marți, martie 25, 2008

EROISMUL FEMININ ÎN LUMINA BUNEI VESTIRI

De marele praznic al Bunei Vestiri, ce s-ar cuveni să fie şi oficial adevărata Zi a Femeii, postez aici textul de mai jos, scris ca prefaţă la reeditarea cărţii Strigat-am către Tine, Doamne... de Aspazia Oţel-Petrescu (Editura Platytera, Bucureşti, 2008) - una dintre cele mai zguduitoare mărturii creştine din cumplita istorie a secolului XX.


EROISMUL FEMININ ROMÂNESC 
ÎN SECOLUL XX


I

O realitate esenţială a dăinuirii noastre ca neam este şi ceea ce putem numi eroismul feminin: de la crucea umilă a naşterii de prunci şi până la crucea apoteotică a mărturisirii lui Hristos, el a însoţit, hrănit şi vegheat – discret, dar energic – lupta bărbătească a eroilor sau martirilor noştri ştiuţi şi neştiuţi. Păcat că despre femeia româncă – mamă, soră, soţie sau fiică – s-a scris atât de puţin, fiind până astăzi insuficient înţeleasă şi preţuită în drama şi în măreţia ei. E demnă de tot respectul fapta eroică în sine, pe care o înregistrează baladele şi cronicile, legenda şi istoria, dar nu mai puţin vrednică de respect este rezistenţa la încercări şi consimţirea sacrificială a celor care-şi văd plecând la moarte fiii, soţii, fraţii, părinţii, petrecându-i rugătoare, cu inima şi cu gândul, şi asumându-şi tăria de a duce mai departe, în firescul ei cotidian, viaţa dăinuitoare peste toate morţile istoriei.
După veacurile de martiraj auroral care au temeluit Biserica lui Hristos şi în care au primit cununa mucenicească deopotrivă nenumăraţi bărbaţi şi nenumărate femei, eroismul jertfelnic al „sexului frumos” s-a manifestat mai degrabă în forme pasive sau indirecte, îndeosebi sub semnul transfigurator al suferinţei răbdătoare, cel mai adesea mute şi anonime. Eroismul acesta, niciodată absent şi întotdeauna esenţial în economia vieţii, a fost, veacuri de-a rândul, unul cu precădere domestic, circumscris oarecum în „mica biserică” a vetrei seculare, sfinţit de roadele pântecelui şi de roadele gliei, departe de iureşul luptelor sângeroase, de arme, lanţuri, cătuşe şi gratii.
Această îndelungată aşezare a lucrurilor a fost însă amarnic tulburată de cumplitele aventuri totalitare ale secolului XX – cel mai crud şi mai pervers dintre toate secolele de după triumful creştinismului: secolul războaielor mondiale, al revoluţiilor comuniste, al lagărelor şi al gulagurilor, al terorismelor de toate culorile, al apostaziilor şi smintelilor amplificate mediatic şi chiar legiferate la adăpostul ideologiilor dominante. Un secol asaltat, de la un capăt la celălalt, de duhul neopăgân, împins nu o dată până la adevărate forme de satanism individual sau colectiv. Un secol în care s-a urmărit parcă programatic – chiar dacă nu s-a reuşit pe deplin – ca lumea lui Hristos să fie prefăcută din mers în lumea lui Antihrist.
Comunismul a fost culminaţia politică şi ideologică a acestui marş dizolvant, reiterând – nu în numele altor zeităţi, ci în acela al ateismului radical – marile persecuţii din zorii erei creştine[1]. Martirajul creştin al ţărilor prin care a bântuit „stafia” anunţată de Karl Marx a dublat şi chiar a depăşit numeric martirajul primelor secole, iar în acest context femeia a reintrat şi ea pe scena deschisă a luptelor eroice pentru apărarea credinţei, identităţii, libertăţii şi temeiurilor sănătoase ale vieţii. Provocările vremurilor au smuls-o nu o dată din cadrele îndătinate şi din rosturile fireşti ale existenţei ei domestice şi maternale, aruncând-o pe „câmpurile de luptă” ale veacului, în vălmăşagul celor mai dure încercări în care eroismul ei latent a fost pus să se actualizeze vreodată. Şi trebuie spus că femeia s-a dovedit în nenumărate rânduri capabilă de a fi o adevărată cruciată, iar fiat-ul ei la chemarea Arhanghelului dreptăţii a fost în multe cazuri la fel de ferm ca fiat-ul Mariei la Buna Vestire a naşterii răscumpărătoare.

II

României i-a fost dat să cunoască, în această privinţă, o experienţă poate unică în toată istoria europeană. Iar această experienţă se leagă precumpănitor şi organic de un alt fenomen unic, care a fost cel al legionarismului românesc – nu atât ca front politic, cât ca „şcoală spirituală”, în care, după năzuinţa în atâtea ipostaze întruchipată a harismaticului ei întemeietor, „dacă va intra un om, la celălalt capăt va trebui să iasă un erou” (Cărticica şefului de cuib, ed. 1940, p. 65). Legionarul, înainte de a fi un activist politic, este o vie conştiinţă creştină şi naţională, un reper moral şi un mărturisitor jertfelnic, purtătorul unui eroism existenţial fără de care nimic nu poate nici să se primenească, nici să dureze. Târziu, în dizgraţie şi apoi în închisoare, un Iuliu Maniu a recunoscut dreptatea de principiu a lui Codreanu (care a fost mai degrabă un educator, un formator şi catalizator de conştiinţe şi energii creatoare, decât un lider politic în sensul curent al cuvântului): “Recunosc că Zelea Codreanu a fost superior gândirii mele. Eu am încercat să adopt, în slujba şi salvarea ţării, căi politice; el a ales o cale superioară, şi anume să realizeze mai întâi caractere, educând un tineret care, pe căi de înălţare patriotică, să se dăruiască total, moral şi spiritual; să creeze mai întâi o elită conducătoare şi abia apoi un partid” (apud vol. Din luptele tineretului român: 1919-1939, Editura Fundaţiei Buna Vestire, Bucureşti, 1993, p. 267).
Nu este locul aici a intra în istoria legionară dintre cele două războaie, pentru a arăta cât de mare şi de complex a fost aportul femeilor/fetelor în mişcarea lui Codreanu. Se ştie că eroismul lor mărturisitor a mers chiar până la sacrificiul suprem (cazul cel mai tulburător rămânînd cel al Nicoletei Nicolescu). Dar nu neapărat moartea este măsura eroismului asumat. Ba se poate spune că uneori a trăi eroic, asumându-ţi toate consecinţele unui act de curaj şi rectitudine, într-o lume care te vânează din toate părţile şi e gata să-şi ascută ghearele pe spinarea ta, este o cruce mai grea decât moartea. Sau, altfel spus, cel mai mare gest de curaj eroic nu este să mori pur şi simplu, ci să trăieşti clipă de clipă sub spectrul morţii, „gata de moarte”, cum ziceau legionarii. Un gest de un curaj „nebun”, cum a fost bunăoară cel din 8 iunie 1938 al Marietei Iordache (viitoarea maică Mihaela de la Vladimireşti), pe atunci studentă la ANEF, care pe stadion, în plină manifestaţie festivistă, în prezenţa regelui-călău Carol II, a pus mâna pe un microfon şi a strigat în auzul tuturor: „Corneliu Zelea Codreanu este nevinovat şi pentru acest adevăr sunt gata de moarte!”, nu este mai prejos, ca dimensiune eroică, de moartea ei martirică în închisoarea de la Ciuc, 25 de ani mai târziu, după ce trecuse cu fruntea sus prin toate prigoanele generaţiei sale. Când ţi-ai jertfit întreaga viaţă unei cauze care te transcende, şi ai trecut prin toate vămile suferinţei, moartea poate fi şi o încununare, dar mai degrabă seamănă cu o izbăvire...
A trăi neîncovoiat o viaţă mai cumplită decât moartea – iată marea lecţie a eroismului legionar, deprins şi manifestat de elita morală a unei generaţii formate în „Frăţiile de Cruce” şi în „Cetăţuile” de fete (şi căreia îi aparţine, cu cinste, şi autoarea cărţii Strigat-am către Tine, Doamne...). Deşi poate să pară altfel, marea măsură a eroismului legionar nu a dat-o epoca interbelică, a martirilor legendari (în frunte cu Moţa, Marin şi Codreanu însuşi, sau, pentru că este vorba de femei, cu Nicoleta Nicolescu şi Elena Bagdad), ci epoca ulterioară, a prigoanelor de o jumătate de secol începute sub Antonescu şi continuate sub comunişti, în care floarea acestei generaţii, bărbaţi şi femei deopotrivă, a fost târâtă prin lagăre şi închisori, apoi marginalizată şi calomniată sistematic, ba chiar persecutată şi în urmaşii ei (care cel mai adesea n-aveau altă „vină” decât că se născuseră din părinţi „stigmatizaţi”). Ce miracol psihologic şi paideic se ascunde în îndepărtata „sfântă tinereţe legionară” a unor octogenari şi nonagenari care continuă să-şi mărturisească până la ultima suflare crezul sublim care le-a adus atâtea chinuri şi nenorociri, într-o istorie a tuturor deziluziilor!
Sensibilitatea legionară, profund creştină în resorturile ei cele mai intime, a presimţit din capul locului (adică încă din primii ani de după bolşevizarea vecinilor de la Răsărit) iminenţa şi amploarea pericolului comunist; şi a fost conştientă nu numai de dimensiunea istorică a acestui pericol, dar şi de dimensiunea lui mistică (bolşevizarea fiind percepută ca o formă de satanizare, cum timpul a şi dovedit-o, mai bine decât suntem unii dintre noi dispuşi s-o recunoaşteam astăzi). Chiar antipoliticianismul şi antisemitismul conjunctural al legionarilor nu sunt, privite mai atent, decât consecinţe ale anticomunismului lor, întrucât oamenii politici de stânga contribuiau la ruinarea ordinii creştine, iar dintre evrei se recrutau principalii agitatori şi agenţi comunişti ai vremii. Era deci în logica lucrurilor ca, o dată comunizată România, cu tancurile sovietice şi cu complicitatea abjectă a Occidentului, noul regim proletar să vadă în Mişcarea Legionară (sau în ce mai rămăsese din ea, după ce Antonescu însuşi se străduise, cu sprijin german, s-o scoată din istorie) adversarul său cel mai radical şi mai redutabil. Legionarii care n-au vrut sau n-au putut să se refugieze peste graniţe au fost urmăriţi şi arestaţi cu miile, bărbaţi şi femei, mai tineri sau mai vârstnici, notorii sau anonimi, umplând lagărele şi puşcăriile ţării „eliberate”, de unde cei mai mulţi n-au mai ieşit decât la graţierea generală din 1964, unii (cei arestaţi de Antonescu în 1941, după aşa-zisa „rebeliune”, şi apoi preluaţi ca atare de capitularzi şi de comunişti) însumând şi 23 de ani de închisoare (cu regimul penitenciar cel mai dur, aşa cum atestă toate sursele documentare). Tot legionarii – efectivi sau doar simpatizanţi – au alcătuit şi grosul rezistenţei armate din munţi (lichidate treptat până spre începutul anilor 60), care în spiritul şi litera ei îşi are originea tot în vizionarismul eroic şi jertfelnic al lui Codreanu[2].
Despre comportamentul impresionant al legionarilor în închisorile comuniste mărturisesc numeroase surse, inclusiv nelegionare (N. Steinhardt, R. Wurmbrand, I. Ioanid etc.); oricâte rezerve ideologice s-ar formula, legionarii au fost – şi înainte, şi după 1944 – campionii rezistenţei româneşti anticomuniste şi, vorba lui Mircea Eliade, singura mişcare politică românească „care lua în serios creştinismul şi Biserica” (Memorii, vol. II, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 27).

III

Neopăgânismul comunist, în faza lui vindicativă şi de instaurare prin teroare, a înfiinţat şi ceva ce nu mai existase înainte: închisoarea politică pentru femei. Resursele de eroism feminin românesc au fost puse astfel în faţa unor încercări care, în multe privinţe, nu mai aveau precedent în istoria noastră. Ce-i drept, în aceste închisori (ce-au funcţionat până la desfiinţarea sistemului concentraţionar al „politicilor”, în 1964, sub puternice presiuni externe) au fost deţinute femei de cele mai diverse condiţii şi orientări, unele având legături – directe sau doar de familie – cu „partidele istorice”, altele neavând nici o apartenenţă politică, dar fiind considerate „elemente reacţionare” prin simpla lor origine „burghezo-moşierească”. Poate încă şi mai mult decât în închisorile de bărbaţi, predominanţa au deţinut-o însă legionarele – fie încadrate efectiv în Legiune, fie trecute doar prin „Cetăţui”, fie „deconspirate” ca simple simpatizante. Prigonirea şi încarcerarea femeilor este, din păcate, un capitol mai puţin cunoscut al fenomenului concentraţionar comunist, deşi în ultimii 10-12 ani s-au adunat tot mai multe mărturii documentare sau memorialistice, iar una dintre cărţile de mare succes din această categorie, Bénie soit-tu, prison! / Binecuvântată fii, închisoare!, de Nicole Valéry-Grossu (pe numele adevărat Coleta Bruteanu, soţia poetului şi luptătorului anticomunist Sergiu Grossu), a cunoscut şi o remarcabilă transpunere cinematografică (în regia lui Nicolae Mărgineanu). Nici celebrul documentar „Memorialul durerii”, deşi realizat de o doamnă (Lucia Hossu-Longin), n-a tratat suficient problema închisorilor de femei, având şi neajunsul de a fi ocolit „prudent” implicaţia legionară. În acest context, reeditarea cărţii Strigat-am către Tine, Doamne... este un act pe cât de nobil, pe atât de necesar, iar pilda de vrednicie mărturisitoare a doamnei Aspazia (Pazi) Oţel Petrescu e una demnă de cea mai înaltă preţuire.
Mergând pe calea deschisă, pentru lumea legionară, de regretata doctoriţă Ana-Maria Marin (1910-2001)[3], autoarea volumelor Poveste de dincolo. Amintiri din ţara cotropită (în regia autoarei, Madrid, 1979), Prin poarta cea strâmtă (Editura Gordian, Timişoara, 1993 – contribuţia cea mai importantă, recenzată şi de Aspazia Oţel Petrescu) şi Povestea neamului românesc scrisă de o bunică pentru nepoata sa (Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1999), doamna Aspazia Oţel Petrescu (n. 1923, cu 14 ani de temniţă grea[4]) adaugă, într-un rodnic amurg, trecutului său de luptătoare pentru Cruce, Neam şi Ţară un prezent de neistovit patos mărturisitor, devenind vocea unei întregi generaţii mucenicite şi a celui mai consistent front de eroism feminin românesc din zbuciumata istorie a secolului XX. Prin tot ce a făcut până acum, în cele aproape două decenii de la prăbuşirea globală a comunismului, doamna Aspazia Oţel Petrescu a devenit o adevărată instituţie a memoriei naţionale. Prezentă activ la toate comemorările camaradelor de suferinţă, evocându-le individual sau generic, în scris sau prin viu grai, implicându-se în mai toate iniţiativele majore de cinstire şi pomenire a celor căzuţi în prigoanele mai vechi sau mai noi, tâlcuind în cei mai puri termeni creştini întreaga suferinţă îndurată pe Golgotele veacului, domnia-sa a descoperit generaţiilor mai noi sensul şi măreţia luptei şi jertfei eroice a „cruciaţilor secolului XX”, cu o constanţă şi o vigoare comparabile poate numai cu ceea ce a realizat, în acelaşi răstimp al mărturisirii, dintre bărbaţii supravieţuitori ai marilor bătălii şi prigoane, regretatul Ion Gavrilă Ogoranu (1922-2006).
Volumele de amintiri şi evocări publicate până astăzi de doamna Aspazia Oţel Petrescu – Strigat-am către Tine, Doamne... (Editura Fundaţiei Culturale Buna Vestire, Bucureşti, 2000, cu frumoasa prefaţă a profesorului Ion Coja[5]), Crucea de la Miercurea Ciuc şi Paraclisul „Naşterea Maicii Domnului” de la Mislea. În memoria femeilor decedate în lupta anticomunistă (Editura Scara, Bucureşti, 2001, cu un capitol IV cuprinzând cea mai completă listă de nume de femei trecute prin prigoane şi puşcării, multe cu moarte martirică) şi Adusu-mi-am aminte (Rovimed Publishers, Roman, 2007, cu splendide ilustraţii alb-negru şi color, de o certă valoare documentară) – se constituie în bibliografia esenţială a eroismului feminin românesc de extracţie legionară, de la premisele anilor 40 şi până la experienţele-limită ale închisorilor comuniste de femei de la Miercurea Ciuc şi de la Mislea, descrise nu doar cu tot scrupulul adevărului (din trăite, iar nu din auzite[6]), ci şi cu ales dar narativ (autoarea, de neam răzeşesc, are ceva din harul marilor povestitori moldavi), ceea ce le preface în icoane vii şi nemuritoare, capabile nu doar să deschidă minţi, ci şi să cucerească suflete. Fie ca acestea să fie, măcar în câteva dintre numeroasele cazuri (în frunte cu cel al Maicii Mihaela, de la a cărei moarte martirică se împlinesc în această primăvară 45 de ani), icoanele înainte-mergătoare ale unor sfinte muceniţe din sinaxarele bisericeşti de mâine!

Răzvan CODRESCU


[1] „Printre amintirile copilăriei mele – mărturisea nu demult autoarea cărţii Strigat-am către Tine, Doamne... – şi-a făcut loc o imagine de Apocalipsă. Mergeam cu bunicul de mână la biserică, de Paşte, iar pe malul celălalt am văzut cum se aruncau în Nistru, la Mihailovka, crucea, clopotele şi clopotniţa unei biserici. Probabil, biserica din sat. Totul se întâmpla în vuiet de tractoare cu şenile. Atunci, bunicul ne-a spus nouă, copiilor, următoarele cuvinte, pe care le-am considerat – şi le consider încă – testamentul său politic: «Priviţi, ţineţi minte şi nu uitaţi niciodată ce înseamnă comunismul!»“ (citatul acesta, ca şi cele de la notele 4 şi 6, este reprodus din grupajul intitulat „O viaţă în temniţele comuniste“, realizat de Bogdan Mihăilă şi apărut în Monitorul de Neamţ, la 17 martie 2007).
[2] „... În faţa acestor perspective ce ni se deschideau, ne-a încolţit în minte gândul retragerii în munţi. Acolo unde românul a primit lupta cu toate puhoaiele duşmane. [...] Decât să ni se usuce trupurile şi să ne sece sângele din vine în închisorile urâte şi triste, mai bine să ne terminăm viaţa murind cu toţii în munţi, pentru credinţa noastră. [...] Vor trimite să ne prindă şi să ne omoare. Vom fugi; ne vom ascunde; vom lupta; iar la urmă vom fi, desigur, răpuşi. Căci noi vom fi puţini, urmăriţi de batalioane şi de regimente româneşti. Atunci vom primi moartea. Sângele nostru al tuturora va curge. Acest moment va fi cel mai mare discurs al nostru adresat neamului românesc; şi cel din urmă” (Pentru legionari, ed. 1936, p. 312).
[3] Născută Ropală, fiică a unui ofiţer român şi a unei evreice creştinate; văduva avocatului şi comandantului legionar Vasile Marin (1904-1937), căzut pe frontul de la Majadahonda, alături de Ionel Moţa; trecută prin închisorile comuniste, apoi emigrată în Elveţia şi recăsătorită Van Saanen.
[4] „Terminasem Liceul «Elena Doamna» din Cernăuţi când părinţii s-au stabilit, datorită refugiului în Ardeal, la Şugag, jud. Alba, iar eu urmam cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Cluj. În acei ani, am intrat într-o organizaţie de tineri anticomunişti şi noi, fetele, aveam misiunea de a strânge fonduri pentru pachetele pe care le trimiteam în închisori detinuţilor politici. Înainte de a termina anul IV, am fost descoperită şi, atunci, am plecat acasă cu gândul de a intra în rezistenţa din munţi. Imediat s-au prezentat la părinţi doi civili şi au întrebat de mine. Eu de sub nasul lor am fugit spre pădure. Securiştii şi-au scos pistoalele în văzul părinţilor şi au început să tragă după mine. M-am gândit la mama şi m-am oprit. Prima bătaie, sălbatică, umilitoare, cu patul de la pistol, atunci am luat-o. După anchete cumplite, la Cluj, care au durat un an, am avut parte de un proces răsunător, instrumentat în Săptămâna Patimilor. Mascarada «Procesului de la Cluj», care avea să cuprindă printre acuzaţi peste 150 de studenţi, elevi, medici, profesori, urmărea să ne prezinte ţării ca «duşmani de moarte ai poporului» şi de aceea şi sentinţele au fost deosebit de aspre. Am fost condamnată la 10 ani de temniţă grea [cărora li s-au adăugat, abuziv, alţi 4 ani, de detenţie «administrativă»! – n. R. C.]“ (Aspazia Oţel Petrescu; mărturisire preluată din sursa cit. la nota 1).
[5] „Un nume pentru eternitate” (cizez aici încheierea: „... neştiut ar fi rămas şi martiriul legionarelor de la Mislea ori Miercurea Ciuc, dacă nu se iţea dintre ele conştiinţa excepţională, dublată de harul scriitoricesc al celei care se numeşte Aspazia Oţel Petrescu. Un nume pentru eternitatea noastră românească”).
[6] „Nici în mormânt nu voi uita teroarea din închisoarea de la Miercurea Ciuc. Acolo fusesem transferată. Puşcăria era sinistră, deţinutele dormeau pe jos, mâncarea era execrabilă. Directorul închisorii se numea Fleşeru, o brută. Dăduse dispoziţie ca pentru orice fleac să fii pedepsit, iar pedepsele erau de un rafinament oriental. Dacă nu eram ţinute iarna la izolator, atunci ni se punea un sistem complicat de cătuşe, care se strângeau pe mână la orice mişcare. Cu asemenea cătuşe, m-au vârât în pivniţa cu şobolani o zi întreagă. Erau atât de mulţi încât, la început, cozile lor mi s-au părut smocuri de paie!“ (Aspazia Oţel Petrescu; mărturisire preluată din sursa cit. la nota 1).

5 comentarii:

La 25/3/08 7:19 p.m. , Anonymous Andra a spus...

Am citit cartea d-nei Aspazia Otel Petrescu, este absolut minunata ca marturie a prigoanelor comuniste! De cand am citit-o,imaginea dansei mi-a ramas in minte si inima. E un exemplu demn de urmat.

 
La 26/3/08 2:12 p.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Să sperăm că noua ediţie îi va asigura un impact mai apropiat de ceea ce merită.

 
La 28/3/08 1:40 a.m. , Blogger Savin BADEA a spus...

Stimate Domnule Răzvan CODRESCU,
Să ne rugăm împreună, vă rog, pentru dragul nostru domn George PRUTEANU, colegul nostru întru DANTE, şi pentru sufletul lui, ca Dumnezeu să-l ţină în pace! Savin BADEA

 
La 28/3/08 3:16 a.m. , Blogger Razvan Codrescu a spus...

Nu ştiu de ce moartea lui mi-a adus aminte, mai pregnant decât altele, că sintem doar pina la o vreme... Dumnezeu să-l odihnească şi să-l bucure "dentro dal ciel della divina pace".

 
La 1/4/08 4:41 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Eu, mai nou citind - am ajuns aproape de final - si mai ales traind cartea marturie a lui Ioan Ianolide, mai mult noaptea decit ziua, aparuta la editura pe care o pastoriti, am avut socul despre care vorbeste Parintele Calciu, m-am cutremurat in fata acestor sfinti ai inchisorilor, cum bine li s-a spus, care au primit suferinta si martiriul cu iubire si nadejde in Hristos, cu constiinta impacata si cu sentimentul de jertfa curgindu-le prin vine.

Deunazi, aflindu-ma temporar in parcul Al. I. Cuza cu fiica mea Maria de aproape 4 anisori si uitindu-ma la toti copii aceia nevinovati si puri, ma gindeam ca ar trebui sa renuntam macar pentru o zi, nu la lumina electrica timp de o ora cum au incercat sa ne sminteasca unii recent ci, la orgoliu nemasurat, putere politica si eventual la obsesia "securitatii" ca tot e summit primavara asta - as vrea sa scriu un articol despre incetatenirea acestui cuvint odios in limbajul masss-media, probabil crezind ca au tradus cuvintul "security" sarmanii de ei si nestiind ca numai auzul lui stirnea groaza, pe vremuri - si sa-i lasam pe copii astia sa ne conduca ei dupa cum le dicteaza lor sufletele lor si constiinta neintinata de ideologie. Si mi-am dat seama ca libertatea (pardon, fara egalitate si fraternitate ca e prea mult) este iluzorie si de fiecare data confiscata ilegitim de catre unii dintre "semenii" nostri(vorba lui Tutea ca nu suntem destul captivi in univers, ne mai si "bagam la racoare" unii pe altii)care de dimineata s-au trezit convinsi ca au gasit secretul libertatii si anume confiscind-o.

Si stind eu asa si facind o comparatie intre inchisorile comuniste si "inchisoarea de afara", care poate fi si cea in care traim in prezent, mi-au venit in gind niste versuri(imi pare rau daca versific din nou dar nu sunt multe si nu o sa va plicitisiti prea tare citindu-le, sper eu) - zic eu, nevrednicul de mine, ca de la Dumnezeu - si le reproduc asa cum mi-au "venit", incercind de dragul esteticii sa pun si niste virgule(nu puteti cere prea mult de la un inginer hidrotehnician, nu?):

mai bine sfinte ca te-ai dus,
in rind cu toti cei dreptii,
ca Dumnezeu te-a luat le El,
in Raiul Sau cel vesnic.

un templu atunci de ati cladit,
din trupurile voastre,
e pentru ca acum, in noi,
credinta sa renasca.

mai bine sfinte ca te-a luat,
Iisus la El in ceruri,
caci libertatea ce-ai aflat,
aici nu-i chip s-o nazui.

PS: D-le Codrescu, poate ma ajutati cu un sinonim pentru "nazui". Cam atit pentru azi. Sper sa am onoarea de a va intilni personal, macar odata, desi nu stiu in ce masura timpul si "libertatea" ne permite.

Doamne, ajuta!

Romeo Iancu.

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire