SANDU TUDOR ŞI MIRCEA ELIADE

Sandu Tudor

O PSEUDO-EPISTOLĂ INEDITĂ
A LUI SANDU TUDOR
CĂTRE MIRCEA ELIADE

Sandu Tudor (pseudonimul literar al poetului şi gazetarului Alexandru Teodo-rescu), figură centrală a grupării spirituale a “Rugului Aprins” de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, devenit mai tîrziu monahul Agathon, apoi iero­schi­­monahul Daniil de la Rarău, a murit în 1962 în temniţa comunistă de la Aiud, fără a se cu­noaşte locul unde a fost îngropat.
Această “pseudo-epistolă” (de fapt, un subtil pam­flet), desigur neexpediată, datează din 1949 şi este extrasă dintr-un caiet al autorului cu note de lectură la Mir­cea Eliade, Techniques du Yoga (Paris, Gallimard, 1948), sursă aflată în posesia d-lui prof. Alexan­dru Dimcea.
Barele duble din textul tipărit marchează delimitarea paginilor din manuscris (în număr de 10, considerînd şi pagina de titlu). Ortografia este a autorului.

Mircea Eliade

O pseudo-epistolă //

Citind cartea lui Mircea Eliade Techniques du Yoga:

Iată căpătuită, în sfârşit, şi cartea aceasta a ta. A fost ca o mare înotare printre mărăcini, bolovani şi găuri. Iar rezultatul? Cu câte nu m’am înavuţit, câte n’am învăţat!
Îmi vine cu adevărat să scriu un întreg poem de tresăltare şi avânt!
Prietenul meu Mircea a rămas veşnicul acelaş. Îl văd prin sita depărtării şi anilor: acum ceva suriu de tot, dar înduioşător de ne schimbat.
Câte cunoştinţe, câtă vervă, ce neaşteptat; ce erudit, ce savant eşti, Mircea!
Dar ca şi altădată, dragă prietene, m’ai uluit, m’ai depăşit, am nevoie să ne oprim puţin în loc şi să fim puţin serioşi. Îţi mai aduci aminte: acesta era un vechi obiceiu “năist”. Să ne uimim oprindu-ne locului – şi de noi înşine. Extraordinar! Stai înmărmurit ce poate săvârşi “agerimea asta dâmboviţeană”, când a sărit, nu imaginar, ci în salt aevea, cu totul real, din ashra- // murile sălbatice ale Himalaei, de-a dreptul pe plaiurile de lumină şi rafinament ale Muntelui Sfintei Genoveva (La Montagne Sainte-Geneviève).
Cu toţi suntem de acord. Nici nu putea să fie ceva mai extraordinar, mai cap în cap.
Dar tu, Mircea, eşti ca totdeauna “extraordinar”! De la octava mie de metri a “mayei” indiene, a nirvanei, a non-existenţialismului din Soare-Răsare, de-a dreptul în furnicarul cel mai occidental cu putinţă, în concretul cel mai “existenţialist” şi biruitor pe malurile Senei – e adevărat puţin cam corcit., cam surogat; dar asta nu are prea mare însemnătate, nu umbreşte, sincer, cu nimic marea viziune pe care ne-o dai tu, Mircea!
Tu eşti peste zările obişnuite şi vulgare ale zilei şi vezi prin uriaşii tăi ochelari metafizici atât de departe! Aduci cu tine atâta noutate, atâtea idei, atâta fosforescenţă, atâţi licurici transcedentali, dar mai ales atâta experienţă yoga, atâta tehnică yoga, atâta trăire autentică yoga. Yoga cea mai pură cu putinţă realizată în ashra- // mul de la Rishikesh în văgăunile Himalaei, cei mai înalţi munţi din lume, lucru pe care îl ştiu şi copiii. Călăuzit de un încercat guru, guru adevărat, tu te-ai nevoit, te-ai străduit, te-ai supus aspru celor mai grele exerciţii yoghine. Cu yoga nimeni nu se joacă. Pentru yoga trebuie să te dăruieşti întreg, viaţa întreagă. De aceea şi tu, ca să capeţi încrederea tutulor, lămureşti, fără şovăire şi pe bună credinţă, autenticitatea experienţii tale. De aceea te-ai şi grăbit să mărturiseşti dintru începutul cărţii tale că ai “sejurnat” şase luni întregi în ashramul de la Rishikesh. Şase luni în post şi extaz, pentru un “dâmboviţean” ca tine e ceva unic, definitiv, face cât o viaţă întreagă. La Rishikesh în transă, în agracarya – adică cea mai desăvârşită conduită de saddhana, de supremă concentrare şi răpire, ca un adevărat Boddhisattva. Dovada cea mai zdrobitoare şi de netăgăduit sunt şi fotografiile luate la faţa locului. Parcă mi-amintesc: tu, Mircea, // în haina galbenă a unui bhikkhu stând jos, în cea mai clasică şi corectă poziţie a tehnicii jhana. Într’adevăr, nici un valah, Mircea, nu a făcut cândva aşa ceva. Eşti nemaipomenit!
Şi după vechiul nostru obiceiu “năist” să ne răzimăm în coate şi cu bărbia în palme – întoarcerea la o clipă de răgaz desăvârşit – să ne facem gânditori şi serioşi. Seriozitatea însă aduce tristeţe, iar tristeţea simţământul cu totul răsturnat unei înflăcărări, sglobii cum pornisem. Melancolia atâtor ani ne desparte: 22 Noembrie 1928, când ţi-am dat în gară minunatul triptic rusesc pe sticlă ca să-ţi fie ţie calea păzită şi sufletul tău să rămână ortodox, acolo în miraculoasa Indie unde plecai. Şi iată, 21 de ani tot prăfuind cu tălpile noastre nătânge drumul cel larg. Iar acum unde suntem, unde am ajuns, ce am ajuns? În loc de călugări sau sfinţi, de asceţi sau magi pseudo-ştiutori, pretinşi savanţi ai meleagurilor primitoare şi “faubouriene” ale // Sorbonei. Nu te-am mai văzut de atâţi amari de ani, dragul meu. Trezirea asta “à la Nae” sunt sigur însă că te va face să recunoşti că nu eşti prea încântat de tine însuţi, de împlinirile tale. E şi firesc, e şi frumos; e un semn bun să fii pururi nemulţămit de tine. Şi apoi… Ştiu, ştiu. Ai dreptate: Primum vivere, deinde philosophari. Văd cuta puternică a zâmbetului tău “nirvanic” de înţelept îngăduitor: darea ta din umeri de arhanghel demisionat.
O! tu, cuceritorul de lumi, măreţ apologet al virilităţii.
Şi acum un gând de prieteni şi, pentru adevăr, o mărturisire de cinste critică: Ţi-am citit cartea fără curmare, în câteva zile; aceasta fiindcă mi-a trezit multe sugestii şi mi-a dat multe informaţii. Dar vai câte mii de ghilimele peste ghilimele şi câte cuvinte sanscrite şi indiene, ce pompă uriaşe de focuri bengale, ce vârcolire în gol pretenţioasă, // ce lipsă deplină de gând viu, de părere a celui ce s’ar angaja cu o trăire, o ascetică lunecare golaşe peste clasicele locuri comune, şi aceasta tocmai atunci când pari că ai vrea să dovedeşti ceva nou. Vai! la ce desăvârşită artă de a măslui ai ajuns. Vai! ce minunat neant ai reuşit tu să ne aduci.
Ştiu că aceasta nu te va supăra prea mult. De-altminteri violenţa sincerităţii mele, pe care o cunoşti, nu poate umbri sau scutura pomul cel bătrân al prietenii noastre.
Noi suntem “năişti” adevăraţi şi ne plac poamele şi adevărurile crude. Dinţii noştri nu se strepezesc uşor, fiindcă ştim să muşcăm şi noi tare şi suntem, Mircea, încă destul de “virili”.
Şi acum, lunecând uşor spre fantezie, vreau să te întreb: Cunoşti oare pe José Cadalso, strălucitorul poet spaniol? Mi-am adus aminte de spiritualele sale îndrumări profesorale, de savant, din faimosul lui Los eruditos a la violeta. // Nu ştiu dacă ai citit această carte. Tu, care eşti un desăvârşit poliglot şi stăpâneşti aşa de bine spaniola, ai norocul şi bucuria să o poţi citi în original. Eu însă, care nu mă călăuzesc decât, indirect şi nătâng, de dicţionare şi puţină închipuire, abea pot să ghicesc cât de minunată trebue să fie Los eruditos a la violeta. Am intuiţia, aproape descoperirea întreagă şi clară – ca un bun ironist ce eşti – [că] te-ai hotărât să fii cel mai autentic adept al marelui poet. Ceva din umorul lui cuceritor te mână în dorinţa ta gratuită de a birui cu tot dinadinsul Occidentul.
De altminteri ironia este virtutea cea mai ştiinţifică, a ştiinţei pure. Mi-aduc aminte că Bachelard sfătueşte pe omul obiectiv de a practica acest exerciţiu de auto-zeflemisire. Trebue să distingi în tine-însuţi convingerile ne discutate, farmecele care falsifică inducţia adevărului. Să nimicim fiecare în noi înşine cu cât mai mare grije propriile noastre fobii sau filii, // complezenţele pentru intuiţiile prime. Evidenţa cea dintâi nu e un adevăr. A te îndoi de tine, a te zeflemisi pe tine-însuţi, e asceza unui savant. “Nici un progres nu e posibil, în cunoaşterea obiectivă, fără această ironie auto-critică”.
Din această frăţească pornire de prietenie “în duh şi adevăr” ţin să descoperi sau să reciteşti satira lui Cadalso, al cărui ucenic, poate fără să vrei, eşti.
Eruditos a la violeta: răsună frumos în spaniolă, cea mai virilă dintre toate limbile neolatine.
Ca printr’un ochian televăzător, te văd, Mircea, mergând îngândurat spre Sorbona. Eşti tăcut în cea mai englezească formă. Ai o violetă mare a primăverii la butoniera stângă. Aceasta, afară de Cadalso, aminteşte şi ceva din Wilde, desăvârşit dandy al viitorului. Ai şi o geantă de piele de porc, limonie de tot, uriaşe, îndopată cu volume groase, pline cu bizare slove sanscrite. //
Eruditos a la violeta în cea mai nouă şi reuşită formă, frate Eliade. Ironia.