ÎNŢELESUL NUMELOR CELUI ÎNVIAT

Iisus Hristos este desemnat în Noul Testament cu mul­te nume sau denumiri, spunând fiecare cîte ceva esenţial despre taina şi lucrarea Sa mîntuitoare. Multe dintre aceste nume sau denumiri s-au obscu-rizat în conştiinţa con­­temporană, din pricina sincopelor educaţiei religioase şi a îndepărtării de viaţa litur­gică. În aceste condiţii, am găsit de folos, pe fondul de sensibilizare duhovnicească al pe­rioadei pascale, să trec în revistă şi să tîlcuiesc pe scurt, mai ales pentru cei mai tineri, principalele nume sau denumiri sub care Mîn­tuitorul apare în Sfînta Scrip­­tură şi în Tradiţia Bisericii. Nu este vorba aici de un inventar exhaustiv, ci doar de lămurirea principalelor nume şi denumiri hristice, din perspectiva limbii române şi a spiritualităţii bisericeşti.

 IISUS/MÎNTUITORUL. Ca şi Iosua, Iisus redă pe evreiescul Ioşua sau Ieşua, nume ca­­re în­seamnă «Dumnezeu este (Cel ce dă) mîntuirea», deci «Mîntuitorul», sal­va­­­­­torul di­vin al omului şi al lumii. Acesta este şi nu­mele propriu al Domnului (echivalentul a ceea ce numim astăzi «nume de botez»), descoperit de în­­ger lui Iosif (cf. Matei 1, 21: «Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui Iisus, căci El va mîntui poporul Său de păcatele lor»). În orto­doxia românească s-a im­pus grafia Iisus (for­­­­ma Isus fiind re­ceptată ca ne­ortodoxă). Există o anumită tendinţă ca Mîntuitorul să fie numit Iisus mai ales atunci cînd se face referinţă cu precădere la omenitatea Sa («Fiul Omului») şi Hristos mai ales atunci cînd se face referinţă cu precădere la dumnezeirea Sa («Fiul lui Dumnezeu»).
EMANUEL. Această numire profetică a Mîntuitorului (cf. Isaia 7, 14) este rea­min­tită de evanghelistul Matei, imediat după relatarea vestirii lui Iosif: «Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul ca­re zice: Iată, Fecioara va avea în pîntece şi va naşte Fiu, şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu» (1, 22-23). Iisus Emanuel este şi un tip de reprezentare iconografică a Domnului, destul de răspîndit în aria bizantină, semnalînd prezenţa şi binecuvîntarea divină a Pruncului mesianic.
MESIA/HRISTOS. Hristos este echivalentul grecesc al evreiescului Maşiah (Me­­sia), care înseamnă «Unsul» (lui Dumnezeu), nefiind deci un nume propriu, ci un ti­tlu de consfinţire a alegerii şi investiturii divine (în tradiţia evreiască, ungerea era atribuită patriarhilor, regilor şi profeţilor). Cei din vechime erau unşi cu ulei sfinţit, pe cînd Domnul este uns de-a dreptul «cu Duhul Sfînt», constituind «Unsul» prin excelenţă. Simon Petru a recunoscut şi a mărtu­risit printre primii me­sia­­nitatea lui Iisus: «Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu cel Viu» (Matei 16, 16). În orto­doxia românească s-a impus gra­fia Hristos (alte gra­fii utilizate fluctuant de-a lungul timpului – Christos, Christ, Cris­tos, Crist – fiind re­ceptate astăzi ca neorto­doxe).
FIUL. Fiul este a doua persoană sau ipostază a Sfintei Treimi, de o fiinţă, egal şi ne­­­des­păr­ţit de Tatăl şi de Sf. Duh. Ca Fiu al lui Dumnezeu, este «Unul năs­cut din Tatăl, mai înainte de toţi vecii». Ca Dumnezeu întrupat şi Fiu al Omului, este năs­cut în timp «de la Duhul Sfînt şi din Maria Fecioara». Prin harul adus de Fiul (cf. Ioan 1, 14-17) căpătăm şi noi în-fierea, devenind fii duhov­niceşti ai Tatălui ceresc («Căci Dumnezeu S-a făcut om pentru ca şi omul să se facă Dumnezeu, nu după fiinţă, dar după har», mărturisesc Părinţii).
CUVÎNTUL. Fiul este Logos-ul, adică Verbul sau Cuvîntul lui Dumnezeu, «prin Ca­re toate s-au făcut», Viaţa şi Lumina lumii (cf. Ioan 1, 1-5). De aici şi denu­mi­rea de Dum­nezeu-Cuvîntul. În greceşte, logos înseamnă mai mult decît înţe­legem noi prin «cuvînt»: gîndire, raţiune, raţionalitate, temei, îndreptăţire, rost, rostire, vor­bire, discurs, defi­ni­ţie, măsură. Constantin Noica era de părere că termenul românesc care-l echivalează cel mai bine pe logos este rostire («La început a fost Rostirea…»), de la rost (care înseamnă şi «gură», şi «vorbire», şi «ordine», şi «sens»). Este interesant că din substantivul rost (de la lat. rostrum) a ieşit şi verbul a rosti (a zice din gură, a cuvînta), şi verbul a rostui (a pune ordine în lucruri, a le da sens). Omul este deopotrivă fiinţă rostitoare şi fiinţă rostuitoare, după modelul («chipul şi asemă­narea») Creatorului divin.
DOMNUL. Ca Fiu al lui Dumnezeu şi «Uns» cu Duhul Sfînt, Iisus Hristos este pes­te toate Stăpîn (Pantocrator, «atoatecîrmuitor»). «Iisus Hristos este Domnul [în greceşte: Kyrios]» consti­tuie cel mai vechi crez creştin (cf. Romani 10, 9 ; I Corinteni 12, 3 etc.). Lăsată nouă de Însuşi Hristos, Dom­­nul, rugăciunea Tatăl nostru…(cf. Matei 6, 9-13) se nu­meşte de aceea «rugăciunea dom­nească». Domnul (Stăpînul) cel adevărat este Unul singur şi «nimeni nu poate sluji la doi domni (stăpîni) deodată», ne învaţă Mîntuitorul (Matei 6, 24; 16, 13).
GALILEEANUL/NAZARINEANUL. Nume care indică vatra pămîntească a lui Ii­sus (pro­vincia Galileea, localitatea Nazaret, în nordul Ţării Sfinte). Speci­fi­carea respecti­vă Îl deosebea de alţi purtători ai aceluiaşi nume, unii pomeniţi chiar în Bi­blie. Pe cruce s-a scris, la porunca lui Pilat (Quod scripsi, scripsi): Iesus Nazarenus Rex Iudaeorum, «Iisus Naza­rineanul, Regele Iu­de­i­lor» (abreviat: INRI). Mai tîrziu, împăratul Iulian Apostatul, ultimul mare prigonitor al creştinilor (sec. IV), se zice că ar fi mu­rit excla­mînd: «M-ai învins, o, Galileene!».
MIRELE. Denumirea de Mire aminteşte îndeosebi de vestita parabolă (pildă) a celor 10 fe­cioa­­re (cf. Ma­tei 25, 1-13) şi de unirea sau «nunta mistică» între Hristos (Mi­rele ceresc) şi sufle­tul credincios sau Bise­ri­că (Mireasa lui Hristos). Creştinis­mul dez­voltă, în sens mistic, simbolismul nupţial din Cîntarea Cîntărilor. O faimoasă rugăciune, rostită cu mare cutre­mur lăuntric la denia din Sfînta şi Marea Marţi, ca suprem îndemn la priveghere, zice: «Iată, Mirele vine la miezul nopţii şi fericită e sluga pe care-o va afla priveghind. Iar nevrednic este acela pe care-l va afla lenevindu-se. Vezi, dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreunezi, pentru ca morţii să nu te dai şi afară din împărăţie să rămâi. Ci te deşteaptă strigînd: Sfînt, Sfînt, Sfînt eşti Dumnezeul nostru; pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi».
MIELUL. Astfel e numit Iisus de către Ioan Botezătorul: «Iată Mielul lui Dum­ne­zeu, Cel ce ridică păcatul lumii!» (Ioan 1, 29). Ca Miel apare Iisus şi-n Apo­calipsa lui Ioan. Analogia este cu mielul de jertfă: blînd şi nevinovat ca un miel, Hristos Se jertfeşte pentru răscum­părarea noastră. Denumirea se leagă de vechea tradiţie evreiască a jertfirii mielului pascal (în amintirea mieilor jertfiţi la porunca lui Iahve pe vremea robiei egiptene, cu al căror sînge evreii şi-au însemnat uşile caselor, ca îngerul morţii, trimis împotriva egiptenilor, să vadă semnul şi nu lovească şi pe întîii-născuţi ai lui Israel – cf. Ieşirea, cap. 12).
PĂSTORUL CEL BUN. Încă din vechime, Dumnezeul lui Israel era socotit păs­to­rul po­po­rului său (turma dreptcredincioasă): «Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi» (Psal­mi 22, 1). Iisus Se numeşte pe Sine «păstorul cel bun», care «îşi pu­ne sufle­tul pentru oile sale» (Ioan 10, 11). Păstorul lui Herma a fost una dintre cărţile de căpătîi ale creşti­nismului timpuriu. Păstor (pastor), a păstori, păstorire, pastoraţie, pastoral, pastorală sînt termeni curent întrebuinţaţi pînă astăzi în lim­bajul bisericesc, atît în Răsărit, cît şi în Apus.
RABBI/ÎNVĂŢĂTORUL. Rabbi (din care se trage şi cuvîntul modern rabin) însemna la vechii evrei «maestru» sau «domn» (în sensul de autoritate spirituală), iar pe vremea lui Iisus erau numiţi cu acest titlu «învăţătorii Legii». Pentru discipolii Săi, Hristos este noul, unicul şi supremul Învăţător. Forma mai solemnă rabban sau rabbon a dat apelativul Rabbuni («Maestrul/ Domnul/Învăţătorul meu»): este exclamaţia orbului vindecat (cf. Marcu 10, 51), dar şi a Mariei Magdalena cînd L-a recunoscut după Înviere (cf. Ioan 20, 16).
NOUL ADAM. Părintele Stăniloae îşi intitula una dintre cărţi Iisus Hris­­tos sau Re­sta­urarea omului. Hristos nu-i doar Răscumpărătorul, ci şi Restauratorul firii omeneşti, înnoitorul ei în har şi în adevăr. Cel mai limpede o spune Apos­to­lul Pa­vel: «Aşadar, pre­cum prin greşeala unuia [vechiul Adam] a venit osînda pen­tru toţi oame­nii, aşa şi prin îndreptarea adusă de Unul [Noul Adam] a venit, pentru toţi oamenii, îndreptarea care dă viaţă. Căci precum prin neascultarea unu­ia s-au fă­cut păcătoşi cei mulţi, tot aşa prin ascultarea Unuia se vor face drepţi cei mulţi» (Romani 5, 18-19). Ba mai mult: «Că de vreme ce printr-un om [ve­chiul A­­dam] a venit moartea, tot printr-un om [Noul Adam] şi învierea morţi­lor. Căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia» (I Corinteni 15, 21-22).
OMUL. Denumire mai rar utilizată, în legătură interpretativă cu sintagma evanghelică «Fiul Omului» (ce se regăseşte şi la vechii prooroci: Iezechiel, Daniel), dar şi cu faimoasa expri­mare a lui Pilat (Ioan 19, 5): Ecce homo («Iată omul!»). Ideea este aceea a omului nou (în­noit), a Noului Adam, ca model de urmat (imitatio Christi) în sînul Bisericii luptătoare. Evlavia catolică (pornind de la contextul exclamaţiei lui Pilat şi radicalizînd o veche repre­zentare iconografică bizantină a lui Iisus în mormînt, arătîndu-Şi rănile) Îl venerează ca «Om al durerilor» (homo sau vir dolorum).
ICHTHYS. Mai mult decît o denumire a Domnului, acest cuvînt grecesc (ich­thys, «peş­te»), reinterpretat ca ideogramă formată din cele 5 litere iniţiale ale for­mulei Iesous Chris­tos Theou Hyos Soter («Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mîn­tuitorul»), era mai degrabă, pe cît se pare, o parolă de recunoaştere între creş­tinii primelor secole, atestată şi de nenumărate reprezentări grafice. Tertullian îi numea pe noii convertiţi pisciculi («peşti­şori»), desigur prin analogie cu ichthys şi poate şi cu referire la apa botezului. Astrologic, era creştină este «Era Peştilor», Iisus a fost anticipat de Iona cel înghiţit 3 zile în burta chitului, peştele apare de­seori în recuzita minunilor Sale, iar apostolii înşişi sînt numiţi «pescari de oa­meni».

Răzvan CODRESCU