civitas Dei şi civitas terrena (sive diaboli). Or, între aceste două “stăpîniri” antagonice – a “dreptăţii” şi a “strîmbătăţii” – nu încape compromis moral (chiar dacă ele, în intervalul fluid al istoriei, “sub vremi”, sînt, cum spune acelaşi autor, perplexae şi permixtae, “neclare” şi “amestecate”): nu poţi sluji concomitent lui Dumnezeu şi lui Mamona (cf. Matei 6, 24; Luca 16, 13). Nici măcar dacă eşti român...

Răzvan CODRESCU


* Este vorba de Teodor Baconsky, Rîsul Patriarhilor. O antropologie a deriziunii în patristica răsăriteană, Editura Anastasia, Bu­cureşti, 1996, cu un capitol despre “rîsul exorcizant”. În Cuvîntul înainte, d-l Andrei Pleşu observă: “Marii duşmani ai celui care-şi caută mîntuirea sînt acedia [plictisul] şi disperarea. Împotriva lor, umorul e o unealtă perfectă, dacă e supravegheat de o inimă dreaptă şi cuviincioasă. În definitiv, adevăratul creştin se distinge tocmai prin capacitatea sa de a rîde de lucrurile de care, îndeobşte, nu rîde nimeni: moartea şi demonul” (p. 9; subl. mea).



4 comentarii:

La 13/2/08 3:31 p.m. , Blogger Claudiu Târziu a spus...

Excelent! Textul mi-era cunoscut, dar momentul republicarii (pe blog) ma surprinde placut. Caci deunazi am avut o discutie aprinsa cu niste oameni de bine care nu prea cred ca diavolul e in lume, ca isi preumbla coada, naravurile si ispitele printre noi. Lor li se pare ca dracul e o abstractiune si ca, de vreme ce credem in Dumnezeu, nu mai este logic sa credem ca exista si dracul (sic!). Pentru ca, nu-i asa?, peroreaza ei, Dumnezeu nu i-ar ingadui ingerului cazut sa-l traga in iad pe om. Nimic mai fals, dupa cum stim. Dar iata ca sint destui oameni, altminteri cu pretentii intelectuale si chiar... duhovnicesti (!!!), care inca mai cred asa.
Inca o data, felicitari!

 
La 13/2/08 7:07 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Vorba lui Denis de Rougemont: prima viclenie a diavolului este aceea de a te face să crezi că nu există. Şi viclenia asta a lui prinde mai ales la oamenii deştepţi... Iar noi, românii, pe lîngă faptul că ne naştem poeţi, sîntem şi foarte, foarte deştepţi... Ai dracului de deştepţi!

 
La 16/2/08 3:39 a.m. , Blogger vio a spus...

Avem un prieten (90 de ani trecuti) care nu poate sa conceapa ca Tatal nostru este in stare a ne condamna in eternitate pentru gresalele noastre (spovedite sau nu). Si asta chiar impotriva iubirii Sale infinite ce ne-o poarta! Si de aici continund argumentarea dumnealui se ajunge a se vedea in "uciga-l toaca" numai sperietoare si folclor! Un mijloc/nascocire pentru oamenii simpli (dar credinciosi!) de a evita cadera in pacat...Partea neplacuta a istorioarei mele este ca domnul nu poate fi convins de existenta reala a dracului pe pamant fiind de neclintit in convingerile sale.

 
La 16/2/08 8:25 a.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Nu e singurul.De altfel, negarea existenţei diavolului şi a infernului este atît un corolar al gindirii ateiste, cit şi al celei protestante (vezi Biserica Anglicană). Diavolul triumfă în propria lui negaţie.
În ce priveşte judecata lui Dumnezeu şi destinul postum al păcătoşilor, noi nu putem face decît supoziţii, dar cred că Dumnezeu mai degrabă poate fi milos pînă la a fi nedrept decît drept pînă la a fi nemilos.

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire