luni, februarie 25, 2008

DON QUIJOTE ŞI PRINŢUL MÎŞKIN

Cavalerul Tristei Figuri


Doi “nebuni” exemplari


Nebun, da, sînt nebun! Dar, lume, dacă
N-ar fi nebuni, ai fi de tot săracă,
------------------------------------------------
Căci cei cuminţi n-ar face rod nici unii
De n-ar muri în locul lor nebunii
.
*

I

Uneori, după cuvîntul apostolic (cf. I Corinteni 1, 27), Dumnezeu le alege pe cele “nebune” ale lumii spre a le face de ruşine pe cele “înţelepte”. Fără un sîmbure de nebunie, toate înţelepciunile lumii îmbătrînesc şi pier pe limba lor. “Nebunia cea bună” este o condiţie sine qua non a oricărei înţelepciuni care refuză să încremenească în ea însăşi, care vrea să rămînă tînără şi lucrătoare, din­colo de zarva cuvintelor.
În fond, orice nouă înţelepciune trece la început drept nebunie. Poate că istoria spiritului omenesc nu este altceva decît povestea “înnebunirilor” lui succesive. Orice idee mare se naşte sau se primeneşte printr-o “nebunie”, iar purtătorul ei este un fel de Pavel în faţa înţelepciunii “oficiale” a vremii sale; întotdeauna se va găsi un bur­ghez, un sceptic sau un academician care să-i spună: “Asu­pra acestor lucruri te vom asculta altădată...” (a se vedea Fapte 17, 32; 24, 25 sau 26, 23-25).
Epocile “aurorale” presimt ceva din această taină a nebuniei, arătîndu-se sfioase în faţa ei şi asimilînd-o ade­­seori sacralităţii**. Pare un semn al vremurilor “crepus­culare” tendinţa de a da uitării posibila vecinătate dintre înţelepciune şi nebunie. Atunci se întîmplă ca nebunia să se vulgarizeze, iar înţelepciunea să se istovească; precum astăzi, bunăoară, cînd avem “nebunii” noştri şi “înţe­lep­ţii” noştri – care ne obosesc deopotrivă...
În haosul spiritual al vremii de acum, glumea cu tîlc Constantin Noica, “ne-ar trebui un grec”. Şi Pavel (pe care filosoful de la Păltiniş îl socotea adevăratul părinte al creştinismului) făcuse, ce-i drept, carte grecească, dar nu­mai cu atît el n-ar fi ieşit niciodată din pielea lui Saul din Tars! Mai mult decît de “un grec”, noi am avea nevoie poate de “un nebun” sublim din tagma dumnezeiescului Pavel. De o nebunie capabilă să înfrunte lumea şi să-i redea sensul ei ne-lumesc.
Dar pînă cînd o astfel de nebunie primenitoare se va ivi aievea în tîrziul acestei lumi, am putea lua măcar urmele nebunilor plăsmuiţi, spre a învăţa cîte ceva – per speculum et in aenigmate – despre virtuţile “sfintei ne­bunii”...

II

Don Quijote, acest cuerdo loco (“înţelept nebun”) sau loco que tira a cuerdo (“nebun care trage a-nţelept”), este Cavalerul baroc al “Tristei Figuri”, conştiinţa eroic-medievală a unei Spanii intrate în declin***. Aşa cum pe Pavel, după părerea dregătorului roman Felix, multa învă­ţătură îl făcuse să dea în nebunie, bietul hidalgo din La Mancha, adîncindu-se prea mult în lectura cărţilor cava­lereşti, a ajuns “să se smintească” (se le han secado los sesos). Şi iată-l pornind în lume, călare pe o mîrţoagă şi încins cu arme ruginite, să refacă pe cont propriu idealul medieval al cavaleriei rătăcitoare. Don Quijote este ulti­mul şi cel mai sublim dintre cavalerii vechii Europe, deopotrivă rătăcit şi rătăcitor: rătăcitor în spaţiu şi rătăcit în timp, adică împărtăşind condiţia marilor “nebuni” tri­mişi să primenească înţelepciunea lumii. Care va fi fost exact “Damascul” lui Alonso Quijano, Cervantes nu ne spune anume. Cert este că, printre Amadişi şi Tiranţi, lui Alonso Quijano i s-a năzărit, într-un ceas de graţie, nă­luca misiunii sale. Şi după cum Saul a devenit Pavel, Alonso Quijano devine Don Quijote de la Mancha – apostolul prospeţimilor medievale într-o lume îmbătrînită de prea-plinul propriei istorii. Dacă acel Segismundo din drama lui Calderón de la Barca credea că “viaţa este vis”, Don Quijote, mai realist în nebunia lui, se străduieşte s-o convertească la visare. De Don Quijote s-a rîs şi încă se mai rîde, cu rîsul barbar al celor înţelepţiţi lîngă sacul cu merinde. Sensul adînc al nebuniei lui alunecă de patru veacuri pe luciul pozitivist al prostiei omeneşti...
Donquijotismul încearcă să dea soluţia unei crize, să reconexeze lumea la o etică eternă (Unamuno nu se sfieşte să-l definească astfel: ... todo un método, toda una epistemología, toda una estética, toda un lógica, toda una ética, toda una religión sobre todo; es decir toda una economía a lo eterno y a lo divino, toda una esperanza en lo absurdo racional – “... o întreagă metodă, o întreagă epistemologie, o întreagă estetică, o întreagă logică, o întreagă etică, o întreagă religie mai ales; ceea ce va să zică o întreagă economie a eternului şi a divinului, o întreagă speranţă în absurdul raţional”). El întruchipează “noutatea” mărturisitoare în liniile de forţă ale unei tradiţii venerabile. Căci dacă “nimic nu este nou sub soa­re” (Ecclesiastul 1, 9), sub acelaşi soare nimic nu este vechi cîtă vreme poate fi iarăşi şi iarăşi autentic re-trăit. Lumea lui Don Ouijote (sau cea a lui Cervantes, dacă vreţi) avea vitală nevoie de o astfel de nouă nebunie/în-nebunire, aşa cum nevoia ei o va simţi mai tîrziu, poate şi mai acut, generaţia spaniolă de la 1898, în frunte cu acel exaltat apologet al nebuniei creatoare care a fost Miguel de Unamuno. Aşa s-a întîmplat ca Don Quijote să re­a­pa­ră, după trei veacuri, ca simbol mesianic al unei Spanii avide să renască (Nuestro Señor Don Quijote, el Cristo español – “Domnul nostru Don Quijote, Christosul spa­niol” – îl numeşte Unamuno, în La vida de Don Quijote y Sancho), ba chiar ca posibil răspuns la criza generică a omului european (Don Quijote en la tragicomedia euro­pea contemporánea – “Don Quijote în tragicomedia Eu­ro­­pei contemporane” – este titlul ultimului capitol din eseul Del sentimiento trágico de la vida en los hombres y en los pueblos, al aceluiaşi Unamuno). Nefiind în stare să dea ea însăşi acel mare “nebun” care să răstoarne “înţe­lepciunea” veacului, generaţia aceasta zbuciumată a por­nit în cruciadă retorică spre mormîntul sublimului Cava­ler, să-l scoată din mîinile “licenţiaţilor” şi ale “bărbierilor”. L-au recucerit, poate, dar s-a dovedit, în cele din urmă, că nu de un mormînt aveau nevoie...

III

Inocentul Mîşkin, “idiotul” lui Dostoievski, uma­nul “Prinţ Hristos” din caietele romanului (analogie supra­­­­licitată cîndva de un Romano Guardini), ne apare ca o replică răsăriteană la Don Quijote, fiind pîndit de ace­laşi ridicol în mijlocul unei lumi care pierduse “sensul nebuniei”. Este şi el un soi de “cavaler sărman” (cum îl şi numeşte Aglaia, evocînd romantica baladă a lui Puşkin), mărturisitor prin pildă personală al unei înţelepciuni care, atunci cînd îşi uită nebunia, se stinge în precepte. E ştiut că Dostoievski l-a avut în minte, cînd a purces la elaborarea romanului, şi pe eroul “comic” al lui Cer­vantes (unele paralelisme sînt de altfel evidente în text: condiţia a-normală a lui Mîşkin; bătaia cu pietre pe care i-o administrează copiii din satul elveţian, amintind de pro­cedura cu Don Quijote a ocnaşilor eliberaţi; figura mag­dalenică a Nastasiei Filippovna, devenită o altă Dul­cinee etc.; există şi aluzii directe, ca atunci cînd Aglaia, voind să pună bine un bilet primit de la Mîşkin, “se întîmplă” să-l vîre chiar într-o ediţie a romanului cervantin!). Acest étranger absolu (Paul Evdokimov) în lumea crepusculară a Rusiei aristocratice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea este purtătorul – “sărac cu duhul”**** – al unei nebunii evanghelice, smerite şi aproape plebee, trăite cu adînca religiozitate a sufletului slav tradiţional. El ne adu­ce aminte, între altele, de acei “nebuni pentru Hristos” (iurodivîi) care sfinţiseră odinioară, cu tălpile lor goale, stepele pravoslavnicei Rusii. De fapt, în Prinţul Mîşkin avem un reflex al misticului Ev Mediu răsăritean, aşa cum în Don Quijote aveam reflexul cavalerescului Ev Mediu apusean. Dar dacă spuneam că Don Quijote este mai realist decît Segismundo (personajul calderonian din La vida es sueño), eroul lui Dostoievski ne apare încă mai realist decît Don Quijote (întruchipînd însuşi realismul spiritual al Ortodoxiei*****): deşi visător incurabil şi epileptic vizionar, Mîşkin nici nu crede că viaţa este vis (ca Se­gismundo) şi nici nu încearcă s-o convertească la visare (ca Don Quijote). Optica lui nu de-formează realităţile, spre a le re-forma pe planul idealului, cum face “inge­niosul” hidalgo din La Mancha, ci stă în mijlocul lor neprihănit şi mirat, mîngîindu-le cu înţelegere şi cu milă, ca pe părul ucigaşului Rogojin. S-ar zice că nebunia lui Don Quijote în-cîntă realităţile, în vreme ce nebunia lui Mîşkin le des-cîntă. Nebunia lui Don Quijote se exte­riorizează halucinant, la scară enormă, pe cînd nebunia lui Mîşkin tinde să-şi asume lăuntric şi smerit toate strîm­bătăţile lumii, spre a le mîntui prin mută rugăciune.

Călăuza lui Tarkowski: un Mîşkin în variantă contemporană

IV

Don Quijote şi Prinţul Mîşkin reprezintă nebunia “exemplară” a două spiritualităţi specifice, dar comple­men­tare. Aşezat în orizontul Faptei, ca şi Faust, Don Quijote întruchipează activismul constituţional al spiri­tului apusean: cada uno es hijo de sus obras (“fiecare e fiul faptelor sale”), decretează Cervantes prin gura eroului său. Idealul cavaleresc întru care înnebuneşte “bunul” Alonso Quijano este chipul fidel al unui mod de a exista în lume, al acelui activism deopotrivă metafizic şi istoric ce a marcat drumul umanităţii occidentale – de la marşul sublim al cruciaţilor medievali pînă la marşul grotesc al nazismului. (Orice valorificare a existenţei are virtuţile şi viciile ei, fiind condamnată să îndure imperfecţiunea umanului.)
Încarnare sublimă a contemplativismului tradiţio­nal al lumii răsăritene, fără cal şi fără arme, resemnat şi încrezător în perspectiva veşniciei, certînd şi consolînd lumea cu blîndeţea smerită a sfinţilor şi ştiind parcă, dintr-o adîncă experienţă spirituală, că “leacurile” ad­mi­nistrate lăuntric sînt mai de preţ decît cele risipite în afară, Prinţul Mîşkin se înscrie în tagma celor ce cred că fiecare este fiul certitudinilor sale (“Mergi în pace; credinţa ta te-a mîntuit!”). Don Quijote ia lumea în vîrful lăncii şi apoi o pilduieşte cu vorbe mari, pe care bietul Sancho abia de le pricepe, pe cînd Mîşkin o veghează şi o mîngîie, pilduind-o cu vorbele simple ale purităţii mărtu­risitoare.
Ne aducem aminte, mutatis mutandis, de istoria evanghelică a Martei şi-a Mariei, surorile iubitoare de Hristos, pe care Domnul le-a judecat cu dumnezeiască blîndeţe: “Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti, ci un lucru trebuie; că Maria partea cea bună şi-a ales-o, care nu se va lua de la ea” (Luca 10, 38-42)...
Don Ouijote, “pelerinul”, purtător în veac al spiritului Martei, şi Prinţul Mîşkin, “mirele”, purtător în veac al spiritului Mariei, mărturisesc în eternitatea culturii europene, fie­care pe limba lui, despre mîntuitoarea nebunie a Crucii. “Căci cuvîntul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pen­tru noi, cei ce ne mîntuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: «Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi şti­­­inţa celor învăţaţi voi nimici-o». Unde este înţeleptul? Un­­de este cărturarul? Unde este cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lu­mii acesteia?” (I Corinteni 1, 18-20).

Răzvan CODRESCU

* Demostene Andronescu (n. 1927): finalul poeziei “Ne­bunul”, inclusă în volumul de versuri din închisoare Peisaj lăuntric (Ed. Puncte Cardinale, Sibiu, 1995), dedicat “Generaţiei mele de Don Qui­joţi striviţi de prea marele lor vis”.
** Este interesantă, ca relicvă a “nebuniei sacre”, originea cuvîntului românesc “zănatic” (continuator al mai vechiului “zînatic”, păstrat astăzi doar regional), pe care Hasdeu (confirmat de cercetătorii ulte­riori) îl pusese în legătură cu dianaticus – “cel stăpînit de Diana” (asimilată, pare-se, unei zeităţi geto-dacice a pădurilor). Cuvîntul este echivalent cu “lunatic” – cel “fermecat” de lună. Luna şi Diana se identifică mitologic.
*** Generaţia barocă, pe care Cervantes o precede îndeaproape, trăieş­te dramatic acest sentiment al crizei (exprimat prin desengaño). Un Quevedo va mărturisi – ca Unamuno mai tîrziu – că Spania îl “doare”. Don Quijote este el însuşi o icoană a omului baroc, îndurerat şi îngrijorat de lumea în care trăieşte. Spi­­­ri­­tua­­li­­tate conservatoare, principal bastion al Contrareformei, Spania poartă nostalgia grandorilor sale medievale. Barocul spaniol este, în latura lui atitudinală, o formă de neo-medievalism, pe care Don Quijote o ilustrează esenţial prin locura (nebunia) lui “ca­va­lerească”.
**** Grecescul ptochós din sintagma evanghelică ptochós to pneumatí (“sărac cu duhul”, după traducerile curente, ce redau prepoziţional dati­vul de relaţie din original) înseamnă de fapt, în contextul respec­tiv, tocmai “smerit”, “umil” (sensul cel mai concret al cuvîntului este “încovoiat”, “îngenuncheat”; de aici, “sărac”, “sărman”, ca stare ma­te­rială, dar şi “smerit”, “umil”, ca atitudine sufletească”); adevărata sărăcie cu duhul (al cărei tîlc modernitatea pare să-l fi pierdut), de­parte de a însemna prostie, ignoranţă, naivitate sau îngustime (DEX reţine, din păcate, numai sensul devalidat: “lipsit de inteligenţă, de spirit; prost…”), reprezintă tocmai buna smerire a minţii omeneşti în faţa Cuvîntului lui Dumnezeu. Desăvîrşirea însăşi a putut fi definită, creştineşte, drept “o prăpastie de smerenie” (Sf. Isaac Sirul).
***** “Arta lui Dostoievski se ocupă de realitatea spirituală profundă, de realul metafizic, fiind foarte puţin preocupată de existenţa em­pirică [...]. La el nu există hazardul realismului empiric [...]. Dacă s-ar putea numi realist, Dostoievski ar fi un realist-mistic”, era de părere N. Berdiaev (Filosofia lui Dostoievski, Institutul European, Iaşi, 1992, pp. 15-16). Să ne amintim că Dostoievski însuşi se auto-defi­nise ca “realist fantastic” şi “nebun mistic”. Consideraţii foarte inte­resante în această privinţă se află şi în Nichifor Crainic, Dosto­ievski şi creştinismul rus (curs litografiat, editat în 1998, în colabo­rare, de Arhidiecezana Cluj şi Anastasia - Bucureşti).

8 comentarii:

La 28/2/08 12:37 p.m. , Anonymous danieloctavian a spus...

Marturisesc ca, la o prima lectura, am gasit prea livresc eseul dvs.
Altfel, demonstratie superba. Perfect articulata.
Depasind varsta impresiilor nascute din iute si prima lectura, am purces la o re-lectura. Apoi re-re-lectura. Pentru ca abia acum sa fi prins cu adevarat frumusetea demonstratiei.
Si acum abia mi-am dat seama ca intreg excursul e doar o lunga si elaborata pregatire pentru citatul final din Corinteni. Si intelegand aceasta abia, avand deci cheia, pot trece acum la citire. Lucru pe care ma grabesc sa-l fac, salutandu-va.
P.S. Iar daca gresesc, nu mi-o spuneti. Va rog.

 
La 28/2/08 1:14 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Desi mai intalnisem crampeie de analiza comparativa a celor doua tipuri de nebunii apartinand personajelor amintite(Steinhardt de pilda, leaga cele doua tipuri de nebunii invocate de dumneavoastra, cu ,,nebunia" prin care este calificat Hristos ,,in purpura mincinoasa si incununat cu spini " aflat in fata saducheilor ,fariseilor si romanilor atunci cand se numeste pe Sine Fiul Lui Dumnezeu sau Fiul Omului),mi se pare extraodinar de potrivit si inedit sa legati analiza exemplaritatii nebuniilor de textul din Corinteni a Sf.Ap.Pavel, ca in final sa gasiti corespondentele spre cele doua tipuri de iubiri pilduitoare.Va felicit!
P.S.
Nu va opriti sa scrieti caci nu ne ,,plictisiti"...
Chiar daca textele sunt mai ,,ostenitoare", sa nu trageti dezamagitoarea constatare ca nu sunteti citit, pentru ca este falsa.
Altfel doar, de ce-am tot poposi pe blogul dumneavoastra si nu in altele, unde ai senzatia ca te afli la magazinele cu produse in serie sau de pret unic?
C.N.

 
La 28/2/08 11:36 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Pentru Daniel Octavian şi C. N.

Am putut constata cu mai multe prilejuri că am în dvs. doi cititori redutabili, aşa că vă mărturisesc că, de câte ori mai pun pe blog un material, vă am în minte ca pe nişte interlocutori ideali, cărora aş fi foarte trist să le produc vreo dezamăgire.
Sunt conştient că multe dintre textele postatate aici nu prea sunt texte de blog (lectura pe monitor fiind mult mai obositoare decât cea din carţi). În aceste condiţii, nu-mi fac iluzii şi nu pun preţ atât pe numărul cititorilor, cât pe fidelitatea receptoare - dar şi critica - a celor puţini. Şi ma bucur nu atât pentru că sunt citit eu, cât că văd că se citesc totuşi pe internet şi oferte mai puţin "grăbite" şi oarecum neconforme cu genul de "discurs electronic". E poate şi aceasta o formă de răscumpărare a vremurilor...

 
La 29/2/08 11:09 a.m. , Anonymous danieloctavian a spus...

Domnule Codrescu,

Chiar nu ştiu ce e potrivit pentru un blog şi ce nu. Eu însumi mă regasesc ades postând lucruri despre care nu sunt foarte convins ca îşi au locul acolo.
Până la urmă important e că scurtăm distanţa dintre noi şi cititori. Mulţi, puţini, după cum sunt vremurile şi gusturile.
Desigur, lectura pe monitor nu e cea mai comoda. Aş da-o oricând pe foşnetul hârtiei. Dar nu văd de ce, aflându-ne în spaţiul acesta, ar trebui să ne schimbăm într-atât încât să nu mai citim ceea ce, în mod obişnuit, ne e carte pe noptieră, ci musai frivolităţi vesele şi lucios ambalate. Nu că nu am ceda şi ispitei acesteia.
Şi ca să fiu cinstit până la capăt: vă citesc şi pentru că citindu-vă reuşesc să îmi păstrez o bună parere despre mine insumi. Pentru că reuşesc să îmi demonstrez că nu mi-am pierdut cu totul bunele deprinderi şi mintea cea bună.
Un al motiv ( care nu mai ţine de vanitate) e ... Gâlceava dracului cu lumea. Dar asta e deja o altă poveste...

 
La 22/7/08 1:46 a.m. , Blogger calin a spus...

Mi s-a parut geniala deductia si sublinierea gandirii de tip apusean(fiecare este fiul faptelor sale)si a celei de tip rasaritean (fiecare este fiul certitudinilor sale). Concluzia evanghelica a acestui tour de force intelectual prin care comportamentul Mariei este considerat superior celui al Martei, desi favorizeaza atitudinea contemplativa (de acceptare, de ascultare si de armonizare cu Vointa Divina) specifica Rasaritului cred totusi ca ar trebui contrabalansata de vorba Apostolului,conform careia: credinta fara fapte este moarta. Bineinteles, nu e vorba de o slabiciune a textului, ci de prezentarea dimensiunii sociale a mesajului crestin.

 
La 22/7/08 12:53 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Vă dau dreptate. Eu am pus problema numai în termeni foarte generali.

 
La 5/8/09 11:29 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Rugaciunea este fapta faptelor,smerita,nevazuta decit de ingeri si de Dumnezeu,sfintitoare,lucratoare in tacere,scara pe care Dumnezeu se coboara in sufletele oamenilor,daruind,vindecind,linistind,mintuind,unind peste vremuri si spatii...
Mie mi-a placut mult Idiotul,poate cel mai mult din toate romanele lui Dostoevski pe care le-am citit cindva.
Mi-a placut si ce a scris Razvan aici,Domnul sa ne ajute in vecii vecilor !

 
La 28/3/15 8:44 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Am un text despre o interp. alchimica a unor scrieri dostoievskiene .Desi sufera ca ,stil, literar , fiind mai mult o schita , ma gindesc ca v-ar putea interesa , este , oarecum , in linia interpr. lui Evola , realmente alchimic .Va multumesc si imi cer scuze totodata.
https://stefanadrianblog.wordpress.com/

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire