miercuri, aprilie 09, 2008

CERCETAŢI-L PE IEROMONAHUL SAVATIE !



NASC ŞI LA MOLDOVA OAMENI…
De la Ştefan la Savatie, via Baştovoi




Trunchiul şi aşchia


Până în 1998, Ştefan Baştovoi (n. 1976), basarabean din Chişinău, odraslă a unui propa­gandist de partid şcolit la Leningrad pe vremea când comunismul părea nemuritor, era un tânăr libertin şi teribilist, mare iubitor de sport şi de alte lucruri lumeşti, dar cu ambiţii artistice şi filosofice. Tatăl îl purtase de mic pe la lecţiile de „ateism ştiinţific” pe care le ţinea, iar tânărul se obişnuise să nu dea doi bani pe Dumnezeu, pe popi şi pe credinţă. „Primul lucru pe care l-am aflat despre Dumnezeu a fost că stă pe nori şi are o scară mare cu care se suie în cer. Eram copil şi poate că mi-ar fi plăcut să fie aşa. Tatăl meu mi-a scos însă repede din cap această imagine copilărească, zicându-mi că norii sunt formaţi din vapori de apă şi că nimeni nu poate să stea pe ei, că pică jos. Acelaşi lucru mi l-a spus şi învăţătoarea la şcoală. Gagarin, după ce a zburat în cosmos, mi-a zis ea, nu a văzut aco­lo nici un Dumnezeu. De atunci am rămas convins că Dumnezeu este o mare minciună”.


Poetul de la Socola


Venit la studii în România şi ajuns într-o vreme pacient la Socola (unde a scris bizarul ciclu de poezii „Un diazepam pentru dumnezeu”), nu prea se dovedise nici un elev şi nici un student model (a urmat Liceul de Artă „Octav Băncilă” din Iaşi, apoi Facultatea de Filosofie a Universităţii de Vest din Timişoara, pe care a abandonat-o), dar la 20 de ani „a rupt gura târgului”, cum se zice, cu volumul de poezie Elefantul promis, care a primit mai multe premii. Recidivează în 1997 cu volumul Cartea Războiului, iar în 1998 cu volumul Peştele pescar. O poveste. Părea să se profileze o strălucită carieră de poet „post­modernist” (după moda literară a momentului), capabil de nenumă-rate „năz­drăvănii” pe gustul „oamenilor recenţi” şi plimbându-şi, mândru de sine, succesul pre­coce pe ruta Chişinău-Iaşi-Timişoara, cu un ochi spre Bucureşti şi cu altul spre Occi­dent (încotro trage tot românul când „s-a ajuns”).


Dacă s-a sculat, pre sine s-a popit...


Iată însă că în 1998, lăsând pe mulţi cu gura căscată, Ştefan Baştovoi pune cruce literaturii (deşi între timp se îndulcise şi la proză: Iepurii nu mor. Pentru copiii sovietici care au crescut mari), intrând ca frate în Mănăstirea Noul Neamţ, pe Nistru în jos, unde în 1999 este tuns în monahism sub numele călugăresc de Savatie, iar în 2000 este hiro­tonit ierodiacon, între timp întemeind şi conducând şi o revistă de spiritualitate ortodoxă: Ekklesia. Din vara lui 2002 este ieromonah, strămutându-şi o vreme nevoinţele dinspre Basa­rabia spre Banat şi spre Dobrogea (şi funcţionînd temporar ca sfetnic cultural al Arhiepiscopiei Tomisului). A ţinut conferinţe pe teme religioase şi duhovniceşti în mai multe oraşe (inclusiv la Bucu­reşti), dar aşa cum ieşise maian din ceata „literaţilor”, la un moment dat şi-a anunţat ieşirea şi din arena „conferenţiarilor”, „până la vremea descoperită de Dumnezeu, dacă va fi”, cum pre­ciza într-o carte. După cum se vede, „vremea descoperită de Dumnezeu” nu s-a lăsat prea îndelung aşteptată...



În căutarea aproapelui pierdut


Precocitatea şi fecunditatea, manifestate anterior pe plan literar, s-au manifestat în ultimii ani pe plan misionar şi mărturisitor. „Schimbat la faţă”, fratele Savatie a pornit, cu pana sau prin viu grai, „în căutarea aproapelui pierdut”. Te surprind la el inteligenţa, rea­lismul şi cultura teologică agonisită în doar câţiva ani. De la regretatul N. Steinhardt (pă­rintele Nicolae de la Rohia), predica ortodoxă n-a mai nimerit atât de bine calea de mijloc între tradiţie şi actualitate, între literă şi duh. Toate cărţile sale (unele sub formă de inter­vi­uri) apărute după convertire – Ortodoxia pentru postmo­der­nişti (2001; premiată în 2007), Dragostea care niciodată nu cade (2001), Între Freud şi Hristos (2001), În căutarea aproa­pelui pierdut (2002), O pogorâre la iad (2002), Despre cu­raj şi libertate în Ortodoxie (2002) etc. – stau sub semnul acestei convingeri pentru mulţi in­co­mode (şi cu care găsesc potrivit să închei şi acest scurt portret „provocator”): „Dumnezeu S-a făcut om şi a vieţuit printre oameni, în timp ce noi ne separăm de ei, devenind nişte paiaţe cu chipuri de falsă evlavie. Cred că e timpul să ne înomenim şi noi, cum a făcut-o odini­oară Dumne-zeu, şi să pornim în căutarea aproapelui nostru pierdut”.


Răzvan CODRESCU

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire